Posts Tagged → strategie

Sărbătoarea ca impas

Viața curentă, măcinată în rutină, stresată de surprize multiple și obosită în onorarea obligațiilor curente, se retrezește în țoale festive ori de câte ori calendarul îi amintește date importante.

De la cea de naștere, de fapt cel mai prețios eveniment din viața fiecăruia, la colecția de răsturnări locale, colective și globale, zile cu înțeles și implicare publică, repere mobilizatoare cu efect de masă, dincolo de statut, nivel cultural, avere, culoarea tenului… Un mecanism interesant. Desigur, un prilej cu largă utilizare a sentimentelor comune de către principalii jucători de pe scena publică, privată și adesea pe cele oculte…

Transformarea unei simple zile, din 365, într-un prilej de identificare colectivă (uneori pozitivă, alteori marcată de resentimente) se transformă într-o resursă de primă mărime în mecanismele de influență, control și mobilizare.

Timpul face bani! Face multe altele…

Iată de ce, ideea de ”sărbătoare” asociată unei date calendaristice devine un vector, o investiție de prim ordin. Onorată colectiv, comunitar sau doar privat și individual, fără a avea după ani și ani o conexiune directă cu prezentul imediat. Pică din cer…

Implicarea contează! Ca simplă disponibilitate sau expresie a unui pachet de dependențe structurale și, nu de puține ori, ca ambiție, alegere, salt, printr-o aglomerare colectivă generatoare de energie. ”Mutând munții din loc”…

Evenimenul, ca sărbătoare, are acea gramatică, bucătărie și o poziționare de primă mărime pe piața managementului public. Se plasează în spații speciale, ”locuri istorice”, activează poziții-cheie și diverși meșteșugari ai demagogiei, marcând momente-reper în rostogolirea vieții curente, isi fac treaba…

Un adevărat spectacol te tip ”Bollywood”, adică una dintre cele mai ambițioase aplicări în practică a ”teoriei castravetelui”. Multă campanie despre ceva care a avut loc (probabil) acum 100, 200… de ani ș.a.m.d.

Greșeală!

Lucrurile nu sunt chiar așa de simple. Avem aici o implicare directă a trecutului în a genera o viziune către viitor, chiar și pentru un viitor iluzoriu, dar cel mai adesea, pentru a gestiona prezentul. Un prezent, nu de puține ori critic sau, dimpotrivă, golit de conținut, pur și simplu rătăcit între confuzie și incertitudine.

Iată de ce, un eveniment simbolic, o comemorare, o sărbătoare devine marfă! Apă la moară într-o vară secetoasă…

De aici întrebarea: Prin ce anume, o simplă poveste, o sucesiune de fapte și dezvoltări dramatice, cu urmări uneori majore, se impune ca un reper istoric, ca un criteriu de poziționare individuală și colectivă, la mult timp după, în viitorul îndepărtat, definind o cauză, un ideal, unanim înțeles și asumat?

Dacă ar fi să demontăm mecanismul acestei vrăji colective, într-o simplă analiză la nivel de semnificație, motivație și implicare, am putea alege câteva dimensiuni (sau altele)…

– Valoarea simbolică
Onorând nevoia de repere subiective, apare ca unul dintre cele mai importante paradoxuri ale existenței umane. Credință, adesea iluzie, tradiție transferată de la sine, oarecum mecanic, consacrată prin ritual și repetiție, se impune prin extensie și influență în lumile care s-au perindat de-a lungul și de-a latul istoriei.

Uimitoarea influență motivațională pe multiple planuri, la concurență cu mecansime prezente, cu acoperire materială și instituțională de primă mărime. Și totuși nu este o simplă iluzie. O naivitate ce ar ține de stupiditate sau inerție colectivă.

Consistența evenimentului de reper derivă adesea din trăirea, recunoașterea și uneori asumarea unor mutații structurale majore.

– Mutații structurale majore
Catastrofe naturale, rupturi masive la nivel instituțional (revoluții, decapitări, trădări, revelații) și mai ales mutări la nivel economic și social cu efecte, costuri și determinări care spulberă orice iluzie individuală și colectivă, cum că oamenii controlează lumea, sunt stăpâni pe propria viață. În cel mai direct, primitiv și banal mod, realitatea controlează lumea în care trăim. Halal schimbare!

Greu de recunoscut, imposibil de ignorat, iar până la urmă, picătură cu picătură, otrava trebuie gustată…

Totuși, lumea în care trăim nu rămâne doar o simplă derulare mecanică a iluziilor, sau mai dificil, a mutărilor structurale masive, nemiloase, fără drept de apel.

– Alegeri strategice
Tocmai aici apare surpriza! Surpriza speciei umane. Dincolo de amalgamul răvășitor, confuz, imprevizibil al împrejurărilor, apar momente, rar dar real, de claritate. De asumare limpede și deplină, fără echivoc, înfruntând riscuri majore și, nu de puține ori, de înrolări radicale.

Rupturi curajoase cu ceva ce părea de nedepășit. Deschideri multiple. De fapt, recunoașterea că dincolo de un trecut infectat și un prezent inerțial există un ”timp nou”. O alternativă. O altă înțelegere, abordare și asumare a vieții individuale și colective.
Uneori, o auto-redefinire a identității și poziționării în lumea care este. Minunat moment.

Nu se întâmplă des…

Dar rămâne un reper pentru existența curentă, în lumea în care ne naștem, trăim și din care plecăm. O hartă accesibilă a realității, dincolo de labirintul vieții curente, de rutina consumeristă, de compromisurile inerțiale din viața de zi cu zi.

Un orizont prezent care ne ajută sa nu ne smițim rătăciți, chiar dacă nu generează oportunități, avantaje, venituri. Poate doar un zâmbet colectiv unanim împărtășit.

Având în vedere toate astea, cum privim la cei care transformă acest ”obiect de patrimoniu” – Ziua Națională – într-o marfă a momentului?! Într-un joc politic minor, într-o știre de prima pagină… O simplă tranzacție sau dilemă instituțională pe cât de artificială, pe atât de păguboasă.

Deci. Ce facem de sărbători?!

Cât vindem, cât cumpărăm? Influență, notorietate, sprijin. Cui trimitem flori, urări de bine, e-mail-uri, poze?! Pe cine invităm, decorăm, scoatem la băut?…
Nu e ușor…

E ușor să dai în bară…

Rămâne colecția de întrebări, speculații, răutăți ieftine și costuri directe.Greu de răspuns. Mult mai greu, când din neglijență sau amatorism complicăm problema, ignorând adevăratele date ale ei. Adică din amatorism, superficialitate sau o simplă exhibare narcisistă, de o parte și de alta a vitrinei ne plasăm în zilele festive ca niște idioți.

Ignorând multe. În principal trei dimensiuni: valoarea simbolică, conținutul real al răspântiei structurale înfăptuite și recunoașterea unei alegeri strategice în bătaie lungă.

Nu trebuie să fii savant ca să îți asumi, să simți ziua națională. Afli din nou că ești român.
Deci, sunt.

1-decembrie

(Foto: informatii-pretioase.ro)

Romania e ca o echipa de fotbal care reuseste să fie prinsa în offside desi nu iese niciodata din propriul careu

Montgomery era recunoscut pentru prudenţa sa, nu de puţine ori exasperantă. Fiecare bătălie era precedată de o lungă perioadă (unii zic, prea lungă) de pregătiri, de acumulări şi aşezări. Totul trebuia să fie pus la punct în cel mai mic detaliu, fiecare risc evaluat şi pe cît posibil eliminat. Înainte de a intra în luptă forţele sale trebuia să fie la capacitatea maximă, logistic şi uman. O strategie care îşi avea dezavantajele ei: presupunea existenţa unor resurse iniţiale suficient de mari şi relativ uşor de accesat, riscul de a pierde oportunităţi, unele poate decisive, şi riscul de a lăsa timp inamicului să se pregătească, la rîndul lui, ba chiar să aibă iniţiativa şi să facă inutile pregătirile lui Montgomery (degeaba te pregăteşti îndelung şi temeinic pentru o provocare dacă între timp apar altele).

Patton, în schimb, a rămas celebru în istorie pentru agresivitatea sa. A stabilit adevărate recorduri de viteză în marş forţat şi, nu o dată, a rămas fără benzină (la propriu). O strategie bazată pe oportunism şi surpriză. Fie că forţele sale erau pregătite sau nu, Patton a alergat după oportuniăţi, asumîndu-şi, de fiecare dată, riscuri imense. O strategie care, dincolo de avantajul de a nu pierde oportunităţile şi de a nu lăsa timp inamicului să se pregătească sau să aibă iniţiativa, avea cîteva dezavantaje majore: riscul de a rămîne cu spatele descoperit, de a duce o luptă cu forţe slab pregătite, cu resurse insuficiente.

În campania rusă, Napoleon a preferat strategia marşului direct spre Moscova, sperînd că o dată cu căderea acesteia, se va prăbuşi şi Imperiul Ţarist. Nu s-a întîmplat asta. Astfel, Napoleon s-a văzut izolat chiar în capitala Imperiului, fără resurse, lovit de armatele ruse pe care le evitase în marşul său şi  care erau aproape intacte, la fel ca şi resursele Imperiului Ţarist.

În campania din 1941, OKW-ul german a evitat strategia lui Napoleon şi a preferat să întîrzie asediul Moscovei, înaintînd abia după ce a distrus totul în calea sa, fie că era vorba de armate sovietice sau de oraşe transformate în fortăreţe, şi astfel să-şi asigure spatele frontului şi  liniile de aprovizionare. Germanii voiau să se asigure că, o dată cucerită Moscova, sovieticii nu vor mai avea resurse pentru a continua lupta de rezistenţă. Însă întîrzierea le-a dat suficient timp sovieticilor să pregătească apărarea Moscovei. Deznodămîntul e cunoscut.

Două strategii, cu avantajele şi dezavantajele lor, două strategii care uneori au avut succes, alteori au dat greş. Ceea ce nu ştiau nici Napoleon, nici Patton, Montgomery sau Guderian, e că există o a treia cale, cea românească.

Această strategie poate fi numită „politica paşilor mărunţi şi împleticiţi”. Ratezi oportunităţile, consumi resursele (timpul fiind cea mai importantă resursă) pentru a te pregăti îndelung şi temeinic şi, cu toate astea, eşti veşnic nepregătit. Nu te avînţi pentru a nu avea surprize şi eşti veşnic surprins. România e ca o echipă de fotbal care reuşeşte să fie prinsă în offside deşi nu iese niciodată din propriul careu. Sau ca un trecător care merge încet, cu grijă şi calcă în toate gropile.

Între un sistem constituţional greoi, care frînează dezvoltarea dar care e proiectat să evite derapajele antidemocratice şi unul flexibil, care permite dezvoltarea, supus însă riscului unor astfel de derapaje, noi am ales un sistem care blochează dezvoltarea şi care permite sau chiar încurajează derapajele. Între parlamentarism şi semiprezidenţialism, noi am ales a treia cale, căreia nu ştiu cum să-i zic (e 3 dimineaţa şi chiar n-am timp şi chef să găsesc un termen pentru sistemul gîndit de Iorgovan, Iliescu şi Năstase).

Între un sistem de legi stufos, menit să elimine orice nedreptate dar care limitează libertatea şi unul minimalist, care încurajează libertatea în dauna dreptăţii, am ales o legislaţie care sufocă libertatea şi dă libertate nedreptăţii.

Între bicameralism şi unicameralism am ales un sistem în care nimeni nu ştie (şi nici nu va şti vreodată) să explice care e rolul Senatului şi ce-l deosebeşte de Camera Deputaţilor (dealtfel, ăsta e şi motivul pentru care referendum-ul a trecut aşa uşor – dacă Senatul reprezenta o tradiţie sau avea un rol bine definit, de a reprezenta autorităţile locale, de exemplu, românii nu votau în proporţie covîrşitoare pentru unicameralism – pe de altă parte, explicaţia conform căreia Parlamentul e mai puternic cu două camere e la fel de stupidă ca şi cea conform căreia Senatul şi Camera Deputaţilor se echilibrează reciproc – cele două camere sînt alese prin aceeaşi modalitate şi, în consecinţă, au componenţă politică identică, nu există între ele deosebiri de reprezentare iar diferenţele în ceea ce priveşte atribuţiile sînt minore, formale şi nejustificate de vreo nevoie, de componenţa celor două camere sau de diferenţele de reprezentare).

Şi, în fine, între o filozofie economică a afirmării şi dezvoltării dar care aduce cu sine nedreptate socială (sună ca dracu dar n-am găsit altă rimă la ora asta) şi una care presupune o dezvoltare lentă dar care încearcă să elimine nedreptăţile, noi am ales a treia cale: o filozofie economică care încurajează nedreptatea şi sufocă dezvoltarea. Mai pe scurt, între libertate şi dreptate, le-am ratat pe amîndouă. Ăsta e şi motivul pentru care la noi nu se poate vorbi de dreapta sau stînga. Ci doar de Iliescu şi cea de-a treia cale: socialismul sălbatic.

PS. Vis-a-vis de ce spunea Florin aici: sînt pentru intelectuali în politică dar să-şi aducă mănuşile de box cu ei. Cristian Preda a făcut-o şi nu e rău deloc.