Posts Tagged → piata libera

Principala arma de lupta impotriva corporatiilor

E libertatea economică.

Corporațiile nu sînt afectate decît în mică măsură de fiscalitate, restricții și birocrație. Au forță financiară, au resurse organizatorice și logistice să se descurce cu birocrația și fiscalitatea. Ba chiar au puterea să negocieze direct cu statul și să obțină facilități.

Micile afaceri nu au această capacitate. Nu pot negocia direct cu statul pentru a obține facilități, nu au forța financiară să suporte fiscalitatea ridicată, nu au forța organizatorică să se descurce cu birocrația și restricițiile impuse de stat la fiecare pas. Fiscalitatea și birocrația înseamnă resurse financiare, organizatorice, umane, de timp și energie blocate. O corporație are sute de avocați și personal administrativ dedicat care să se ocupe de birocrație, are forță financiară să suporte fiscalitatea ridicată, are capacitatea de a atrage bani din credite.

Birocrația și fiscalitatea afectează în primul rînd inițiativa, cei care vor să intre pe piață, și în al doilea rînd afacerile mici și medii deja existente. În fapt, marile businessuri și corporațiile sînt avantajate de restricțiile impuse de stat fiindcă acestea le elimină concurența potențială.

Fiscalitatea și birocrația păstrează status quo-ul și blochează concurența la marile businessuri și corporații, multe dintre ele aflate în relații privilegiate cu statul. Nu degeaba marii miliardari și marile corporații susțin stînga politică, socialismul, birocrația și fiscalitatea.

Am mai fi avut astăzi Microsoft, Apple, Amazon, Google sau Facebook dacă economia americană nu avea un grad ridicat de libertate? Ar fi avut forța aceste mici afaceri de garaj studențești să lupte împotriva giganților momentului, ca IBM, HP, Xerox sau Yahoo?

Este liberă piața în care noii veniți au accesul restricționat sau interzis?

Evident că piața nu e democratică și egalitaristă. Pentru a avea succes ai nevoie de capital, de resurse, de fler, de noroc, de știjnță. În unele domenii bariera de intrare pe piață e mai jos, pe altele e mai ridicată. Dar dacă mai vine și statul și impune bariere suplimentare și artificiale pe toate piețele, prin fiscalitate, birocrație și reglementare excesivă inhibă orice inițiativă, pietrifică piețele și, în timp, omoară orice concurență și chiar piața liberă.

O solutie pentru conservarea cladirilor vechi

A existat vreodată vreo propunere sau inițiativă a administrațiilor locale de cedare gratuită a clădirilor cu valoare arthiectonică, istorică și culturală către investitorii privați? Întreb fiindcă nu am urmărit subiectul cu atenție.

Astfel, clădirea este cedată gratuit unui investitor care se obligă să o restaureze după un plan prestabilit. În același timp, investitorul este scutit de plata taxei pe proprietate pentru clădirea respectivă pe întreaga perioadă a existenței clădirii în condițiuni bune. Clădirea poate fi vîndută sau închiriată mai departe. E decizia proprietarului, cu condiția păstrării acesteia în condiții bune și întocmai planurilor stabilite de autorități (arhitecți, istorici etc). Atunci cînd un terț cumpără clădirea preia și drepturile și obligațiile aferente.

Terenul rămîne în proprietatea statului. Dacă se întîmplă ceva cu clădirea, dacă arde sau se prăbușește, terenul revine în folosința autorităților locale fără ca proprietarul clădirii să aibă vreun drept asupra acestuia. Astfel, proprietarul va avea tot interesul să păstreze clădirea în bune condițiuni, atîta timp cît în lipsa clădirii pierde și dreptul de folosință a terenului.

Dacă sînt mai mulți doritori pentru o asemenea clădire, se face licitație. Dacă e doar unul, clădirea este cedată gratuit sau vîndută cu un leu, în condițiile în care, prin contract, noul proprietar se obligă să o restaureze fără să-i afecteze valoarea arhitectonică sau istorică. Clădirea poate avea orice destinație cu condiția să-i fie păstrate structura și aspectul.

Notă: Timp de o lună site-ul Blogary se află în refaceri și prefaceri. Va fi funcțional în toată această perioadă, însă va suferi tot felul de modificări și poate nici frecvența articolelor noi nu va fi foarte ridicată.

Mogulii, jurnalistii si audienta

De ani de zile acuzăm jurnaliștii că sînt vînduți. Eu însumi am reluat acuzația asta de sute de ori. Însă e o mică problemă de logică în acuzația asta.

Jurnaliștii vînduți ar face propagandă și ar manipula publicul. Deci pornim de la premisa că au audiență, că publicul îi citește, privește și ascultă. Deci există cerere pentru producțiile lor. Dacă pentru publicul care le face audiență ceea ce scot ei pe gură și tastatură e important și relevant, publicul îi plătește. Dacă nu-i plătește, înseamnă că nu-i consideră importanți și relevanți. Cu alte cuvinte, șansele ca propaganda și manipulările lor să aibă succes sînt minime spre nule.

Jurnaliștii sînt plătiți de moguli fiindcă fac jurnalism de proastă calitate și nu au audiență, fiindcă publicul îi consideră irelevanți, se mai spune. Păi și care e problema? De ce ne-ar afecta pe noi ca societate? Nu e bine că mogulii își cheltuie banii aiurea, pe unii care n-au nicio audiență, credibilitate și influență, unii care vorbesc în deșert sau la pereți? Ce efect negativ să aibă manipularea dacă nu există manipulat, receptor al manipulării?

Și dacă totuși jurnaliștii au audiență, dacă totuși sînt importanți și relevanți, dar nu suficient cît publicul să plătească pentru produsele media? Dacă publicul e dispus să delege decizia pe piața media mogulilor? Dacă e mulțumit cu alegerile pe care le fac mogulii?

Cînd plătești, alegi. Cînd plătește altul pentru tine, alege el. Cînd cumperi un măr, un telefon sau o mașină, tu alegi cum să fie mărul, telefonul sau mașina. Cînd le primești cadou alege cel care ți le face cadou.

Probabil nu s-a copt piața. Probabil jurnalismul nu e suficient și relevant pentru consumatori. Nu probabil, sigur.

Cu alte cuvinte, ceea ce se întîmplă azi în media românească nu e foarte grav și catastrofal pentru societate. E o etapă normală. Mass media nu sînt o prioritate pentru consumatori și poate că așa e normal să fie acum. Cînd consumatorii vor simți alte nevoi, cînd vor simți că ceea ce se întîmplă acum nu-i satisface, vor țipa, vor cere. Iar piața va reacționa și le va da ceea ce vor.

O masura venezueleana a guvernului Ponta. Ingradirea dreptului de proprietate la romani.

Cu adevărat scandaloasă, o măsură specifică regimurilor totalitare, e ordonanța prin care se îngrădește dreptul de proprietate. Sper că nu va trece de Curtea Constituțională.

Prin această ordonanță, la cumpărarea unui teren, statul, arendașii, vecinii și consătenii pînă în 40 de ani au drept de preemțiune. Astfel, proprietarul înregistrează o cerere de notificare a preemtorilor și afișează la primăria localității oferta de vînzare timp de 30 de zile. Dacă preemtorii nu-și manifestă disponibilitatea de a cumpăra terenul în aceste 30 de zile, proprietarul poate vinde altcuiva. Vînzările sînt monitorizate și avizate de Autoritatea pentru Administrarea şi Reglementarea Pieţei Funciare, aflată în subordinea Guvernului și coordonarea Prim Ministrului. Membrii comitetului de conducere şi directorul general sunt numiţi şi revocaţi din funcţie prin decizie a Prim Ministrului.

Este o măsură prin care este îngrădit dreptul de proprietate, sînt dezavantajați eventualii noi intrați pe piața agricolă și sînt avantajați statul și actualii mari proprietari și arendași din agricultură, care au drept de preemțiune la cumpărarea terenurilor.

Să presupunem că proprietarul vrea să vîndă un teren de 10 ha cu 10 000 de euro. Face oferta, face cererea de notificare a preemtorilor și așteaptă 30 de zile răspunsul acestora. Dacă, în a 28 a zi găsește un cumpărător fără drept de preemțiune, care e dispus să-i plătească 11 000 de euro, proprietarul trebuie să facă o nouă ofertă de vînzare și o nouă cerere de notificare a preemtorilor și trebuie să aștepte alte 30 de zile răspunsul acestora. Dacă după 30 de zile niciun preemtor nu-și manifestă dorința de a cumpăra, proprietarul poate vinde cumpărătorului respectiv. Dacă, însă, în cele 30 de zile un preemtor își anunță disponibilitatea de a cumpăra, iar cumpărătorul din afară crește și el prețul și oferă 12 000, nu 11 000, proprietarul modifică iar oferta și o lasă iar 30 de zile afișată la primărie. De fiecare dată trebuie anunțată și AARPF (Autoritatea lui Ponta), plus toate actele și avizele și frecușul de rigoare. La fiecare creștere a prețului oferit de cumpărătorul fără drept de preemțiune, se prelungește termenul de afișare cu 30 de zile. E ca la licitație, numai că răspunsul celor cu drept de preemțiune trebuie așteptat timp de 30 de zile. Oricine are drept de preemțiune, stat, arendași, vecini, săteni sub 40 de ani, poate amîna vînzarea terenului la infinit. La fiecare a 28-a sau a 29-a zi de la afișarea ofertei, statul sau un cetățean cu drept de preemțiune (pot fi zeci sau sute sau chiar mii într-o localitate) își manifestă intenția de a cumpăra. După care se răzgîndește. Sau n-are bani. Și se reia procedura. În același timp, niciun cumpărător fără drept de preemțiune (adică din afara localității sau care nu are terenuri în localitate) nu poate ști dacă poate cumpăra sau nu terenul respectiv pînă nu trec cele 30 de zile. De fiecare dată cînd vînzătorul și cumpărătorul fără drept de preemțiune se înțeleg asupra unui preț, trebuie să aștepte răspunsul celor cu drept de preemțiune și avizele primăriei și Autorității lui Ponta.

În tranzacțiile de vînzare-cumpărare, dificultatea tranzacției în sine și piedicile administrative reprezintă un preț adițional. Timpul înseamnă bani. Iar cumpărătorii fără drept de preemțiune, nu numai că trebuie să ofere un preț mai mare decît cumpărătorii cu drept de preemțiune, dar trebuie să aștepte și răspunsul acestora cîte 30 de zile la fiecare modificare a ofertei, plus avizele primăriei și Autorității lui Ponta. Terenurile rămîn astfel o afacere in-house a actualilor arendași sau mari proprietari de terenuri. Să fim serioși, nu populimea țărănească din satul respectiv beneficiază de dreptul de preemțiune, fiindcă, în majoritatea cazurilor, nu-și permite să cumpere terenul. Beneficiază cei care au pus ochii pe terenurile respective și care își permit să le cumpere: statul, arendașii și actualii mari proprietari. Care au dreptul să cumpere terenul mai ieftin decît alți cumpărători veniți din afară și care trebuie să-și dea acordul pentru vînzarea terenului și care, în general, pot bloca vînzarea terenului la infinit pînă cînd obțin cel mai mic preț de la proprietar.

Cine știe, probabil mafioții băștinași din agricultură, toți ăia ale căror nume se termină în iță, îță și oiculescu s-or fi speriat de intrarea nemților, italienilor, portughezilor, spaniolilor și a altor europeni pe piața terenurilor agricole. Dacă cumpără străinii terenuri agricole și își fac ferme, acilișea, pe rîul și ramul mafiei daco-gete din Securitate și Partid? Ă? Fiindcă străinii n-au drept de preemțiune, că nu sînt arendași sau vecini cu terenul, ca iță uiță, iar stat român, veri sau consăteni cu proprietarul, nici atît. Ca să nu mai spunem că deținătorii dreptului de preemțiune pot fi folosiți de jucătorii de pe piață pentru a manipula prețurile de vînzare sau a bloca vînzările.

Așteptăm o ordonanță similară și pentru terenurile intravilane, ca să mănînce și gura la rechinii imobiliari ce mănîncă gura la mafia din agricultură.

PS. Forța Civică a sesizat Curtea Constituțională pe această ordonanță. Notați în carnețelul de votant chestia asta.

Orice pret platit este justificat

„În prezent au loc discuţii cu Comisia Europeană în ce priveşte crearea unui Observator al Preţurilor. Sistemul ar urma să asigure o transparenţă pe filiera produselor, de la preţul cu care produsul pleacă din fermă, până la cel cu care produsul ajunge în magazin sau în piaţă. Este o propunere a noastră. Dacă va fi acceptată, sistemul ar trebui să funcţioneze în întreaga Uniune Europeană, nu doar în România. Odată cu implementarea acestui Observator, va exista o jenă din partea celor care acum măresc nejustificat preţurile”, au declarat pentru Gândul surse guvernamentale, care au ţinut să sublinieze că deocamdată nu este vorba de un proiect conturat, ci doar la nivel de discuţii.

….

„ANPC va monitoriza preţurile în 1.400 de puncte din ţară şi acolo unde va observa derapaje majore va interveni”, preciza Videanu la acea vreme. Potrivit acestuia, în Grecia acest sistem a dus la scăderea cu 7% a preţurilor în decurs de trei luni.

SURSA

Nu e o știre din Coreea de Nord sau Cuba. E din Europa, România.

Ce înseamnă prețuri nejustificat de mari? Ce înseamnă, în viziunea lui Videanu, derapaje?

Orice preț este justificat atîta timp cît este plătit. Doar piața decide dacă un preț este nejustificat de mare. Dacă un produs este pus în vînzare la un preț pe care cumpărătorii nu sînt dispuși să-l plătească, va rămîne nevîndut iar vînzătorul va pierde banii investiți în respectivul produs. Orice preț plătit este justificat. Justificarea vine din cerere.

În iulie 1957 Elvis își cumpără o cămașă de la un mic magazinaș din Memphis. Dă pe ea șapte dolari. În 2013, un văr de-al unui nepot de-al lui Elvis găsește cămașa. Se stabilește că este chiar cămașa marelui Elvis. Omul se decide să o vîndă. Dacă e să ne luăm după guvernul României, Comisia Europeană și Adriean Videanu, prețul cămășii e de șapte dolari plus inflația din perioada 1957-2013 plus costurile de întreținere a cămășii în toată perioada aceasta, minus uzura. Astfel, prețul cămășii incluzînd inflația e de 58 de dolari. Cămașa e în stare bună, iar costurile de întreținere se stabilește că au fost de 50 de dolari. Astfel, conform Guvernului României, Comisiei Europene și lui Adriean Videanu, prețul justificat al cămășii lui Elvis e de 108 dolari. Orice preț peste 108 dolari este considerat nejustificat de mare.

Dar vărul de-al doilea al nepotului lui Elvis e american, nu european, nu român, nu teleormănean din Videle. Așa că pune cămașa la vînzare cu 100 de mii de dolari. Nu găsește cumpărător. Se pare că nu numai Videanu și Guvernul României consideră un asemenea preț nejustificat de mare, ci și cumpărătorii. Care nu cumpără cămașa. Al lui Presley din Memphis își ia seama și scade prețul la 75 de mii de dolari. Cumpărătorii consideră și acest preț nejustificat de mare și zic pas. Vînzătorul scade apoi la 50 de mii de dolari. Un preț nejustificat de mare în viziunea lui Videanu, a Guvernului României și a Comisiei Europene. Nu și a cumpărătorilor, însă. Apar doi cumpărători care licitează pentru cămașa lui Elvis. Într-un final vărul de-al doilea reușește s-o vîndă cu 62 de mii de dolari, orice preț peste acesta fiind considerat nejustificat de mare de către cumpărătorul care a pierdut licitația (nu știm care preț e considerat nejustificat de mare de către cumpărătorul care a cîștigat licitația – știm că 75 de mii e prea mult, însă poate că dacă licitația ar fi continuat omul ar fi fost dispus să dea 67 de mii sau chiar 70 de mii, dar aceasta depinde nu numai de disponibilitatea lui de a cumpăra cămașa, ci și de disponibilitatea celorlalți cumpărători de pe piață).

Și uite așa, vărul de-al doilea al unui nepot de-al lui Elvis cîștigă 62 de mii de dolari, deși, potrivit lui Videanu, Guvernului României și Comisiei Europene acest preț este nejustificat de mare (de parcă ar plăti ei), ba chiar este un derapaj. Dacă ar trăi în România lui Videanu și Ponta poate că i-ar fi confiscată cămașa și averea nesimțită obținută, fără muncă, din vînzarea cămășii. Videanu și Ponta ar face un sit web unde ar scrie ”Această cămașă a fost cumpărată în iulie 1957 cu șapte dolari. Azi, cu inflație și investițiile făcute de cel ce vrea s-o vîndă, ea valorează 108 dolari iar orice preț mai mare este considerat nejustificat și va duce la confiscarea cămășii, arestarea vînzătorului și confiscarea averii acestuia prin taxare.” Fiind american, vărul de-al doilea vinde cămașa, dă mîna cu cumpărătorul, fac poze și pleacă amîndoi pe la casele lor țopăind de fericire: vărul de-al doilea că s-a îmbogățit cu 62 de mii dolari cu care își va lua mașină și va pleca în vacanță, iar cumpărătorul că poate adăuga cămașa lui Elvis la colecția lui personală de obiecte care au aparținut unor rockeri celebri, colecție care mai conține fesul lui Jimmy Page, scrumiera lui Jim Morrison și chiloții lui Hendrix.

Dacă produc brichete și le vînd cu profit de 5000% prețul lor este justificat atîta timp cît cineva îl plătește. Da, sînt genial și știu să fac brichete pentru care lumea se calcă în picioare la coadă ca să le cumpere. Cum se justifică diferența de la 2 lei, cît mă costă să fac o brichetă, la 100 de lei, cu cît o vînd? E, aia e genialitatea mea. Genialitatea de a face brichete după care lumea e înnebunită să le aibă. Atît costă ea. Cît costă niște vopsele, un set de pensule, două sticluțe de ulei de in, un șevalet, o ramă și o pînză? 30 de milioane de euro? N-aș zice.

Orice preț este justificat de raportul cerere-ofertă.

Putem vorbi de prețuri nejustificat de mari doar în cazuri de monopol al statului. Dar statul nu are nevoie să vîndă la prețuri nejustificat de mari, pentru asta există taxele și inflația. De ce să vinzi cînd poți să furi sub amenințarea bîtei?

PS. Nici nu e de mirare că în România se art rembranzii în sobă. După Videanu și Guvernul României, oricum nu valorează mare lucru.

Privatizarea monopolului sau liberalizarea pietei?

Statul creează monopoluri prin lege și coerciție. Pur și simplu interzice persoanelor private să facă afaceri într-un anumit domeniu, rezervat exclusiv statului, interzice prin lege piața liberă în domeniul respectiv. Monopolurile de stat se fac cu poliția. Dacă cineva își deschide o afacere într-un domeniu rezervat exclusiv statului, sfîrșește dacă nu în pușcărie, măcar cu o condamnare cu suspendare sau amendă.

Apoi statul vine și își vinde monopolurile create sub amenințarea cătușelor. Este nu numai o măsură ineficientă economic, este o măsură imorală.

Soluția nu e privatizarea prin transferarea unui monopol creat cu bîta către un privat, de cele mai multe ori client politic al celor ce reprezintă statul. Soluția e liberalizarea pieței. În momentul în care statul decide privatizarea, implicit recunoaște că domeniul respectiv nu este rezervat exclusiv statului și că monopolul de stat existent este nejustificat.

Liberalizarea pieței se poate face prin împărțirea spargerea companiei statului în 3, 4 sau mai multe companii mici, care apoi sînt vîndute primilor clasați la licitație, niciunul dintre aceștia neavînd dreptul să cumpere mai mult de o companie provenită din spargerea monopolului.

Spaga, expresie a bunului simt

Șpaga a salvat sistemul de sănătate românesc, atît cît se poate salva din el. Datorită șpăgii (grație, mulțumită) nu au plecat toți medicii din Romania, datorită șpăgii încă mai există tineri care vor să intre în sistemul de sănătate (ca medici, asistenți). Șpaga e cel mai de bun simț și moral lucru care s-a întîmplat sistemului de sănătate. Chiar și faptul că e un venit nefiscalizat nu e altceva decît o răzbunare justificată a bunului simț împotriva minciunii și ipocriziei statului.

Dacă statul, prin intermediul politicienilor și funcționarilor, ia banii cetățeanului și îi dă în mod egal tuturor medicilor și asistenților (sau pe criterii de vechime, influență în interiorul sistemului etc) șpaga se dă celor care merită, se dă în spitalele și clinicile mari, recunoscute, se dă medicilor buni, recunoscuți, pentru care există cerere.

Trebuie să spun că n-am dat niciodată șpagă la privat. La stat am dat aproape întotdeauna și a meritat toți banii.  A meritat toți banii dați șpagă, nu și banii dați sistemului prin asigurări.

Iată ce scriam în ianuarie:

”Prin reglementare şi absorbţia obligatorie a banilor de sănătate şi educaţie de pe piaţă politicienii reuşesc să păstreze acest monopol şi să evite riscul ca medicii şi profesorii să plece de la stat şi să profeseze la privat. Politicienii nu sînt singurii care doresc păstrarea monopolului acestui sistem. Lor li se adaugă şi funcţionărimea, feudalii sistemelor de sănătate şi educaţie (Raed Arafat e un bun exemplu, ca şi Ecaterina Andronescu, Brădişteanu, Andrei Marga ş.a.). Astfel, poporul e scutit de responsabilitatea sănătăţii şi educaţiei proprii, e scutit, dacă facem abstracţie de şpagă şi meditaţii (două manifestări de bun simţ ale pieţei, atitudini legitime şi normale din partea medicilor şi profesorilor) de negocierea cu medicii şi profesorii. Poporul, cum am mai spus, îşi negociază sănătatea şi educaţia pe voturi. Îşi dă votul politicienilor pentru a primi în schimb comoditatea lipsei de responsabilitate şi educaţie şi sănătate aparent ieftine şi categoric de cea mai proastă calitate. Politicienii ne obligă să dăm bani pe perele şi merele de stat, ne iau cu forţa o parte din bani, spunînd că ne oferă în schimb pere şi mere gratuite. La final, trebuie să acceptăm perele şi merele lor stricate, atîta timp cît nu ne rămîn bani pentru alte pere şi alte mere.” (Piața politică, medicii și profesorii, 20 ianuarie 2012, Blogary)

” Să presupunem că din cauza salariilor mici din sistem, într-o ţară nu se mai face nimeni medic. Pur şi simplu, nu se mai duce nimeni la Facultatea de Medicină, ca să-şi piardă 10 ani din viaţă prin diverse forme de instruire, să-şi piardă tinereţea învăţînd în timp ce viitorii lui pacienţi o freacă la un barbut în faţa blocului, o bere la pet şi un viol în spatele discotecii, să-şi distrugă viaţa personală pierzînd zilele şi nopţile prin spital, să opereze pe cord beţivi tăiaţi la ştirile de la ora 5. Condiţiile din sistemul de sănătate şi salariile sînt atît de mici încît nimeni nu se mai îndreaptă spre Facultatea de Medicină, această instituţie-fantomă, ajunsă în paragină, cu cîteva asistente medicale ceva mai răsărite, pe post de profesori universitari, după ce ultimul profesor universitar medic va fi murit de bătrîneţe şi ai cărei puţini absolvenţi pleacă spre zări mai apusene. Astfel, în cîţiva ani, singurii care mai fac operaţii pe cord şi creier sînt locotenenţii lui Sile şi Nuţu Cămătaru şi Clanul sportivilor iar singurii care mai prescriu pastile sînt Ion Ion Ţiriac şi elevii claselor a X a de la Jean Monnet.

Cum asigură Statul dreptul la asistenţă medicală?” (Medicul de operaţii pe creier gratis, 14 ianuarie 2012, Blogary)

PS. Apropo de șpagă și corupție și apropo de ”idealiștii” nervoși și înceți la minte despre care scriam zilele trecute. Cînd ”idealiștii” o iau pe arătură se ajunge la situația în care corupții, șobolanii societății, tenebroșii cu ochi mici și răi, corupătorii țărișoarei sînt obligați să poarte steaua galbenă sau un tatuaj cu număr de identificare sau un C în frunte, scris cu fierul înroșit.  Oricum, chiaburii cu ochi mici și răi, sabotori ai societății, trebuie scoși în față, să-i vadă toată lumea, să știm de unde vine răul, să-l identificăm. Asta pentru început. Mai încolo se poate lua în considerare și reeducarea de tip Pitești/China sau gazarea, ca soluție finală împotriva răului. Dar să nu lăsăm imaginația să o ia prea înainte, să rămînem la identificarea administrativă a răului, să vadă toată lumea cine sînt leproșii/evreii/burghejii: Domnul şi Doamna “C”

Piata politica, medicii si profesorii

Ne încredinţăm sănătatea doctorului, averea, şi cîteodată, viaţa sau reputaţia, avocatului. O asemenea încredere nu ar putea fi investită în siguranţă în nişte oameni de condiţie medie sau joasă. Prin urmare, recompensa lor trebuie să fie de aşa natură, încît să le ofere, în societate, rangul pe care-l necesită o încredere atît de specială. Timpul îndelungat şi cheltuiala făcută pentru educaţia lor, cînd se combină cu aceste aspecte, neapărat duc la creşterea încă şi mai mare a preţului muncii lor.

[…]

Probabilitatea ca o persoană anume să fie calificată pentru munca pentru care s-a pregătit este foarte diferită, de la o ocupaţie la alta. În cea mai mare parte a meseriilor mecanice, succesul este aproape sigur – dar în cele liberale, e foarte nesigur. Trimiteţi-vă fiul ca ucenic la un cizmar – nu prea există îndoială că va învăţa să facă o pereche de pantofi; dar trimiteţi-l să studieze Dreptul – sînt douăzeci de şanse la una ca el să capete aşa o competenţă care să-i permită să trăiască de pe urma meseriei sale. Într-o loterie perfectă, cel care trage premiul ar trebui să cîştige tot ce au pierdut cei care au tras bilete necîştigătoare. Într-o profesie, acolo unde douăzeci eşuează pentru ca unul să cîştige, acesta ar trebui să cîştige ceea ce ar fi cîştigat toţi ceilalţi douăzeci lipsiţi de succes. Avocatul care începe, probabil, cam pe la 40 de ani să cîştige ceva de pe urma profesiei sale ar trebui să primească o retribuţie nu doar pentru educaţia sa atît de lungă şi costisitoare, ci şi pentru educaţia altor douăzeci de persoane care nu au reuşit să facă nimic cu ea.

Adam Smith „Wealth of Nations” 1776

În statul social nu ne încredinţăm sănătatea doctorului şi nici educaţia profesorului. Nu negociem direct. Ne încredinţăm atît sănătatea cît şi educaţia politicienilor. Pe piaţa politică se joacă salariile medicilor şi profesorilor. Poporul vrea educaţie şi sănătate cît mai ieftină, chiar gratuită (o minciună acceptată), poporul vrea cît mai puţină responsabilitate sau chiar deloc. Politicienii îi oferă sănătate şi educaţie ieftine în schimbul votului. Fac asta păstrînd sănătatea şi educaţia la stat, pentru e le folosi ca monedă de schimb contra voturilor, sub justificarea că sînt domenii strategice şi numai statul poate oferi sănătate şi educaţie tuturor, toţi ceilalţi actori fiind iresponsabili (cei care oferă şi cer sănătate şi educaţie). Pentru a putea oferi poporului sănătate şi educaţie ieftine, pentru a-i oferi comoditatea lipsei de responsabilitate, politicienii (populiştii şi stîngiştii) ţin cu dinţii de monopolul asupra sănătăţii şi educaţiei, pentru a ţine în sistem medicii şi profesorii, sclavii care oferă sănătate şi educaţie şi fără de care politicienii nu ar putea trafica sănătatea şi educaţia pe voturi.

Prin reglementare şi absorbţia obligatorie a banilor de sănătate şi educaţie de pe piaţă politicienii reuşesc să păstreze acest monopol şi să evite riscul ca medicii şi profesorii să plece de la stat şi să profeseze la privat. Politicienii nu sînt singurii care doresc păstrarea monopolului acestui sistem. Lor li se adaugă şi funcţionărimea, feudalii sistemelor de sănătate şi educaţie (Raed Arafat e un bun exemplu, ca şi Ecaterina Andronescu, Brădişteanu, Andrei Marga ş.a.). Astfel, poporul e scutit de responsabilitatea sănătăţii şi educaţiei proprii, e scutit, dacă facem abstracţie de şpagă şi meditaţii (două manifestări de bun simţ ale pieţei, atitudini legitime şi normale din partea medicilor şi profesorilor) de negocierea cu medicii şi profesorii. Poporul, cum am mai spus, îşi negociază sănătatea şi educaţia pe voturi. Îşi dă votul politicienilor pentru a primi în schimb comoditatea lipsei de responsabilitate şi educaţie şi sănătate aparent ieftine şi categoric de cea mai proastă calitate. Politicienii ne obligă să dăm bani pe perele şi merele de stat, ne iau cu forţa o parte din bani, spunînd că ne oferă în schimb pere şi mere gratuite. La final, trebuie să acceptăm perele şi merele lor stricate, atîta timp cît nu ne rămîn bani pentru alte pere şi alte mere.

La rîndul lor, toţi cei care fac şcoală pentru a deveni medici şi profesori sînt siguri că vor fi absorbiţi de sistemele de sănătate şi educaţie ale statului, indiferent de cît de incapabili ar fi. Cum am mai spus într-un articol anterior, statul e consumator de diplome, nu de competenţe. Poţi fi o caricatură sinistră de medic sau profesor, atîta timp cît ţi-ai obţinut diploma (prin şpagă, de exemplu) statul te va absorbi în sistem şi te va plăti, cu un salariu de mizerie, ce-i drept. La început. Dacă eşti descurcăreţ, indiferent cît de prost ţi-ai face meseria, ai şanse bunicele să promovezi în sistemul de stat şi să cîştigi mult mai bine.

Iar tuturor acelora care ştiu să-şi facă meseria de medic sau profesor nu le rămîne decît să iasă din sistem, să se apuce de altceva sau să-şi facă meseria într-o altă ţară, în care sînt recompensaţi, atît cît e posibil, de clienţi şi nu de sistem.

Astăzi, în România anului 2012, sistemele de sănătate şi educaţie sînt expresii ale sclavagismului. Gîndiţi-vă că sîntem în Roma antică şi că medicii şi profesorii nu au drept de practică decît ca sclavi ai senatorilor. Niciun medic sau profesor nu-şi poate exercita meseria decît în slujba Senatului. Astfel, Senatul îi va folosi pentru a căpăta bunăvoinţa plebei, plătindu-i cît mai puţin cu putinţă. Dacă i-ar plăti mai mult, ar trebui să mărească taxele şi plebea, obişnuită să înveţe şi să fie oblojită „pe gratis”, s-ar răscula nemulţumită. Astfel, Senatul alege calea cea mai avantajoasă pentru sine: le interzice medicilor şi profesorilor să profeseze în altă parte decît în slujba Senatului, îi „leagă de glie”, îi transformă în sclavi, şi cu ajutorul muncii lor cumpără bunăvoinţa poporului. În timp, date fiind condiţiile, de cele două meserii se vor îndepărta cei cu adevărat înzestraţi şi se vor apropia cei care nu ştiu să facă altceva şi care au nevoie de siguranţa unei pîini zilnice. La final, toată lumea-i fericită: medicii şi profesorii oferă puţin şi prost şi primesc puţin şi prost, Senatul oferă puţin şi prost şi primeşte mult şi bine, poporul îşi oferă votul şi rămîne bou şi crapă pe capete, dar e fericit că nu trebuie să plătească medici şi profesori din banii de circ.

Inainte, spre trecut!!!

Felicitări! Reforma sanitară a fost oprită. Aţi reuşit. Felicitări şi preşedintelui Băsescu pentru că a cedat! În fond, de ce să susţii, împotriva curentului, o idee? Doar pentru că e ideea bună? Doar pentru că ai dreptate? Ce contează, cînd o splendidă campanie de dezinformare, pe care nu ai putut s-o contracarezi, reuşeşte, în două săptămîni, să-ţi convingă partidul că o să piardă alegerile dacă nu renunţi? Deci stop! Victorie! Băsescu nu ne mai omoară cu privatizarea pe bază de profit. Sistemul de sănătate de la noi e perfect, nu trebuie schimbat nimic. La stat, medicii sînt îngeri, la privat sînt demoni. Vor profit. Aplauze pentru toţi fanii antireformei. Înjuraţi că daţi şpagă la doctori, strigaţi că medicina de la noi e un dezastru, că vă omoară cu zile, dar v-aţi luptat să rămînă aşa cum e. Comunistă. Halal!

Nu vă place profitul în medicină? Cum vă place, atunci, profitul enorm pe care îl fac, lucrînd cu medicina de stat, companiile străine care vînd ambulanțe la Ministerul Sănătăţii, o dată la doi ani (că, de, nu mai sînt performante după aia), cu 100.000 de dolari bucata? Dar profitul firmelor de medicamente străine? Dar parandărăturile şmecherilor de la stat care, desigur, cumpără tot ce-i mai bun, la cel mai bun preţ? Dar facturile umflate, schemele de personal umflate, banii deturnaţi, salariile de batjocură, corupţia şi mizeria care au gonit cel puţin un sfert din medicii din România (10.000 în ultimii trei ani)? Şi o să-i gonească în continuare, pe capete. Ele cum vă plac?

Ziceţi că soluţia e un management mai performant la stat? E imposibil, pentru că la stat nu există faliment. „Trăiască deficitul, n-au ce să ne facă! E domeniu strategic, trebuie să ne dea banii, indiferent cît de mare e gaura. Nu mai sînt bani? Să se împrumute!“ La privat, deficitul duce la faliment. Şi se evită. Da, dar statul are grijă de oameni, de toţi oamenii, iar privaţii lasă bolnavii să moară, pentru profit. Nu? Privaţii n-au de ce să lase bolnavii să moară, pentru că profiturile se fac cu viii, nu cu morţii. Cînd asigurarea se reînnoieşte anual, omul, dacă vede că e lăsat să moară, pleacă la altă firmă de asigurări. Dacă există doar asigurarea de stat, iar statul îl lasă să moară, unde se duce? Fiindcă doreşte profit, privatul vrea cît mai mulţi asiguraţi, că altfel nu-şi primeşte banii din CAS (contribuţia de asigurări de sănătate), care îi sînt daţi în funcţie de performanţă. Ca să aibă clienţi, trebuie să le ofere medicină performantă, dacă nu, îi pierde la concurenţă.

Salvarea Salvării

Dar supărarea cu domnul Arafat? SMURD-ul nu putea fi privatizat, din moment ce aparţine preponderent Ministerului de Interne, are ofiţeri şi militari în structură. A fost o inepţie perfectă. Înghiţită pe nemestecate, entuziast. Firmele private de ambulanţe ar fi făcut contracte de servicii cu statul, la aceleaşi tarife de la ambulanţa de stat. Dar şi-ar fi cumpărat singure maşinile. Care, în loc să coste 100.000 de dolari bucata, ca la stat, puteau costa, la privat, între 50.000 şi 60.000 de dolari. Deci cu 40 pînă la 50% mai ieftine. La exact aceeaşi calitate. Poate de la asta să fi venit supărarea? De la potul de o sută de milioane de dolari (o mie de salvări la 100.000 bucata) plătit de la buget, o dată la doi ani? Care nu s-ar mai plăti? Poate merita să te superi. O sută de milioane de dolari, tată! Garantat, din doi în doi ani! Pentru salvări.

Fiat, nu Mercedes, că aşa s-a stabilit: Fiat-urile sînt cele mai bune pentru Ministerul Sănătăţii. Dacă aţi putea alege între un Fiat şi un Mercedes, la acelaşi preţ, ce v-aţi lua? Sau altfel: de ce v-aţi lua Fiat, nu Mercedes? Ce v-ar convinge? La acelaşi preţ, repet. La privat, cheltuielile cu dotarea şi personalul sînt treaba firmelor, nu a statului. Vor să facă bani cu salvările? Trebuie să respecte criteriile de performanţă, privind dotarea şi personalul, impuse de stat, pentru omologare. Atunci, statul n-ar mai cheltui pe salvări – adică pe fiare, nu pe asistenţă medicală – o sută de milioane de dolari, o dată la doi ani. Ceea ce înseamnă, tot în doi ani, tratamentul a 100.000 de bolnavi cu infarct, operaţi cu stenturi. În loc să dea de la buget o sută de milioane de dolari unor firme străine de maşini şi intermediarilor, statul ar plăti îngrijiri medicale pentru populaţia României. Banii ar rămîne aici, pentru bolnavii de aici. Dar ce, despre bolnavi e vorba?

Bine, dar profitul?!?

Ne-ar omorî privaţii? Încă o dată: profiturile se fac cu viii, nu cu morţii. Ca să aibă profit, privatul trebuie să ţină pacienţii vii şi mulţumiţi de serviciile medicale primite, ca să le ia banii încă un an, şi încă un an, şi încă un an şi tot aşa. Firmele de asigurări fac contract direct cu medicii. Îi aleg pe cei mai buni, pe cei care dau, în mod constant, rezultate. Şi îi plătesc după rezultate. Ceilalţi, dacă vor de muncă, trebuie să devină şi ei buni. Da, dar totuşi – profiturile!!! Profiturile privaților ar fi între 1,5 şi 3% – vi se pare mult? Iar asigurarea suplimentară, peste cea de bază, însemna 250 de euro pe an sau 1.000 RON. Adică 20,8 euro lunar, cam 80 RON pe lună – vi se pare mult? Pentru sănătatea personală? Dragi fani ai antireformei, uitaţi că, doar într-o săptămînă, cheltuiţi minimum 80 RON pe ţigări şi pe bere, fără să clipiţi?

De ce nu recunoaşteţi, cinstit, că visaţi să lucraţi la stat, unde timpul trece, leafa merge, iar parandărătul curge, dar nu v-aţi orientat la timp? Iar acum aplaudaţi ce auziţi la Antena 3, unde lucrează Radu Tudor, şi la Realitatea, unde lucrează Emil Hurezeanu, ambii membri în Consiliul de Administraţie al Fundaţiei pentru SMURD, întemeiată de domnul Arafat. Şi îl slăviţi pe întemeietor, care şi-a construit, prin acest scandal, o platformă de viitor ministru al Sănătăţii în Guvernul USL (îl mai vrea şi Dan Diaconescu la Partidul Poporului). Profitabil. Totul pentru om, totul pentru bolnavi, recomandă domnul Arafat. În mandatul căruia a fost ţinut pe loc cîteva ore un avion trimis de urgenţă la Cluj după un copil cu arsuri grave, pînă a sosit şi Attila Verestóy, care îşi rupsese piciorul şi nu putea ajunge la Bucureşti decît cu SMURD-ul aeromedical de stat. Gratis. Deci profitabil. Cum spuneam, felicitări!

KAMIKAZE

Privatizarea ucide!

De ce au cîştigat Raed Arafat şi ceilalţi suporteri ai status-quo-ului? Fiindcă privatizarea ucide. Fiindcă privaţii care intră în sistem ucid şi fură. Este un principiu. Nu a reuşit nimeni să explice de ce doar privaţii care ar intra în sistemul de urgenţă ucid şi fură.  S-a spus doar că privaţii care intră în sistem ucid şi fură. Principiul comercial şi profitul nu au ce căuta în sistemul de sănătate, căci sînt generatoare de corupţie, furt şi crimă. Băsescu s-a conformat şi a făcut ce trebuia să facă: a retras legea al cărui principiu fondator era generator de comerţ, profit, furt şi crimă.

Este o lege-cadru care statua anumite principii. Aceste principii au fost contestate de media, de simbolul sănătăţii, Arafat, de opoziţia politică, de publicul larg. Fiecare avînd interesul său. Arafat voia ca în pătrăţica în care era el şef să se facă o excepţie, să nu se schimbe nimic. A contestat însă principiul privatizării, a vorbit de oamenii răi care vor intra în sistem pentru profit. Repet, nimeni, nici Arafat, nu a explicat de ce oamenii care intră în sistemul de urgenţă sînt răi şi vor profit iar ceilalţi care intră în alte domenii ale sănătăţii sînt buni şi nu vor profit. Însăşi esenţa legii, cvasiliberalizarea sistemului, punerea pe picior de egalitate între stat şi privat, a fost contestată. Să nu uităm că legea vorbeşte şi de privatizarea asigurărilor, şi de cea a spitalelor. Privatizarea ucide, a susţinut Arafat (chiar dacă nu textual) şi susţinătorii săi (foarte textual).

O lege cadru statuează principiile. Pe baza acestei legi se adoptă şi legile, reglementările şi normele metodologice pe fiecare domeniu şi subdomeniu în parte. De exemplu, Legea Asistenţei Sociale (eram la minister cînd s-a lucrat la ea şi a fost promovată) a fost adoptată şi abia după aia se va trece la modificarea celorlalte reglementări, inclusiv la modificarea a 20 de legi subsecvente.

Legea Sănătăţii statua principiile generale ale sistemului iar liberalizarea sistemului şi privatizarea reprezentau esenţa legii. Pe baza acestor principii urma să se modifice şi celelalte legi şi reglementări subsecvente şi să se decidă detaliile. Proiectul de lege are 86 de pagini, aşa cum îi stă bine unei legi, nu 2000 sau 3000 de pagini. Numai reglementarea dintr-un singur sub-sub-domeniu s-ar fi întins pe 50, 100 sau 200 de pagini.

Dacă se făcea excepţie în pătrăţica în care Arafat era şef trebuia să se facă excepţie în toate pătrăţicile. Dacă ajungem la concluzia că privatizarea ucide, dacă privaţii ucid şi fură, atunci e de datoria noastră să oprim o asemenea lege, nu?

Reforma nu a murit. S-a stabilit însă că privaţii nu au ce căuta în sistem şi că sistemul trebuie să fie de stat, căci statul e cel care administrează sănătatea mai competent, mai onest şi cu rezultate mai bune decît ar fi făcut-o privaţii. Repet, nu detaliile legii au fost contestate (fiind o lege cadru, nici nu intra în detalii) ci însăşi principiul privatizării sistemului.

La final, vorba societăţii civile: Băsescu chioru’!

Imbecililor!

PS. Miron Damian (Doc), excelent, ca de obicei: Unde ar duce cruciada anti-profit

Un comentariu de pe Hotnews:

MarianEugen [utilizator]

Felicitari baieti! Ati reusit sa va adunati in strada peste 150 de participanti, mai precis 151 de participanti, cu tot cu jandarmi! Adica cam 0,01% din cati erati inscrisi cu mare pompa pe acest site! Toti batrani, fara educatie, nebarbieriti, cu IQ-ul proletariatului din perioada comunista! Sunteti o rusine nationala, mentalitatea voastra comunista, dorinta voastra de a opri Romania in loc se va rasfrange coplesitor asupra viitorului vostru si al copiilor vostri. Eu nu voi suferi pentru ca muncesc, in timp ce marea voastra majoritate furati, primiti spaga, sunteti asistati, sunteti bugetari sau pensionari de lux, nomenclaturisti, securisti sau pur si simplu niste prosti cu creierele spalate de interesele interlope a mafiei din sanatate trambitate de Antenele lui Voiculescu si Realitatile lui Vantu care nu aveti mijloacele necesare mereu sa platiti spaga imensa pentru o asistenta medicala adecvata ! Traian Basescu va merge la Viena iar voi veti merge la spitalele care scot mai multe cadavre decat oameni sanatosi! Veti da spaga ca la balamuc si doar BUNUL DUMNEZEU va mai poate scapa sanatosi!!! Doctorii romani merg pragmatic, pe bani, in timp ce voi vreti sa fiti vindecati. In mai putin de 6 luni, o sa va para rau ca legea nu a fost adoptata. Cand veti da spaga, va veti injura pe voi insati si nu pe Basescu, care a vrut sa schimbe lucrurile. Iar v-a ciuruit! Asta e viata!
Vreau voturile celor care cred ca acesti comunisti spalati pe creieri nu trebuie lasati sa voteze in locul nostru, ci sa mergem la vot si sa castigam dreptul celui care munceste si plateste cinstit!

UPDATE.

Ce s-a schimbat în ultimii 8 ani (2004-2012), în timpul preşedinţiei lui Băsescu şi guvernelor Tăriceanu (DA-UDMR-PC, PNL-UDMR) şi Boc (PDL-PSD-PC, PDL-UDMR-UNPR):

1. Sistemul fiscal (cota unică – guvernul Tăriceanu, ministrul Ionuţ Popescu)

2. Codul Muncii (în guvernul Boc, ministrul Ioan Botiş)

3. Sistemul de educaţie (în guvernul Boc, ministrul Funeriu)

4. Sistemul de pensii (în guvernul Boc, ministrul de dinainte de Botiş, nu-mi vine în cap numele lui)

5.Sistemul de asistenţă socială (în guvernul Boc, miniştrii Botiş, Lăzăroiu şi Sulfina Barbu)

5. Codurile penale (în guvernul Boc, ministrul Predoiu)

6. Codul civil (în guvernul Boc, ministrul Predoiu)

7. Mica reformă din justiţie (în guvernul Boc, ministrul Predoiu)

8. Salarizarea din sistemul public (în guvernul Boc, acelaşi ministru de dinaintea lui Botiş)

9. Sistemul de sănătate? (în guvernul Boc, miniştrii UDMR, Ritli şi Cseke)