Lumea simpla versus lumea lor

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.

Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.

Pe cealaltă parte, Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.

Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.

Apoi, a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.

Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.

Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.
Și grandoarea noastră umanitară care îl primim zîmbind ca proștii.

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.
Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.
Pe cealaltă parte Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.
Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.
Apoi a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.
Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.
Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate, realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.

putin obama

(Foto: tempi.it)

Uitam. Uitam usor, uitam comod si uitam bine

Ca sa intelegem Europa Occidentala de azi trebuie sa o intelegem pe cea de ieri. Uitam mereu cat de usor, comod si bine era pe cale sa se acomodeze de fapt Europa intreaga la proiectul Nazist. Uitam ca daca nu-i incurcau anglo-saxonii in general si nu interveneau americanii in special (fapt pentru care nu i-au iertat nici pana azi) ei erau bine-mersi in noua civilizatie pan-europeana si pan-asiatica a celui de Al Treilea Reich.

Uitam cat de greu le-a venit sa se clarifice fata de Comunism. Nu au fost capabili sa o faca nici macar dupa prabusirea acestuia: un gest simbolic, un vot de condamnare, atat. Uitam cat de mult au tanjit dupa o a treia cale care nu insemna atat de mult ceva concret, cat insemna altceva decat ordinea capitalist-liberala reprezentata de mult hulita America. „Socialismul”, panaceul tuturor vanitatilor, crizelor identitare si ambitiilor istorice abulice.

Uitam cat de mult si insistent au vrut sa fie altceva decat erau, decat ceea ce reprezentau, decat ceea ce stramosii lor construisera. Citim gresit toata perioada de dupa 1947-48 pana in 1989. Recitind materialele de arhiva din anii 50 intelegem precaritatea sistemului impus de anglo-americani si mai apoi mentinut de americani in fata fortelor sociale si ideologice care fierbeau sub capac. Modul iresponsabil si contrariant era acolo deja. Manifestarile ulterioare au depasit insa treptat orice imaginatie.

A fost suficient ca vointa americana sa intre la randul ei in confuzia si descompunerea pricinuita de aceleasi forte sau forte similare, ca rezultatele se pot vedea cu ochiul liber. Conditiile create dupa 1989 si exacerbate in vremea ultimei administratii, dezastruoase, de la Washington, si au accelarat exponential lucrurile.

Mai ramane ca noua administratie de la Washington, de anul viitor, sa anunte ca retrage subventia la protectie pe care le-o ofera de mai bine de 50 de ani. Atunci sa vedeti spectacol. Sa vedeti penibil. Acum marile figuri politice si decidentii de la varf sunt doar prinse cu pantalonii in vine. Si oricum, dupa cum observati, spectacolul este total. Atunci nu mai va fi vorba nici de pantaloni, nici de frunze acoperitoare…

Pacat de noi, esticii: nu avem nici cea mai mica vina in toata povestea asta.

PS: In continuarea comentariului anterior, intrebare: exista un adult, o persoana matura si responsabila in structurile de la varf si de decizie europene la ora actuala? Poate cineva sa identifice acea persoana?

Imi este imposibil in masa de mediocritate si carierism pe care o vad citata si pozata pe prima pagina si la pagina politica. Imi este imposibil in valul de taceri, fofilari pe dupa deget care oricum e preferabil declaratiilor, scuzati expersia, absolut imbecile ce vin in serie de la ei.

Cu un Brexit plus retragerea de catre administratia Trump a subventiei la securitate acordata de peste 5 decenii de SUA, Europa intra automat in haos. „Visul european” devine realitate. Europa „prin noi insine”, catre haos social-politic si faliment economic. Va fi pusa rapid pe butuci economic si de acolo, Dumnezeu cu mila.

Aud mai nou ca nu stiu ce dus cu pluta din structurile guvernamentale europene vrea – ca reactie la atentatele de la Bruxelles – intarirea fortelor militare europene comune sau ceva de felul asta. Asta a inteles el. Oameni buni, daca voi avand la dispozitie o structura ca NATO – cea mai puternica si bine echipata structura militara din istorie – nu sunteti capabili sa va gestionati securitatea si sa o folositi geopolitic, cand, cum si cu ce bani veti fi capabaili sa va amenajati o structura alternativa?!

Hai sa cream o forta militara in judetul Olt pentru ca atentatele de la Caracal au dovedit ca e necesar sa avem o structura de aparare independenta de fortele armate romane. Te doare mintea. Astia, scuzati-mi expresia, ne distrug pe toti. Si repet: noi, esticii, avem pacatele noastre, dar aici nu avem nici cea mai mica vina.

merkel hollande

(Foto: thetelegraph.com)

Relatia ca miracol

Cu foarte mulți ani în urmă, am citit o carte de psihologia cuplului în care ni se prezenta, printre altele, și un clasament al relațiilor după criteriul funcționalității lor.
În topul acestui clasament stătea relația perfectă, adică acea relație în care doi – cei mai buni – oameni se întâlnesc în cel mai bun moment al lor și au prin urmare, cea mai bună relație. În 15 ani de practică, n-am întâlnit relația asta.
Eu cred că n-am întâlnit-o pentru că nu există. Nu există acum și nici n-a existat vreodată.

Când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi diferite, cu istorii, cu traume, cu nevroze, cu obiceiuri, cu așteptări, cu viziuni diferite asupra vieții.
În momentul întâlnirii, când cei doi se îndrăgostesc, diferențele respective nu se simt, ele sunt neimportante. Îndrăgostirea este până la urmă starea aceea ce precipitare psiho-fiziologică menită să-i aducă pe cei doi într-o apropiere fizică și într-o apropiere psihică necondiționate. Această apropiere, această potrivire nu ar putea avea loc fără ajutorul fantasmei, adică a acelui construct imaginar pe care fiecare dintre cei doi îl vor pune la un moment dat în brațele celuilalt. Fiecare trebuie să se descurce cum știe cu fantasma partenerului.

Când realitatea scoate din scenă fantasma și starea de îndrăgostire dispare, omul din fața ta e nu doar diferit, ci și urât, amenințător, trădător chiar. Atunci și acolo începe relația. De acolo te descurci cum știi.

Pe vremea părinților noștri exista comunitatea, biserica, rolurile sociale relativ fixe, valorile prea puțin negociabile – toate astea ofereau un cadru stabil și niste repere care simplificau și totodată reglementau relațiile.
Astăzi nu ne mai ține nimic. Comunitatea e fragmentată, biserica e tot mai puțin prezentă în dinamica interpersonală reală, iar valorile sunt fluide și interpretabile. Astăzi relația perfectă a devenit aproape imposibilă.
Dar totuși, calitatea vieții noastre e dată de calitatea relațiilor noastre. Ce ne facem?

Nicicând nu am fost mai neajutorați în fața relației cu celălalt și nicicând nu am fost mai provocați de alteritate ca astăzi.
Soluția unei relații bune este dată exclusiv de disponibilitatea noastră afectivă și de resursele noastre – afective și cognitive. Și de creativitatea celor doi angajați în relație.

Angajamentul creator, participarea imaginativă, atitudinală și comportamentală într-un spațiu intersubiectiv care se numește relație. Despre asta este vorba, cred eu. Despre un anumit tip de angajament care FACE realitatea.

Câteva repere concrete:

1. Să ai curajul să greșești. Definiția greșelii este, din punctul ăsta de vedere, următoarea: eșecul de a te apropia/de a-l cunoaște pe celălalt. Când greșim, stăm în fața celuilalt fără a fi susținuți de nimic – nici de abilități, nici de mecanisme de apărare. Rămânem în fața celuilalt: noi și intenția pură de a face bine. Nicicând nu ești mai aproape de o altă ființă decât atunci când te afli în plin eșec recunoscut ca atare.
2. Cearta, conflictul, pune partenerii față în față. Conflictul forțează conștientizarea unor riscuri/amenințări – fie ele reale sau imaginare – asupra relației. Cearta TE ȚINE în relație, desigur, cu o condiție: să existe un moment ulterior în care partenerii să fie suficient de disponibili pentru a valorifica ceea ce s-a spus pe parcursul conflictului. Cearta e bună dacă știi ce să faci cu ea.
3. Un semn că ești angajat fără rest într-o relație e disperarea pe care o resimți uneori. Dacă nu ai trecut prin disperare (și prin absurdul total) ești – cel mai probabil – angajat într-o relație contractuală (bani, sex, etc.) sau într-o relație patologică (e vorba de acele relații unde se întâlnesc două patologii individuale pentru a se “armoniza” într-o patologie de cuplu)
4. Confortul psihic nu e neapărat un semn că ești într-o relație bună. O stare de bine poate fi facilă. Sau patologică. Ceea ce contează este o mai bună articulare a profilului uman al fiecăruia dintre parteneri, în urma angajării într-o relație. Ăsta este un indiciu extrem de precis al calității relației. În această relație, ambii parteneri devin mai buni, mai deștepți, mai curioși, mai dispuși să-și asume riscuri (inclusiv profesionale), dar mai ales, mai dispuși să sufere unul pentru celălalt. Și, implicit, pentru relație.
5. Cel mai mare avantaj al unei relații bune este, cred, posibilitatea de a sta în fața cuiva care îți cunoaște lașitățile, momentele de meschinărie, în fine, toate scăderile umane, toate acele lucruri pe care le ții la marginea conștiinței tale. Dacă acel om alege să rămână lângă tine chiar cunoscând aceste lucruri, dacă acel om continuă să creadă în tine și să te respecte, înseamnă că te iubește.

Când o mamă face asta, nu e nimic meritoriu în atitudinea ei. Când un partener face asta, e un miracol.

(Foto: imagozone.com)

Sistemul post-comunist, unul al contraselectiei scapate de sub orice control

L-am criticat pe Prim Ministru dar asta era inainte de a afla ce a facut mai apoi Presedintele tarii. Execrabil. Ciolos – in improvizatia sa timida la doua capete – este cruciat al normalitatii morale, legale si constitutionale cand e comparat cu omul asta. Iata insa ce cred: ne amagim daca speram ca omul nostru va raspunde sau poate sa raspunda la apeluri de bun simt, indignare, batutul obrazului etc. De ce? Iata, traduc un paragraf pe care va rog sa-l cititi cu atentie:

„Ne-am obisnuit sa credem ca sociopatii sunt criminali violenti dar in cartea sa ”The Sociopath Next Door”, psihologul de la Harvard Martha Stout demonstreaza ca un socant 4% din oamenii obisnuiti – unul din 25- sufera de o boala psihica nedetectata si nediagnosticata, al carui principal simptom este ca persoana respectiva nu poseda o constiinta in sens moral; pur si simplu este lipsita de acest „organ”. Acesti oameni nu au capacitatea de a simti rusine, vinovatie, remuscare. Altfel spus, 1 din 25 dintre cei ce ne inconjoara este in mod secret si nediagnosticat un sociopat”

Si acum observatiile mele:

1. La noi, la romani, procentul e mult mai mare. Motivul: 50 de ani de comunism au exacerbat dezechilibrele psihice in general in populatie si e destul de plauzibil ca sociopatia a fost intre cele mai de succes trasaturi functionale in noul sistem. Sistemul comunist stim bine ca a fost bazat pe puternice mecanisme de contraselectie la nivel de leadership si elite. Sociopatia era trasatura perfecta in acest sens. La varf ajung sociopatii. Oamenii normali care au organul rusinii, vinovatiei, remuscarii nu fac fata competitiei de leadership in tipul de sistem care era comunismul.

2. Sistemul post-comunist a continuat sa fie unul al contraselectiei scapata de sub orice control si – acum realizam – sociopatia este o trasatura distinctiva de succes in acest tip de sistem. La varf au ajuns treptat sa se autoselecteze din ce in ce mai dominant sociopatii. Doar ei fac fata mediului toxic creat de ei insisi. Nu trebuie sa ne miram deci de lucrurile pe care le observam in jur. Ponta, Nastase, Tariceanu, Voiculescu si evident Iohannis sunt studii de caz in sine.

Cand sociopatia este combinata si cu ceva ce pare o forma usoara de sindrom Asperger, aveti imaginea completa a modului cum arata varful varfului piramidei de putere careia acum, cu totii, incercam sa-i sensibilizam pe cale rationala simturile morale si de responsabilitate sociala.

(Foto: sibiu.justitiarul.ro)

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)

Cu tara la psiholog

Pentru ca o societate să se clădească sau să se însănătoșească – cazul nostru e mai complex, implică un „și” – să se așeze pe fundamente solide, pe valori și principii, este nevoie ca membrii ei, în primul rînd, să lucreze asupra lor înșile, întru cunoaștere de sine. Cine sînt, cum sînt, ce vor, ce orizont de așteptare au șamd. Pe această bază putem discuta apoi despre  organizare, structuri, relații și interacțiuni în societate.

Cazul Bodnariu a dovedit o dată în plus cît de disfuncționali sîntem. Nu numai că o firească, de altfel, exaltare a fiecărui punct de vedere a apărut imediat, dar pe măsură ce timpul trece, continuă și se amplifică, ducînd la o polarizare care nu ne mai permite  comunicarea întru înțelegerea celeilalte poziții.

Așa că apariția unor minți pe cît de pregătite, pe atît de lucide, expunîndu-și punctul de vedere calm și rațional într-o asemenea situație, este nu numai extrem de binevenită, dar și necesară. Spargerea capetelor, indiferent de gradul de utilizare, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Ne dezbină prostește și contraproductiv.

Mircea Toplean, psihoterapeut, a publicat un op-ed pe Hotnews. Cum în urma apariției au fost solicitate lămuriri suplimentare, le-a oferit. Așadar:

Scriu aici (pe Facebook, nota mea), sub forma de postare, explicatia pe care i-o datorez lui Alin care intreaba, pe buna dreptate, care ar fi totusi metodele de disciplinare daca eliminam din ecuatie bataia si rasfatul. As vrea sa fac mai intai clare doua lucruri: bataia si rasfatul sunt substantial diferite, nu sunt doua extreme. In sensul ca bataia e un instrument, iar rasfatul e o atitudine. Si in al doilea rand, in niciun caz din cele scrise de mine nu reiese ca as legitima/ recomanda/ incuraja bataia. Eu, insa, ca specialist care lucrez cu cazuri concrete si sunt atent la dinamica reala a relatiei parintelui x cu copilul y, am obligatia de a gandi trauma in termeni concreti si de a nu diaboliza suplimentar ceea ce e deja supradiabolizat din oficiu in sfera publica. Rolul meu acolo e altul. Si inca ceva: personal, sunt foarte deranjat atunci cand se exagereaza ponoasele aduse de un instrument de disicplinare anume (cum e cazul bataii) si se trece grosolan cu vederea – ba chiar se si legitimeaza si asta cu efecte absolut devastatoare – o atitudine atat de periculoasa cum este rasfatul. Cei mai multi dintre parintii cu care vorbesc se indigneaza cand aud de bataie, dar vin cu copilul rasfatat la psiholog ca sa-ti spuna – ei! – ca odrasla are ADHD si ca trebuie s-o repari.
Din aceste motive “personale” care tin de experienta mea profesionala recenta am hotarat ca merita sa-i nedumeresc pe unii aducand in discutie, in ultimul paragraf, problema rasfatului.

Dar sa revin la intrebarea lui Alin, referitoare la metodele legitime de disciplinare.
Ce ma intereseaza pe mine este sa fac foarte clara ideea ca bataia este UN INSTRUMENT DE DISCIPLINARE PRINTRE ALTELE, fiecare avand un grad mai mic sau mai mare de legitimitate, dar asta nu discutam acum. Alte instrumente ar fi: negocierea, explicatia, instrumentul emotional samd. Oricare din instrumentele astea, atunci cand vin pe o atitudine parentala manipulatorie, egoista, patologica chiar, poate capata cote si/sau valente abuzive si, deci, poate conduce la stari traumatice.

Ce voiam eu, deci, sa subliniez prin acel articol e faptul ca ATITUDINEA ramane definitorie.
Dau un exemplu. Avem, sa zicem, doua instrumente: bataia si instrumentul emotional. Si avem urmatorul caz: copilul se joaca in casa cu un bat ascutit. Ii spui de 10 ori sa inceteze, el se preface ca nu te aude. Tu, din ce in ce mai iritat, ii atragi atentia ca va darama televizorul, el insista in comportamentul lui. Ba chiar atinge TV-ul intentionat. Intr-un final, TV-ul cade.
In momentul ala decizi – dupa cum ti-e firea si cultura – pt un instrument sau altul. Sa zicem ca ii dai o palma. Alt parinte, insa, care nu aproba bataia, se supara pur si simplu, iar prin asta traieste efectiv in fata copilului supararea. Traind-o, i-o comunica acestuia. Copilul va percepe supararea parintelui ca sanctionanta.
Oricare din cele doua instrumente poate limita copilul cu un oarecare succes, adica poate fi eficient in ecuatia respectiva (corectie, disciplinare, structurare), CU O CONDITIE: parintele are o atitudine sanatoasa, echilibrata si onesta fata de acel copil.

AMBELE instrumente mentionate mai sus, venind pe o ALTA atitudine – una patologica, narcisica, manipulatorie, sadica – conduce la rezultate traumatizante. Ce se intampla atunci? Fie il bati cu salbaticie (apare disproportia dintre comportamentul lui si pedeapsa aplicata) si-i transmiti ura, furie, agresivitate feroce, fie, prin instrumentul emotional, il anulezi ca fiinta: „m-ai suparat, deci nu mai esti copilul meu, nu mai vorbesc cu tine”. Mesajul pe care i-l transmiti este acela ca “tu nu mai existi pentru mine.” E evident aici ca ambele conduc la trauma. Ambele sunt devastatoare si asta nu din cauza instrumentului folosit, ci din cauza unui parinte nemernic care foloseste instrumentul intr-un anumit fel.
Distinctia de mai sus e foarte importanta fiindca surprinde dinamica relatiei respective. Doar in contexte de felul asta se pot circumscrie posibilele traume.

Deci cum inteleg eu structurarea copilului? Printr-o atitudine corecta fata de el, printr-o atitudine in care sa se combine firesc respectul pentru specificul copilului cu fermitatea unei structuri care decurge dintr-un stil de viata, nu dintr-un stil anume de parenting. Creez o relatie UMANA foarte buna cu copilul meu. Una onesta si curajoasa, in termenii careia sa-mi pot cere iertare de la el daca e cazul. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt pentru varianta de a-ti face din copil un prieten. Asta e o alta capcana. Mama care-si face din fiica cea mai buna prietena, o foloseste pur si simplu emotional si social. Relatia parentala e relatie parentala. O relatie buna, sanatoasa cu copilul e ea insasi structuranta fiindca e legata de valorile vehiculate in familia respectiva si de profilul (sanatos) al parintelui. Nu poti sa ai o relatie onesta cu copilul si sa fii in acelasi timp ambivalent sau ambiguu sau ipocrit in atitudinea ta fata de el, sau sa-ti justifici diverse ambitii – financiare, de statut – invocand binele lui, etc.
Intr-o relatie sanatoasa, orice instrument poate avea eficienta. Mai mult decat atat, pe fondul unei relatii sanatoase, ORICE TIP DE ACCIDENT si de GRESEALA e absorbit corespunzator de termenii sanatosi ai relatiei. Pe fondul asta, greselile parintelui fac bine, nu fac rau. Conteaza ce faci cu greselile respective. Iar atata vreme cat relatia e in regula, atunci cand gresesti, te poti bizui pe fondul securizant al acelei relatii.

As incheia prin 2 concluzii: 1. nu metoda conteaza in mod esential (conteaza, desigur, dar mult mai putin decat ne-ar place sa credem) si 2. suspectez in interesul supradimensionat pentru “metoda” (“Cum sa-l disciplinez? CUM?”), un deficit de atitudine, de substanta a relatiei.

Sigur ca nu-i usor sa ai o relatie sanatoasa cu cineva, nici macar cu propriul copil. De fapt cu atat mai putin cu el. Multi cred ca relatia cu propria odrasla e naturala, ca vine de la sine. A fost asa, intr-o societate cu roluri traditionale, bine delimitate. Acum “e de munca” la toate relatiile, inclusiv la cea cu propriu copil 🙂
Copilul te provoaca uman in absolut toate directiile si la absolut toate nivelele. Tocmai de aceea ziceam ca valoarea relatiei este cea care structureaza si limiteaza comportamentul lui. Ea este constrangatoare in cel mai bun sens al cuvantului fiindca il si motiveaza.
Cam astea sunt reperele pe care le-am expus, pe scurt, in articol. Dar putem discuta oricand pe probleme concrete.

(Foto: jantoo.com)

Un imens magnet al Mediocritatii

Bizara si paradoxala incapacitatea aceasta a elitei occidentale de a raspunde la intrebarile, nelinistile, frustrarile unei tot mai mari parti a cetatenilor. Oamenii vor o explicatie, vor sa inteleaga ce se intampla – unde suntem, incotro mergem; care e planul si directia pe care elita occidentala le propune popoarelor pe care pretinde ca le reprezinta si conduce. Intelege cineva ce spun si vor liderii nostri occidentali?! Cand elitele sunt incapabile sa articuleze ceva cu sens, nu putem avea pretentii de la raspandacii loco cu sau fara stiinta ai pozitiilor acestor elite. Deci nu cu cei din urma si aflarea lor in treaba avem noi treaba.

In opinia mea, situatia asta intelectual-doctrinar-strategica nu este atat de mult expresia unei lipse de vointa. Pur si simplu elitele noastre actuale nu au ce sa spuna.

Sa nu discutam in general si sa luam, de pilda, mai precis, ideologia, doctrina, filosofia ”europeana”. Observati: totul e redus la niste sabloane, niste reactii propagandistice, niste platitudini lipsite de substanta intelectuala. Nu exista nici cea mai mica diferenta intre sablonul si substanta discursului european. Suprafata e adancime si adancimea e suprafata. Cand ati auzit ceva viu si interesant, incitant intelectual sau politic venit de la astia?! Luati un manual, un tratat, un text al autorilor promotori ai europenismului unional. Tot una. Veti fi socati. Platitudine, retorica, formalism, autism. Nu exista nici cea mai mica diferenta intelectuala intre propagandistic, didactic, analitic, doctrinar si vizionar-speculativ. Totul e un rumegus, o chestie cenusiu-sablonarda si sanctimonioasa.

Cine sunt marii ganditori, spiritele antemergatoare intelectual azi, cand e vorba de ”proiectul european”? Asa e ca nu va vine nimeni in minte?! Cine vorbeste in numele acestei imense structuri politico-mediatice-administrative, acestui Leviatan? Imposibil de dat un nume de ganditor, nu stralucit dar macar pasabil. Imposibil de identificat o doctrina dincolo de activismul rudimentar al corectitudinii politice, de insidioasa propaganda progresista transformata in alfa si omega intelectuala, turnata cu picatura si butoiul pe toate canalele.

Toata chestia asta ”europeana”, de la varfurile ei stralucind in privilegii ”sociale” pana la promotorii ei parliti pe facebook, radiaza cea mai terna si vulgar-birocratica mediocritate. Totul a ajunsa sa fie redus la o imensa operatie de PR si propaganda sablonarda in sprijinul unui mecanism de redistributie incrucisata cu foloase personale si de casta, ca externalitate, pentru cei insarcinati cu operatia. Un imens magnet al Mediocritatii pare sa fi atras in ultimii 20 de ani tot oportunismul, carierismul, servilismul si filistinismul occidental in slujba ”Proiectului”.

Si iarasi venim la semnele timpului si modul in care refacem, din varii indicii si fragmente, logica sistemului si patternului in coagulare. Notam in postarea anterioara lucrarea clasica a lui J. L. Talmon, „The Origins of Totalitarian Democracy” si notiunea de totalitarism democratic. Sa citam azi, in completare, pe Hannah Arendt, in „Originile Totalitarismului”:

”Totalitarismul, explica ea, … inlocuieste invariabil toate talentele de prima mana, indiferent de simpatiile lor, cu asemenea sarlatani si imbecili a caror lipsa de inteligenta si creativitate constitutie totdeauna cea mai buna garantie a loialitatii lor”.

O fi, n-o fi asa… Suna oricum familiar.

(Foto: clipartsheep.com)

2015 – Retrospectiv

Un copil confiscat de autoritatile statului pe considerente corecte politic aici, unul dincolo. Un protocol national de cenzura a libertatii expresiei pe internet acolo, apoi unul aici. Un abuz impotriva unui segment social declarat „vicios” aici, un abuz dincolo… pas cu pas, directiva dupa directiva, abrogand sau restrangand drepturi individuale, economice sau de asociere, intram intr-un nou regim. Dictatura soft a regimurilor paternalist-statist-progresiste, cu elitele lor eludand controlul democratic, intra treptat in vietile noastre si in istorie: incet, pas cu pas, in doze mici, nu pe usa din fata si pe fata, ci pe cea din spate si pe tacute.

In haosul „multipolar” (apropo: unde sunt teoreticienii de mai ieri ai „multipolaritatii”?!) vom avea de ales intre varii forme de autoritarism: soft si hard, asiatic sau european, birocratic sau personalizat, multiculti sau nationalist, progresist sau panslavist etc etc. etc. De toate pentru toti. Deasupra tuturor se ridica umbra optimalitatii intr-o lume occidentala hipertehnologizata, etatizata si birocratizata: totalitarismul democratic. Stim in linii mari despre ce e vorba. E momentul sa revedem lucrarea clasica a lui J. L. Talmon, ”The Origins of Totalitarian Democracy”. Aducerea ei la zi in lumina evolutiilor recente din lumea occidentala a corectitudinii politice si insidioasei clase de inchizitori, turnatori, agenti, baroni, propagandisti – utili si politruci asociati ei – se scrie practic de la sine.

Totalitarismul democratic, ne spune Talmon, se bazează pe presupozitia existentei unui adevăr unic și exclusiv în politică. (Evident, cel „corect”). Totalitarismul democratic recunoaște în cele din urmă doar un singur plan de existență pentru indivizi: cel politic. Nu te poti sustrage sferei politice in ceea ce preferi, ceea ce gandesti, in asocierile tale, in expresia ta, nu poti scapa de lungul brat al fortei politice care te indruma, controleaza si evident, te corecteaza.

„Totalitarismul democratic lărgește sfera de aplicare a politicii pana la a îmbrățișa întreaga existență umană. Tratează toata gândirea și acțiunea umană ca având o semnificație socială și prin urmare, ca fiind pe orbita de acțiune politică. Ideile sale politice nu sunt doar un set de precepte pragmatice sau un set de tehnici aplicabile la o ramură specială a activității umane. Ele sunt o parte integrantă a unei filozofii atotcuprinzătoare. Politica este definită ca arta de a aplica această filozofie la organizarea societății, iar scopul final al politicii se realizează numai atunci când această filozofie domneste suprem peste toate domeniile vieții umane”. J.L Talmon. Nu ar mai fi multe de adaugat.

Retrospectiv, 2015 pare a fi anul in care – pentru cei care au avut ochi sa vada – contururile au inceput sa se distinga.

(Foto: 123rf.com)

O ciudatenie paralogica: ‘adevarata’ dreapta nationala

Una dintre cele mai mari ciudatenii ale istoriei noastre in secolul 20 este aceasta traditie a „adevaratei” drepte, „adevaratului” nationalism romanesc, a romanismului adevarat, integral. Chestia cu model, inflorire si far calauzitor in anii 30, cu capitanii, ducii si fuhrerii lor, cu doctrinele lor paralogice si coregrafiile lor stradale. Cu ciudatii astia vad ca trebuie sa-si piarda timpul si sa se contreze chiar si acum – in secolul 21 – cineva ca sussemnatul, adica cineva care, in mod normal, ar avea si alte prioritati publicistice si intelectual-doctrinare.

De ce spun „ciudati”, „paralogici”, „bizarerie” si implic stupiditate in stare primara?! Iata un exemplu. E suficient – cred eu – ca sa incheie orice discutie si sa risipeasca orice semn de intrebare cu privire la irationalul, dezaxarea ilogica sau paralogica a tututor celor care atunci si azi iau – ca ROMANI – pozitii ideologice si politice ce se revendica, imbratiseaza sau se inspira de la national socialism si Axa pentru a defini nationalismul romanesc. Asadar, ca nationalist roman ai doua optiuni:

Optiunea A:
Te aliezi si sustii o doctrina a autodeterminarii nationale, o Europa si o lume a natiunilor, o idee de guvernare bazata pe coexistenta si colaborare internationala intre tari si natiuni suverane, egale in fata dreptului international, cu schimb liber si mecanisme internationale de arbitraj si mediere si cu garantii colective de securitate, cu o Liga a Natiunilor si cu drepturi ale omului universale bazate pe individ si nu colectivitati, mase, rase, clase etc. Nu e o ordine perfecta, dar asa arata lumea in oferta democratiilor occidentale franco-anglo-americane. Ai zice ca suna excelent pentru un nationalist. Mai ales daca e unul dintr-o mica putere si un popor nu foarte competitiv aflat la periferia lumii occidentale si pe frontiera despotiilor asiatice.

Optiunea B:
Te aliezi cu si imbratisezi pe cei care sustin un drept al fortei, superioritatea unor rase si popoare, inferioritatea altora, o chemare mistica colectivista bazata pe darwinism social-national, bazarea dreptului international pe asimetria fortei si spun urmatoarele, negru pe alb, public, sistematic si repetat:

„Sarcina noastra este germanizarea Rasaritului.” – Hitler.

„Sarcina noastra nu este germanizarea Rasaritului dupa vechea formula adica insusirea de catre populatia de acolo a limbii si legii germane, ci sarcina noastra e ca la Est sa traiasca realmente oameni cu sange german.” – Himmler.

„Noi, national-socialistii, vom porni de acolo de unde ne-am oprit acum 600 de ani. Stopam marsul germanilor spre Sudul si Vestul Europei si ne indreptam privirea spre pamanturile din Est.” – Hitler.

„Daca alte popoare traiesc bine sau mor de foame ma intereseaza numai in masura in care avem nevoie de ele ca sclavi pentru dezvoltarea culturii noastre.” – Himmler.

„Niciodata nu vom fi brutali acolo unde nu e necesar. Noi, germanii, suntem singurii oameni din lume cu un comportament decent fata de animale. De aceea si comportarea noastra fata de acesti oameni-animale va fi decenta. Dar ar fi o crima fata de sangele nostru sa ne preocupam de soarta lor… astfel incat copiilor si nepotilor nostri sa le fie si mai greu.”- Himmler.

„Sangele bun al rasei noastre care exista in aceste popoare ni-l vom insusi, luandu-le, daca va trebui, copiii pe care ii vom educa noi” – Himmler.

samd samd samd…

Acum: nu e nevoie sa spunem ca romanii, in aceasta viziune, nu sunt chiar cine stie ce rasa superioara sau natie avansata. Cel putin in viziunea lui Himmler, Rosenberg, Goebbels & co. Aliati de conjunctura. Etapa in Marele Plan. Si sa notam ca sunt plasati geopolitic nu la Nordul sau Vestul sau Sudul Europei, ci in ceea ce era considerat atunci si azi, pana la urmatoarea deriva a continentelor, Estul. Pe scurt: oricine poate face matematica, verifica si poate vedea daca 1 + 1 da 3.

Bun. Dintre optiunile A si B, pe care credeti dumneavoastra ca s-a bazat si se bazeaza si azi „adevarata” dreapta si „adevaratul” nationalism romanesc cu care ma freaca si acum la cap copiii astia plangaciosi si nostalgici pentru vremurile bune, eterna junime nationalista anti-neoliberala, anti-neoconservatoare etc etc, azi cu acces la internet si cont pe facebook?! Evident ca pe optiunea B. Logic, nu?! Care e esenta nationalismului romanesc adevarat? Modelul: cei care declarau ca daca iau puterea, a doua zi ar muta Romania in tabara Axei:

„Sunt atât de convins că atât Fuhrerul Adolf Hitler, cât şi Ducele Benitto Mussolini merg pe căile planului dumnezeiesc, încât aş prefera – dacă ar fi cazul – să se prăbuşească neamul nostru deodată cu Axa.”

Mai sus a grait Capitanul, pentru cine cine nu a inteles inca ce si cum cu nationalismul ”adevarat” si dreapta romaneasca ”adevarata” in Romania, ieri, azi si maine. Si cu asta am incheiat discutia. Din simplul motiv ca nu avem ce discuta despre cat fac 1 plus 1. Si doi, eu sunt doar un publicist modest, nu un neurochirurg capabil sa pun la loc circuitele logice scurtcircuitate de prea multa si intensa gandire nationala si de dreapta. Gandire ”Adevarata”, evident.

(Foto: ziaruldevrancea.ro)

Reality show cu puscariasi literati-stiintifici

E o bataie de joc productia asta stiintifica si literara penitenciara, scapata de sub orice control: o sfidare pe fata. Iar noi stam si ne amuzam. Dupa ce au infestat, falsificat, masluit, batjocorit economia, finantele, politica, mass media ale tarii, dupa ce au distorsionat si spurcat cu prezenta si actiunile lor viata publica la un nivel greu de imaginat, chiar si atunci cand ajung unde le e locul – la puscarie – astia continua. Cu impertinenta tipica. Ne scuipa in fata iar. Isi bat acum joc si de ideea de carte, de act de productie sau creatie intelectual-stiintifica. Tot ce ating aceste facaturi, aceste aberante monstruozitati umane, acesti mutanti, se transforma intr-o escrocherie, intr-o sfidare a standardelor bunului simt, a ordinii sociale firesti, agreate intre oameni normali si civilizati.

Ar fi cazul sa fim mai energici in a protesta si a gasi o cale de atac la aceasta ultima sfidare. Nu se poate chiar asa. Sunt sute de mii de oameni in tara asta care chiar au o relatie decenta si serioasa cu cartea, cu ideea de produs intelectual si cultural, ca cititori si consumatori de cultura si productie intelectuala. Sunt mii de autori, producatori de carte, de publicistica, jurnalism, oameni care isi castiga sau definesc existenta din si prin productie si difuziune de carte si material scris, prin comertul de idei si informatie prelucrate si distribuite public. Nu se poate ca astia sa isi bata joc chiar asa de un intreg domeniu, cu impunitate.

Nu imi dau seama care sunt mecanismele si insitutiile de apel public, dar trebuie sa fie unele. Nu se poate sa distrugem, sa degradam asa – intr-o inconstienta tampa, vesela, iresponsabila – insasi esenta a ceea ce da fundamentul unei societati viabile moderne. Ce le spunem acelor copii care tocmai au castigat premiile in Japonia?! Veniti si ramaneti in tara. Munca voastra intelectual-stiintifica va intra in concurenta cu astia. Veti fi figurantii de fundal pe care vor straluci EI: aveti un loc aici, la acest imens Reality Show cu puscariasi literati-stiintifici, in direct, cu surprize si cu tombola cu premii, care e Romania.

E o sfidare pe fata. Trebuie sa gasim o cale de atac la acesta ultima escrocherie.

PS: Intrebarea de mai sus nu e un simplu exercitiu retoric. Se intampla ca un membru al uneia dintre echipele premiate sa fie fiica unui bun prieten din copilarie. Ii felicitam pe copiii acestia care intr-o societate a furtisagului, „distractiei” si imposturii generalizate au putut sa-si gasesca calea. Respectul nostru este imens. Sunt un miracol. Un miracol si mai mare va fi insa daca ii vom putea convinge sa ramana. Sa convietuiasca si competitioneze aici economic, politic, intelectual, stiintific cu alde Voiculescu Dan, ejusdem farinae. De ce ar face-o?!

(Foto: depositphotos.com)