Companii nationale si management privat

Previzibil, managmentul ”privat” nu a avut viață lungă în fruntea companiilor românești. După ce austriacul Heinrich Vystoupil a rezistat în fruntea Tarom doar 10 zile, după ce grecul Dimitris Sophocleous a condus CFR doar trei luni, belgianul Christian Heinzmann, managerul ”privat” al Tarom, cel care l-a înlocuit pe Vystoupil, a rămas fără atribuții și a fost obligat să semneze o anexă la contract prin care i se reduce mandatul de la patru ani la un an, asta după ce i s-a cerut insistent să se îmbolnăvească. Se încheie astfel un episod mincinos din istoria etatismului românesc.

Diferența între o companie privată și una de stat o face forma de proprietate, nu tipul executivului. Problema companiilor de stat nu este competența managerilor sau a așa-zisei tehnocrații, ci lipsa motivației și responsabilității ”proprietarilor”. Ultimul cuvînt, decizia finală asupra strategiei companiei o are proprietarul, nu executivul. Executivul poate fi oricînd dat afară dacă nu dansează cum îi cîntă proprietarul, și s-a văzut foarte clar acest lucru și în cazul ”managementului privat” din companiile naționale românești. Sînt două modalități prin care scapi de o gaură neagră, orice alte soluții sînt perdele de fum menite să acopere adevărul. Cele două soluții sînt:

  1. Închiderea
  2. Privatizarea (în asemenea condiții încît să nu fie transferat monopolul de stat spre privat)
Așa-zisul management privat nu este o soluție, e doar o minciună. Doar piața liberă și proprietatea privată sînt soluții. Stîlpii capitalismului sînt libertatea și proprietatea, nu așa-zisa competență a tehnocrației. Doar proprietarul privat, în condiții de piață liberă, este motivat să asigure management competent companiei. Fiindcă e compania lui în joc, e munca lui, sînt banii lui, poate chiar istoria familiei e în joc. Și decontează managementul incompetent (într-un sistem capitalist, de piață liberă și responsabilitate, nu și în sistemul modern ”too big to fail”). Ce motivație are statul-proprietar (adică politicienii, funcționărimea, sindicatele și poporul) pentru a dori management competent? Cîștigă politicienii dintr-o companie de stat eficientă? Cîștigă funcționarii? Cîștigă marile mase populare? Nu. Pierd dacă compania de stat este ineficientă? Nu. Politicienii, funcționărimea, poporul-angajat și poporul-client cîștigă prin căpușarea companiei (contracte, subvenții, salarii etc). Cînd banii se termină, poporul votează, politicienii decid și funcționărimea pune în practică creșterea subvențiilor pentru companie, tăierea datoriilor și, implicit, creșterea impozitelor și taxelor luate de la contribuabili. Rețeta companiei de stat e următoarea: subvenții mari, prețuri mari la achiziție (pentru firmele căpușă ale funcționarilor, politicienilor și clientelei acestora și pentru alte companii de stat), salarii mari pentru management și angajați, salariați mulți, prețuri mici la vînzare (pentru poporul-client și alte companii de stat). Politicienii, funcționărimea și clientela lor nu pierd niciodată. Salariații companiei și poporul-client au impresia că cîștigă, dar pierd. Căci contribuabilii pierd, iar poporul-client este, în parte, contribuabil. Pe termen mediu sau lung pierd și angajații companiei (poate nu manageriatul de frunte), care se deprofesionalizează (sau nu se profesionalizează niciodată), sînt dependenți de companie și se adaptează greu la piața liberă a forței de muncă în cazul în care compania se închide și își pierd locurile de muncă.

Așa cum scriam acum două luni, proprietatea de stat este problemă, nu soluție:

”S-o spunem p-aia dreaptă: companiile naționale sînt o minciună. Prin ele statul mimează economicul. Însă aceste companii funcționează exclusiv după criterii politice și au obiective politice (sau sociale, sau spuneți-le cum vreți). Ori statul le privatizează și le lasă să funcționeze pe principii economice, ori le transformă total în administrații care acordă cetățenilor, în schimbul taxelor și impozitelor, anumite bunuri și servicii. Iar alegerea managerilor, atîta timp cît aceste companii așa-zis naționale sau strategice au obiective politice și funcționează după criterii politice, să se facă politic. Dacă se dorește selecție pe criterii de competențe economice, de business, atunci să se privatizeze și proprietarii vor avea grijă ca de investiția lor să se ocupe cei mai buni manageri cu putință. Dacă nu vor avea grijă, va fi pierderea lor.” (Companiile naționale, entități politice sau economice? Cum selectăm managerii?)

Privatizarea monopolului sau liberalizarea pietei?

Statul creează monopoluri prin lege și coerciție. Pur și simplu interzice persoanelor private să facă afaceri într-un anumit domeniu, rezervat exclusiv statului, interzice prin lege piața liberă în domeniul respectiv. Monopolurile de stat se fac cu poliția. Dacă cineva își deschide o afacere într-un domeniu rezervat exclusiv statului, sfîrșește dacă nu în pușcărie, măcar cu o condamnare cu suspendare sau amendă.

Apoi statul vine și își vinde monopolurile create sub amenințarea cătușelor. Este nu numai o măsură ineficientă economic, este o măsură imorală.

Soluția nu e privatizarea prin transferarea unui monopol creat cu bîta către un privat, de cele mai multe ori client politic al celor ce reprezintă statul. Soluția e liberalizarea pieței. În momentul în care statul decide privatizarea, implicit recunoaște că domeniul respectiv nu este rezervat exclusiv statului și că monopolul de stat existent este nejustificat.

Liberalizarea pieței se poate face prin împărțirea spargerea companiei statului în 3, 4 sau mai multe companii mici, care apoi sînt vîndute primilor clasați la licitație, niciunul dintre aceștia neavînd dreptul să cumpere mai mult de o companie provenită din spargerea monopolului.