Posts Tagged → taxe

Iluzia fiscală

E despre subestimarea poverii fiscale impuse de stat. Unele taxe ascund mai bine costul statului decât altele[1]. Mai puțin vizibile sunt, de exemplu, taxele indirecte (TVA) și inflația decât cele directe ca impozitul pe venit. În genere, politicienii vor încerca să ascundă costul statului crescând taxele mai puțin vizibile. Republicanul Robert Dole spunea că impozitarea seamănă cu jumulirea unei gâște. Aceasta este arta de a obține cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de țipete[2]. De aceea sunt populare printre politicieni măsuri ca deficitele bugetare, inflația și impozitele indirecte. Acestea ascund mai ușor costurile programelor guvernamentale[3]. Think tank-ul de stânga The Roosevelt Institute spunea că e nevoie de taxe mai puțin vizibile. Așa e mult mai probabil să le susțină cetățenii[4].

Ideea iluziei fiscale apare încă de la John Stuart Mill. Acesta atrăgea atenția că povara taxelor indirecte e subestimată. Italianul Amilcare Puviani dezvoltă tema la începutul secolului XX iar aceasta este reluată prin anii ’60 de către James Buchanan[5]. Iluzia fiscală e indusă deliberat de autorități. Prin ea rezultă taxe mai mari decât cele care ar fi existat dacă acestea ar fi fost mai vizibile și mai transparente[6].

Există și o interpretare socialistă a iluziei fiscale. De exemplu, Downs (1960) și Galbraith (1958) cred că sunt subestimate beneficiile statului în raport cu taxele. Pentru Downs beneficiile statului sunt distante și mai puțin recunoscute de cetățeni în timp ce taxele sunt mai direct experimentate și mai bine înțelese. Așa cetățenii subestimează beneficiile sectorului public în raport cu costurile și vor milita pentru reducerea statului[7]. Tema e însă mai discutată de cărturari liberali.

În genere, iluzia fiscală e despre:

(1) mărimea taxei,

(2) plătitor și

(3) vinovatul creșterii ulterioare a prețurilor.

În esență, oamenii percep taxele ca mai mici decât sunt în realitate, cred că le plătesc alții și dau vina pe altcineva decât pe stat pentru creșterea prețurilor rezultată din creșterea taxelor.

E mai ușor pentru politicieni să crească taxe indirecte decât taxe directe[8]. De exemplu, taxele indirecte ca accizele sau TVA sunt considerate mai puțin vizibile decât cele directe. Aici taxa e inclusă în prețul bunului sau serviciului[9]. Omul nu e conștient de mărimea taxei sau chiar de existența ei. Iluzia e și mai mare când taxa a existat deja de ceva timp. Prețul mai mare poate fi observat inițial de cumpărător. Cu timpul însă, creșterea nu mai e resimțită așa mult[10]. Taxele indirecte sunt mai puțin vizibile pentru că sunt ascunse în prețul bunurilor[11]. Potrivit lui Frank Chodorov, cei care găsesc o justificare morală taxării trebuie să explice de ce statul încearcă să o ascundă în prețul bunurilor[12].

TVA apare la fiecare nivel al lanțului productiv, nu e concentrată toată povara pe retailer[13]. Dacă taxa ar fi concentrată pe retailer, ar fi mai vizibilă pentru cetățeni decât dacă e dispersată pe întregul lanț. Dacă ar fi concentrată, cetățeanul ar da mai ușor vina pe stat[14]. TVA-ul acționează ca o picătură chinezească. Complexitatea sistemului de taxare e importantă[15]. Structuri complexe și indirecte de plată a taxelor vor duce la o taxare mai mare decât structurile simple[16]. Cu cât sistemul fiscal e mai complicat, cu atât taxele sunt mai puțin vizibile. Dacă există o singură taxă, pe venit, aceasta ar fi mult mai vizibilă și individul ar fi mai conștient de cât plătește pentru stat[17]. Într-un sistem mai stufos, taxele sunt dispersate iar adevărata povară fiscală e percepută mai greu[18].

Iluzia fiscală în cazul TVA sau a accizelor poate e și de partea patronilor care cred că taxa e plătită de consumatori și că ei ar fi doar niște colectori neplătiți pentru stat cumva ca la taxele pe muncă plătite de angajator.

Se crede că dacă avem o taxă pe vânzări aceasta e adăugată pur și simplu la prețul de vânzare[19]. Prețul include taxa. Oamenii plătesc $1.00 la un film și văd acolo un anunț că această sumă e compusă din prețul de 85 cenți și o taxă de 15 cenți. Consumatorul tinde să creadă că taxa e adăugată pur și simplu prețului. Însă prețul real e de 1$, nu de 85 de cenți[20]. Taxa e plătită de antreprenor, nu de consumator. Dacă statul pune o taxă e vânzare de 20%, acest procent nu e adăugat pur și simplu la preț[21]. Cererea nu a fost modificată la introducerea TVA. Iar prețul e pus deja la maxim. Taxa doar scade venitul net al vânzătorului. O taxă nu poate fi transferată consumatorului[22].

O asumpție a acestui transfer către consumatori e că un cost determină prețul. În realitate, prețurile determină costurile de producție, nu invers[23].

Această taxă nu poate fi însă transferată ușor și fără probleme consumatorilor. Să ne gândim că unii producători pot ieși din afaceri datorită taxei[24]. Sau avem cazul celor care aleg alte direcții de producție.

Dacă firmele ar fi putut crește pur și simplu prețurile cu nivelul aferent taxei, ar fi făcut-o deja[25].

Un argument prin reducere la absurd e că dacă admitem că antreprenorii pot trece taxele consumatorilor, atunci consumatorii le pot transfera înapoi angajatorilor (pentru că un muncitor își vinde forța de muncă unui patron, aici patronul e consumatorul), care iar le transferă consumatorilor, care iar le transferă patronilor, care iar le transferă… etc. Până la urmă nimeni n-ar plăti taxe[26].

E adevărat că o taxă reduce oferta și așa cresc prețurile. Doar în acest sens indirect am putea spune că o taxă e transferată consumatorilor[27]. Consumatorii nu plătesc efectiv taxa, ci doar prețurile mai mari ulterioare.

Această situație poate explica de ce nu au scăzut la noi prețurile imediat după reducerea TVA la alimente. Acestea au crescut inițial doar profitul antreprenorilor, așa cum o creștere de TVA doar le-ar fi crescut pierderile.

Apoi cetățenii cred că de vină sunt patronii pentru creșterea prețului, nu statul prin taxe.

Deficitul bugetar e o altă cale invizibilă de extracție. Deficitul implică o taxare viitoare. Această taxare viitoare e mai puțin vizibilă și acceptabilă decât taxarea curentă. Împrumutul duce la creșterea cheltuielilor publice fără a crește taxarea curentă[28].

Inflația, creșterea masei monetare, e una din cele mai indirecte modalități de extragere a resurselor. Aceasta e și cel mai greu de înțeles de cetățeni și acționează ca o taxă indirectă[29]. În plus, statul va da vina pentru creșterea prețurilor pe firme, sindicate, recolta agricolă slabă, carteluri străine etc[30].

Această iluzie fiscală se manifestă și în discuția despre impozitarea corporațiilor[31]. Politicienii vorbesc adesea despre impozitarea corporațiilor ca și cum taxele ar fi plătite de o non-persoană, corporația[32], de cineva dintr-un fel de a 4-a dimensiune[33]. Dar aceste impozite sunt până la urmă plătite de indivizi. Corporația doar strânge banii de la altcineva – clienți, angajați sau proprietari de acțiuni pe care-i transferă apoi statului[34].

Iluzia fiscală apare și la taxele directe, cum sunt cele pe muncă. Acestea sunt încasate înainte ca salariul să fie dat formal muncitorului[35]. Buchanan observă că taxele pe muncă par mai mici atunci când angajatorul colectează de la muncitor banii pentru stat[36]. De aceea este bună inițiativa PSD ca angajatul să plătească separat contribuția. Așa muncitorul vede mai ușor cât e furat de stat.

În plus, muncitorul ignoră că plătește tot, inclusiv partea patronului din taxarea pe muncă. Situația taxelor pe salariu este asemănătoare TVA-ului. Muncitorul, care aici e vânzătorul, „patronul” forței de muncă, nu poate transfera taxele pe muncă antreprenorului. Iar efectul va fi un salariu net mai mic pentru muncitor[37]. Antreprenorul își face socoteala cu brutul, nu cu netul. Singura întrebare e doar unde merge diferența, la muncitor sau la stat. În modelele sociale actuale centrate pe echitate banii merg la stat, nu la muncitor.

Aceste tehnici de a masca povara statului nu vor pieri prea curând. Mereu va exista această tendință a politicienilor să înfrângă rezistența la taxare a cetățenilor, să caute taxe mai puțin vizibile și mai acceptabile. Inclusiv termenul „contribuție” contribuie la iluzia fiscală. Acesta dă impresia că o taxă e ceva voluntar, că e altceva decât furt.

Bibliografie:

[1] Buchanan, James M.; Wagner, Richard E. 2000, Democracy in Deficit, Liberty Fund, Indianapolis, p.135.

[2] Gwartney, James et all. 2015, Economia pentru toți: Ce ar trebui să știe oricine despre avuție și prosperitate, Editura Tritonic, București, partea III-a.

[3] Ibidem.

[4] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[5] Sanandaji, Tino; Wallace, Bjorn. 2011, Fiscal Illusion and Fiscal Obfuscation. Tax Perception in Sweden, The Independent Review, v. 16, n. 2, Fall 2011, pp. 237–246, p.238: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_16_02_5_sanandaji.pdf, accesat 19.06.2018.

[6] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[7] Oates, Wallace, E. On the Nature and Measurement of Fiscal Illusion https://pdfs.semanticscholar.org/c658/a359d43b1b037d8e69b747e25245af7c40ff.pdf, accesat 20.18.2018.

[8] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[9] Buchanan, James M. 1967, Public Finance in Democratic Process: Fiscal Institutions and Individual Choice, Liberty Fund, Indianapolis, cap.The Fiscal Illusion: http://files.libertyfund.org/files/1073/0102.04_LfeBk.pdf, accesat 25.06.2018.

[10] Ibidem.

[11] Sausgruber, Rupert; Jean-Robert Tyran. 2005, „Testing the Mill hypothesis of fiscal illusion” în Public choice 122.1-2 (2005): 39-68, p.2: http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.641.4871&rep=rep1&type=pdf, accesat 23.06.2018.

[12] Rothbard, Murray N. 2010, The Value-Added Tax Is Not the Answer: https://mises.org/library/value-added-tax-not-answer, accesat 04.07.2018.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[16] Idem, pp.133-134.

[17] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[18] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[19] Rothbard Murray N. 2006, Man, Economy, and State with Power and Market, fourth edition, Ludwig von Mises Institute,  Alabama, p.1140.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p.1139.

[24] Idem, p.1140.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p.1143

[27] Idem, p.1140.

[28] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.144.

[29] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[30] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.114.

[31] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[32] Ibidem.

[33] Yeager, Leland B. 2011, Is the Market a Test of Truth and Beauty?, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.324.

[34] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[35] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[36] Dziemianowicz, Ryta I. 2017, et all, Tax Expenditures aș an Example of Fiscal Illusion în Optimum. Studia Ekonomiczne NR 5 (89) 2017, p.88: http://cejsh.icm.edu.pl/cejsh/element/bwmeta1.element.hdl_11320_6410/c/Optimum_5_2017_RI_Dziemianowicz_A_Kargol-Wasiluk_A_Wildowicz-Giegiel_A_Wyszkowski_Tax.pdf, accesat 22.06.2018.

[37] Rothbard Murray N. 2006, op.cit., p. 1152.

Modificarile la Codul Fiscal, intoxicare de presa sau nu?

Apariția documentului care prevede schimbări majore ale Codului Fiscal, din 2017, a creat așa o panică și a atras atenția tuturor asupra subiectului încît nimeni nu s-a mai ocupat cu nimic altceva. Cel mai bun guvern iar o făcea lată – a nu știu cîta oară, aici mulți suferă de disonanță cognitivă, ori e cel mai bun, ori face prostii una după alta.

Asta ieri. Ca astăzi, ministrul Finanțelor, Anca Dragu, să anunțe că nici pe departe nu e vorba de măriri de taxe, numai despre simplificare și debirocratizare.

„Nu avem în vedere o asemenea măsură. Eu, ca ministru al finanţelor, nu am în vedere o asemenea măsură. Solicitarea mea a fost foarte clară – aceea ce a găsi soluții de simplificare şi debirocratizare, pentru crearea unor condiţii mai bune pentru desfăşurarea activităților economice. După cum am spus, predictibilitatea fiscală e foarte importantă în actul guvernamental şi pentru activitatățile economice. Eu nu renunţ la acest principiu!”

Bun, dar atunci cine, cum, cînd și de ce să elaboreze un document în care e vorba despre altceva? Care ar fi scopul? Cui ar ajuta?

Ce s-o fi întîmplat ieri de a trebuit ținută lumea ocupată cu modificările la CF?
Există documentul, există – ori trebuie să existe – semnături pe el, se poate afla de la cine a plecat dezinformarea, dacă a fost dezinformare, și apoi pe fir se ajunge si la de ce trebuia ținută lumea cu ochii pe așa ceva.

Dar, totul pînă la propriul buzunar. Salariatului să nu-i iei din banii proprii, cît plătește angajatorul îl doare fix undeva. Banii lui, ‘ai lui’, da, pîna se închide prăvălia. Apoi tot patronul e un nenorocit, că a dat faliment și nu a știut cum să aibă grijă de ”banii tuturor”. Salariatul român nu cere taxe cît mai mici, cum ar fi firesc, cere numai pentru el, atunci cînd îl afectează direct, ce se întîmplă cu patronatul nu e treaba lui.  Pentru că asta e mentalitatea la români. Poți să iei de la altul cît de mult, numai de ce e al meu să nu te atingi. Mie să-mi dai, că eu muncesc și merit. De unde, cît, cum, nu mă privește.

Revenind la problema modificărilor la Codul Fiscal, nu se poate să răspundă cineva din ”cel mai bun guvern”, a fost sau n-a fost? Și dacă n-a fost, nu se poate identifica cine anume, nu răspunde nimeni pentru asta? Iar dacă a fost, atunci însăși ministrul are o problemă.

Din această dilemă ar trebui să ieșim. Măcar acum, cu acest guvern.

UPDATE: Era Biriș, mă. Și e precampanie electorală, nu?

„Este oarecum un incident regretabil ca un proiect inca in discutii a iesit pe surse si oameni care nu prea au inteles ce scrie in acel proiect au inceput sa-l critice.

Serios, e regretabil că am aflat? Din ce văgăună politică a ieșit ăsta?!?

cod fiscal

(Foto: wall-street.ro)

Codul Fiscal si specialistii

Să trecem la lucruri serioase. Tot despre Codul Fiscal, dar cu un specialist acum. Florin Cîtu. Care scrie, pe blogul personal, articolul:

Ignorați propaganda, codul fiscal este doar un reper in economie

Da. Codul fiscal este doar un reper. Nu produce deficite si nu supraincalzeste economia. Pentru a ajunge la astfel de rezultate este nevoie de politicieni si de bancheri centrali care urmaresc alte obiective pe langa stabilitatea preturilor.

In Romania, toata clasa politica sustine public un cod fiscal cu taxe mai mici. Numai ca atunci cand trebuie sa implementeze un cod fiscal cu taxe mai putine si mai mici apar probleme. Si ca sa nu para ca se opun doar asa de amorul artei opozantii folosesc tot felul de scuze cu priza la publicul larg.

[…]

Acesta este stilul. Este binecunoscut. Un stil care dezvaluie un adevar trist despre clasa politica si tehnocratii numiti politic. Nu au incredere in economia de piata. Nu au incredere in sectorul privat. Incearca mereu sa controleze, sa impuna, pentru ca din punctul lor de vedere ei stiu cel mai bine si nu vor decat se ne apere de “volatilitatea” economiei de piata. Anii de comunism inca isi fac simtita prezenta. Neincrederea in economia de piata domina deciziile de politica fiscala si monetara si reprezinta fundatia tuturor deciziilor de politica economica din ultimii 25 de ani. Si astazi acesti oameni cred ca pentru a reduce o taxa este nevoie sa cresti alta.

Recunosc, sunt maestrii in manipulare. Au reusit sa deturneze discutia despre codul fiscal transformand-o intr-o dezbatere despre sustenabilitatea bugetului si supraincalzirea economiei. Acest lucru se intampla desi codul fiscal reprezinta doar un punct de referinta in economie si nu exista o legatura directa intre cod si scenariile apocaliptice.

[…]

Politicienii si tehnocratii lor numiti lasa sa se inteleaga ca efectele codului fiscal apar in primul rand asupra bugetului. Dar nu este asa. Codul fiscal este folosit in egala masura de sectorul public si de sectorul privat. Atat sectorul public cat si sectorul privat iau decizii pe baza informatiilor pe care le ofera codul fiscal. Intercatiunea dintre cele doua sectoare care reactioaneaza relativ la codul fiscal o sa duca la efectul final in economie al schimbarilor de taxe si impozite.

De aceea o gandire simpla, liniara, contabila este gresita. Acest rationament nu ia in calcul complexitatea economiei. Este foarte posibil ca o reducere de TVA, de exemplu, sa insemne venturi din TVA mai mici pentru buget. In acelasi timp inseamna venituri mai mari pentru cei din sectorul privat. Si de aici povestea devine interesanta dar din pacate este ignorata total de propagandisti. Efectul unui cod fiscal cu taxe mai mici, si sper eu in viitor mai putine, se vede dupa ce sectorul privat decide ce sa faca cu veniturile mai mari ramase din reducerea de taxe. Decide sa consume, sa investeasca sau se economiseasca? Fiecare dintre aceste decizii este influentata de asteptarile pe care acesti oameni le au despre viitorul economiei. Un mediu economic in care sectorul privat vede o perspectiva pozitiva va duce la cresterea consumului in prima faza si pe urma la cresterea investitiilor. Desi nu este garantat este posibil ca scaderea veniturilor din reducerea de TVA sa fie compensata de cresterea veniturilor la buget pe alte canale.

[…]

Citiți articolul integral aici.

(Foto: Facebook Florin Citu)

Jeffrey Sachs: Socialism and Sanctimony

Jeffrey Sachs is a famous Columbia University Professor. In his book, The Price of Civilization, Sachs shows that he has a real grudge against the rich.  He doesn’t like „unaffordable tax cuts … tax cuts for the rich …tax cuts on higher incomes …tax cuts for the wealthy … tax cuts for the richest Americans … tax cuts at the top” or „immoral tax cuts.”   This is a bit strange since Sachs himself is surely rich.  He lives in a townhouse in Manhattan and sends his daughter to a private school that costs $41,000 a year.  Maybe he approves of rich professors but not rich capitalists.

Sachs is furious that „careful work” carried out by „scientific academies” is ignored and that „expertise is ignored.” Jeffrey Sachs is a professor and he wants the government to pay more attention to professors.  The wealthy universities and research organizations that employ professors don’t need tax cuts because they pay no tax.  Not only do they not pay taxes, they receive money from the government, by the billion.

Never say that Sachs lacks a sense of humor:

„One recalls the dark joke in the waning days of the Soviet collapse: ‘Comrades, we were at the edge of the cliff, and we’ve just taken a giant step forward!’  A few more tax cuts for the rich, and we’ll be in a position to say the same.”

Then there is this, apparently not intended as irony:

„Yes, the federal government is incompetent and corrupt – but we need more, not less, of it.  … to address fundamental collective challenges such as infrastructure, clean energy, public education, health care, and poverty.”

Professor Sachs puts in a plug for moderation:

„Tens of millions of Americans are  … overeating, overborrowing, overgambling, excessive TV viewing, or indulging in yet other addictions.”

Professor Sachs rails against human weakness:

„Voters are easily enticed by promises of higher short-term income, seemingly without concern for the long-term consequences.”

Sachs does not approve of former president Reagan:

„The main effect of the Reagan Revolution, however, was not the specific policies but a new antipathy to the role of government, a new disdain for the poor who depended on government for income support, and a new invitation to the rich to shed their moral responsibilities to the rest of society.  Reagan helped plant the notion that society could benefit most not by insisting on the civic virtue of the wealthy, but by cutting their tax rates and thereby unleashing their entrepreneurial zeal.  Whether such entrepreneurial zeal was released is debatable, but there is little doubt that a lot of pent-up greed was released, greed that infected the political system and that still haunts America today.”

You wouldn’t think that Reagan launched one of the greatest periods of prosperity in American history.

It costs $64,000 a year to go to Columbia and the average full professor makes $212,000 a year.  Columbia also received $483 million in government research grants in 2009.  Perhaps Sachs is not so concerned about wealth as he is with which social class benefits from the wealth.  Otherwise he might be suggesting that Columbia should tighten its belt to help the poor.

Sachs does not seem to see a need for moral responsibility by the „poor.” It appears that in Sachs’ mind the poor are helpless victims of circumstance who could be easily made into productive citizens by the expansion of government programs.  Sachs constantly invokes an image of the American poor as a group desperately deprived and in need of help from the larger society.  According to the government, in 2005, 98% of the poor had a television, 78% had air conditioning and 81% had a microwaves.  In other words, the poor, as a substantial group in the U.S., is a fiction.  It is bizarre that Sachs preaches about the alleged tragic state of the poor in America, because Sachs is a leading exponent of programs to help the poor in Africa, and he often visits Africa.  In Africa there are plenty of genuinely poor people.  Poor people in Africa suffer from insufficient nutrition and AIDS.  American „poor” people suffer from obesity acquired by watching television while snacking on fried chicken purchased with food stamps.  Sachs’ father was a prominent labor lawyer who represented unions.  Perhaps Sachs was inoculated at his childhood dinner table with the Marxist idea that the world is made up of virtuous workers and evil bosses.

Sachs displays the typical prejudices of an upper class professor living in New York.  He doesn’t like television, junk food, or obesity.   According to a New York Times profile, his television stays off for months at a time.  Sachs’ privileged lifestyle is based on his position in an institutional framework.  Higher taxes on the wealthy and increased reliance on government and university experts will only enhance his relative privilege.  His prescription for economic policy will siphon money from the private sector to the privileged bureaucratic-academic sector – that is to say, to Sachs and his friends.

Sachs sees the Scandinavian countries as models that Americans should follow.  Sweden is a country where antisemitism is rampant and Jews take precautions to hide their identity when walking in the streets.  But, the wealthy are heavily taxed.

Sachs is a professional economist, so he doesn’t say stupid things about economics.  Even though he is an advocate for socialist type solutions to economic problems, he acknowledges that other legitimate economists favor free market solutions.  Ironically Sachs has proposed free market reforms for foreign countries.

But, Sachs starts sounding like a fool when he explores fields outside of his area of academic expertise.  His many remarks concerning climate change or global warming exhibit massive ignorance.  He favorably cites crackpot conspiracy theorists, Naomi Oreskes and Ross Gelbspan, as authorities on global warming.

Sachs buys into the conspiracy theory that there is a big money PR campaign, sponsored by the fossil fuel industry, to confuse Americans about the „overwhelming scientific consensus that human actions have already dangerously disrupted the climate…” The only big money PR campaign is the campaign promoting global warming alarmism.  The „scientific consensus” is strictly a propaganda talking point.  There is no scientific consensus, only a consensus to keep the money flowing by promoting global warming alarm.

The natural gas industry gave the Sierra Club $25 million in a self-serving attempt to attack its competitor, the coal industry, on the basis that coal emits more CO2 than natural gas.  The corporate billionaire and Mayor of New York, Michael Bloomberg, gave the Sierra Club $50 million to attack the coal industry.  Important environmental organizations are virulent promoters of global warming alarmism.  Some examples are the Sierra Club, Greenpeace, the World Wildlife Fund and the Environmental Defense Fund.  Together these organizations have an annual budget in excess of a billion dollars per year.  By comparison, the foremost institutional intellectual opponent of global warming alarmism, the Heartland Institute, has a budget of about $6 million per year.

The big fossil fuel companies provide little or no support for global warming skepticism.   These large corporations are very much at the mercy of the government.  Their executives are corporate types with little appetite for confrontation or political activism.  On the other hand there is a vast establishment of profit making enterprises that have a big stake in global warming alarmism.  For example, the wind and solar power industry, the electric car industry, and the corn ethanol industry.  We mustn’t forget the academic global warming promotion industry.  These are industries that would not exist except for government quotas and subsidies.  The government subsidies are justified by the threat of global warming.  Yet, as Sachs notes, in spite of official government endorsement and a vast promotional campaign, the American public is very dubious concerning global warming alarmism.  Sachs attributes public skepticism to ignorance.  But, maybe the public is better informed than the professor.

Chevron is one of the largest oil companies. If you look at their website you will discover that they favor development of renewable energy.  According to Chevron: „There’s a growing public concern about climate change and our planet.  We share this concern.” Most fossil fuel companies adopt this boot licking approach.

Sachs makes this keen observation:

„A considerable amount of American consumption spending is not for the enjoyment of consumption per se, but to show off wealth, status, or sexual allure.”

This is more than a little hypocritical coming from someone who has a publicity machine equal to that of any Hollywood star.  Sachs is constantly photographed with celebrities and has an ongoing gush-a-thon with the Irish rock star Bono.  Google images reveal that Hollywood professor Sachs colors his hair.  There are hundreds of videos on Youtube featuring Sachs hectoring his moral and intellectual inferiors.

Sachs is like an annoying mother-in-law constantly telling everyone else how they should live.  We can only wish he would shut up and go back to writing academic papers that nobody reads.

Norman Rogers is a volunteer Senior Policy Advisor with the Heartland Institute, a Chicago think tank.  He maintains a personal website.

Vezi sursa articolului aici.

Colectarea veniturilor la buget sau cum ne plingem ca statul nu ne fura eficient

Marea problemă a zilei, lunii, anului, deceniului și mileniului e reprezentată de veniturile la buget, de cît de mici sînt ele în comparație cu așteptările și de cît de proastă e colectarea veniturilor la buget. Tragedie! Statul nu e în stare să colecteze suficienți bani din buzunarul cetățenilor! Cît de groaznic!

Toți stîngiștii, și mai ales ăia care compun cu succes ”dreapta” românească sînt convinși că socialismul e o idee bună, prost aplicată sau, mai bine zis, aplicată de cine nu trebuie. Dacă ar fi aplicată de ei, ar funcționa genial. Dacă socialismul funcționează prost e fiindcă statul nu colectează suficient de strict și de profesionist banii la buget și nu îi cheltuie apoi cum trebuie. Dar acestea nu sînt tare structurale, consecințe ale lipsei de responsabilitate și motivație, ci accidente, întîmplări cauzate de lipsa de morală și profesionalism a celor ce compun statul acum. ”Dacă am fi noi la putere lucrurile ar merge perfect și socialismul ar funcționa, căci banii s-ar colecta mai eficient la buget și cheltuielile ar fi mai deștepte și folositoare.”

Sănătatea, educația, infrastructura, transporturile, energia, toate acestea nu funcționează bine nu fiindcă statul le administrează prost (din cauza lipsei de responsabilitate și motivație). Nu. Ele nu funcționează fiindcă sînt subfinanțate. Fiindcă nu se bagă destui bani în ele. Fiindcă nu se colectează eficient veniturile la buget. Fiindcă nu se iau bani destui de la cetățeni. Asta înseamnă colectarea veniturilor la buget: băgatul mîinii în buzunarul cetățenilor. Toată lumea se plînge că statul nu fură eficient banii cetățenilor. Eu zic că ar trebui să ne bucurăm.

Dacă nu putem spera la un stat minimal (și nu putem spera, fiindcă la noi nu există absolut nicio forță politică dispusă să susțină capitalismul, libertatea, inițiativa privată, drepturile cetățenilor și limitarea implicării statului în societate), să sperăm măcar în incompetența statului. Nu e cea mai bună situație, însă e mai bine decît să avem un stat care să-și facă datoria de stat cvasitotalitar cu abnegație, competență și eficiență. Bine, reglementările stufoase și confuze, degrabă interpretabile în favoarea statului și împotriva cetățeanului, induc cetățeanului o stare de nesiguranță și dependență de stat, iar statului îi dau puteri arbitrare. ”Dacă vrem să te înfundăm, găsim noi ceva și te înfundăm.” În același timp, arbitrariul în aplicarea reglementărilor duce la concurență neloială și distorsiunea pieței (sînt sigur că nu distorsiunea e cuvîntul, dar mă chinuie un lapsus de senilitate și n-am pe cine să întreb la ora asta). Deși și aici e de discutat. Statul oricum distorsionează toate piețele prin tot felul de restricții, reglementări, licențieri etc. Cît de tratament inegal și nedrept, statul oricum îl aplică cetățenilor prin impozitarea progresivă (și chiar prin flat tax), prin contribuții pe care le plătesc doar anumite categorii de cetățeni, prin redistribuirea banilor și, în general, tot ce înseamnă inginerie socială.

Colectarea eficientă a veniturilor la buget nu aduce nimic bun. Domeniile administrate de stat vor funcționa la fel de prost, însă funcționărimea statului va avea mai mulți bani de spart pe mînă, iar în buzunarele contribuabililor vor rămîne mai puțini bani.

Cînd politicienii, jurnaliștii, oengiștii, propagandiștii și activiștii vă vor spune că soluția este stoparea evaziunii fiscale și o mai eficientă colectare a veniturilor la buget, nu-i credeți și trimiteți-i acolo unde merită, la origini și în marja de eroare electorală.  ”Ăștia sînt proști. Noi vom face și vom drege și aia și ailaltă și ailaltă fără să creștem taxele. Nu. Vom stopa evaziunea fiscală și vom colecta mai eficient veniturile la buget. Iată că nu vorbim prostii, avem surse de finanțare pentru toate tîmpeniile populiste și socialiste care ne trec prin cap”. Sursele de finanțare sînt contribuabilii, lor li se va băga mîna mai adînc în buzunar și cuțitul mai apăsat pe jugulară. Fiindcă asta înseamnă stoparea evaziunii fiscale și o colectare mai eficientă a veniturilor bugetare. Evaziunea fiscală o fac contribuabilii. Colectarea veniturilor la buget se face din buzunarele contribuabililor. Statul nu are alte surse de finanțare decît buzunarul cetățeanului, fie că se finanțează din împrumuturi sau inflație. Împrumuturile și inflația sînt plătite tot de contribuabili.

Dacă politicienii promit cheltuieli mai mari și venituri mai mari din stoparea evaziunii fiscale și o mai eficientă colectare a veniturilor la bugetul de stat și nu reușesc, vor crește taxele. Problema e că vor plăti mai mult fraierii care plătesc de obicei, iar veniturile la buget tot nu vor crește. Vor muri afaceri, vor dispărea locuri de muncă, vor sărăci sute de mii de oameni, vor pleca la dracu în praznic sau unde văd cu ochii, însă veniturile la bugetul de stat nu vor crește. Și chiar dacă vor crește, nu va fi niciun bine. Statul va avea mai mulți bani la dispoziție să-i administreze prost și va căpăta mai multă îndrăzneală. Mai mulți bani la buget înseamnă că statul va avea mai multă putere, va fi încurajat să se implice mai mult în mai multe domenii, va sufoca tot mai mult societatea și libertățile cetățeanului.

Nu așteptați de la politicieni promisiuni, proiecte, inițiative, soluții și mai multe cheltuieli bugetare, stoparea evaziunii și o mai eficientă colectare a veniturilor la buget. Soluțiile sînt altele. Soluțiile sînt libertatea economică, capitalismul și proprietatea privată. Votați politicienii care vă promit mai multă libertate, mai mult capitalism, cheltuieli bugetare cît mai mici și venituri bugetare cît mai mici. Adică cît mai puțini bani în buzunarul lor și al funcționarilor și cît mai mulți bani în buzunarele contribuabililor, la dispoziția inițiativei private.

Orice promisiune, proiect, inițiativă a unui politician sau funcționar înseamnă mai mulți bani furați din buzunarul cetățeanului (care e din ce în ce mai mult contribuabil și din ce în ce mai puțin cetățean) și investiți în creșterea puterii statului.