In sprijinul decretinizarii. Condamnati la moarte

Cheie de descifrare. Cretinia se recunoaşte după efectele, sinistre, asupra societăţii. E de două feluri: structurală şi funcţională. Cretinia structurală înseamnă că, prin structura creierului, respectivii nu pot fi decît cretini. Sînt extrem de puţini. În cretinia funcţională, deşi structura creierului le-ar permite să fie necretini, ba chiar foarte inteligenţi, respectivii îşi umplu mintea numai cu cretinii şi funcţionează perfect cretin. Sau perfecţi cretini, cum preferaţi. Sînt fie foarte mulţi, fie clar majoritari. Cretinia funcţională e molipsitoare, dar reversibilă. Decretinizarea depinde, însă, EXCLUSIV de dorinţa individuală de decretinizare, prin acceptarea adevărului. Dorinţa aceasta e foarte greu să apară, adesea imposibil. Dependenţa de cretinie e tragic de puternică, iar sevrajul, insuportabil pentru cei mai mulţi. Totuşi, adevărul merită spus, în speranţa, oricît de iluzorie, a limitării numărului de victime omeneşti. Lectură plăcută.

E simplu. Ne-au condamnat la moarte. Aşa, cu de la ei putere, ca orice asasini. Ar trebui condamnaţi la moarte. Pentru asasini, e singura pedeapsă dreaptă. Raţională. Morală. Altfel, vor asasina iar. Şi iar. Şi iar. Data viitoare, poate nu cu dezinfectanţi diluaţi, tip Hexi Pharma. Poate cu medicamente. Cu alimente. Cu orice vor găsi. Şi vor găsi. E tot ce ştiu, fiindcă e tot ce vor: să facă munţi de bani, chiar şi asasinîndu-ne. Că altfel, cum? Ce-a mai rămas? Muncă cinstită? Haide, bre, zău!…

De altfel, cică o merităm. Fiindcă am fi proşti. Proştii merită să moară, nu? Iar noi, aparent, sîntem prea proşti. Dovada: îi credem pe cuvînt. Nu le punem întrebări, nu le cerem socoteală. Şi nu îi pedepsim. Drept. Raţional. Moral. Aşa că vor continuă să ne asasineze. În serie. În masă. Iar Statul, care ar trebui să ne apere, va găsi, iar, căi să nu vadă asasinii. Sau, dacă îi vede, să uite. Că ne asasinează. Ca orice Stat Asasin.

Nu crede. Nici cu Miliţia.

E imposibil să nu fi ştiut. Chiar dacă spun că n-au ştiut. Iar noi, prea proşti fiind, îi credem. Şi ni se face milă. Şi îi iertăm. Nu? Creştineşte, chiar. Că vin, inevitabil, şi cu Biblia. N-au cum să nu vină. Cum intră în rahat, fuga la Dumnezeu. “Vedeţi? Scrie clar: «Să nu ucizi.» Punct. Condamnare la moarte? Nici Dumnezeu nu vă dă voie. Şi, oricum, nu vă dă voie UE. Ideea e depăşită. Primitivă. Barbară. Exclus.” Nu?

E simplu, dar greu. Simplu de înţeles ce au făcut. Greu, însă, de crezut că e adevărat ce au făcut. Pentru mulţi, imposibil de crezut. De-aia şi reuşesc să facă tot ce fac, alde Hexi Pharma şi Statul care îi patronează: fiindcă nu vă vine să credeţi că sînt ce sînt. Asasini plătiţi. N-au făcut-o pe gratis. Ci pe bani. Grămezi de bani. Asasinat înseamnă omor cu premeditare şi cu rea intenţie. Au premeditat. S-au adunat undeva, într-o cameră, la o masă, şi au hotărît să dilueze dezinfectanţii medicali. Cu bună intenţie? Sigur că nu. Ştiau că fac rău. Ştiau că vor omorî oameni. De unde ştim că ştiau? E simplu, extrem de simplu: fiindcă au minţit.

Dacă nu ştiau că fac rău, puneau pe etichete concentraţia reală. “Uitaţi, i-am diluat, dar n-are nimic. Nu trebuie concentraţii mai mari. Merge şi cu concentraţii mici. Extrem de mici. De fapt, aşa merge cel mai bine. Ce ziceţi? Că e o cretinie? Altceva aţi învăţat la facultate? Inclusiv din manuale străine, de prestigiu? Păi vedeţi? Tocmai asta e: străinii ne iau de proşti! Sînt lacomi. Prea lacomi! Bagă concentraţii mari doar ca să jupoaie poporul nostru de bani, cu marfă scumpă. Dar noi sîntem deştepţi. Cei mai deştepţi. Şi patrioţi. Cei mai patrioţi. Genii, ce mai! Nu, ce vă vindem noi nu e poşircă asasină, e sănătate curată. Viaţă, tată!!! VIAŢĂ!!! Hai, luaţi cu încredere.”

Da’ mă-ta?

Numai că n-au pus concentraţiile reale. Au pus concentraţii fictive. Cele recunoscute pe plan internaţional. Exact cît trebuie de mari ca să apere bolnavii de infecţii. Ştiau. Dar au hotărît să mintă. Cu cele mai rele intenţii cu putinţă. Sigur, rele pentru noi. Pentru ei, cele mai bune. Cele mai bune ţoale, cele mai bune maşini, cele mai bune hoteluri, cele mai bune orice. “Bă, da’ o să înceapă să moară viermii ăia. Cum facem atunci?” Chiar. Cum? “Sînteţi idioţi, sau ce? Deja mor pe capete de la infecţii, în mizeriile alea de spitale. Ei, şi-o să moară mai mulţi. Aranjăm şi statisticile, cum am aranjat şi controalele de calitate. Mare rahat! De parcă n-ar mai lua nimeni şpăgi!” Normal. “Băă, da’ dacă se îmbolnăveşte mama?”

Chiar. Dacă se îmbolnăveşte mă-ta, tac-tu, copilu’? “E clar, sînteţi oligofreni. Păi din mormanele de bani pe care le facem, nu-ţi ajunge, bă, să-i duci, în morţii mă-sii, la Viena, la Paris, la Londra, la New York? În morţii mă-sii!” “Drumul cu avionul durează, dacă e o urgenţă, ceva?” “Dacă e o urgenţă, ceva, ia-ţi dreaqu’ casă acolo, ţine-i acolo şi nu mă mai f… la icre. Ce, n-ai bani?” “Ei, normal că am.” Pam, pam! Asasini, patronaţi de un Stat Asasin. Ştiau exact ce fac. Cu premeditare şi intenţie monstruos de rea. Ne-au condamnat la moarte, pe toţi. Nu conta cîţi vor muri din prima şi cîţi vor scăpa, o vreme. Nu-i interesa aspectul. Normaaal. Monştri imparţiali.

Dar nu sînt toţi aşa, ce Dumnezeu! La firmele producătoare, la spitale, la Agenţii, la Guvern, la Servicii, la Procuratură, nu sînt toţi asasini! Corect. Atunci, să nu mai tacă. Să nu mai pretindă că n-au văzut, că n-au ştiut. Să spună. Adevărul. Dacă nu sînt asasini. Dar unii sînt. Iar celorlalţi le e frică. Gen inclusiv de moarte. Tocmai fiindcă asasinilor nu le e frică. De moarte. Care moarte? Aia cu care nu-i poate pedepsi Justiţia? Statul de drept? He, he. Dreptul cui? Statul cui? Justiţia cui? Deci ciocu’ mic şi joc de glezne, că nu se ştie… Dacă vă calcă tramvaiul în lift? Că mare lucru n-ar fi.

Crăpaţi, ba, că oricum crăpaţi!

Dacă nu credeţi că monştrii există, dacă ezitaţi încă, atunci poate n-aţi înţeles exact în ce constă crima lor. Oroarea pe care au comis-o. Iată: dacă în flacoane puneau apă chioară, nu dezinfectanţi diluaţi, era incomparabil mai bine! Sînt bacterii si virusuri care mor la contactul cu apa chioară. Pur şi simplu, se umflă cu apă chioară pînă crapă. Iar apa chioară îi poate îndepărta mecanic. Evident, cei mai mulţi patogeni nu sînt deranjaţi deloc de apa chioară. Numai că există un echilibru între patogeni. În mod natural, cei mai periculoşi, cei mai nenorociţi, sînt puţini. Îi ţin în frîu ceilalţi, mai pămpălăi. Cu toţii concurează pe acelaşi teritoriu, pentru aceeaşi păpică. Apa chioară nu strică proporţia. Dezinfectanţii diluaţi, da. O modifică în mod catastrofal. Mai exact: criminal. Iar crima e în serie, şi în masă.

Dezinfectanţii diluaţi omoară, totuşi, nişte patogeni. Pe cei slabi. Pămpălăii mor şi lasă câmp liber nenorociţilor, care se înmulţesc masiv. Balanţa basculează, dezastruos, în favoarea celor mai ucigătoare exemplare. Totodată, dezinfectanţii diluaţi îi întăresc pe nenorociţi: sînt prea slabi ca să-i omoare, dar sînt suficient de tari ca să le declanşeze mecanismele de adaptare. Rezultă noi generaţii de agenţi infecţioşi extrem de nocivi şi de rezistenţi. Pămpălăii dispar şi rămîn doar nenorociţii cei mai nenorociţi. Unii sînt imposibil de distrus. Iar dacă pacientul se infectează, nu există tratament. ABSOLUT NICI UN TRATAMENT. Şi în fine…

O nouă peliculă românească de succes

Dezinfectanţii diluaţi formează o peliculă pe suprafeţele şterse – de la podele, pereţi şi chiuvete, la aparatură şi instrumentar medical. Pelicula reţine agenţii infecţioşi. Cît să le dea şanse maxime să se se răspîndească – şanse pe care nu le-aveau fără dezinfectanţii diluaţi. Apa chioară nu forma pelicula protectoare pentru patogeni. Apa chioară nu declanşa mecanismele de rezistenţă. Apa chioară nu înclina balanţa în favoarea celor mai periculoase tulpini. Apa chioară nu selecţiona, artificial, agenţi infecţioşi care pot fi de neoprit. Evident, apa chioară n-ar fi rezolvat mai nimic. Dar n-ar fi făcut răul cumplit declanşat prin dezinfectanţi diluaţi. Sau prin dezinfectanţi din străinătate, absolut ineficienţi, cumpăraţi în cadrul aceleiaşi mascarade criminale, cu aceleaşi consecinţe ca şi în cazul produselor Hexi Pharma.

Rezultat: enorm de multe morţi inutile. Mii de asasinate. Căci bolnavii aceia, omorîţi de infecţii intraspitaliceşti, au fost asasinaţi. În serie. Şi în masă. Urmează alte asasinate. Patogenii rezistenţi îşi fac cuib peste tot, în tencuială, în canalele de cabluri, în zidărie. Sînt foarte greu de eliminat. Uneori, imposibil. Ar trebui dărîmată clădirea. Dar, vedeţi, problema nu se rezumă la spitale. Patogenii mortali, nou selecţionaţi, sînt luaţi, involuntar, de personal, de bolnavii externaţi, de vizitatori, pe haine, pe mîini, pe piele, pe orice, şi răspîndiţi pretutindeni. Oriunde ajung purtătorii, şi în ţară, şi în străinătate. Chiar şi cei sănătoşi-tun riscă să se infecteze după o banală viroză care le slăbeşte imunitate, sau după un accident cu sîngerare. Nu mai vorbim de cei şubreziţi de boli cronice. E o sinistră loterie a morţii. Spitalele româneşti au ajuns, efectiv, uzine de arme biologice. Oricine, oricînd, oriunde se poate întîlni cu moartea. Poate scapă. Poate nu. Eu am scăpat. Bolnavul operat în sala de alături a luat un clostridium. După o lună, rămînea internat, în ghearele infecţiei.

Found in translation

Efectiv, ne-au condamnat pe toţi la moarte. Sigur, nu deodată, ci pe rînd. E marfă pentru toată lumea!!! Şi-atunci? Monştri ce pedeapsă merită? Condamnare la viaţă? Toată în puşcărie, dar viaţă? “Da, da! Exact! De altfel, scrie şi în Biblie, nu doar în legislaţia UE.” Tocmai, că nu. Nu scrie deloc aşa. Dar deloc. Greşiţi fundamental. Consultaţi ediţiile mai recente, în limba engleză. Veţi constată că, în Cele Zece Porunci, nu scrie: “You shall not kill”. Ci altfel. “You shall not murder.” Murder. Crimă, asasinat. “Să nu asasinezi.” A fost o serioasă problemă de traducere, pe care anglofonii au îndreptat-o, însă, prin raportare la sursele cele mai vechi, în ebraică. Problema s-ar tranşa uşor şi la noi, dacă “a omorî” şi “a ucide” n-ar fi sinonime.

În ce priveşte pedeapsa pentru asasinat pe care trebuie să o dea Justia, şi DOAR Justiţia, Biblia e fără echivoc: moartea. Păcat capital, pedeapsă capitală. Iar Biblia, oricît se mint unii că n-ar fi aşa, e baza Legii în Occident. Adică în Civilizaţie. Faptul că prea mulţi au întors spatele Moralei Absolute din scriptura creştină, unica raţională, îmbrăţişînd relativismul moral, n-a dus decît la catastrofe. Adevărul acesta e pretutindeni în jur. Îl puteţi rata numai dacă doriţi. “Totuşi… Asasini? Arme biologice? Tabloidism ieftin! Cine ştie care-i adevărul?”

Care anume? Acela că se moare inutil în spitale, de la infecţii foarte grave, care nu apar din senin, ci doar prin acte criminale? “Dar dacă apar din senin?” Desigur. Pe vremea lui Mincu, în cazul Calinciuc, fetiţa îmbolnavită după naştere cu HIV-SIDA, cu mama perfect sănătoasă, mafia în alb a negat, în mod dezgustător, că ar fi fost infectare din culpă medicală. Sugerînd că poate copilul a luat SIDA din aer! “În fond, de ce nu? Nu?” Mda. Conform relativismului moral, “nu există adevăr absolut, adevărul e doar relativ.” Dacă vă concentraţi un pic pe acest enunţ fondator, care a generat, integral, dezastrul în care supravieţuim, veţi realiza, destul de uşor, că e o cretinie totală. Absolută. Dar, cum spuneam la început, e strict o chestiune de dorinţă individuală. O aveţi? Poate n-ar strica. Sigur că adevărul absolut există şi poate fi cunoscut. Concret: asasinii există şi pot fi identificaţi. Toţi. Lucrurile au ajuns oribil de departe. Catastrofa trebuie oprită. Cu pedeapsa cuvenită. În situaţii excepţionale, legile capătă şi excepţii. În cazul acesta, ar fi obligatoriu.

dezinfectanti spital

Lumea simpla versus lumea lor

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.

Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.

Pe cealaltă parte, Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.

Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.

Apoi, a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.

Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.

Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.
Și grandoarea noastră umanitară care îl primim zîmbind ca proștii.

Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.
Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.

E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.
Pe cealaltă parte Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.

Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.
Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.
Apoi a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.

Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.
Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.

Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.
Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.

O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.

Din păcate, realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.

putin obama

(Foto: tempi.it)

Relatia ca miracol

Cu foarte mulți ani în urmă, am citit o carte de psihologia cuplului în care ni se prezenta, printre altele, și un clasament al relațiilor după criteriul funcționalității lor.
În topul acestui clasament stătea relația perfectă, adică acea relație în care doi – cei mai buni – oameni se întâlnesc în cel mai bun moment al lor și au prin urmare, cea mai bună relație. În 15 ani de practică, n-am întâlnit relația asta.
Eu cred că n-am întâlnit-o pentru că nu există. Nu există acum și nici n-a existat vreodată.

Când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi diferite, cu istorii, cu traume, cu nevroze, cu obiceiuri, cu așteptări, cu viziuni diferite asupra vieții.
În momentul întâlnirii, când cei doi se îndrăgostesc, diferențele respective nu se simt, ele sunt neimportante. Îndrăgostirea este până la urmă starea aceea ce precipitare psiho-fiziologică menită să-i aducă pe cei doi într-o apropiere fizică și într-o apropiere psihică necondiționate. Această apropiere, această potrivire nu ar putea avea loc fără ajutorul fantasmei, adică a acelui construct imaginar pe care fiecare dintre cei doi îl vor pune la un moment dat în brațele celuilalt. Fiecare trebuie să se descurce cum știe cu fantasma partenerului.

Când realitatea scoate din scenă fantasma și starea de îndrăgostire dispare, omul din fața ta e nu doar diferit, ci și urât, amenințător, trădător chiar. Atunci și acolo începe relația. De acolo te descurci cum știi.

Pe vremea părinților noștri exista comunitatea, biserica, rolurile sociale relativ fixe, valorile prea puțin negociabile – toate astea ofereau un cadru stabil și niste repere care simplificau și totodată reglementau relațiile.
Astăzi nu ne mai ține nimic. Comunitatea e fragmentată, biserica e tot mai puțin prezentă în dinamica interpersonală reală, iar valorile sunt fluide și interpretabile. Astăzi relația perfectă a devenit aproape imposibilă.
Dar totuși, calitatea vieții noastre e dată de calitatea relațiilor noastre. Ce ne facem?

Nicicând nu am fost mai neajutorați în fața relației cu celălalt și nicicând nu am fost mai provocați de alteritate ca astăzi.
Soluția unei relații bune este dată exclusiv de disponibilitatea noastră afectivă și de resursele noastre – afective și cognitive. Și de creativitatea celor doi angajați în relație.

Angajamentul creator, participarea imaginativă, atitudinală și comportamentală într-un spațiu intersubiectiv care se numește relație. Despre asta este vorba, cred eu. Despre un anumit tip de angajament care FACE realitatea.

Câteva repere concrete:

1. Să ai curajul să greșești. Definiția greșelii este, din punctul ăsta de vedere, următoarea: eșecul de a te apropia/de a-l cunoaște pe celălalt. Când greșim, stăm în fața celuilalt fără a fi susținuți de nimic – nici de abilități, nici de mecanisme de apărare. Rămânem în fața celuilalt: noi și intenția pură de a face bine. Nicicând nu ești mai aproape de o altă ființă decât atunci când te afli în plin eșec recunoscut ca atare.
2. Cearta, conflictul, pune partenerii față în față. Conflictul forțează conștientizarea unor riscuri/amenințări – fie ele reale sau imaginare – asupra relației. Cearta TE ȚINE în relație, desigur, cu o condiție: să existe un moment ulterior în care partenerii să fie suficient de disponibili pentru a valorifica ceea ce s-a spus pe parcursul conflictului. Cearta e bună dacă știi ce să faci cu ea.
3. Un semn că ești angajat fără rest într-o relație e disperarea pe care o resimți uneori. Dacă nu ai trecut prin disperare (și prin absurdul total) ești – cel mai probabil – angajat într-o relație contractuală (bani, sex, etc.) sau într-o relație patologică (e vorba de acele relații unde se întâlnesc două patologii individuale pentru a se “armoniza” într-o patologie de cuplu)
4. Confortul psihic nu e neapărat un semn că ești într-o relație bună. O stare de bine poate fi facilă. Sau patologică. Ceea ce contează este o mai bună articulare a profilului uman al fiecăruia dintre parteneri, în urma angajării într-o relație. Ăsta este un indiciu extrem de precis al calității relației. În această relație, ambii parteneri devin mai buni, mai deștepți, mai curioși, mai dispuși să-și asume riscuri (inclusiv profesionale), dar mai ales, mai dispuși să sufere unul pentru celălalt. Și, implicit, pentru relație.
5. Cel mai mare avantaj al unei relații bune este, cred, posibilitatea de a sta în fața cuiva care îți cunoaște lașitățile, momentele de meschinărie, în fine, toate scăderile umane, toate acele lucruri pe care le ții la marginea conștiinței tale. Dacă acel om alege să rămână lângă tine chiar cunoscând aceste lucruri, dacă acel om continuă să creadă în tine și să te respecte, înseamnă că te iubește.

Când o mamă face asta, nu e nimic meritoriu în atitudinea ei. Când un partener face asta, e un miracol.

(Foto: imagozone.com)

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)

Cu tara la psiholog

Pentru ca o societate să se clădească sau să se însănătoșească – cazul nostru e mai complex, implică un „și” – să se așeze pe fundamente solide, pe valori și principii, este nevoie ca membrii ei, în primul rînd, să lucreze asupra lor înșile, întru cunoaștere de sine. Cine sînt, cum sînt, ce vor, ce orizont de așteptare au șamd. Pe această bază putem discuta apoi despre  organizare, structuri, relații și interacțiuni în societate.

Cazul Bodnariu a dovedit o dată în plus cît de disfuncționali sîntem. Nu numai că o firească, de altfel, exaltare a fiecărui punct de vedere a apărut imediat, dar pe măsură ce timpul trece, continuă și se amplifică, ducînd la o polarizare care nu ne mai permite  comunicarea întru înțelegerea celeilalte poziții.

Așa că apariția unor minți pe cît de pregătite, pe atît de lucide, expunîndu-și punctul de vedere calm și rațional într-o asemenea situație, este nu numai extrem de binevenită, dar și necesară. Spargerea capetelor, indiferent de gradul de utilizare, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Ne dezbină prostește și contraproductiv.

Mircea Toplean, psihoterapeut, a publicat un op-ed pe Hotnews. Cum în urma apariției au fost solicitate lămuriri suplimentare, le-a oferit. Așadar:

Scriu aici (pe Facebook, nota mea), sub forma de postare, explicatia pe care i-o datorez lui Alin care intreaba, pe buna dreptate, care ar fi totusi metodele de disciplinare daca eliminam din ecuatie bataia si rasfatul. As vrea sa fac mai intai clare doua lucruri: bataia si rasfatul sunt substantial diferite, nu sunt doua extreme. In sensul ca bataia e un instrument, iar rasfatul e o atitudine. Si in al doilea rand, in niciun caz din cele scrise de mine nu reiese ca as legitima/ recomanda/ incuraja bataia. Eu, insa, ca specialist care lucrez cu cazuri concrete si sunt atent la dinamica reala a relatiei parintelui x cu copilul y, am obligatia de a gandi trauma in termeni concreti si de a nu diaboliza suplimentar ceea ce e deja supradiabolizat din oficiu in sfera publica. Rolul meu acolo e altul. Si inca ceva: personal, sunt foarte deranjat atunci cand se exagereaza ponoasele aduse de un instrument de disicplinare anume (cum e cazul bataii) si se trece grosolan cu vederea – ba chiar se si legitimeaza si asta cu efecte absolut devastatoare – o atitudine atat de periculoasa cum este rasfatul. Cei mai multi dintre parintii cu care vorbesc se indigneaza cand aud de bataie, dar vin cu copilul rasfatat la psiholog ca sa-ti spuna – ei! – ca odrasla are ADHD si ca trebuie s-o repari.
Din aceste motive “personale” care tin de experienta mea profesionala recenta am hotarat ca merita sa-i nedumeresc pe unii aducand in discutie, in ultimul paragraf, problema rasfatului.

Dar sa revin la intrebarea lui Alin, referitoare la metodele legitime de disciplinare.
Ce ma intereseaza pe mine este sa fac foarte clara ideea ca bataia este UN INSTRUMENT DE DISCIPLINARE PRINTRE ALTELE, fiecare avand un grad mai mic sau mai mare de legitimitate, dar asta nu discutam acum. Alte instrumente ar fi: negocierea, explicatia, instrumentul emotional samd. Oricare din instrumentele astea, atunci cand vin pe o atitudine parentala manipulatorie, egoista, patologica chiar, poate capata cote si/sau valente abuzive si, deci, poate conduce la stari traumatice.

Ce voiam eu, deci, sa subliniez prin acel articol e faptul ca ATITUDINEA ramane definitorie.
Dau un exemplu. Avem, sa zicem, doua instrumente: bataia si instrumentul emotional. Si avem urmatorul caz: copilul se joaca in casa cu un bat ascutit. Ii spui de 10 ori sa inceteze, el se preface ca nu te aude. Tu, din ce in ce mai iritat, ii atragi atentia ca va darama televizorul, el insista in comportamentul lui. Ba chiar atinge TV-ul intentionat. Intr-un final, TV-ul cade.
In momentul ala decizi – dupa cum ti-e firea si cultura – pt un instrument sau altul. Sa zicem ca ii dai o palma. Alt parinte, insa, care nu aproba bataia, se supara pur si simplu, iar prin asta traieste efectiv in fata copilului supararea. Traind-o, i-o comunica acestuia. Copilul va percepe supararea parintelui ca sanctionanta.
Oricare din cele doua instrumente poate limita copilul cu un oarecare succes, adica poate fi eficient in ecuatia respectiva (corectie, disciplinare, structurare), CU O CONDITIE: parintele are o atitudine sanatoasa, echilibrata si onesta fata de acel copil.

AMBELE instrumente mentionate mai sus, venind pe o ALTA atitudine – una patologica, narcisica, manipulatorie, sadica – conduce la rezultate traumatizante. Ce se intampla atunci? Fie il bati cu salbaticie (apare disproportia dintre comportamentul lui si pedeapsa aplicata) si-i transmiti ura, furie, agresivitate feroce, fie, prin instrumentul emotional, il anulezi ca fiinta: „m-ai suparat, deci nu mai esti copilul meu, nu mai vorbesc cu tine”. Mesajul pe care i-l transmiti este acela ca “tu nu mai existi pentru mine.” E evident aici ca ambele conduc la trauma. Ambele sunt devastatoare si asta nu din cauza instrumentului folosit, ci din cauza unui parinte nemernic care foloseste instrumentul intr-un anumit fel.
Distinctia de mai sus e foarte importanta fiindca surprinde dinamica relatiei respective. Doar in contexte de felul asta se pot circumscrie posibilele traume.

Deci cum inteleg eu structurarea copilului? Printr-o atitudine corecta fata de el, printr-o atitudine in care sa se combine firesc respectul pentru specificul copilului cu fermitatea unei structuri care decurge dintr-un stil de viata, nu dintr-un stil anume de parenting. Creez o relatie UMANA foarte buna cu copilul meu. Una onesta si curajoasa, in termenii careia sa-mi pot cere iertare de la el daca e cazul. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt pentru varianta de a-ti face din copil un prieten. Asta e o alta capcana. Mama care-si face din fiica cea mai buna prietena, o foloseste pur si simplu emotional si social. Relatia parentala e relatie parentala. O relatie buna, sanatoasa cu copilul e ea insasi structuranta fiindca e legata de valorile vehiculate in familia respectiva si de profilul (sanatos) al parintelui. Nu poti sa ai o relatie onesta cu copilul si sa fii in acelasi timp ambivalent sau ambiguu sau ipocrit in atitudinea ta fata de el, sau sa-ti justifici diverse ambitii – financiare, de statut – invocand binele lui, etc.
Intr-o relatie sanatoasa, orice instrument poate avea eficienta. Mai mult decat atat, pe fondul unei relatii sanatoase, ORICE TIP DE ACCIDENT si de GRESEALA e absorbit corespunzator de termenii sanatosi ai relatiei. Pe fondul asta, greselile parintelui fac bine, nu fac rau. Conteaza ce faci cu greselile respective. Iar atata vreme cat relatia e in regula, atunci cand gresesti, te poti bizui pe fondul securizant al acelei relatii.

As incheia prin 2 concluzii: 1. nu metoda conteaza in mod esential (conteaza, desigur, dar mult mai putin decat ne-ar place sa credem) si 2. suspectez in interesul supradimensionat pentru “metoda” (“Cum sa-l disciplinez? CUM?”), un deficit de atitudine, de substanta a relatiei.

Sigur ca nu-i usor sa ai o relatie sanatoasa cu cineva, nici macar cu propriul copil. De fapt cu atat mai putin cu el. Multi cred ca relatia cu propria odrasla e naturala, ca vine de la sine. A fost asa, intr-o societate cu roluri traditionale, bine delimitate. Acum “e de munca” la toate relatiile, inclusiv la cea cu propriu copil 🙂
Copilul te provoaca uman in absolut toate directiile si la absolut toate nivelele. Tocmai de aceea ziceam ca valoarea relatiei este cea care structureaza si limiteaza comportamentul lui. Ea este constrangatoare in cel mai bun sens al cuvantului fiindca il si motiveaza.
Cam astea sunt reperele pe care le-am expus, pe scurt, in articol. Dar putem discuta oricand pe probleme concrete.

(Foto: jantoo.com)

Islamul radical, stimulat de corectitudinea politica

Ca adept rațional al moderației, mă tem de o suprareacție antiislamică, dar nu de dragul unui Islam degenerat în ideologie teroristă, ci pentru că-mi doresc să con­serv valorile europene: nu trebuie să de­ve­nim fanaticii antifanatismului. Pe de altă parte, bilanțul greu al terorismului arabo-musulman (sau negru-musulman în Afri­ca, unde operează Boko Haram) are carate simbolice imposibil de minimalizat: morții de la Paris nu se pun în balanță cu aceia din­tr-o catastrofă aviatică.

Una e natura, accidentul fatal, și alta moar­tea ca rezultat al planificării minu­ți­oase, peste frontiere. Papi, intelectuali la­ici, profesori de teologie și de istorie a re­ligiilor, artiști și politicieni au tot încercat dialoguri cu lumea islamică postcolonială. E o iluzie să credem că aceste dialoguri n-au construit poduri durabile între națiunile me­diteraneene doar pentru că elitele ara­be sunt încă tributare discursului socialist anticolonial din anii ’60 ai secolului tre­cut. Degeaba mi se spune că textul coranic e majoritar pacific sau că și Biblia conține pa­saje violente. Creștinismul, autolimitat prin umanism, Renaștere și democrația mo­dernă, a devenit o religie „inofensivă“; o tradiție, un patrimoniu, o spiritualitate, un rezervor de martiriu antitotalitar. Dacă religiile trec prin cicluri de natură „or­ga­nică“, ar însemna să scuzăm terorismul mu­sulman actual ca pe o criză de creștere. Numai că el nu e o acnee adolescentină. Islamul clasic s-a consumat între secolele IX-XII după Hristos și tot ce i-a urmat a fost manierism, decadență, rețea de filan­tropie socială, politizare sau ideologie cri­minală de-a dreptul. E deci ceva defect în însăși dinamica istorică a Islamului și, da­că nu admitem asta, nu vom reuși să-i li­mi­tăm cuceririle agresive. Da, ecuația Is­lam=terorism e un amalgam nedrept. Pro­blema nu stă în majoritatea tăcută a lumii islamice, fără reprezentare politică se­ri­oa­să și de cele mai multe ori înfricoșată. Pro­blema la care ni se cere un răspuns – acum, nu peste 50 de ani – este cum era­dicăm terorismul de matrice islamică?

Din păcate, nu avem nicio strategie de răs­puns direct. Pentru că, înainte de auto­apă­rarea civilizației occidentale, avem de câș­ti­gat o altă bătălie, pur internă: cea îm­po­triva corectitudinii politice, o religie cul­tu­rală a marxismului pervers reciclat după co­munism. O religie fanatică, ai cărei adepți, adversari ai civilizației iudeo-creș­tine, au o gândire pur darwinistă, amo­rală. Chiar îmi povestea un amic despre o colegă de-a sa de la ONU, New York, o sue­deză ultraliberală, care a răspuns că, dacă civilizația europeană piere, nu are ce să-și reproșeze: „e vorba de selecția na­tu­rală“. Cu asemenea poncife auto­pa­ra­li­zante, dominând media și universitățile noas­tre, va fi greu – sau tragic imposibil – să organizăm într-o atmosferă rațională răs­punsul nostru față de terorismul isla­mic. Și totuși, psihanaliza nu e o știință exac­tă, hiperfilantropismul produce ură interetnică și soluții nerealiste, iar mania egalitarismului nu face decât să aplatizeze, odată cu ierarhiile de merit, șansele socie­tă­ților noastre de a-și reafirma, salvator, identitatea periclitată. Da, aș vrea să ră­mân moderat, dar moderația, ca străvechi filon conservator, are nevoie de umor, de forță și de speranță în Dumnezeu, nu de circuri mediatico-umanitare chemate să divinizeze alteritatea și să ne bage vino­văția în vene, ca pe un drog. Cum să le amintim mai bine islamofililor de serviciu că mult incriminatele Cruciade au început la peste trei secole de la începutul expan­siunii islamice, pe când sudul conti­nen­tu­lui nostru era deja sub flamura Profetului? Și cum să nu repetăm greșeala de a ac­țio­na atât de târziu?

Preluare Revista 22

(Foto: midnightwatcher.wordpress.com)

NATO Juncture: exercitiu militar si mini-summit

Astăzi, 4 noiembrie 2015, are loc un dublu eveniment NATO, cu o semnificație și de o importanță deosebite în contextul geo-politico-militar al ultimilor doi ani. În timp ce exercițiul militar TRIDENT JUNCTURE 2015, cel mai amplu din ultimii treisprezece ani, atinge punctul culminant al desfășurării – la Zaragoza/San Gregorio, în Spania, se vor desfășura, în cursul zilei de azi, demonstrații masive pe uscat, aici aflîndu-se și militarii români din Batalionul 528 Cercetare Vlad Țepeș –  la București are loc reuniunea șefilor de stat din țările central și est-europene care fac parte din Alianța Nord-Atlantică.

Concret, la acest mini-summit organizat la București și prezidat de Președintele României, Klaus Iohannis și de Președintele Poloniei, Andrzej Duda, participă nouă lideri ai țărilor din zonă, președinții Bulgariei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Estoniei, Letoniei si Lituaniei, și va fi prezidat de Președintele României, Klaus Iohannis, evenimentul desfășurîndu-se în prezența secretarul general adjunct NATO, Alexander Vershbow.

Subiectul principal al dezbaterii este întărirea flancului estic european, printr-o prezență mai mare a NATO în regiune, în condițiile îngrijorării crescînde și întemeiate privind intențiile de extindere ale Rusiei în zonă. NATO a decis deja, în luna februarie a acestui an, deschiderea a șase unități de comandă și control în Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia si România, în scopul detasării rapide de unităși în regiune, în caz de necesitate. În plus, România și Polonia vor avea și cîte un Comandament Multinațional de Divizie.

Scopul întîlnirii este adoptarea unui mesaj comun al țărilor participante, care să evidențieze importanța adaptării strategice a NATO în condițiile volatilității situației geo-politico-militare. Propunerile comune de astăzi vor fi formulate în vederea pregătirii summitului NATO care va avea loc la Varșovia, în 2016.

Consider, avînd în vedere întregul context, că în România și Polonia ar trebui să se stabilească cîte o bază permanentă NATO pe teritoriul lor, fiind două din cele mai expuse țări în fața Rusiei, din centrul și estul Europei. În momentul de față, la noi existînd numai două comandamente ale Alianței. Țările baltice, la rîndul lor, solicită și susțin amplasarea de baze NATO în regiune.

Cea mai mare problemă o constituie opoziția Germaniei (și a Franței, bănuiesc), care a transmis deja, conform Wall Street Journal, că nu dorește tensionarea relațiilor cu Rusia. Numai că flancul estic al Alianței trebuie întărit, în ciuda acestei opoziții germane, iar o propunere atît de amplasare de baze permanente aliate, cît și de o creștere a numărului de trupe staționate de-a lungul frontierei cu Rusia, sub comanda NATO, va trebui serios luată în considerare la următorul summit, cel de la Varșovia. Riscul ca Rusia să considere aceste mișcări drept provocări este evident, dar negocierile, cu Germania (și Franța) ar trebui să țină cont, în primul rînd, de necesitatea securizării zonei implicate. În privința Rusiei, trebuie evidențiat și accentuat permanent faptul că Alianța are un scop strict defensiv, iar cooperarea s-a realizat chiar și în timpul exercițiului TRIDENT JUNCTURE 2015, la care a fost invitată să participe.

(Foto: instagram.com/jfcbrunssum/)

TRIDENT JUNCTURE 2015 – Hey, NATO Can Adapt

tj15

Planificat încă de acum doi ani, TRIDENT JUNCTURE 2015 este cel mai amplu exercițiu militar desfășurat de Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, în ultimii treisprezece ani. O forță impresionantă – 36.000 de militari, din țări membre NATO și partenere, printre care și România, peste 140 de avioane și mai mult de 60 de nave maritime – va fi desfășurată în 16 locuri din cele trei țări gazdă, Italia, Portugalia și Spania, pe uscat, pe mare și în aer.

Desfășurat în două etape, 3 – 16 octombrie și 21 octombrie – 6 noiembrie, scopul exercițiului este, pe lîngă antrenarea trupelor, testarea capacității de reacție rapidă a forțelor aliate în cazul unui atac inamic venit din partea unui adversar imaginar și introducerea unor elemente noi, ca scutul antirachetă și cele specifice războiului hibrid.  Deși inamicul este în continuare, oficial, imaginar, și deși Rusia a fost invitată ca observator, este clar că anexarea Crimeei a dus la adaptarea exercițiului, astfel încît, tradus, mesajul ar suna: dacă îndrăznești, cu asta te confrunți, noi sîntem pregătiți.

Conform declarației oferite de către Generalul Denis Mercier, French Air Force, Supreme Allied Commander for Transformation, în cadrul unei mese rotunde din data de 15 octombrie, în fața a treispreze jurnaliști, declarație consemnată de site-ul breakingdefense.com, chiar mesajul exercițiului a fost schimbat, din ”NATO can still go big”, inițial, în ”Hey, NATO can adapt”, în fața provocărilor intervenite de la conceperea exercițiului și pînă la efectuarea lui propriu zisă.

Cu aceeași ocazie, Generalul Mercier a mai precizat:

Adversarul simulat, a evoluat, de asemenea,  în ceea ce se numește o amenințare hibrid, un stat-națiune care nu se rezumă numai la implementarea forțelor regulate – inclusiv tancuri si rachete anti-aeriene – pentru a amenința vecinii săi, dar folosește, de asemenea, luptători de gherilă ca proxy-uri. Asta sună foarte mult ca Ucraina, dar Rusia nu este singura care adoptă o astfel de abordare: Iranul este un alt prim exemplu.

Adversarul prezintă chiar o amenințare cibernetică, de război electronic, hacking și de bruiaj sisteme NATO – într-o măsură limitată. Vom avea evenimente și vom vedea modul în care jucătorii pot reacționa la… intreruperi ale unora dintre rețelele. Nu cred că vom merge în punctul în care rețeaua va fi complet perturbată.

[…]

Lecțiile învățate în Afganistan ne-au arătat că, de la bun început, în cazul în care dorim să avem interoperabilitate deplină, trebuie construită ceea ce noi numim o rețea misiune federalizată… care va permite ca toate comunicările naționale să lucreze împreună, O mare parte din Trident moment arată, pur și simplu, că NATO poate îndeplini această funcție.

De altfel, prima parte a exercițiului numai pe acest ultim aspect s-a axat, comunicarea între cartierele generale, fără implicarea trupelor la sol. Abia în cea de a doua parte, cea cuprinsă între 21 octombrie și 6 noiembrie, acestea au intrat în acțiune.

Eu vă voi ține la curent cu desfășurarea exercițiului și vă invit să participați nu numai prin urmărirea a ceea ce se întîmplă, cît și prin întrebări, în cazul în care aveți nelămuriri. Dacă nu voi fi în măsură să vă răspund, vă asigur că le voi transmite mai departe, astfel încît să obțineți informațiile solicitate.

(Foto: flickr.com)

Karl-Peter Schwarz, FAZ: Osteuropa hat recht

Cu permisiunea lui Karl-Peter Schwarz și cu scuze pentru că nu le-am tradus, cîteva fragmente din articolul ”Osteuropa hat recht”, publicat în Frankfurter Allgemeine Zeitung. Karl-Peter Schwarz, sînt sigură că vă amintiți, a fost alături de noi în lupta pentru reinstaurarea statului de drept, în timpul loviturii de stat din vara anului 2012.

Înainte, însă, cîteva cuvinte ale lui Paul Dragoș Aligică:

In confuzia, manipularea si eroarea din mass media si de pe fluxurile de pe internet, vocea si scrisul prietenului meu Karl-Peter Schwarz de la Frankfurter Allgemeine Zeitung au ramas un constant reper de luciditate, curaj si profesionalism, indiferent de context sau presiunile corecte politic din jur. Iata-l din nou dand masura in Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Karl-Peter Schwarz: Europa de est are dreptate să se opună cotelor obligatorii de migranți. „Principalul argument al acestor ţări a fost că sistemul cotelor fixe obligatorii în materie de imigraţie nu rezolvă nicio problemă atât timp cât frontierele externe ale Spaţiului Schengen sunt deschise. Practic, ţările care acceptă cote obligatorii semnează un cec în alb, dat fiind că imigranţii pot trece în mod liber frontierele”, explică Karl-Peter Schwarz în Frankfurter Allgemeine Zeitung.

Cred ca am mai sugerat asta odata, prieteni: daca nu ati dat inca o cerere de prietenie sau un follow pe facebook, faceti-o. Exista mii si zeci de mii de persoane care se intituleaza sau se vor publicisti, jurnalisti sau comentatori publici. Doar cativa merita numele. Iar Karl-Peter e unul dintre ei.

”Was verbindet den ungarischen Ministerpräsidenten Viktor Orbán, diesen Gottseibeiuns aller Migrationsbeschleuniger, mit dem rumänischen Präsidenten Klaus Johannis, der deutschstämmigen Lichtgestalt aus dem multikulturellen Siebenbürgen? Worin sind sich die ungarischen Nationalisten, die an ihrem Trianon-Trauma laborieren, mit nationalistischen Slowaken und Rumänen einig, die vor hundert Jahren zwei Drittel des ungarischen Staatsgebietes annektierten? Was haben tschechische und slowakische Sozialdemokraten und Nationalisten, polnische christliche Demokraten und Nationalkonservative gemeinsam? Welches Thema ist stark genug, um die politisch tief gespaltenen Gesellschaften Ostmittel- und Südosteuropas zusammenzuführen? Das schafft, wie es aussieht, nur eines: die Ablehnung der Massenimmigration und insbesondere der Einführung verbindlicher Flüchtlingsquoten in der EU.

Statt darüber völkerpsychologische Mutmaßungen anzustellen oder sie, wie in deutschen Talkshows üblich, allesamt als „Rassisten“, „Populisten“, „Anti-Europäer“, „Egoisten“ und notorische Solidaritätsverweigerer abzustempeln, sollte man lieber hören, was sie zu sagen haben.

[…]

Quotenregelung löst kein Problem

Auf dem letzten Gipfel der Visegrád-Staaten, der stattfand, um den Widerstand gegen die obligatorische Quotenregelung zu bekräftigen, führten die Ministerpräsidenten Polens, der Slowakei, der Tschechischen Republik und Ungarns mehrere Argumente an, die einiges für sich haben, sofern man bereit ist, sich nicht nur vom Gefühl, sondern auch vom Verstand leiten zu lassen. Ihr wichtigstes Argument besagt, dass eine fixe und verbindliche Quotenregelung kein Problem löst, solange die Außengrenzen des Schengen-Raums nicht wirksam gegen illegale Migration abgeschottet werden und solange die Aufnahme von Asylbewerbern im Sinne des Dublin-Abkommens zu bewältigen ist.

Zur Zeit geht es um die Verteilung von 160.000 Asylbewerbern, um Griechenland, Italien und Ungarn zu entlasten. Aber wenn der Zustrom anhält, was als sicher gilt, wird man die Quoten sukzessive und in immer kürzeren Abständen erhöhen müssen. Wer nun verbindlichen Quoten zustimmt, solange weitere Migranten ungehindert die Grenzen überschreiten, unterschreibt faktisch einen Blankoscheck. Dies zu tun wäre unverantwortlich, weil die zur Verfügung stehenden Ressourcen begrenzt sind. Die Ansicht, humanitäre Katastrophen setzten das ökonomische Grundgesetz von der Knappheit der Güter außer Kraft, hat in Deutschland viele Anhänger, in den Visegrád-Staaten aber wird sie nicht geteilt.

[…]

Die Quotendiskussion, auch darin haben die Ministerpräsidenten der Visegrád-Staaten recht, lenkt von den Ursachen der Krise ab. Die EU hat es verabsäumt, für ein humanes, rationales und belastungsfähiges Asylsystem zu sorgen, das politisch Verfolgten und Kriegsflüchtlingen rasch und effektiv helfen, illegale Migration stoppen, den Schleppern das Geschäft verderben und damit Tausenden das Leben retten könnte. Der österreichische Außenminister Sebastian Kurz hat vorgeschlagen, Flüchtlingen in den Herkunftsländern oder in der Region die Möglichkeit zu geben, Asylanträge zu stellen. Was jetzt betrieben werde, sagte Kurz, sei ein Förderungsprogramm für Schlepper. Hinzuzufügen wäre, dass das falsche Signal, das von der Quotenregelung ausgeht, den Schleppern nur noch mehr Kunden zuführen wird.”

(Foto: AP, faz.net)