Lege si pedeapsa

1. Interdicția, fără discutarea și conștientizarea prealabilă a răului nu face decît să exacerbeze răul însuși. Interdicția, în acest caz, fiind asimilată persecuției, tendința firească este de simpatie cu victima. Absența dezbaterii serioase, documentate, într-o problemă atît de serioasă și atît de complexă, înainte ca legea să fie promulgată, poate duce la clivaj social, resentimente și chiar ură. Pentru români, scăpați de numai 25 de ani dintr-un regim totalitar, criminal (dar neinclus în respectiva lege, deși totalitarismele trebuie tratate si respinse unitar), situația poate fi percepută și ca reinstituire a cenzurii.

2. Ca urmare, vor apărea și mai mulți susținători ai celor care sînt asimilați a intra sub incidența legii 217/2015. Oameni care, altfel, nu avuseseră de-a face și nu apreciaseră decît opera literară a unui Eliade, de exemplu, află acum ca acesta ar putea fi interzis. Așa se percepe situația, nu e nimic anormal aici. Mai ales din cauza inexistenței normelor de aplicare a legii, asta sporește confuzia. Nu explicațiile și părerile unuia sau altuia interesează, ci clar, aplicarea legii pe baza normelor. Adică ce contează cu adevărat. Fără norme de aplicare, instanțele de judecată vor fi puse în situația să judece fapte istorice, care nu țin de competența lor.

3. Contestarea legii de către cît mai mulți, în condițiile de mai sus, va face să se spună, de către unii, că legea chiar este necesară, avînd în vedere, uite, cîți simpatizanți ai mișcărilor și regimurilor extremiste există, cît de răspîndit este, în formă latentă, extremismul printre români. Cercul vicios. Și nimic mai neadevărat. Ce s-a întîmplat în spațiul public românesc din 2002 (de cînd a fost dată OUG nr.31, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist, xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor acțiuni contra păcii și omenirii) și din 2006 (cînd a afost aprobată, cu modificări și completări, prin Legea 107) care să necesite apariția noii legi? Și dacă aveam și pînă acum legislație, de ce nu a fost aplicată, în cazul în care s-au semnalat infracțiuni care să fi intrat sub incidența legii? Cum nici legea 107/2006, din cîte știu, nu are norme de aplicare nici pînă acum, dacă din această cauză a fost ineficientă, de ce și legea 217 suferă de aceeași hibă?

4. Dezbaterea a început la aproape o lună de la promulgarea legii. Dezbatere vorba vine, că numai despre așa ceva nu e vorba, cel puțin în spațiul virtual. Pe modelul anilor ’40 – ’50, cînd era suficient să fii trimis în fața tribunalului poporului pentru că cineva voia o cameră în plus sau chiar cea în care stăteai, și atunci spunea unde trebuia că ești dușman al poporului – cu ‘legionar’ succesul acțiunii era asigurat – unor paraziți, nici clasă muncitoare măcar, de data asta, zici că li s-a făcut de niște bani cîștigați lejer din delațiuni (copy/paste-ul e la îndemîna oricui acum, material există), la cum au întors toata discuția în înfierarea (iarăși nimic nou) tuturor celor care nu sînt de acord cu ei. Adică cei care semnalează problemele legii.
Oricît ai fi condamnat pîna acum, și fără lege, atrocitățile naziste și ale oricărei mișcări criminale, oricît de dovedit, și pîna acum, pro-Israel ai fi, oricît nu ai fi considerat că Țuțea, de exemplu, merită măcar un status de Facebook, cu un citat din el, dacă îți permiți să critici legea din cauză că nu se referă ȘI LA COMUNISM, ca regim criminal, ești catalogat imediat drept apologet sau cel puțin simpatizant legionar.
O mai zic o dată, și am să o mai zic, noroc că nu am fost contemporani cu unii în anii ’40-’50. Altminteri, cei mai jesuischalie-ști din jesuischarlie-ști, în ianuarie anul acesta, de felul lor. Dar de la cărămida în piept la cărămida în capul celuilalt nu e decît o mișcare simplă a mîinii. 

 5. a) Sub incidența legii intră Ceaușescu, dar nu și comunismul, pentru că el a întinat valorile respectivului regim?

    b) La cazul Bjoza s-a gîndit cineva? Omul a participat la întruniri ale foștilor legionari, îi retrage președintele acum decorația, prima pe care a acordat-o după învestire?

    c) Cu ”elementele fasciste”, cum le-a numit fostul președinte  Iliescu, din Piața Univesității, iunie 1990, ce se întîmplă? Mai avem voie să vorbim despre mineriada de atunci sau nu?
Nu știu, întreb.

(Foto: gandul.info)

Furtul civilizatiei occidentale

Nu, nu islamul ne va învinge, şi nici comunismul. Ne furăm noi înşine căciula, noi, ăştia civilizaţii. Din interiorul acestei civilizaţii, construite timp de milenii, a apărut cancerul ăsta care e comunismul, cu toate formele lui de manifestare. Şi n-am fost în stare să extirpăm tumoarea, am crezut că se  poate trăi cu boala, numai pentru că intra uneori în remisie. L-am tolerat. Ba uneori l-am şi ocrotit, poate ne apreciază cumva toleranţa. În infatuarea noastră prostească, bazată pe nimic, n-am vrut măcar să ştim, să vedem că recăderile pot fi fatale. Şi tot noi tolerăm şi crimele musulmanilor, în numele a ce ne place să credem că este islam moderat. De parcă există vreun totalitarism moderat.

Formele noi s-au adaptat, nu mai mizează pe poporul mult şi fără de carte, amărît şi subjugat de ferocii exploatatori, uşor manipulabil, în încrederea-i naivă, ca în secolul trecut. Acum oamenii învăţaţi sînt primii care îmbrăţişează, în numele umanismului şi al modernităţii, celulele purtătoare de boală. Pe care le răspîndesc apoi, culmea, ca leacuri vindecătoare. Din cele mai serioase, odinioară, universităţi ale lumii, porneşte acum o grijă faţă de om la care comuniştii veacului trecut nici nu au sperat. Că grija nu are nici un fundament economic, cultural, social, nu contează. Că nu există decît o singură cale de a avea grijă de oameni, aşa, la modul general, ca idee nobilă, înălţătoare, decît furtul de la cei care au şi împărţitul la cei care n-au, iar nu contează. Nimeni nu pare să vadă că Marx zîmbeşte fericit din tablouri. Sîntem anticomunişti pînă la grija faţă de om. Aşa, ca noţiune abstractă. Ca expresie a nobleţei noastre sufleteşti şi a minţii noastre luminate, progresiste.

Ne simţim atît de bine cu noi înşine atît de generoşi cu umanitatea, că nu mai putem vedea cum se scufundă sub picioarele noastre. Sîntem, de fapt, de-un egoism feroce şi de-o infatuare caraghioasă în dorinţa „de a fi bine”, pe care o scrijelim pe toate gardurile. Bine, bine, dar cum să fie bine? – e o întrebare care ne jigneşte sensibilitatea. Dar mai contează cum, cînd e vorba de Bine?!? Trebuie să eradicăm Răul, să fie pace pe pămînt şi bunăstare în fiecare casă. Ştim cum, avem soluţii? Adică, iar ne jigniţi? Ce contează cum, noi vrem, nu e de ajuns?!?

Ei bine, spune că nu e de ajuns, că răul va exista permanent, deghizat în te miri ce şi te miri cine, şi gata! Infamule, retrogradule, capitalist nenorocit, eşti de partea ocultei financiar-economice a lumii, care vrea să ne distrugă nouă ideea de Bine universal. Îndrăzneşte să vorbeşti de merit, de principiul acela simplu după care fiecare primeşte după cît şi cum munceşte şi/sau îşi administrează banii, şi gata, la zid cu tine, imperialist retrograd, nărăvit la rele. Nimic nu e simplu pentru noi, ăştia destupaţi la cap de progres, totul se interpretează, se discută, filosofează. Totul e ca noi să ne simţim superiori îngrămădiţilor la minte care se ţin cu îndîrjire de chestii perimate, cărora le zic, ei ştiu ce-or fi alea, valori.

În nici două săptămîni, declinul societăţii occidentale a accelerat puternic. Nu mai era vreme de aşteptat, de discutat, de hotărît pe ce drum o apucăm, de poticnire de legi, de angajamente semnate, de Constituţie. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a hotărît – neconstituţional, nu are putere de legiferare, dar ce importanţă mai are?! – să dea căsătorii gay şi asigurări de sănătate cu finanţare guvernamentală la toată lumea, iar grecii au votat ieri să nu-şi plătească datoriile. Nu cum era stabilit, cel puţin. Că aşa vor ei, doar nu contează ce spun cei care le-au dat atunci cînd aveau nevoie. Şi nici ai cui au fost banii pe care i-au primit.

Se va duce cineva din cei care susţin iresponsabilii ăştia doi ai Greciei – Tsipras şi Varoufakis, cu populismul lor infect cu tot – la bancă, mîine dimineaţă, spunînd că-şi apără demnitatea şi onoarea nemaiplătindu-şi ratele, cu orice risc? Îşi permite cineva să fie iresponsabil pe pielea lui sau/şi a familiei lui? Nu, nobleţea şi superioriatea sînt numai pentru Binele acela incert, general, dar care ştiu ei că există, pe persoană fizică sînt oameni cuminţi care-şi respectă contractele, chiar dacă-şi înjură creditorii la poarta cărora ei au bătut la nevoie. Printre dinţi, în faţă nu-i frumos, sîntem doar oameni civilizaţi, culţi, nu ne pretăm la golăneli. Oribilă duplicitate! Ei, pe ăştia care-i tot căinează pe greci că-s victimele ocultei financiar-bancare internaţionale, că-s oprimaţi, că trebuie să-i ajutăm – cît şi cum? –  eu nu i-aş împrumuta nici de un pachet de batiste de hîrtie în care să-şi bocească „nenorocirea”. Ca să înteleagă, printre rîurile de lacrimi şi muci, că nu poţi cheltui permanent din banii altora. Punct.

Oribilă şi laşă ignorarea atentatelor teroriste din Tunisia – 38 de morţi – Kuweit şi Franţa, de săptămîna trecută. Nu doliu pentru amărîţii ăia morţi fără nici o vină, ca şi pentru miile executate de la începutul anului numai, de către ISIS, ci durere în, mă scuzaţi, cur. Numai pentru ca să înconjurăm pămîntul cu curcubee, în timp ce dansăm pe cadavrul a ceea ce a fost societatea în care ne-am născut, în care trăim şi care ne dă dreptul să fim „umani” cu barbaria, dar inumani cu cei care ne permit totul.

Cei care încă mai ţin minte că lumea asta civilizată este fundamentată pe principii iudeo-creştine. Şi că oricît s-ar chinui unii să interpreteze şi să răstălmăcească istoria, adevărul rămîne acolo, la locul lui, imposibil de negat, pentru minţi încă deschise. Care mai ştiu şi că dacă îţi renegi rădăcinile nu mai eşti nimic, eşti nimeni în bătaia vîntului, în şuieratul săbiilor califatului şi în centrul unui corp pe care te străduieşti din răsputeri să-l nimiceşti.

Trăim declinul civilizaţiei occidentale. Unii cu îngrijorare şi frică, alţii cu atîta nepăsare de parcă nu ar fi vorba şi despre ei şi eventualii lor urmaşi, ori cu febrilitatea sinucigaşilor. Şi nimeni nu ştie încotro ne ducem şi nici ce va fi după. Dar împinge cu voluptate căruţa, că asta s-a înţeles, după milenii, că e progresul.

PS: Se vor scrie tone de articole care vor analiza cele întîmplate, nu ştiu dacă va apărea şi soluţia, aceea care să ne oprească din autodistrugere măcar în al treisprezecelea ceas.

(Foto: thepeoplescube.com)

13 -14. Dupa 25 de ani.

Apelurile la forţele responsabile.

Ion Iliescu, preşedintele României, 13 iunie 1990. 

 

Victor Ponta, prim-ministru, deputat în Parlamentul României, preşedinte PSD. 8 iunie 2015:

„Vreau sa va rog sa facem un apel foarte hotarat la responsabilitate catre cei din PNL-PDL. Cred ca intr-o democratie lucrurile nu se transeaza in strada, prin forta. Si nu vreau sa fim pusi in aceasta situatie. Am inteles ca ei aduc 1.000 de oameni, noi putem aduce 10.000. Daca ei pot sa aduca 10.000, noi putem aduce 100.000, dar cred ca este cea mai mare greseala pe care poate sa o faca Romania in acest moment.

Fac un apel la ultimul dram de minte pe care sper ca il mai au dl Blaga si dna Gorghiu, sa inteleaga ca nu poti sa dai foc unei tari si ca ne vom adresa procurorului general al Romaniei cu sesizare penala pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 397 alin. (2) din Codul penal. Si procurorul general, conform procedurii, ca si la mine, ii declara suspecti si ii cerceteaza. Si vedem atunci daca le mai place sa faca politica din justitie. Putem sa facem acest lucru, sper sa nu fie cazul”Hotnews

Cornelia Naum, mama lui Victor Ponta:

A venit sa isi cumpere trei costume.
‘Dar ce iti trebuie atatea costume?’
‘Pai uite va trebui sa fiu imbracat totdeauna oficial pentru ca mi s-a oferit sa lucrez ca sef al Corpului de Control’.

Si atunci eu l-am intrebat:
‘Bine, Victor, de-aia am mancat noi bataie pe 13 iunie (Mineriada din 13 iunie 1990 – n.red.)? ‘
Iar el mi-a raspuns, si nu a negat, ca a mai facut o data aceasta afirmatie:
‘Au fost singurii care mi-au dat o sansa'” – ziare.com

UPDATE 1: Paul Dragoş Aligică, pe Facebook:

Nu am reusit sa comentez in ultima vreme nu pentru ca nu as avea ceva de zis ci pentru ca am o perioada foarte intensa de predat (in programul din linkul de mai jos*).

Multumiri tuturor celor care s-au interesat de natura si originea tacerii mele. Sunt prins in continuare in acest program dedicat studentilor de la alte universitati care vor sa se familiarizeze cu programul de cercetare la care sunt afiliat dar imediat ce ma voi degaja am sa am cate ceva de zis si eu despre situatia din tara.

Pana atunci rememorez si eu ca si dv evenimentele in Iunie 1990 si ma gandesc la cat rau au putut face acesti nemernici si la abisul ce ne desparte de canaliile si impostorii care cu atatat tenacitate din Ianuarie 1990 pana azi au reusit sa submineze, murdareasca, imbolnaveasca, corupa, jefuiasca si distruga tot ceea ce aceasta tara si popor puteau mai bine si puteau da mai bun.

*grad.mercatus.org

N-a fost sa fie. Si de atunci si de acolo a plecat totul. Atunci s-a rupt firul.

UPDATE 2

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/clarice.dinu/videos/10205257081960639/” mbottom=”50″]

(Foto: bzi.ro)

O reactie la situatia prezenta

Intamplarea face ca lucrez saptamanile astea in arhive occidentale pe subiecte care ating de multe ori istoria noastra nationala din secolul 20: mari decizii, situatii cruciale, persoane si personaje nodale apar mereu, ici si colo, din paginile arhivelor. Documente confidentiale si corespondenta inedita devoaleaza o imagine cu totul remarcabila – cel putin unuia ca mine – despre Romania in jocul marilor puteri intre 1916 si 1960 si despre elitele romanesti in acea perioada. Sau mai bine zis despre o parte a acestor elite: acea minoritate care a ramas pro-democrata, pro-occidentala si anticomunista si antifascista chiar si in cele mai grele momente.

Ceea ce reiese din varii arhive puse cap la cap despre acesti oameni (unii dintre ei cvasi-necunoscuti, cum sint cei doi protagonisti ai materialului ce-l impartasesc cu dumneavoastra mai jos – David Mitrany, cel mai important politolog roman din secolul 20 si diplomatul si scriitorul D. N. Ciotori) este: clarviziune, caracter, patriotism, sacrificiu si tragedie. Cand revin seara si intru pe fluxurile din tara, imaginea publica din Romania de azi nu pare un dezastru. Ideea de dezastru are o nota de demnitate si de drama in ea. Ce se vede e altceva: E o farsa. Este absurd. Este stupid. Este penibil. Este grotesc. Pigmei si caricaturi umane cocotate pe varfurile politicii si mass media, topaind, balacarindu-se si incaierandu-se intr-un mahalagism generalizat de neamuri proaste ajunse „ceva” sau care vor sa ajunga „ceva”.

In fine. Asta e. Aici am ajuns. Sa revenim la cei din vechime. D. N. Ciotori catre D. Mitrany, in 1951, razboiul rece incepuse. Despre Romania, elitele sale, despre exil, despre Europa si geopolitica europeana, despre Rusia si Estul Europei. Despre clarviziune si tragedie:

12 Nov. 1951

Mitrany, dragă Mitrany,

Nu de luni, ci de ani tot gândeam să-ţi scriu. Şi am tot amânat: ba că tot auzeam că nu eşti în Anglia, ba că nu-mi dădea nimeni adresa. Mai era şi faptul că eu am un condei nărăvaş: când nu-i e a scrie se poticneşte ca măgarul înţepenit în picioarele de dinainte şi n’ascultă nici de îndemn, nici de ciomag. Vezi bine, eu sunt cu turma foştilor inamici…

Mă gîndesc la vremile când era Anglia, anglie şi România o ţară cu oameni buni la inimă şi dornici să meargă cît mai repede pe acelaşi drum pe care au mers occidentalii. S’au dus acele vremi. S’au dus şi oamenii  care credeau în atâtea lucruri chimerice. Bietul Titulescu s’a stins pe pământ străin, Lupu s’a potolit pe veci, Madgearu a fost străpuns de glonţul propriului său elev, Iorga a fost măcelărit cu toporul şi aruncat în şanţ (Iorga şi Madgearu din ordinul direct al nemţilor) şi cei ce-au mai rămas putrezesc de vii în celulele lui Stalin. Se prăpădi şi bietul Scotus, (îţi trimit un articol despre el) iar, voi, aci în Anglia victorioasă v’aţi dat după zidurile imaginare ale Pactului Atlantic şi vă rugaţi de Stalin să nu vă strângă de gât pentru că „sunteţi civilizaţi” şi, dacă pieriţi voi, ce mai rămâne din civilizaţie? Stalin, bine înţeles, leşină de durere când se gândeşte că va veni ziua când veţi pieri înecaţi de propriile voastre greşeli şi nu va mai fi civilizaţie, nici wisky, ci doar blestemata de vodka.

Tu care, desigur, citeşti toate blestemăţiile politice, ai pus, cumva mâna pe o revistă care apare la Londra „The Eastern Quarterly”? Am scris câteva articole – nu tocmai ortodoxe – iar ultimul a apărut la 15 oct. sub titlul Trenga Stalini. Dacă nu cunoşti revista (e tipărită de Polonezi care sunt complect nebuni, mai nebuni ca irlandezii. Acum cer, cu toţii, să aibă ca hotar Oderul!) aruncă-ţi ochii pe colecţie la Royal Instit şi sunt sigur că te vei amuza sau chiar supăra.

Nu mă pot opri să-ţi spun că socotesc politica britanică întoarsă la vremile lui Palmerston fără Palmerston şi fără Europa de după războaele lui Napoleon. Obsesia de a restabili un echilibru de forţe cu Rusia, împărţind cu ea Europa şi crezând că veţi avea o frontieră europeană pe Oder este, după capul meu, cea mai primejdioasă  halucinaţie. Dar, bun e Dumnezeu şi meşter e şi Dracul: va veni mintea cea de pe urmă în capul oamenilor. Numai să nu ne ia Dracul până atunci.

Ştiu că tu ai publicaţiile celor de la Royal Inst. for F.A. A apărut acum, decurând un volum: „Documents on International Affairs, 1939-1946 Vol I cu o introducere de Toynbee. Eu, după cum ziceau toţi prietenii: ţiganul e certat cu banul” sunt acum, pribeag, ca Ion Fără de Ţară, mai lipit pământului de sărac ce sunt decât ori când şi nu-l pot avea. Dacă poţi….. Nu cum-va vii pe la Paris? Văd că noul guvern întăreşte sârma ghimpată în jurul câmpului de concentrare în care vă închide, dar poate tot faci cum-va să dai pe aici. Dă-mi de ştire şi sper că eşti voinic şi sănătos.

Cu vechea şi afectuoasa prietenie

D. N. Ciotori

12 Place Dauphine

Paris Ier

PS: Multe multumiri Florinei pentru ca a transcris textul de mai sus. Fara efortul ei, nu-l puteam impartasi cu dumneavoastra.

mitrany1

(Foto: mitrany.eu)

Parlamentare odata cu prezidentiale. Cand si cum ?

Tema reducerii mandatului prezidențial de la 5 la 4 ani și organizarea alegerilor prezidențiale simultan cu alegerile parlamentare a apărut și reapărut în contextul dezbaterilor privind revizuirea Constituției, dar și ca o temă prin care actorii politici au încercat să acapareze puncte electorale.

Astfel:

06 aprilie 2012 – Traian Băsescu, în contextul Congresului PSD, PNL și PC, le adresează o scrisoare președinților celor trei partide prin care le propune demisia sa și organizarea alegerilor prezidențiale anticipate simultan cu alegerile parlamentare din 2012, la schimb cu adoptarea referendumului din 2009 privind reducerea numărului de parlamentari la 300 și trecerea la un parlament unicameral.

În cazul în care veţi accepta revizuirea Constituţiei aşa cum ea a fost cerută prin referendumul din noiembrie 2009, dar şi propunerea mea de reducere a mandatului preşedintelui la 4 ani, vă garantez că în timp util voi demisiona din funcţia de preşedinte al României, astfel încât alegerile legislative din noiembrie 2012 să se desfăşoare simultan cu alegerile prezidenţiale. În acelaşi timp, apreciez că revenirea la mandatul de 4 ani pentru Preşedintele României este necesară în perspectiva consolidării deplinei democraţii. ”

Răspunsul lui Victor Ponta: acesta rupe scrisorea în fața membrilor reuniți în cadrul congresului, declarând că nu a citit scrisoarea și că ”nu avem ce discuta si negocia cu Traian Basescu, nu avem nevoie de minciunile si propunerile lui otravite”.

Ianuarie 2013 – Victor Ponta propune devansarea organizării alegerilor prezidențiale din 2014 simultan cu alegerile pentru Parlamentul European, măsură care, în opinia liderului PSD, ar fi asigurat o campanie electorală de 1-2 luni, și ar fi evitat situația în care România să se afle în perioadă electorală pe parcursul unui an întreg.

Răspunsul lui Traian Băsescu: demisia simultană a președintelui și a Parlamentului, după revizuirea Constituției.

„Ce putem face de comun acord este să stabilim demisia simultană a președintelui și a Parlamentului, după ce revizuim Constituția și venim în exigențele referendumului din noiembrie 2009 și atunci ne punem toți mandatele și revenim la un sistem politic care mie mi s-a părut mai eficient …. Sunt gata să îmi depun mandatul simultan cu cei 588 de parlamentari, să facem simultan alegeri parlamentare și prezidențiale pentru resuprapunerea mandatelor. Sigur asta necesită o revizuire rapidă a Constituției, un referendum de revizuire și o depunere simultană a mandatelor de către președinte și cei 588 de parlamentari, ca să facem singura combinație posibilă și care la noi are un precedent.”

Ping-pong-ul dintre Traian Băsescu și USL/ Victor Ponta pe tema reducerii mandatului prezidențial și organizarea simultană a alegerilor prezidențiale cu cele parlamentare a rămas fără nicio finalitate.

Atât alegerile parlamentare din 2012, cât și cele prezidențiale din 2014 au fost organizate respectând termenele constituționale. Constituția nu a fost revizuită.

Tema reorganizării simultane a alegerilor parlamentare cu cele prezidențiale va reapărea din nou pe agenda partidelor, odată cu reluarea dezbaterile privind revizuirea Constituției.

Pe termen scurt (scenariul nerealist) – resuprapunerea mandatelor nu se poate face fără declanșarea unei crize politice care implică demisia președintelui în funcție în anul 2016. Crizele politice înseamnă instabilitate și asumarea unor riscuri foarte mari din partea celor care le declanșează. Precedentul Tăriceanu (2005) – acesta a refuzat să demisioneze din funcția de prim-ministru și să declanșeze o criză politică care ar fi generat alegeri parlamentare anticipate și o majoritate parlamentară stabilă pentru Alianța D.A.

Pe termen lung (scenariul realist) – resuprapunerea mandatelor se poate face, evitând orice criză politică, în anul 2024.

În 2024 expiră atât mandatul parlamentului ales în 2020, cât și mandatul președintelui ales în 2019.

Implicații:

  • Clasa politică admite că resuprapunerea celor două tipuri de alegeri nu se poate face mai devreme de 10 ani fără anumite artificii politice, precum demisia. Revizuirea Constituției în 2015/2016 se face fără ca mandatul prezidențial să fie redus. Românii vor experimenta până în 2024 noi posibile situații de coabitare, rezultate în urma alegerilor parlamentare din 2016 și 2020 și alegerilor prezidențiale din 2019.
  • Două rânduri de alegeri parlamentare în 2016 și 2020
  • Mandatul Johannis de 5 ani și un nou mandat prezidențial de 5 ani în 2019 (Johannis sau un alt președinte).
  • Organizarea unui referendum pentru revizuirea Constituției într-un singur punct–reducerea mandatului prezidențial –simultan cu alegerile parlamentare și prezidențiale din 2024.

 

Demisia lui Klaus Johannis

Resuprapunerea alegerilor parlamentare cu cele prezidențiale începând cu anul 2016 (scenariul nerealist) presupune demisa din funcție a actualului președinte. Acest lucru se poate face în următoarele condiții:

  • Klaus Johannis se bucură de o încredere foarte mare în rândul populației. Johannis își asumă riscul demisiei și a unei noi candidaturi, în tandem cu PNL, pentru a obține majoritatea parlamentară necesară reformelor și schimbărilor pe care le vizează.

 

  • Klaus Johannis ”dă cu paltonul de pământ”. Încă din debutul mandatului, Johannis a demonstrat că are mari probleme cu stăpânirea nervilor în situații delicate. O cădere nervoasă poate duce la demisia acestuia și la organizarea de alegeri prezidențiale anticipate.

 

  • Planul PNL, PSD și al structurilor de forță de revizuire a Constituției și reducerea atribuțiilor prezidențiale în favoarea premierului eșuează. Deși ”Coaliția pentru amputarea atribuțiilor prezidențiale” se bazează pe cvorumul de 30% necesar pentru validarea referendumului, poporul simte că urmează să fie tras pe sfoară și iese masiv la vot, invalidând viitoarea Constituție. Johannis rămâne cu puterile oferite de actuala Constituție și devine un președinte mult mai puternic decât Traian Băsescu. Dar și mai greu de stăpânit. Coaliția decide ”să-l demisioneze” pe motive penale.

 

  • În România are loc o nouă revoluție în 2016. Scăderea popularității lui Klaus Johannis, eșecul reformei interne a partidelor tradiționale, întârzierea schimbărilor mult așteptate, creșterea nivelului frustrărilor populației pot genera tensiuni în societate. Președintele își dă demisia și se organizează alegeri anticipate simultan cu cele parlamentare.

 

Apariția protestelor de stradă, la doar trei luni de la alegerile prezidențiale, indică existența unor tensiuni în societate. Aceste tensiuni nu s-au disipat odată cu alegerea unui nou președinte și au potențial de creștere ( o oală care fierbe – pe care doar s-a pus un capac în 16 noiembrie).

Urmează două teste importante pentru clasa politică: referendumul pentru validarea noii Constituții (posibil finalul anului 2015) și alegerile locale din 2016.

(Foto: evz.ro)

Klaus Iohannis si amputarea atributiilor prezidentiale

Comportamentul președintelui Johannis sau ”modelul de președinte” pe care îl promovează nu este nou. Acest model a fost proiectat încă din vara lui 2013.

Proiectul de modificare al Constituției inițiat și promovat de USL, cu PNL și Crin Antonescu în fruntea Comisiei de revizuire, a creionat modelul prezidențial pe care îl vedem aplicat astăzi de Klaus Johannis.

Chiar dacă Constituția nu s-a modificat încă, Johannis ne oferă în premieră un teasing pentru ceea ce este foarte probabil să urmeze.

Astfel:

Johannis nu se luptă cu premierul. Johannis se întâlnește, discută, cooperează și convine cu premierul.

Premierul este cel care comunică deciziile și administrează țara. Este vioara întâi pe scena politică. Premierul este cel care dă tonul și setează agenda media. Rolul de prim-jucător al țării îi revine premierului, nu președintelui.

Johannis nu se luptă cu Parlamentul. Johannis ia act, observă sau, eventual, nu trece cu vederea. Însă Johannis nu acuză, nu se războiește și nu cheamă la ordine.

Parlamentul trebuie să se recredibilizeze și să recapete încrederea cetățenilor.
Johannis își dorește un Parlament puternic. Nu întâmplător, primul discurs în calitate de președinte a avut ca temă ”recredibilizarea Parlamentului”.

Partidul care are majoritatea parlamentară necesară să desemneze premierul decide și numele viitorul premier. Johannis nu se implică în jocurile din interiorul partidelor și nu are preferințe. Numele premierului îi este indiferent. Partidul este cel care decide.

Johannis este deasupra jocurilor din interiorul partidelor și deasupra luptelor politice duse în mocirlă. Johannis poate colabora atât cu un premier PNL, cât și cu un premier PSD.

Cine pierde – cine câștigă

Un președinte decorativ este atât pe placul partidelor politice, cât al structurilor de forță.

Noul PNL – vechiul PDL și vechiul PNL – nu își doresc să retrăiască experimentul Băsescu. PDL este încă timorat de umbra fostului președinte, în timp ce PNL își mai tratează și acum cicatricile provocate de Băsescu în perioada 2004-2008.

PSD este un alt partid care suferă de complexul Băsescu. Candidat sau nu, Băsescu le-a suflat de trei ori funcția de președinte celor din PSD. 2004, 2009 și 2014 vor rămâne în istoria PSD marcați drept ”ani negri”. Teama pe care o inspiră încă partidul lui Iliescu, Năstase și Ponta, atunci când ajunge în apropierea Palatului Cotroceni, nu poate fi atenuată decât dacă această funcție este golită de conținut. De mai bine de 10 ani, poporul nu vrea ca PSD să dețină puterea totală. Însă un președinte aproape decorativ nu sperie pe nimeni. PSD va avea șanse reale să ocupe din nou Palatul Cotroceni doar când această funcție va fi golită de conținut. Amputarea atribuțiilor prezidențiale este singura șansă pentru PSD să își mai treacă în portofoliu funcția de președinte al României. Chiar Victor Ponta a reluat în plină campanie electorală tema necesității amputării atribuțiilor prezidențiale.
Victor Ponta, 19 octombrie 2014 (sursa: RomâniaTv): “Eu aş fi un preşedinte parlamentar, ca un preşedinte ales de Parlament, dar ales prin vot universal. Este valabil pentru Polonia, Bulgaria, Austria, sunt mai multe ţări în care preşedintele, deşi este ales prin vot direct, nu stă toată ziua peste Guvern. E un singur caz în Europa, Franţa, în care preşedintele are puteri executive sporite”.

Structurile de forță – sunt un alt actor care nu își mai doresc ca ”accidentul” Băsescu să se mai repete. Capii serviciilor s-au săturat de un președinte mână forte. Gustul dulce al libertății este mult prea puternic. Un președinte ales de popor, înzestrat și cu o personalitate puternică, este greu de controlat sau de înlăturat de la putere. Cele două referendumuri, din 2007 și 2012, au demonstrat că poporul nu este dispus să renunțe la cel pe care l-a votat, chiar dacă acesta nu mai beneficiază de foarte multă popularitate. Un premier, în schimb, este mult mai ușor de controlat. Fără să fie investit cu putere direct de popor, dependent de jocurile de putere din partide și din Parlament, acesta este mult mai ușor de înlăturat de la putere (precedentul Boc și MRU). Structurile de forță pot să controleze, să manipuleze și să influențeze mult mai ușor și cu resurse mai puține masele restrânse – partide și Parlament – decât masele mari – populația.

Modificarea Constituției pentru a diminua puterile președintelui în raport cu premierul este soluția câștigătoare atât pentru partide, cât și pentru structurile de forță. Rolul de prim-jucător al țării îi va reveni premierului, însă acesta este lipsit de cel mai puternic atuu: votul direct al poporului.
Primul-jucător al țării va fi ”ales” de Parlament. Poporul trebuie să-și recapete încrederea în Parlament, iar în acest sens se va trece la sistemul de vot pe liste. De asemenea, poporul trebuie să își recapete încrederea în partidele politice. PNL și PSD sunt curățate cu ajutorul DNA și adoptă rezoluții de integritate.

Demonizarea lui Băsescu

Singurul impediment pentru ”operarea” și ”amputarea” atribuțiilor prezidențiale nu îl constituie nici CCR ( ”lecția” Greblă a fost asimilată și învățată”) și nici Comisia de la Veneția. Singurul impediment îl constituie…poporul. Care, foarte probabil, nu va accepta să voteze un președinte decorativ și castrat de principalele atribuții prezidențiale. Pentru a fi convins mai ușor, poporul trebuie să ”înțeleagă” că un președinte cu atribuții sporite este un ”rău” pentru țară. Iar demonizarea lui Traian Băsescu servește perfect acestui scop. ”Regimul Băsescu” trebuie portretizat ca fiind cea mai coruptă și cea mai urmărită penal putere din România. Poporului trebuie să i se prezinte un film în care Traian Băsescu, folosind pârghiile de putere pe care i le-a oferit actuala Constituție, a dezvoltat și a patronat adevărate rețele mafiote, în timp ce același popor suferea tăieri salariale. Poporul trebuie să înțeleagă că o putere prea mare corupe, iar ”accidentul” Băsescu nu trebuie să se mai întâmple. ”Regimul Băsescu” trebuie asociat cu următoarele atribute sau simboluri: abuz, mafie, clan, corupție, genți cu bani, etc. În momentul în care campania de demonizare a lui Traian Băsescu își va face efectul, poporul va accepta cu mult mai mare ușurință amputarea atribuțiilor prezidențiale. Tot în acest scop, în paralel cu demonizarea lui Băsescu, poporului i se servește modelul Johannis. Modelul ”președintelui altfel” care și-a amputat de bună voie atribuțiile prezidențiale.

Amputarea atribuțiile prezidențiale în viziunea USL (PNL+PSD)

– Rol formal în desemnarea premierului: Președintele desemnează drept candidat pentru funcția de prim-ministru pe reprezentantul partidului sau alianței care a obținut cel mai mare număr de mandate la alegeri.

– Președintele nu mai beneficiază de imunitatea prezidențială, cu excepția celei pentru declarațiile politice.
Obs: Johannis declara chiar în campania electorală că este dispus să renunțe la imunitatea prezidențială.

– La numirea judecătorilor şi procurorilor, rolul şefului statului ar urma să fie strict ceremonial, de semnare a decretului, propunerile de desemnare venind de la Consiliul Superior al Magistraturii.

– Președintele, obligat să numească miniștrii propuși de premier în caz de remaniere
Obs: Johannis nu a avut nicio obiecție față de numirea lui Teodorovici la Finanțe, deși actuala Constituție îi permite acest lucru.

– Președintele nu mai poate cere urmărirea penală a unui membru din Guvern. Miniștrii beneficiază de o imunitate sporită. Astfel, odată pornită urmărirea penală în cazul unui ministru, decizia de suspendare din funcție va reveni președinților celor două Camere din Parlament, nu președintelui țării, ca în Constituția actuală.

– Președintele nu mai poate convoca un referendum fără aprobarea Parlamentului.

(Foto: agerpres.ro)

Zece

Traian Băsescu va rămîne în istorie ca primul preşedinte ales al României cu zece ani consecutivi de mandat. În calitate de prim preşedinte cu adevărat de dreapta al României. Cu fapta, nu doar cu vorba. Cu vorba, Constantinescu ne-a informat că a fost învins de Marea Corupţie, de Securitate, de una, de alta, dîndu-i înapoi lui Iliescu cheile de la Cotroceni după numai un mandat. Cu fapta, Băsescu a reuşit nu doar să ţină stînga pe bară două mandate la rînd, ci să nu-i predea Preşedinţia nici după al treilea rînd de alegeri. Năstase, Geoană, Ponta, trei eşecuri prezidenţiale în serie pentru comunismul travestit românesc, e ceva fără precedent. Liderii cu adevărat de dreapta, pe scurt, liderii de dreapta asta fac: nu predau inventarul stîngii.

Cît de mare sau cît de mic a fost Băsescu, deci ce notă merită el pentru aceşti zece ani de Preşedinţie, va fi clar de-abia peste vreo încă zece ani. Deocamdată, plaja notelor e completă, de la zero la zece. În funcţie de “antibăsismul” sau “băsismul” opinenţilor. Ceea ce respectă, întru totul, regula în materie de lideri de dreapta. Vedeţi, ei “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Sînt comparaţi, obligatoriu, cu Hitler sau cu alţi psihopaţi similari. Fiind acuzaţi că sînt dictatori, în nemernicia lor fără de margini. Dintr-un motiv simplu: se iau de stînga. Reuşesc, în mod clar, să pună mari beţe în roate stîngii, dacă nu chiar ditamai ciomegele.

Moguli, puşcăriabili, pisicuţi

Politica asta, de dreapta, înseamnă, în esenţă, trei lucruri: reducerea impozitelor, reducerea cheltuielilor bugetare şi Domnia Legii. Deci exact lucrurile de bun-simţ care definesc politica bunului-simţ. Adică politica raţională. Exact opusul dictaturii. Băsescu le-a promovat pe toate trei, treabă de la care i s-au tras şi “problemele”. Sigur că nu ei, liderii de dreapta,  “polarizează”, “dezbină”, “învrăjbesc”. Are cine să o facă pentru ei. Liderii de stînga au unul, cel mult doi adversari: Opoziţia şi mass-media. Liderii de dreapta au, mereu, trei: Opoziţia, mass-media şi opoziţia din propria lor tabără. Care e doar teoretic în întregime de dreapta.

În practică, mulţi “dreptaci” sînt de stînga, năpustindu-se pe borcanul cu miere al bugetului, mărind impozitele, mărind cheltuielile bugetare şi forţînd limitele legii, atunci cînd nu transformă de-a dreptul în mascaradă ideea de legalitate, violînd în grup ordinea constituţională. Băsescu a avut de la început împotriva lui pseudo-dreapta. USL exista încă de pe vremea lui Tăriceanu-PNL, care a guvernat, minoritar, pe mînă cu PSD. Era normal, dat fiind că în România n-am avut, după decembrie ’89, vreun partid de dreapta, ci doar făcături. Băsescu a vrut să facă unul. A încercat să transforme un partid de stînga, PD, în partid de dreapta, PDL. Şi a eşuat. Dar ce era să facă? Să transforme PSD în partid de dreapta? La asta lucrează Sebastian Ghiţă, dorind să scoată “comunismul” din PSD. Mult succes!

Tot din tabăra, teoretic, proprie au venit şi atacurile publice, de-o malignitate fără echivalent în epoca post-decembristă, îndreptate împotriva lui Băsescu. Mînă în mînă, “intelectuali” şi “jurnalişti” autodeclaraţi “de dreapta” au dezlănţuit o campanie de-o josnicie şi de-o perversitate imposibil de imaginat pînă atunci, purtată prin mari trusturi mass-media. Un delir al minciunii şi-al manipulării, de-o toxicitate care cu greu îşi va estompa efectele devastatoare asupra publicului şi asupra profesiei de jurnalist. Pentru ce? Pentru “vina” lui Băsescu de-a încerca să aducă România pe calea politicii normale, raţionale, de bun-simţ.

Să trăiţi bine? Da, asta ramîne ideea

A reuşit? Nu. Nici n-avea cum. S-a apucat să cureţe Grajdurile lui Augias, căci asta avea de făcut, deşi nu era Hercule. Iar dacă n-aţi uitat, nici Hercule n-a reuşit asanarea fluierînd, ci s-a chinuit destul de serios. Dar Băsescu s-a înhămat la treabă şi, cît a putut, a făcut. A ţinut piept ciumei roşii, adesea de unul singur, şi-a mai şi dat-o înapoi, prin anumite părţi esenţiale. I-a lipsit diplomaţia? Haida, de, datul la lopată în excremente (umane, da) numai la diplomaţie nu îmbie. Iar observatorii oneşti îşi vor aminti, în onestitatea lor, şi de multele, foarte multele ocazii în care Băsescu a fost impecabil în diplomaţia lui politică, la modul devastator-antologic.

De pildă, episodul “MTO” de la Cotroceni, cu domnul Ponta şi doamna Petrescu. Sau interviul la care titanii Hurezeanu şi CTP l-au invitat, înainte de primul referendum de suspendare, în 2007. Prilej cu care Băsescu le-a luat el titanilor un interviu. Pentru că da, stimaţi concetăţeni, Băsescu e singurul preşedinte suspendat de două ori, prin batjocorirea legii, de parlamentul ţării sale democratice. Şi care ne-a trecut, la lopată, şi de încercările acelea de-a readuce ţara, cu totul, în mîinile nemernicilor corupţi, fără limite în nesimţirea lor de ciumă roşie, transpartinică.

Băsescu a turnat o temelie pe care se poate clădi. Chiar se poate clădi, pentru prima dată după 25 de ani, o Românie sănătoasă, normală. Dacă va avea cine o clădi. Nediplomatul Băsescu, ghiolbanul, dictatorul, a făcut tot ce-a ţinut de el ca Justiţia să funcţioneze, ca liderii din NATO şi din UE să nu-şi întoarcă faţa de la România, ca Republica Moldova să nu fie înhăţată, cu totul, de Rusia, bref, ca să avem, şi noi, românii, o şansă. Unii îi vor fi reproşat că n-a făcut mai mult. Văzînd, abia acum, enormitatea dezastrului corupţiei naţionale, dezvăluită de valul arestărilor, poate vor avea mai multă îngăduinţă. Poate vor înţelege, în sfîrşit, cu ce-a avut de luptat Băsescu. N-a reuşit să ne ducă pînă acolo unde, mulţi, ne-am fi dorit. Dar ne-a dus o bună parte din drum. Şi pentru asta merită recunoştinţa ţării lui. Inclusiv a celor care astăzi îi dau nota zero, nu zece. Dar, cum spuneam, peste zece ani, mulţi vor înţelege lucrurile altfel, cu limpezimea pe care doar trecerea timpului o aduce. Şi, cine ştie, poate vor regreta ce-au spus şi ce-au făcut. În fond, s-au văzut şi lucruri mai ciudate. Sigur, mai depinde şi de Băse, că locului n-o să stea nici de-acum încolo. N-are cum.

Kamikaze

Poporul meu…

Se însera, ningea. Dar nu era vreo stihie. Era, în schimb, pustiu. Spre Intercontinental, o tribună abandonată, în mijlocul bulevardului. Am urcat treptele pînă pe platformă. Eram singuri, soţia mea şi cu mine, uitîndu-ne la Piaţa pustie, sub ninsoare. Nimeni spre Dalles, nimeni nici spre Colţea. Pe trotuare, se mai strecura cîte un trecător. Dar în Piaţă nu era nimeni. În urmă cu un an, aici îi împuşcaseră. După căderea serii. După ce “se întunericise”. Trecuse de-abia un an, iar Piaţa era părăsită. Poporul meu era acasă. Poporul meu avea altă treaba. Poporul meu n-avea chef să-şi amintească. Poporul meu îi uitase pe cei care îi plătiseră cu sînge libertatea. Poporul meu trecuse peste ei, trecuse mai departe, trecuse la loc.

Atunci m-am supărat pe poporul meu. Nu l-am înjurat. Nu l-am făcut idiot. Nu l-am blestemat. M-am supărat, doar. Fiindcă n-a vrut să fie liber. A preferat să se vîndă. Ieftin. Mizerabil. Era carne, era unt, era “Kent” la tutungerie, era program la televizor toată ziua, era băutură toată noaptea la non-stop, erau banane şi portocale, băgaseră şi căldură în calorifere. Era de nu se poate. Era de stat deoparte. Erau tot comuniştii la putere, numai că îşi ziceau democraţi. Şi poporul meu a hotărît să rămînă cu ei. Ziceţi ca n-a fost Revoluţie în decembrie ’89? Evident că a fost.

16-22, ei au tras în noi…

Toate revoluţiile se întorc de unde au plecat. Doar că a noastră s-a întors imediat. Pe 22 decembrie, seara, la cîteva ore după ce fugise Ceaşcă, şi în balcon la C.C. apăruse Iliescu şi au început să tragă iar. Atît a durat. Cîteva ore, pînă au început să tragă iar. “Teroriştii”. Deci trebuia să ne salveze cineva, corect? La o zi după ce oamenii aduşi de Ceauşescu în faţă la C.C. n-au vrut să stea la locurile lor, cum ceruse Cîrmaciul, poporul meu a trecut la locul lui, acceptînd să fie salvat de Ion Iliescu. La o zi după ce PCR, cu Ceauşescu în frunte, a ordonat masacrul de la Universitate, Dalles, Romană, noul PCR, rebotezat Frontul Salvării Naţionale, şi-a asigurat domnia pentru încă o generaţie. După un an, Piaţa Universităţii era pustie, sub ninsoare.

Puteam să mă supăr mai devreme. De la respingerea, prin durut în cot, a “Proclamaţiei de la Timişoara”. De la “Noi muncim/ Nu gîndim!”, sau “IMGB/ Face ordine!”, sau “Iliescu te votăm, îţi votăm tot neamu’/ Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!” De la alegerile din Duminica Orbului, 20 mai ‘90, Iliescu victorios cu 85%. De la mineriada din iunie ’90. Caci nu mai era loc de nici o iluzie. Nu poporul meu a dărîmat comunismul lui Ceauşescu. L-a dărîmat o infimă minoritate, care a avut curajul să înfrunte gloanţele, pentru libertate. Poporul, cînd a aflat, n-a ieşit în stradă decît în cîteva oraşe, unde au murit eroii. Apoi, poporul a votat pentru comunismul lui Iliescu. Logic: Recuperare, Recondiţionare, Refolosire! “Cei trei R”. Nu? Alegerile din 20 mai 1990 au spus tot: doar 15% din poporul meu a vrut să scape de comunism. Doar 15% a vrut viitorul, nu trecutul reambalat. Doar 15% au înţeles ce va urma. Şi-au spus-o. Şi-au încercat. Şi degeaba.

16-22, trag şi azi în noi…

Totuşi, am sperat. După anul acela de minciună, de manipulări sinistre, de barbarie, am sperat că există o limită. Că măcar atunci cînd se împlinea un an de cînd au fost asasinaţi, în stradă, fraţii lor care au cutezat mai mult decît ei, pentru ca să avem, cu toţii, mai mult decît fericirea servituţii, mai mult decît paradisul lagărului socialist, oamenii se vor trezi. De ruşine. Şi vor veni să aprindă o lumînare. Ca un popor demn. Ca un popor mîndru de eroii lui. Chiar dacă ninge. Chiar dacă sînt de făcut cumpărături de Crăciun. Chiar dacă sînt chestii la televizor. Să fie împreună. Acolo unde au murit fraţii lor. Dacă nici asta nu ne adună, atunci?…  Ne-am întîlnit cu un băiat pe care îl ştiam de la demonstraţia-maraton din primăvară, cînd veneam zilnic în Piaţa Universităţii. Am schimbat cîteva vorbe. Aveam lumînări. Le-am aprins la Troiţă, ne-am chinuit să le apărăm cu nişte hîrtii de prin buzunare. Am revenit peste o oră. Şi peste două. Era tot pustiu. Am plecat.

De-atunci, supărarea s-a risipit. Nu mă mai gîndesc la procentaje. O fi tot 15%, n-o fi? A rămas doar mîhnirea. Adîncă, deloc risipită. După 25 de ani, poporul meu tot ezită, tot nu crede. Că alta e calea. Iar cei care ar trebui să-l lumineze rămîn îngrijoraţi de soarta stîngii “adevărate”, a socialismului “adevărat” (nu vă supăraţi, de unde luaţi adevărul acela, din ce carte?), adică bun. Indispensabil. Trag tare, articol după articol, declaraţie după declaraţie, nu cumva să uităm că e indispensabil. A fost, între timp, Duminica Românilor, cînd mare parte din poporul meu a ieşit la vot şi-a oprit un dezastru. Mulţi “luminători” zic: “Ne-a trecut glonţul pe la ureche!” Poate nu ştiu ce înseamnă să-ţi treacă, fizic, glonţul pe la ureche. Poate nu ştiu ce înseamnă să-l vezi cum se înfige în zid, sau în asfalt, nu în tine. Poate nu ştiu că aceeaşi mafie roşie care a ucis atunci e la putere şi azi în România. Poate nu ştiu împotriva cui au votat, pe 16 noiembrie 2014. Naiba ştie. Ce ştiu eu este că merg să aprind o lumînare şi după 25 de ani, pe 21 decembrie. Tot aşa, seara. Poporul meu? E treaba lui.

Kamikaze

Paisprezece de dupa treisprezece

Hai, la mulţi ani!

Acest an cu 13, început într-o marţi, a satisfăcut. Vorba unei abile observaţii făcute, in metrou, de un atent observator: “Bine că într-un secol e doar un singur an cu 13. Atîta ar lipsi, să fie mai mulţi”. Mai ales dacă ar începe tot marţea. Corect, na, ce să zici? Nu că nu se putea şi mult mai rău. În 1913, bunăoară, s-a disputat finala Războiului Balcanic, iar în 1813 nebunul de Napoleon se bătea cu toată lumea, cu frumoase reuşite, gen vreo 60.000 de morţi doar la Leipzig. Şi nu că n-ar putea urma şi mult mai bine. În 1814, englezii au cucerit şi incendiat Washingtonul, inclusiv Casa Albă, iar în 1914 a început Primul Război Mondial.

Dar vremurile, deşi istoria cică se repetă, evoluează. Trăim într-un ev mult mai paşnic, mai generos cu speranţele de viitor. De pildă, dacă în 1814 Napoleon a fost convins, totuşi, să abdice, nu vă aşteptaţi să abdice şi Ponta în 2014. În plus, băiatul cu bicorn a revenit în 1815 s-o facă şi mai lată, şi anume de tot, la Waterloo, ceea ce Pungeştiul n-ar putea face, totuşi, pentru Victor Viorel. Zis Veve. Aşteptînd, cu optimism, Anul Nou, să nu ne despărţim de cel vechi fără să-i recapitulăm, sumar, triumfurile.

Miracole mici

În primul rînd, Cel Vechi, şi-l numim, evident, pe Ion Iliescu, a rămas vioi, funcţional şi, mai ales, liber. Chezăşie că lucrurile vor continua, pe linia pe care a trasat-o el, judicios, încă din decembrie ’89. Nu e nici o minune, ci doar o mare reuşită a poporului nostru, prin reprezentaţii lui (fară ei, reprezentanţii nu puteau face nimic) în întrecerea socialistă cu istoria şi cu bunul-simţ. Altele au fost minunile. De unde, în ianuarie, Gigi Becali depunea jurămîntul ca deputat, dorind să-i dea bacşiş fotografului care făcea pozele de pe legitimaţiile de parlamentar, înainte de-a rezolva eeeeeel Justiţia ca membru al comisiei juridice, acelaşi Gigi a înfundat puşcăria în 2013.

Chiar şi acum, vă vine să credeţi? Nici lui. Campania de eliberare declanşată, furibund, de muncitorii de la Ghiţă TV, zisă şi România TV, n-a dat roade decît pe partea economică, ei trecînd de la rahat la telemea, în baza generozităţii oierului. Ceea ce-l va săraci întrucîtva, că muncitorii ăia nu mănîncă pe gratis, dar îl va menţine pe ecran, alături de celelalte panarame.

Miracole şi mai mici

Tot sub semnul miraculosului, de unde eternul Mitică Dragomir anunţa ferm că va recîştiga alegerile pentru şefia Ligii lui Mitică, iată că în 2013 el a ieşit din eternitate. Noul preşedinte al Ligii lui Mitică este Gino Iorgulescu. Uns după o miraculoasă întîlnire, avută, pur întîmplător, în seara de dinaintea alegerilor, cu premierul Veve şi cu vicepremierul Liviulică, la restaurantul unde Gino îi adunase pe patronii cu greutate din fotbal, ca să primească asigurări că nu-l vor dărîma degeaba pe Dragomir. Sigur, o să sară şi ei cu ceva, că în 2014 sînt alegeri, iar fotbalul şi-a adus mereu o importantă contribuţie.

Continuînd pe linia miracolelor, Camelia Varanului şi Sorin al ei, Alexandrescu, au ajuns la procuratură, într-un caz de şantaj de televiziune, cu premii în ani grei de puşcărie. Muncitorii lor de la Antene, de la Gîdea la Badea şi Ciuvică, au oferit şi ei detalii procurorilor. Apoi, Gîdea şi Badea s-au dus să plimbe Ursu la Londra şi la Washington. Adrian Ursu. Bravo lor, au tras tare, că în 2014 nu se ştie ce sentinţe pică atît pentru Varan, în cazul terenurilor agricole, cît şi pentru Camelia şi Sorin.

Miracole insignifiante

Miraculoasă a fost şi reconversia agricolă prezidenţială. Parlamentul a format o comisie de anchetă în cazul moşiei de la Nana. Dar Varanul şi muncitorii n-au apucat să jubileze cu gîndul la o nouă suspendare a Băsescului, în vederea evaporării problemelor penale pentru toţi puşcariabilii, că a venit buleala cu superimunitatea. Uslamiştii au dat-o iar de gard, rău de tot, în continuarea puciului din 2012, prin tentativa de legalizare a ilegalităţii, başca aministierea şi graţierea tuturor şpăgarilor. Ceea ce, din păcate, a atras atenţia ambasadelor SUA, Marii Britanii, Germaniei, Olandei, fapt care a stopat, momentan, lucrurile. Doar momentan.

Supremul miracol a fost, însă, unul oarecum de masă. Într-un an cînd economia a luat-o şi mai rău la vale, în ciuda previziunilor oficiale festiviste, iar USL a continuat desăvîrşirea feudalismului modern, cu internet, prin împroprietărirea baronilor cu ţara, prin descentralizare, plus scutirea lor de consecinţe penale, temele majore pentru publicul militant au fost două: salvarea cîinilor vagabonzi şi salvarea ţării de industria extractivă. În 2013, cele mai avansate elemente ale societăţii noastre post-decembriste au ieşit în stradă ca să ne salveze pe toţi, uniţi.

Nuuu, nu neapărat de guvernarea Ponta. Ci de riscul de-a nu confunda oamenii cu animalele şi progresul cu anticapitalismul. Un risc imens. Ele trebuie confundate, altfel n-avem nici o şansă. O minunată perdea de fum, care a permis urmaşilor lui Nea Nelu să joace, încrezători, la trecerea timpului, ca să pună mîna, în 2014, şi pe Cotroceni. În aceste condiţii, Adrian Năstase e pregătit psihic pentru achitare, în dosarul Zambaccian. Evident, şi noi sîntem pregătiţi psihic, pentru orice. După cum ştiţi. Cu toată recunoştinţa pentru că ne-aţi citit bine şi în 2013, să ne dorim un 2014 cu mult mai bun. Aşa, cît de un sfert de secol de la Revoluţie. La mulţi ani!