1. Amnistierea moravurilor. Cui folosește? – Dan Ionescu, trendscan.ro
Soluția e în mințile noastre. Și Guvernul, orice autoritate de fapt, acolo trebuie să se adreseze, nu micului comerciant de la care estimează că mai strânge 70 de milioane de euro din impozitarea bacșișului. Cât erau prejudiciile la ANRP? Și la Viorel Hrebenciuc? Și la George Copos? Și în dosarul ICA? (înșiruirea este complet aleatorie). Modul în care se încearcă reinterpretarea corectitudinii fiscale este un eșec din start atât timp cât nu suntem convinși că prin a deveni cinstiți vom avea și o viață mai bună.
2. Tăcerea în faţa Grupului Infracţional Organizat nu e nici curaj, nici normalitate – Costin Andrieş, inliniedreapta.net
Și Președintele s-a dovedit a fi peste măsură de curajos. Când nu tace, vorbește prostii. A făcut-o și la discursul de 100 de zile când a refuzat să ia poziție față de mojicia ambasadorului rus la București. Iohannis a considerat că nu e de competența și datoria lui ca șef de stat să își consume din timpul prezidențial pentru a sancționa amenințările și jignirile ambasadorului la adresa presei românești și a unui important intelectual al statului care îi găzduiește ambasada mujicească. A considerat, în schimb, demn de timpul și statura sa prezidențială să numere postările de pe Facebook ale fostului Președinte și să îl numească „postac” – realitatea e că Iohannis are de 3 ori mai multe postări pe Facebook decât Băsescu.
Tot atunci, Președintele a consumat din energia și timpul prezidențial pentru a corecta un jurnalist care a spus că are pe Facebook 1 milion de like-uri, în loc de „un milion și jumătate!”(rostite grav și prezidențial). Secvența mi l-a adus pe Iohannis mai aproape de Ponta decât toți mihalachii din anturaj.
Și pentru că trăim într-o „nouă politică a normalității”, curajul prezidențial e molipsitor și radiază și spre prim-ministu, care din spășit și șovăitor și-a recăpătat impertinența golănească de altă dată.
3. Sondaj IRES. Peste jumătate dintre români cred că Nicolae Ceauşescu a fost un lider bun. Cine l-ar vota şi azi. – adevarul.ro
Potrivit unui sondaj IRES realizat în perioada 23-24 februarie, pe un eşantion de 1032 de persoane, 53% dintre respondenţi au arătat că Nicolae Ceauşescu a fost un lider bun, în timp ce un sfert dintre ei au răspuns că a fost un preşedinte “rău”, iar 12% au ales opţiunea “nici rău, nici bun”. De asemenea, 8% au răspuns că nu ştiu, iar 2% dintre aceştia au refuzat să răspundă.
De aici pleacă orice analiză serioasă a celor care vor să schimbe cu adevărat ceva în România. Pe relaţia cauze – soluţii. Nu cu sloganuri goale de conţinut, nu cu promisiuni deşarte. Pentru schimbare de mentalităţi, sociologic vorbind, e nevoie de două generaţii, fiecare a cîte 30 de ani. Dacă la anii de comunism adăugăm cei 25 trecuţi fără succese spectaculoase în schimbarea comportamentului electoratului, ce şi în cît timp putem face de acum încolo pentru vindecarea noastră? Realist, repet, nu cu fantezii cuceritoare, dar inaplicabile.
Personal, optez pentru schema folosită în educaţia copiilor mici. Pentru că sîntem copii mici la democraţie şi capitalism, unii sugari de-a dreptul. Şi anume, cînd nu-i mai dai cuiva ce vrea, ce cere, ce consideră că i se cuvine, dă-i altceva la schimb. Altă jucărie, alt fel de mîncare, în situaţia copiilor. Dacă nu acceptă schimbul, lasă-l să plîngă. Să urle, dacă are chef, nu te lăsa impresionat. Asta este cheia reuşitei. Nu ceda. Va obosi, se va plictisi şi, în final, îşi va da seama că nu are ce face. Dacă încearcă să trişeze, sancţionează-l. Pe măsura greşelii, nici mai mult, caz în caz te va percepe dictatorial, nici mai puţin, situaţie în care te va simţi slab şi cu proxima ocazie va profita de slăbiciune.
Are cine să aplice o schemă, orice schemă, nu neapărat cea de mai sus? Avem lideri capabili să reziste populismelor, să fie fermi şi hotărîţi? Avem măcar lideri care să vrea aşa ceva? Nu se văd. Ce facem în situaţia asta? Şi de aici porneşte o discuţie pe care o vom aborda în timp. Util, pentru că la anul avem alegeri parlamentare. Iar prima consecinţă a deziluziei majore Iohannis va fi absenteismul. Iar întrebarea „noi cu cine votăm?” trebuie să ne-o punem încă de pe acum.
Aşadar, orice discuţie începe de la oameni. De la cei care cer votul şi de la cei cărora îl cer.
