Post Category → Editorial

Apocalipsa dupa LCK

La 1 iulie 2015, cînd Gabriel Oprea era Ministru al Afacerilor Interne și premier interimar, riding high, carevasăzică, în presă apărea, sub semnătura Emiliei Șercan, prima analiză serioasă a tezei de doctorat a susnumitului. ”Exclusiv Gabriel Oprea, primul autor de plagiat muncit cu ”copy paste”, ”cut” și alte metode”. Trei zile mai tîrziu, ca fapt divers, Oprea suplimenta cu 50 numărul procurorilor DNA, dînd curs solicitării din februarie același an, a șefei DNA, Laura Codruța Kovesi.

Timp de un an și trei luni de atunci, Emilia Șercan a continuat demascarea tezelor de doctorat plagiate ale lui Onțanu, Licu, Stănișoară, Tobă, Negoiță și alții. A devenit eroina noastră, a tuturor, cea căreia îi așteptam cu înfrigurare și o nedisimulată satisfacție articolele, aflată de partea bună a forței, evident, care mușcă nemilos din dușmani, se luptă cu hidra din minister și care voia, ca orice om normal – sper, că acum nu mai sigură – ca lumea academică românească să se curețe de impostura și parazitismul de care, din cîte se văd, e copleșită, meritul să primeze și să fie singurul criteriu al acordării de titluri universitare.

Ca în sport, una muncea, restul făceam galerie. Dar era a noastră! Pînă ieri, cînd un mitocan a găsit cu cale să sugereze că nu ar fi dezinteresată în demersurile ei și, mai grav, ”asta dacă nu vorbim de manipulare grosieră”.

Scuze, Cristi Câmpeanu*, dar așa te-ai comportat. Iar eu, aflată în locul Emiliei, nu aș ezita să te dau în judecată.

Revenind, de ce a devenit Emilia Șercan subiect de discuție aprinsă și, mai ales, brusc negativ? Pentru că s-a atins de ”scumpa noastră”! Ori așa ceva nu se face! Totul pînă la ai noștri, totul pînă la victorie!

Care victorie, a cui victorie? A dreptății, a adevărului cumva? Nu, pînă la victoria noastră asupra lor. Că așa se înțeleg la noi principiile, așa se discută despre justiție și adevăr și, mai ales, dacă toate acestea trebuiau să poarte un nume, ele se numesc LCK. Te apropii cu un articol-analiză la apărarea pe care LCK o invocă, nu cu un articol în care să îi analizezi teza, ești dușmanul binelui, al frumosului și al adevărului, ești vîndut! Mai contează ce ai scris înainte, că au căzut între timp Ponta, Oprea, Tobă și alții? Evident că nu, asta-i întrebare?! Dar cine mai știe astea acum, cînd toată lumea nu mai prididește în sofisme și fente logice, doar-doar o ieși basma curată partea noastră, aia bună, cu ”scumpa” în frunte?

Și dacă ar fi fost un singur măgar – scuze din nou, Cristi, dar asta ai fost – ar mai fi fost cum ar mai fi fost. Dar nu, discuția se reia și acum avem chiar noutăți. Teoria riscului, a certitudinii/incertitudinii, a probabilităților, divergențe analitice și cîte și mai cîte calcule superioare și complicate care să demonstreze, în final, că tot noi avem dreptate, noi, cei buni, cei frumoși și cei adevărați. La pușcărie cu canaliile, nu ne interesează nimic pînă cînd frontul ăstora va fi nimicit, nu are importanță cum și cu cine, important e să îi ia și să nu-i mai vedem niciodată în fața ochilor noștri, care nu îi mai suportă.

Măi oameni buni, reveniți-vă! Poate vă ajută fotografia asta:

psd-pitesti(Foto: gandul.info)

Și ei credeau că au dreptate. Și ei operau cu aceleași jumătăți de măsură ca și voi. Puneți capetele voastre în ce loc vreți în poza asta și poate e și mai clar. Care e diferența dintre ei și voi? Ei au fost dovediți în justiție ca penali. Unii din ei. Atît. Dar modalitatea de operare, de front comun să dovedim dușmanul e aceeași.

Problema LCK este mult prea departe de a fi așa gravă, posibil să nici nu fie. Asta și voiam eu, de exemplu, să nu fie, în urma analizei CNATDCU, și să-i dea în cap cu ea lui Ghiță. Problema ei e că are aceeași hîrtie, de peste 4 ani, eliberată de aceiași oameni care i-au dat același verdict ca și lui Ponta. Problema e că Ponta nu mai e doctor, dar LCK da. Problema e că teza ei de doctorat nici nu mai poate fi evaluată de CNATDCU. Pentru că a venit Senatul și, salvator, i-a hotărît acestui consiliu rolul peștelui de pe televizor. Exact acum, ce coincidență! Dar e bine, e foarte bine,  LCK va defila în continuare cu verdictul de neplagiat dat la numai o săptămînă distanță, în 2012, de aceeași comisie și de aceiași oameni, repet. Care oameni zic azi așa, mîine altfel, ce mai contează?!

Sigur, voi nu trebuie să vă uitați nici pe alte prostii, cum ar fi articolul acesta ”Lepădarea de 2012: oamenii PSD care au judecat tezele lui Kovesi și a lui Ponta”, voi nu trebuie să vă puneți întrebări, să dubitați și să vă dubitați, voi nu, canaliile la pușcărie, că știm noi că sînt canalii și astea nu pot să spună niciodată adevărul, că să dovedim întîi Sistemul – dar poate sînt două și se mai bat din cînd în cînd între ele, că cîr, că mîr, că premii, ambasade străine și laudele din partea lor, că, în final, marea spaimă: dacă pică DNA-ul?

De fapt, asta e problema, și e a voastră. Dacă pică DNA-ul. Și nu e frica normală, mecanism de supraviețuire, aia care nu te lasă să vezi dacă poți zbura de la etaju’ 10 sau dacă ai capul mai tare decît vagonul de metrou, e frica patologică. Cea în numele căreia nu mai contează nimic, și în numele căreia ați construi cele mai sofisticate teorii, numai să nu se întîmple nenorocirea.

Nenorocirea e că nu aveți încredere în justiție, nu aveți încredere în DNA, că ar putea rezista – deși 3 ani și jumătate cu Ponta premier nu a pățit nimic – nu aveți încredere în nimeni și nimic și de asta vă agățați cu disperare de un nume, de un om. Și de asta sînteți acum capabili să sacrificați și sistemul academic, numai și numai să-i aresteze pe Ghiță, pe Liță și pe cine o mai fi. Frica voastră e mai înspăimîntătoare decît orice, pentru că nu dați credit unei instituții, dar dați unei persoane. De care ne vom ocupa cîndva, acum să ne vedem scăpați de ăștia, nu?

Cînd ne vom ocupa? Cînd va fi prea tîrziu? Cînd se va termina lupta anti-corupție și ne vom putea ocupa și de altceva? Dar se va termina vreodată, încurajată irațional de către voi? Sper că mai știți cum s-au instalat sistemele totalitare, exact așa, dînd puteri unor oameni, no matter who, what, when or why, lasă că vedem noi pe urmă ce facem cu ei, care oameni au format o rețea, care rețea a pus stăpînire pe o țară și așa mai departe, cale de zeci de ani bune.

Sistemele totalitare, absolut toate, s-au bazat pe frică. Pe frica patologică. Tratați-vă cît nu e prea tîrziu. Cei din poza de mai sus n-au rezistat, voi puteți.

PS: Dacă tot e Ghiță ultima lichea și ambasada SUA etalonul corectitudinii, nu vreți voi să întrebați ce fac ei, americanii, cînd un condamnat la 300 și ceva de ani de închisoare, pentru omor multiplu, calificat, denunță o crimă în închisoare? Ca să știm și despre ce vorbim.

PPS: A mai fost valul ăsta de apocalipsă care ne pîndea după colț, cînd a plecat Morar de la conducerea instituției. Instituția funcționează, ba bine mersi chiar, so care-i treaba?!? În afară de a jigni și oamenii care lucrează acolo?

Dar nu! Pînă la moarte, cu teorii, riscuri și probabilități, numai așa, că nenorocitu’ rîde, că nenorocitu’ face, dar NICI O CLIPĂ SĂ NU VĂ GÎNDIȚI CĂ NENOROCITU’ nu rîde de voi sau de noi, ci de ea.
Așa se pune problema.

Oameni buni, ieșiți din logica fricii și a apocalipsei, nu poți decît cu adevărul dovedi minciuna.
Discuția de pe Facebook, aici.

*campeanu

Lingaii si presedintele

Zi dezi și seară de seară, fără excepție, Facebook-ul devine spațiul insuportabil al vaietelor privind presa. Nu mai avem presă, nu mai avem jurnaliști, numai lichele și mercenari, au rămas cîteva nume, dar și acelea pînă la primul dezacord mai serios, lasă că știu eu ce-ai făcut acum cîțiva ani, nu mai zic cine te plătește, subiectele sînt manipulate de fiecare, după cum îi e interesul, nu mai avem de unde să luăm o știre nepervertită, dar nici nu ne trebuie. Pentru că orice am afla, nimic nu ne zdruncină convingerile noastre eterne că sîntem cei mai buni, cei mai frumoși și cei mai deștepți din cîți s-au perindat trecător pe pămîntul ăsta. Văicăreala, în sine, ne dă sentimentul superiorității, al validării noastre și, implicit, al superiorității. Ne rupem în figuri de stil, în citate sau articole, trunchiate eventual, numai ca să ne pice bine, și putem fi, astfel, fără să ne dăm seama, ”lingăii voluntari” ai cuiva. Numai că ne numim altfel, conform prețiozității și pretențiilor fiecăruia.

Dar dacă într-o zi ați auzi sau citi următorul fragment, cui l-ați atribui?

”În universul irecognoscibil al ființei mele s-au produs mutații imanente care impietează grav conținutul și credibilitatea faptelor și vorbelor mele, precum și ale urmașilor mei, pe care îi ofer oprobiului public. Ontologic și taxonomic am eludat valențele spirituale și cognoscibile ale spiritualității și superiorității dumneavoastră astfel încît, acum, anunț onorată instanță a poporului suveran că am fost un dobitoc.”

În nici un caz lui Băsescu (eu l-am scris, nu vă bateți capul), cel care nici măcar nu știm dacă a terminat de citit ”Levantul”, d-apăi să mai pună mîna și pe vreo altă carte. Și uite cum vin căderea, agonia și prăbușirea, numai pentru că Băsescu a numit niște ziariști ”lingăi”.

A avut sau nu dreptate? Nu știm, noi aceia care ne văităm zi de zi și seară de seară că nu mai avem jurnaliști, nu mai avem presă, dar știm precis acum, la unison, că trebuie răstignit. Așa ceva nu se face, nu se spune, așa ceva e de neconceput! Glasurile tuturor ”superiorilor” sînt acum în acord perfect și cer pedeapsa, jupuirea în piața publică sau retragerea în pustie a emițătorului cumplitei vorbe. Cum adică ”lingăi”?” Ce înseamnă ”lingăi”? Nu cunoaștem cuvîntul, ne sperie puțin, fugim la dicționar, aflăm și dictăm: să dispară! Off with his head! Precum în ”Alice în țara minunilor”.

Am uitat, n-am știut niciodată sau nu vrem să ne amintim că grobianul ăsta, care abia acum a depășit orice limită admisibilă, lepădătura asta de comandant de vas, în timpul carierei lui politice, i-a dat o muie lui Stolojan. Da, o muie. Că a numit, președinte de țară, o ziaristă ”țigancă împuțită”, că alteia i-a spus ”dacă te sui pe masă îți arăt ce-am învățat” și că, în general, a vorbit pe limba oamenilor simpli, din popor, ori pe limba persoanei cu care se afla în dialog.

Nu mai contează nici măcar că a spus ”lingăi voluntari”, adică le-a făcut un imens serviciu, neacuzîndu-i că avea ceva aranjat cu ei, că ar fi primit ceva în schimb, dar toată lumea sare de cur  fund în sus, lovindu-se la cap și nemaiputînd să judece: trebuia să-i plătească sau cum? Ori lumea a luat-o razna, ori asta a fost problema unora, că nu au primit nimic.

Și acum: mie puțin îmi pasă de persoana Băsescu – nu l-am luat acasă cu acte, nu îmi e rudă, știu, domnul Liiceanu m-a plagiat 🙂 , spun asta de ani buni – puteau să-l înhațe și săptămîna trecută, cum era dat pe ”surse” – ha! Ce mă deranjează e mistificarea, minciuna, datul ochilor peste cap pentru ceva ce toți știam. De multă vreme, de cînd e în politică, unii. Și am să vă aduc tuturor aminte, așa, pentru acuratețe. Istoria nu se scrie nici cu minciuni, nici cu sentimente, ci cu fapte. Așa cum au fost.

Iar a spune că abia acum realizezi cine a fost Băsescu – deși nu există decît speculații, unele trase de păr ca-n filme – înseamnă ori că ai fost prost de bubui, ori că ”sursele”, timp de 10 ani, au fost ori voci în capetele unora, ori la mîna a paișpea, ori i-a fraierit cineva ca pe ultimii proști. Nu mai bine lași justiția aceea pentru care te bați pînă la ultimul strop de bere din pahar să hotărască dacă, cine și de ce se face vinovat?

Dar micilor bișnițari ai informatiei false nu ai ce la face, în afară de a-i ignora. Au vîndut ce n-au avut, în cel mai bun caz ce au crezut că au. Sau alba-neagra în politica de Dîmbovița. Problema e la alții, oameni de la care niciodată nu te-ai fi așteptat să pună la zid, pentru că așa vor și în ciuda oricăror evidențe logice, realitatea.

În final, un strop de masochism nu strică. Cu orice risc pentru mine, îmi doresc ca cei care dau azi cu furia amantei înșelate în fostul presedinte și se vaită cum le-a nenorocit viața, să fi trăit cinci ani sub presedinția politicoșilor Geoană sau Antonescu. Să-i văd azi sănatoși și bogați. Măcar atit. Dați-l dracu’ de DNA, cu sefii lui cu tot, dați-o dracu’ de justiție, ce, nu trăiam și fără?! ”Lingăi voluntari” să nu spună nimeni și noi sîntem mulțumiți.

E un exercițiu util chiar și numai pentru a tăcea în anumite momente. Anumite persoane. Disonanța ”nu avem presă – atîta abjecție nu am mai văzut” nu se mai pune.

PS: Știe cineva dacă domnul Patapievici s-a dezis deja de nemernic, ori va fi pus la stîlpul infamiei? Că dacă nu participi acum la lapidarea publică, atunci cînd?! E ocazia și e șansa vieții, așa ceva nu ai voie să ratezi.

basescu

 (Foto: captură youtube.com)

NATO va deveni ONU. Intrebarea e cind.

Cu timpul, nu brusc. Nu, nu se va desființa.

Va ajunge însă la fel de nesemnificativ și de socialist, de birocratizat și de multiculti, multigender, multicolor, multiorice și, de fapt, nimic, încît va fi de nerecunoscut. Va fi o amintire a ceea ce a fost odată.

Izolaționismul nu va veni din partea americană nici dacă Trump va cîștiga președinția SUA. Trump nu a spus decît că statele membre NATO trebuie să se achite de obligațiile ce le revin, ceea ce e cît se poate de rezonabil, nu stăm la cerșit, să ni se dea, să ne apere cineva, ceilalți, contribuim. Dacă fiecare stat membru NATO ar gîndi că ceilalți vor veni în ajutorul lui și că obligațiile sînt după buget, după posibilități, cine ne-ar mai apăra în caz de nevoie?

Izolaționsimul este european, al liderilor europeni, este în sîngele și-n fibra europeană la fel ca și cuceririle, pe vremuri, și totalitarismele secolelor XIX și XX. Numai că vremurile s-au schimbat. Lideri europeni care, odată scăpați de Marea Britanie – salvată la limită prin Brexit – își vor urma parcursul pe care și l-au trasat de multă vreme. Locomotiva UE, Germania, secondată îndeaproape de Franța, va ajunge la o pax europaea prin dictat și impunere și va face alianță cu rușii, pentru că sînt și ei europeni, cît de cît, și pentru că sînt aici, aproape. Nu se va pomeni absolut nimic despre condițiile economice care au adus continentul în această situație, nici despre propensiunea Germaniei, de-a lungul vremii, pentru regimurile totalitare. Începînd cu comunismul lui Marx și Engels, trecînd prin nazismul lui Hitler și ajungînd astăzi  la fundamentalismul islamic.

Pentru că ceea ce pare a fi fost, anul trecut, o  greșeală absolut inexplicabilă a țărilor europene, aceea de a anula unilateral tratatele Dublin și Schengen, în primul rînd, și de a permite astfel pătrunderea pe teritoriul european a peste un milion de migranți este, în fapt, modalitatea cea mai sigură de a ține propria populație sub control. În nici un an, Europa a devenit cîmpul de bătălie al tuturor ”bolnavilor psihic”, un uriaș sanatoriu unde au venit să se trateze suferinzii. Europenii au început să se obișnuiască cu ideea că pericolul îi paște la fiecare colț de stradă, și nu e neapărat bombă, ci poate fi orice, începînd cu banalele cuțite și, de ce nu?! -oalele kukta, cum deja au folosit teroriștii din Boston. Ce facem acum, interzicem cuțitele și oalele kukta pentru că pot încăpea pe mîinile teroriștilor? Exclus.

Așa că ne vom conforma încet, încet, mai de bună voie, mai prin impuneri și interdicții, noii situații. Doar e spre binele nostru! Ce nu facem noi pentru binele nostru, pentru siguranța noastră?! O populație parțial anchilozată mental, parțial inoculată din timp cu idei socialiste va aproba fără crîcnire măsurile de control și reglementare, anihilînd, cum s-a mai întîmplat, elementele recalcitrante. Începutul a fost făcut, prin cenzura instituită asupra principalelor mijloace de comunicare în masă, de anul nou, odată cu agresiunile sexuale de la Koln și din alte orașe ale Germaniei și nu numai. A ieșit populația în stradă să protesteze masiv împotriva lor? A căzut măcar un cap de atunci și pînă acum?

Populație islamică ca mijloc de control al propriei populații, așa s-ar numi, pe scurt, ce s-a întîmplat de anul trecut încoace. Și este prima ipoteză de lucru pe care o luăm în calcul.

Cea de a doua, totul s-a întîmplat dintr-o uriașă eroare de calcul politico-economico-demografic. Sigur, dar o asemenea situație se poate remedia pe parcurs. Cu o condiție: să fie recunoscută de cei care au provocat-o. Ori cum acest lucru nu s-a întîmplat, e de bănuit ori revenirea la prima ipoteză, ori acceptarea ideii că cei care au ajuns în funcții europene de decizie majoră nu sînt capabili să-și recunoască greșelile. Recunoașterea greșelii însemna stoparea oricărei infitrații islamice, prin reinstituirea controlului strict la frontierele UE. Acest lucru s-a făcut deja, dar mult prea tîrziu. În paralel, puteau fi activate structuri NATO care să prevină, împiedice, contracareze fluxul migratoriu la timpul oportun. Acest lucru nu s-a întîmplat.

De ce? Este prima întrebare pe care ne-o punem. De ce nu s-a făcut apel la NATO pentru stăvilirea valului migrator atunci cînd încă nu era prea tîrziu? Și a doua, de ce nici acum nu este solicitată alianța, ci este, în schimb, avansată aparent brusc, după Brexit, ideea formării unei armate europene? Cine i-a mandatat pe acești oameni aflați în funcții de decizie, să propună și să negocieze așa ceva? Alegătorii lor, au cîștigat alegerile cu așa ceva în program? Știm cît costă măcar, avem un deviz estimativ? Știm cît ar dura înființarea și devenirea operațională a structurii? Și, deloc ultima întrebare, cui și mai ales împotriva cui să fie folosită?

Nu în ultimă instanță, această armată va funcționa în paralel cu NATO? Ori va fi sub comanda, peste comanda,  pe lîngă comanda NATO? Ori nu va mai fi vorba de nici un NATO? Această armată va fi folosită pentru protecția cetățenilor europeni sau împotriva lor, în caz considerat de necesitate? Și de ce, dacă situația o impune, nu sînt apelate chiar structurile europene ale NATO? De ce mai trebuie încă o forță armată, monolitică, transnațională și transstatală în Europa?

Sînt întrebările la care e imperios necesar ca liderii europeni să răspundă, și asta cît mai repede. Cu cît structura se va forma mai repede, cu atît mai repede prezența NATO în Europa va scădea.

La summitul de la Bratislava acestea sînt întrebările care trebuie puse. Pentru că șanse de salvare încă mai avem, și ele se numesc urne. Asta numai în cazul în care nu cumva toate partidele europene au fost deja infestate cu germenii unui totalitarism în plină formare și dezvoltare, situație în care ajungem la varianta de început, cea care este posibil să le pară acum, multora, fantezistă. Pînă la prima rechiziționare și pînă la prima amintire despre NATO.

PS: Este absolut umilitor modul în care România, prin cel mai important reprezentant, care nu cu acest punct în program a cîștigat alegerile, înțelege să muște momeala Schengen vs susținere pentru armata europeană. Cînd au nevoie de aliați, vin la București. Cînd Bucureștiul îndeplinea condițiile de aderare la spațiul Schengen, emisarii erau trimiși înapoi. Tot la București.

 nato

(Foto: joshualandis.com)

Basescu nu are grija de nepoti, sariti!

Alertă. Alarmă! Precampania electorală a început. Și șoc, Băsescu nu numai că nu e mort politic, dar nici nu urmărește – nu, nu cu atenție și îngrijorare, ăsta-i altu’, n-are importanță – pas cu pas (ptiu!) ce i-a spus lumea binevoitoare încă de dinainte de terminarea mandatului. Să-și vadă de treabă, să se retragă complet din viața publică, să stea cu nepoții, să plece pe mare, să facă ce-o ști numai să dispară, că e lumea sătulă de el ca de mere acre.

Și o perioadă a și fost. Acea perioadă în care am așteptat toți să vedem că mișcă ceva, cumva, noul președinte. Numai că de mișcat mișcă numai ochii atunci cînd urmărește… cum ziceam mai sus, și se mișcă cu talent și cu nevasta de mînă în călătorii peste graniță. Cum alegerile parlamentare se apropie, numai mîine nu-i poimîine, Băsescu a revenit.

Nu mi-am dorit asta. Nu mi-am dorit-o pentru el, în primul rînd, gîndindu-mă că are nevoie de odihnă, după zece ani de mandat, cu două suspendări, și de liniște. Nu mi-am dorit-o nici pentru mine, știam că orice încercare de a spune că Băsescu are dreptate – în absolut orice problemă care ar sări în ochi – se va lăsa cu înjurături, lepecisto, ți-e dor de, pușcăria îl mănîncă și alte vorbe de alint ale oamenilor frumoși și deosebiți. Paranteză, lepecist înseamnă ”loial pînă la capăt” și așa și-au spus niște admiratori ai lui Băsescu încă din 2014. Nu știu ca loialitatea să fie vreun viciu, știu doar că s-a rîs ba superior, ba mitocănește de oamenii aceștia. Înțeleg de ce. Nu sînt nici frumoși, nici deosebiți. Sînt doar oameni. Mai mult decît atît, s-a dovedit în scurt timp că aveau dreptate. În sensul în care actualul nu face altceva decît să fie diferit de Băsescu. Intern urmărește cu atenție și… (insert here whatever you want), extern încotro mai are să se plimbe treabă.

Revenind, fuziunea PMP – UNPR a fost primul semnal al serioasei reveniri a fostului președinte în politică. Întîmpinată cu huiduieli, chiar dacă a însemnat dispariția UNPR  și este o bună rețea de filiale care acoperă teritoriul, înseamnă numai acum 30 de parlamentari. Cît va cîștiga la următoarele alegeri parlamentare, nimeni nu știe să spună în acest moment.

Dar panica a fost declanșată. Pînă și doamna Grecu a spus la Antena 3 că Băsescu va fi parlamentar, ne place sau nu. Agitația există și există cu atît cu cît Băsescu nu tace. Dar cînd nu tace, ori e posibil să spună lucruri la care să luăm aminte toți, că zece ani în fruntea țării nu-s de colo, ori o mai dă prin bălării. E om și om a fost tot timpul, trebuie criticat cînd spune aiureli, ascultat cînd spune lucruri adevărate. Mai mult decît atît, trebuie urmărit contextul în care spune și sînt spuse anumite lucruri, altfel riscul ca din (ce a mai rămas din) presa actuală cele spuse să se înțeleagă sau să fie interpretate în mod complet greșit.

Două exemple foarte recente:

1. – prin exercitarea controlului SRI de către o comisie parlamentară ”extrem de puternică” nu s-a referit la actuala comisie, ale cărei componență și activitate sînt bine cunoscute, ci la viitoarea, rezultată din alegerile din toamnă.

2. – momentul în care o parte a presei (ca să nu uităm expresiile consacrate), comentariatului de pe Facebook și bloguri a exultat la aflarea comunicatului de presă al președintelui Iohannis ~ ”prin care îi punea la punct cu mult curaj, în sfîrșit” pe Tăriceanu și Băsescu, răspunzînd afirmațiilor lor privind SRI și DNA, respectiv cea potrivit căreia România s-a transformat într-un stat mafiot. Să fim serioși, cine le răspunde? Cît nu îmi place mie Tăriceanu, aici ori vorbim despre stat de drept, ori nu. Deci, le răspunde cel care a depus o contestație în anulare privind casa pe care a pierdut-o definitiv în instanță, care probabil, mi s-a spus, va face și o revizuire, pentru că legea permite, și nu e nici pe departe încălcarea statului de drept. Sigur, e legală calea de atac extraordinară, și legile sînt făcute ca să permită așa ceva, numai că eu una nu văd nimic extraordinar în a pierde o casă dobîndită cu acte false. Extraordinar mi se pare în SUA, de exemplu, cînd este judecat și rejudecat un proces în care este decizia a fost pedeapsa cu moartea.

Că place sau nu, că merge la televiziuni pe care unii le consideră, superior, nefrecventabile – frecventabile nu avem, din păcate, dar asta este altă poveste – că va spune adevăruri sau prostii, Băsescu s-a întors în politică și a setat campania electorală a parlamentarelor de anul acesta pe figura sa. Nu vor mai conta programe și oferte electorale, nu vor mai conta oamenii celorlalte partide, va conta Băsescu și va conta PMP. Pe ei vor fi puse tunurile. Campania prezidențială 2009 reloaded, cu diferențele de rigoare.

Cum PSD, Dragnea mai precis, zburda vesel pe tot terenul politic și cum alianța cu ALDE nu poate fi pusă la îndoială, un PNL anemic ar putea avea în PMP aliatul de care ar avea nevoie, echilibrînd pe cît posibil configurația parlamentară rezultată în urma alegerilor. Sau noi am putea avea un partid politic votabil, în primul rînd, asta depinzînd de oamenii propuși.

PS: Eu aștept ziua în care toată scursura asta politică care ne amărăște de peste două decenii viața va fi unde merită și dintre toți e posibil să rămînă numai unul. Să-i vad pe toți făcîndu-se că nu știu, nu s-a întîmplat nimic, nici usturoi n-au mîncat, nici gura nu le miroase. Sau îmbătrînind convinși că știu ei, că au dreptate, ca iliescienii acri din anii ’90 și pînă azi. Exact ca ăștia vor fi. Ca antonescienii, ca nastasii, ca geoanii, ca toți care au pierdut.

Abia o aștept! Nu că nu aș mai fi asistat la asemenea schimbări, dar ele dau valoarea aevărată sau nonvaloarea unui om.traian basescu(Foto: agerpres.ro)

Où sont les coups d’état d’antan?

Acum doi ani – tocmai ce fusese doborît avionul malaezian MH17 în estul Ucrainei – un prieten scria pe Facebook un status despre care am avut tot timpul impresia că poate fi sfîrșitul unei cărți foarte bune. Acum n-o mai am.

Văd numai știri despre avionul Malaysia Airlines. Din ce în ce mai multe. Rusia, Donețk, insurgenți, ba căzut, ba doborît. De cine?

Beau o bere pe o terasă din București, România. Se aude tango. Cîteva cupluri dansează. Se rîde – un scaun potrivit de un tip unei domnișoare sau doamne.

Așa începe un război mondial. Tango, bere, flirt. Și pe dedesubt începe să tremure, neauzit, pămîntul. – Bogdan Budeș

Vineri seară, tîrziu, agențiile de știri anunțau că în Turcia este în desfășurare o lovitură de stat. Pentru o țară al cărei președinte nu a ezitat în ultima vreme să se comporte ca un dictator, afirmînd chiar, în ianuarie, că modelul lui este Hitler, și care a mai avut patru lovituri de stat armate în istoria recentă, toate menite să restabilească ordinea și derapajele de la vîrful puterii, nu era chiar neobișnuit.

Comunicatul facțiunii armate care preluase puterea suna încurajator:

According to Turkish media, the military statement said the army had taken action to: „reinstall the constitutional order, democracy, human rights and freedoms, to ensure that the rule of law once again reigns in the country, for the law and order to be reinstated.”

Ce s-a întîmplat în următoarele șase ore a dat peste cap nu numai rostul loviturii, dar și posibil rostul lumii. 

Erdogan a făcut apel, inițial prin Facetime, la populație, să iasă în stradă și să apere ceea ce el numea ”democrația”. Cancelariile occidentale au transmis comunicate în care se făcea referință tot la democrație, respectarea votului rezultat în ultimele alegeri, calm și, înainte de orice, respectarea statului de drept.

Numai calm nu a fost în orele următoare pe străzile Ankarei. Populația a ieșit în stradă să-l apere pe Erdogan. Ciudat, din elicoptere se trăgea asupra oamenilor. Mai tîrziu s-a aflat că președintele putea fi capturat, dar a fost scăpat, surprinzător, printr-o mișcare care numai cu timpurile moderne nu rimează.

În final, după o noapte de tumult și groază, Erdogan apare la televiziuni, nu se știe de unde, cu un comunicat. Și de atunci începe o mișcare de epurare cruntă a tuturor celor care, de-a lungul timpului, i se opuseseră președintelui.

Inițial, în dimineața zilei de sîmbătă, o lume întreagă vede militarii celei de a doua ca mărime armate a NATO umiliți și chinuiți. Pe străzile Ankarei se petrec atrocități, militari sînt decapitați de o populație aflată în plină desfășurare a instinctelor primare. Președintele revenit la Ankara anunță și primele măsuri. Nu reinstituirea democrației, nu a calmului, nicidecum a statului de drept, ci mișcări crunte de răfuială cu oponenții. Inițial, cu reprezentanți ai puterii judecătorești. 2745 de înlocuiri din funcții și arestări sînt anunțate numai sîmbătă, la prima strigare. Nu participaseră la lovitura de stat, dar ce conta, se opuseseră, democratic, aberațiilor anterioare ale președintelui. Baza militară NATO de la Incirlik este sigilată și nu are legături cu exteriorul nici acum.

Duminică, numărul celor care dispar din funcțiile ocupate și/sau sînt arestați ajunge la 6000. Tot din justiție. Ceea ce deja pune sub semnul întrebării întreaga lovitură de stat. Ieri, marți, numărul lor ajunsese la 9000, în plus, sînt epurați din sistemul de învățămînt 15 000 de oameni.

Încă de la revenirea din dimineața zilei de sîmbătă, Erdogan își identifică adversarul, clericul Fethullah Gulen, și somează SUA să-l extrădeze. Cel care condamnase dintru început lovitura de stat devine dușmanul numărul 1 al regimului de la Ankara și sursă de tensiuni serioase cu Washingtonul. Mai nou, Erdogan, în plină criză megalomanică cel puțin, transmite prin ambasadori și ce instituții trebuie rapid închise, avînd legături cu dușmanul. Față de ruși s-a scos, ofițerul care a ordonat prăbușirea avionului rusesc a fost parte la lovitura de stat.

Faptele sînt deja cunoscute, evoluțiile pot fi surprinzătoare de la oră la oră.

Ce se mai poate întîmpla?

Sultanul Erdogan, și așa aliat cu țarul Putin, să se înțeleagă cu Iranul. În condițiile în care valurile uriașe de migranți, plecate din Turcia și oprite acum în schimbul unor sume uriașe de bani au șubrezit o Europă oricum atacată imun de corectitudine politică sau calcule ascunse, și în condițiile în care acordul Iran – SUA este cel puțin discutabil, ce este mai rău. Axa Ankara – Moscova – Teheran, noua axă a răului. Țarul, sultanul și ayatollahul. 

În anii ’30 ai secolului trecut, lumea își vedea de viață. Muncea, iubea, petrecea. Doi demenți își asigurau ascensiunea și controlul asupra Europei, dar nimeni nu părea să vadă. Unii mai erau și de acord că lucrurile nu merg bine și ”ceva trebuie făcut”.

Și s-a făcut. Sîntem în anii ’30 din nou. Dar prea puțini par să vadă. Pînă cînd, într-o bună dimineață, în timp ce ne vom bea cafeaua, de la știri vom afla că un nou război a început.

PS: Încerc de zece zile să scriu un articol despre summitul NATO de la Varșovia fără să bat cîmpii (să mă scuze analiștii) și nu-mi iese mai mult de atît:

– noi nu am cerut nimic;
– am primit mai mult decît am cerut.

erdogan putin

(foto: en.publika.md)

Bipolari sau ipocriti?

Sîntem o nație bipolară, vă place sau nu, asta e realitatea. Avem momente de manie, cînd toată lumea bună (sau autoconsiderată bună) se concentrează pe un subiect, de obicei atunci cînd jocurile sînt deja făcute, ori cînd e prea tîrziu și e degeaba. Urmează, inevitabil, căderile, momentele de depresie, mult mai frecvente și mai lungi ca durată. Ori, cel puțin, ne comportăm ca atare. Și se pare că a început să ne placă din ce în ce mai mult.

Este arhicunoscut refugiul într-o boală psihică, dar la noi se pare că e mai mult – ori mai puțin, dar mai perfid – decît atît. Tot mai multă lume se complace într-o văicăreală miorițiană și nu face absolut nimic. Nici măcar nu constată, nici măcar nu caută adevăratele cauze ale situației în care ne aflăm, dar se plînge permanent. Și da, se pare că această lamentare permanentă, această stare de veșnică nemulțumire, această superioritate pe care unii și-o arogă le face bine, le place, se simt din ce în ce mai confortabil în ea și, ca atare, o cultivă. Nu caută să înțeleagă, nu caută să facă ceva, concret, în măsura puterilor fiecăruia, doar se plînge permanent de de prostia celorlalți, de prostia poporului. Deloc întîmplător, a poporului în care s-au născut și în mijlocul căruia trăiesc.  Dar care, evident, nu-i merită.

În cazul în care boala nu s-a declanșat încă, e pe cale să o facă. Pentru că această reală sau falsă imagine a superiorității personale ori de grup, această lamentare veșnică nu numai că nu aduce absolut nimic societății, în care lucrurile își urmează cursul, dar va ajunge, mai devreme sau mai tîrziu, chiar boală societală. Și va fi mult mai greu, dacă nu cumva imposibil de vindecat, în condițiile în care, e de la sine înțeles, nimeni nu va fi dispus să se recunoască în situația despre care vorbesc.

Pentru că ei citesc, de la antici la contemporani, pentru că apreciază vizibil pictura și artele în general, pentru că merg la spectacole de teatru, operă și balet, pentru că ascultă muzică bună, clasici, evident, pentru că frecventează lansări de carte, pentru că au, în general, preocupări înalte. Ei sînt elita. Sau se consideră elită. Mai rău, pentru că snobismul nu a însemnat niciodată elită.

Elita însă, în accepțiunea de reper al unei societăți, se comportă cu totul altfel. Elita e model, elita setează problemele și discuțiile publice, elita se implică în ce înseamnă viață reală, elita călăuzește, elita îndeamnă, elita luminează mințile. Ori în situația unei lamentări permanente și atît, despre ce elită vorbim?!

Pentru toate celelalte, întîmplate în realitatea cotidiană, există vinovatul de serviciu, poporul. Cel care muncește, cel care are și el problemele lui, cel mai puțin educat, cel care ascultă manele, cel care abia dacă are ce pune pe masă copilului, cel care se luptă pînă la epuizare, cel care merge în concedii și sărbători la mare și munte, aglomerînd peste poate șoselele și poluînd cu insuportabilul miros de grătar aerul fin pe care îl respiră, evident, elita. Care, la fel de evident, respinge aceste barbarii, se declară scîrbită de asemenea comportamente și atitudini – invariabil specifice numai nouă, alte popoare sînt formate exclusiv din oameni fini și educați – și se refugiază, cu autosuficiența caracteristică, în critica lor cît mai virulentă.

Care critică ajută la ce, în final? La nimic. Prăpastia rămîne prăpastie între categoriile sociale respective, unii continuă sau se întorc la munca și viața lor, alții rămîn cu critica. Iar falia se adîncește exact pe acest coridor al neînțelegerii unora de către ceilalți, al autosuficienței, al complacerii în situația de ”elită”, în a fi sau a te considera mai sus decît mulți și a nu face decît să te plîngi.

Pe acest fundal s-a derulat și povestea următoare.

În noiembrie anul trecut, Eugen Tomac, deputat PMP, a depus la Camera Deputaților un proiect de lege privind alegerea primarilor în două tururi  de scrutin. Anterior, în septembrie, PNL depusese un proiect similar, aflat atunci în procedură legislativă și obținînd numai avizul favorabil al Consiliului Legislativ. Dar începutul lunii noiembrie 2015 a însemnat mari mișcări de mase care au dus, într-un final, la demisia guvernului Ponta. Și cît se poate de înțeles, durerea pentru cei dispăruți și grija pentru răniți. Cum absolut tot spațiul public a fost ocupat cu aceste evenimente, nu e de mirare că celor două proiecte de lege nu le-a mai acordat absolut nimeni nici o atenție.

Astfel au trecut șapte luni în care, pe lîngă protestele Colectiv și după schimbarea guvernului, se putea pune presiune pe parlament în scopul introducerii în procedură de urgență a discutării și, eventual, aprobării unuia din ele. Cum așa ceva nu s-a întîmplat, ne-am trezit la spartul tîrgului, cu remarcabilul efort al jurnalistului Liviu Avram și acțiunilor lui în Justiție, soldate, din păcate, fără rezultatul așteptat. Despre cele două proiecte de lege nu s-a mai auzit nimic.

Oare nu se putea face nimic în acele șapte luni ca să nu ajungem în situația disperată din data de 5 iunie, ziua alegerilor locale? Nu se puteau organiza proteste de stradă, pichetări ale parlamentului, nu se puteau menține în atenția publicului și a decidenților politici cele două proiecte de lege? Nu se putea forța aici, unde ne interesa, din cîte am constatat, foarte tare subiectul?

Ca la o săptămînă după desfășurarea alegerilor să apară știrea că proiectul de lege depus de Eugen Tomac a trecut de aprobarea tacită a Senatului, urmînd să meargă în dezbaterea Camerei Deputaților. La o săptămînă DUPĂ alegeri! Bătaie de joc!

Ce a păzit, așadar, societatea civilă, elita despre care am vorbit mai sus, în tot acest timp? A contat că acest proiect de lege a fost depus de ”tolomacul de Tomac”, ”omul lui Băsescu”? Atunci ne merităm soarta, implicit rezultatul alegerilor. Iar concentrarea atenției pe subiectele pe care ei, ceilalți, le doresc puse în discuție, cu scăparea din vedere a esențialului, a ceea ce ne interesează pe noi, reprezintă o gravă problemă de raportare la realitate a celor despre vorbeam la începutul acestui articol. Care vor continua, în ”buna” tradiție de pînă acum, să nu înțeleagă sau să se prefacă că nu înțeleg ce e cu adevărat important și, inevitabil, să reia ciclul de vaiet, zbucium și dat cu capul de pereții Facebook, că e poporul prost și nu știe pe cine să voteze. Într-un singur tur.

Dar dacă poporul e prost, voi, deștepții, voi, elita, de ce nu îl luminați?

UPDATE: Al doilea proiect de lege, cel depus de PNL, privind alegerea primarilor în două tururi de scrutin a trecut azi, prin adoptare tacită, în Senat. A mai rămas să ne batem ca tîmpiții acum, cînd vor ajunge ambele la Camera Deputaților, for decizional, care din ele e mai bun.

bipolaritate

 (Foto: mentaltruths.wordpress.com)

Am cunoscut comunisti deprimati

Am avut vecini comuniști, la începutul anilor 90, pe vremea cînd locuiam impasse de la Petite Barrerie, în Villiers-le-Bâcle (prietenii, Mircea, Doru, știu unde…). Portretul lui Thorez, Marchais, Marie Curie si Aragon (în camera fiicei lor) erau răspîndite ideologic pe pereți. Nu puteau sa admită, nu era negociabil, că nu aș fi o victimă inocentă trădării aparatului în fața a capitalismului si ca nu regret, măcar subconștient, comunismul. Căderea statelor din Est era traumatismul final, trăiau în depresie, inutil, din iarna lui 1989.

Erau de origina italiană, își făceau pastele la un fel de mașină mare din cupru, cu manivelă, si vinerea primeam cîteva kilograme de paste proaspete de la ei. Depresia ideologică și alterarea simțului realității, sentimentul vinovăției (“sîntem primii care recunoaștem crimele comunismului, dar…”), dorința de a-mi arăta fața generoasă a omului comunist, îi făcea sa nu mai estimeze corect necesarul alimentar per capita. Primeam pentru o săptămâna vreo patru kg – cele mai bune strangozzi, tagliatelles, pappardelle, pici et j’en passe et des meilleurs, pe care le-am mîncat vreodată. Plus borcane maison cu pastă de roșii uscate și “pesto au mortier“ făcut proaspăt din basilico genovese crescut de ei la liziera pădurii, pecorino, parmezan și muguri de brad – la care mulțumeam, bogdaproste, Pour que Marx nous pardonne! Pour l’âme glorieuse du camarade Brejnev! etc. Bănuiau ca era o ironie, dar ideea îi impresiona. Nu erau deloc proști, erau doar stupizi și unilaterali. Am fost suficient de precaut sa nu pronunț niciodată numele trădătorilor Hrusciov și, oroare, Gorbaciov.

Fiica lor, aproape majoră, ultima utecista activă din viața mea, m-a întrebat, pasională, la prima întîlnire : Ce ai simțit cînd ai devenit pionier? Cînd păduri cutreieram pe malurile rîușorului Yvette, m-a informat că din copilărie a decis că primul ei bărbat va fi un comunist. Am înțeles cu stupoare că figuram în cap de listă. Am explicat că nu, nu e cazul, ar fi o trădare, nu am fost și nu sînt comunist. Dar ai trăit acolo, în comunism, insista ea, și romantică și interesată.
Nu era o comunistă exaltată – era comunistă pentru că era o exaltată. Era un caz consacrat.
Exaltarea îi atenua complexitatea și polifonia, dar nu lipsit de farmec. Cînd o prindea, vocea îi devenea rugoasă. Devenea atunci senzuală, devenea vulnerabilă, exaltarea îi era călcîul lui Ahile.

Am primit cravata roșie tardiv, în clasa a patra. Recunosc, m-am mîndrit cu ea. Mai ales că mi-a fost dată de actorul Gărdescu, pentru cei contemporani cu copilăria mea baronul Münchhausen în Căpitanul Val-Vîrtej, vecin cu Școala germană de pe Nuferilor. Fusese, se spunea, în tinerețe gardist, numele îl va fi predestinat, acum pupa pionierii și pionierele, Căpitanul (celălalt, desigur, nu Val-Vîrtej) nu fu, deci, nici de această dată, trist. După ceremonie i-a zis mamei: Doamnă, să spălați cravata separat, ca murdărește jalnic orice atinge.

Notă informativă. Prin pădurile acelea îl întîlneam pe un anume Peter Handke culegînd ciuperci, mereu crispat de prezența noastră, ca și cînd l-am fi surprins într-o postură rușinoasă, eventual perversă. Ultima dată l-am întîlnit acum patru ani, pe ploaie, tot pe acolo, în Forêt de la Tête Ronde, și am purtat discuția cea mai handkeiană posibilă (v. teatrul lui Handke…), el așteptînd cu o politețe de o nervozitate nedisimulată să plec, ca să nu-i dibuiesc locul de ciuperci.
L-am urmărit și știu unde-i locul.

ciuperci

(Foto: ahistoryofthepresentananthology.blogspot.ro)

Alegerile locale, partea a II-a. Anticoruptia si Partidele

Rezultatele alegerilor se stiu deja. Bucureștiul e roșu, Firea la capitală și toate celelalte sectoare adjudecate de PSD, în țară au fost aleși și primari care se află în pușcărie.

Anticorupția nu (mai) e o miză pentru societate. Prea mult spectacol, prea multă atenție, prea mult ocupat spațiul public cu aceasta, prea puține rezultate în plan concret. Alegerile locale sînt despre cum le va fi oamenilor în următorii ani, în iar asta nu depinde de cît a furat sau este suspectat că ar fi furat X și Y. Sau depinde în condițiile în care, tot noi plîngîndu-ne de statul care ne jupoaie, cei care au probleme în justiție să fie considerați haiduci, cei care au riscat pentru binele oamenilor – și-au luat și ei porția, dar au dat și la oameni. Șocant probabil pentru unii, dar așa este. Politica e o piață. Nu te întreabă și nu întrebi la piață de unde e produsul, cum l-ai obținut. Sau știi, sau bănuiești, cumperi și taci. Pentru că îți e mai bine, pentru că e ieftin, pentru că ai impresia că ai faultat statul, acest colos care nu face decît să ia, niciodată să dea cu adevărat.

Alegătorii nu sînt proști, cum spuneam și în articolul precedent. De fapt, nu există proști în politică. Dacă pleci de la premisa că alegătorii sînt proști, atunci ai pierdut din start, poți pleca deja acasă înainte de alegeri. Alegătorii știu ce vor. Și vor să le fie bine. Că binele lor nu corespunde cu binele nostru, cu binele tău, asta e altă poveste. Pentru toți ar trebui să existe piață politică. Asistații, de exemplu, nu pot, nu au cum – să fim serioși, cine își găsește cu ușurință un loc de muncă ca să-i trimiți să muncească? – sau chiar nu vor să muncească. Depind de ajutorul de stat, de rețele mafiote locale, de clanuri, toate neintrate în vizorul legii. Anticorupția ar fi trebuit să se orienteze și spre aceste zone, dacă ar fi fost eficientă, nu numai spre nume mari, sonore.

Alegătorii sînt și neinformați, și needucați. Că toată ziua-bună ziua văd la televizor aceleași figuri, eventual plimbate pe la DNA, e una. Că asta nu le face cu nimic mai bună lor viața e cu totul altceva. Dintre cele două, va alege întotdeauna pe cel sau pe cea care consideră că îi poate acorda sau înlesni ceva în viață. Anticorupția, din punctul ăsta de vedere, nu le aduce nimic. Așadar, nu au cum să o voteze și votează cu cei care consideră că îi pot ajuta practic, concret în următorii ani.  Și au perfectă dreptate, vă place sau nu.

Societatea românească mai are mult pînă la însănătoșire morală, civică, politică, iar asta e numai parțial treaba anticorupției. Concomitent trebuie oferite alternative la partide și la candidați.

PSD se adaptează din mers, din punctul acesta de vedere, PNL își pune singur piedică.

Intrată de numai patru ani în politică, Gabriela Firea, bine pregătită și cu targetul extrem de bine țintit, Primăria Municipiului București, cu o campanie foarte bine condusă, cîștigă în fața penelistului Cătălin Predoiu care, deși cu bază politică și administrativă, ba prim-ministru din umbră, ba candidat la primărie, nici el nu mai știe ce-i rezervă partidul, a fost a patra alegere a PNL. A patra! Și asta spune tot.

Interesant de urmărit parcursul politic al Gabrielei Firea, fiind posibilă chiar și o eventuală candidatură la prezidențiale, în 2019. Deși declară că nu intenționează să fie șefa pesediștilor, partidul poate să  i-o ceară. Dragnea va fi șef la pesediști în funcție de rezultatele Gabrielei Firea la primărie. Se poate spune că se profilează o candidată, eventual și o finală pentru 2019, Firea – Nicușor Dan, asupra celui din urmă voi reveni.

PNL s-a dovedit la fel de paralel cu electoratul și cu pretențiile lui, pierzînd absolut tot în București. Rezultatele bune, aparent, din țară, nu îl fac decît să rămînă o anexă a PSD-ului, pentru care se bate pe același electorat. Nu reprezintă urbanul, modernitatea, ”oamenii frumoși și liberi”, așa cum era de așteptat. Blaga și Gorghiu au așteptat aproape o zi de la anunțul exit poll-ului pentru a ieși ”victorioși” și senini în conferință de presă, dovedind ori existența în universuri paralele, ori o nesimțire atroce și anunțîndu-ne că, șoc! – rezultatele de la aceste alegeri sînt cele mai bune înregistrate de partid din 1990. E adevărat că Bucureștiul, dar Bucureștiul, știți… Da, știm, și ne așteptam la cu totul altceva. Nu se va întîmpla, nici unul nu și-a anunțat demisia. Partidul, așadar, va rămîne în coada PSD-ului, urmînd ca, în neînțelegerea, deci imposibilitatea schimbării, să fie absorbit într-un final, rezultatul alegerilor parlamentare din toamnă fiind de pe acum ușor anticipabil în ceea ce-l privește. De unde și anunțul președintelui Iohannis, cu puțin timp înaintea alegerilor, că după parlamentare se gîndește tot la un guvern tehnocrat.

A da vina pe președinte pentru rezultatul obținut pe președinte, pentru că a venit vorba despre el, este nimic altceva decît dovada imposturii și a fugii de răspundere ale partidului, al cărui candidat a fost chiar președintele. Nu l-au știut, nu l-au cunoscut, era o gaură neagră și pentru ei, ne-au propus – și am ales! – o totală necunoscută la sfîrșitul anului 2014, ori l-a stricat anturajul?!

Despre candidatul Predoiu, dacă mai contează, a dat totul pe teren, dar a avut ghinion (ha!). Un discurs ciudat, lăsat de unul singur, la aflarea rezultatelor, un discurs de învingător mai mult, cu zîmbete, mulțumiri tuturor celor care au contribuit la campanie, nu dau decît imaginea unui om căruia i s-a luat o greutate de pe umeri, unui om a cărui carieră politică e aproape de final.

Dacă adunăm procentele celor trei candidați anti-PSD, vom avea o cu totul altă situație, cei trei ar fi obținut mai mult sau la limită cu procentele obținute de Gabriela Firea. Dar așa se întîmplă cînd orgoliile, blaturile și toate celelalte mizerii din politică primează.

PMP a obținut un rezultat așteptat, bun, aș putea zice, avînd în vedere și candidatul, și susținătorul, ale cărui defecte sînt încă folosite de adversari, și blocajul media la care a fost supus. PMP are de arătat de acum încolo ce poate, alegerile locale putînd fi considerate de antrenamemt. Este singura formațiune de dreapta pe care o avem și depinde numai de ei dacă va mai crește sau dimpotrivă. Rămînerea la acest scor nu ar face altceva decît să transforme partidul într-unul balama, lucru deloc de dorit.

Și pentru că a venit vorba de fostul preșesinte, Emil Boc, cel pe care l-a sfătuit să se retragă, a obținut un enorm 63% la Cluj.

Două experimente au stat în vizorul atenției publice, Dan Mașca la Târgu Mureș și Ovidiu Raețchi la București, sector 5. Dacă Raețchi e produsul unui partid pe care, din cîte arată, nu-l mai înțelege, deși mi-e greu să cred că și-ar fi făcut iluzii, Dan Mașca este produsul antreprenoriatului politic, care trebuie cultivat, care este necesar și care ne poate scoate din captivitatea monopolului politic în care sîntem captivi din 1990.

Am ajuns la final la USB, transformat în seara alegerilor în USR. Nu știu de ce se mai complică cu ”U” în loc de ”R”, avînd în vedere faptul că e adevărata stîngă-caviar, poate de aici și îngrijorarea președintelui PSD, Dragnea, vizibilă la anunțarea exit-poll-ului de după alegeri. Președintele partidului, Nicușor Dan, și-a făcut un început perfect de carieră politică oficială, cu prezența, imediat după alegeri, în studiourile Antenei 3. Dacă țara o cere, de ce nu, nu?!

Adevărata stîngă-caviar – nici la stînga, nici la dreapta, cum spune Dan, adică ce nu se poate, partidele înființîndu-se în jurul unor valori, ale unor principii – ne va face să scuturăm de praf tratatele vechi de politică și să le luăm iar la puricat. Pentru că asta este stînga urbană, modernă, stînga care cucerește, care amețește, pînă la atingerea scopului, cîștigarea alegerilor. Și pentru că acesta este trendul și în occident, se anunță de succes.

Ceea ce înseamnă că vom avea așa: stînga de pînă acum, tradițională, cea care fură cu anticorupția la ușă, stînga cu ifose și pretenții de dreapta, respectiv PNL și stînga adevărată, adică USB.

Iar dacă cei de pînă acum s-au făcut că fac politică, că-s oameni politici, cu doctorate agățate la portofel USB(R) este hotărît să facă politică, în ciuda apelor în care o scaldă încă Dan. Partid care să stea și să se ocupe numai de greșelile celorlalți nu există.
Ei sînt cei cu doctorate adevărate, nu plagiate, agățate la portofel, de ei va depinde cînd va începe curățenia doctoratelor plagiate din politică, ei sînt sau vor deveni oameni politici în accepțiunea corectă a termenului, înlocuind, în timp, ce a fost pînă acum, adică majoritar veleitari și impostori.  Va fi o bătălie cruntă pe stînga, și pun de pe acum pariu că veți ține cu această stînga. Pentru că e modernă, e cool, e pe bicicletă, cu pălărioară și nu fură. Ne va da la toți lopățele de arheolog, pentru început, ca să conservăm tot ce întîlnim în cale.
Asta se întîmplă cînd furăciunile ne ocupă tot timpul, cînd ochii sînt pe DNA și nu pe construcția de partide, pe cine a mai încătușat Codruța în loc de principii și valori.
Dreapta românească e tare: a construit și a unit pînă a ieșit o construcție mare și de toată frumusețea, numai că pe stînga.

Noi mai avem de lucru la noi înșine, în primul rînd. Trebuie să înțelegem electoratul, trebuie să coborîm din online, să convingem măcar un om să voteze, cum vrem noi e deja mare lucru. Așa vom scăpa, treptat, de crizele de isterie provocate de rezultatele alegerilor, așa vom putea construi sau ajuta la construcție.

‪În final, tragedia de la clubul Colectiv nu e subiect nici pentru alegeri, nici pentru orice altceva în politică. Și va trebui să ne calibrăm corect așteptările, astfel încît să nu mai credem că toată lumea gîndește ca noi.
Colectiv a luat sfîrșit, politic vorbind, cu demisia lui Ponta și a întregului guvern, implicit. Ponta și-a luat atunci pedeapsa. Că vrem noi, că vreti voi să faceți din Colectiv un subiect nu înseamnă că și este. O tragedie nu setează agenda politică, nu scoate brusc oameni din pălărie (bine ascunsi pîna la acea vreme, nu se știe de ce, mister!) în politică. Ori învățam ceva, ori visăm în continuare și după fiecare rundă de alegeri dăm ochii peste cap și ne sufocăm de furie din cauză că poporul, poporul, poporul nu știe, nu vrea, nu ne merită, precum chivulețele. Timp în care, cu meticulozitate și răbdare, stînga, după cum se vede, construiește. 


În decembrie 1989 au murit peste 1500 de oameni și a venit Iliescu, pentru 6 ani, la conducerea țării. Gîndiți-va la asta. 

alegeri locale

(Foto: tribuna.md)

Romania Stingii. Analiza spectrala.

Rezultatul alegerilor din Bucureşti spune tot adevărul despre ţara în care trăiţi şi despre viitorul ei, care este trecutul. Normal. Mergem înainte, că înainte era mai bine. Trecutul este Stînga, fireşte. Care, adăugîndu-şi prezentul şi viitorul, este tot. Mai bine nici că s-ar putea (fără nici o ironie)! Iată: politica bazată pe minciună este politica favorită a României. Deal with it! Fără iluzii. Aşa e cel mai bine.

Adunînd procentele obţinute de Gabriela Pandele şi de Nicuşor Dan, săriţi de 70%. Fără iluzii (minciună), se înţelege uşor că Firea este Pandele, iar Nicuşor Dan e de stînga. Stînga a cîştigat cu peste 70%! Cu iluzii, nu se mai înţelege nimic. Minunat. Pentru stînga, e limpede că România a fost, este şi va fi a lor. Minunat pentru ei. Şi restul? Electoratul “de dreapta?” Aici, trebuie o lămurire esenţială. Politica “de centru” e de stînga. Explicaţia e clasică şi de domeniul evidenţei. Şerbetul cu balegă e balegă. Nu e “de centru,” între şerbet şi balegă. E balegă.

Dar balega nu-i bună? De consumat, nu. Consultaţi istoria. Nici de îngrăşat ogorul nu era bună, de fapt, din pricina bolilor transmise, prin balegă, la oameni. Acelea erau condiţiile pe atunci. Postmodern, balega poate fi dezodorizată, concentrată, liofilizată. Organoleptic, nu atrage atenţia din prima. Dar rămîne balegă, normal. Cu aceleaşi efecte. În formă retard, cu eliberare lentă, efectele se prelungesc pe perioade foarte lungi. Gen trecut, prezent şi viitor. Pentru încă o generaţie. Şi încă una. Cîte doresc.

Bun, bun, dar “dreapta”? Electoratul de dreapta se împarte între: dreapta de stînga, stînga de dreapta (ţepe) şi dreapta. Cu alte cuvinte, mulţi sînt atraşi de “centru.” Nedrept, dat fiind că stînga e doar de stînga, dar asta e: organoleptic, nu toată lumea e atentă, cu simţurile treze. Iar simţul politic esenţial rămîne bunul-simţ. De pildă: conform lui Nicuşor Dan, PSD e cel mai corupt partid. Pentru prima dată, PSD a cîştigat pe faţă Primăria Bucureştiului şi toate sectoarele! E fără precedent! Cel mai corupt partid din România, conform lui Nicuşor Dan, controlează, pentru prima dată, Capitala României! Acest triumf fără precedent i se datorează lui Nicuşor Dan. Care nu a luat voturi de la PSD. A luat voturi de la PNL. “De ce aţi votat cu Nicuşor Dan?” Ca să iasă Pandele. Iar PSD să pună mîna pe Bucureşti. Total.

 Niii-nooo! Niiii-noooo!

Nicuşor Dan a refuzat, principial, orice colaborare cu PNL, fiindcă toate partidele sînt corupte. Dar, după propria-i mărturisire, corupţia PNL este diferită de corupţia PSD, cel mai corupt partid fiind PSD. Totuşi, pentru a nu-şi dezamăgi suporterii, Nicuşor Dan a refuzat să împiedice intrarea Bucureştiului pe mîna celui mai corupt partid. Dimpotrivă: refuzînd colaborarea cu PNL, şi cu o campanie care a atacat masiv PNL, Nicuşor Dan a garantat intrarea Bucureştiului pe mînă celui mai corupt partid. Conform lui Nicuşor Dan, obiectivul lui Nicuşor Dan este binele comun al cetăţenilor. Binele comun al cetăţenilor se atinge aducînd la putere, total, cel mai corupt partid din România. Ce, nu-i de bun-simţ?

Ba da. Este. Pentru Nicuşor Dan. Obiectivul lui nu era să o bată pe Pandele. Nu era să bată PSD. Nu era să “salveze Bucureştiul.” Obiectivul lui era partidul. Lui. Ca să ne salveze pe toţi, nu doar Bucureştiul, prin partidul lui. USB, devenit USR. De la Uniunea Salvaţi Bucureştiul, la Uniunea Salvaţi România. USB, partidul cu nume de mufă, trebuia lansat prin campania din Bucureşti. Ca să fie, imediat, mufat la USR. Lansarea (mufarea) USR s-a făcut, evident, la Antena 3, cunoscutul canal prodemocraţie, imediat după omagierea fostei salariate Gabriela Pandele, venită împreună cu condamnatul Liviu Dragnea să celebreze acasă, între prieteni, triumful electoral datorat lui Nicuşor Dan.

Fireşte, Nicuşor Dan a fost invitat de Gâdea M. să-şi facă intrarea dînd mîna cu Gabriela Pandele şi cu Liviu Dragnea, reprezentanţii celui mai corupt partid din România. Candidatul anticorupţie absolut, Nicuşor Dan, a acceptat invitaţia, dînd mîna cordial, pe fond de zîmbete, cu reprezentanţii celui mai corupt partid din România, pe care i-a adus la putere. După care Nicuşor Dan, solo, şi-a făcut lansarea naţională a partidului la Antena 3, post de larg interes, într-o atmosfera de zîmbet, felicitări şi mici înţepături, ca la orice televiziune imparţială. Ce nu-i de bun-simţ aici?

Mori! Da’ mori odată!

Ce? Faptul că electoratul din Bucureşti, partea scîrbită de corupţie, a fost împins să aleagă între stînga şi stînga, ca să iasă stînga? Stînga lui Pandele, stînga lui Nicuşor Dan, cîştigător absolut: PSD! Faptul că stînga şi stînga au atacat, ambele, PNL? Faptul că Nicuşor Dan, ca să cîştige notorietate naţională pentru partidul lui, printr-un scor bun la Bucureşti, a refuzat să oprească PSD printr-o colaborare cu PNL? Faptul că tema campaniei, şi din stînga, şi din stînga, a fost “să moară dreapta, că merită?” Sigur că merită. Anticorupţia reală, nu imaginară, a fost lansată de dreapta. Dreapta, adunată în PNL, a început o asanarea. Ce cretini! Uite, PSD, rămas neasanat, a luat potul! Mai vrea cineva asanare? Nu mai e nevoie! Între timp, a venit Salvarea.

E magic. Dar aşa e stînga, magică. Magia fiind scamatorie, evident. Cu vorbe. Bunăoară, Nicuşor Dan vorbeşte despre cei care l-au finanţat dezinteresat. Greşit. Au făcut-o strict interesat, cum e şi normal. Interesul unora fiind, poate, să oprească PSD? Mai ştii? Interesul lui Nicuşor Dan a fost să-şi lanseze naţional partidul, abandonînd Bucureştiul la PSD. Dezinteresat. Cinism? Minciună? Falş? Da’ de unde! Anticorupţie. Totală. Cu corupţia maximă total la putere. Doamna Clotilde Armand: “Lumea s-a săturat de clasa politică! Bine, acum şi eu sînt în clasa politică, trebuie să-mi schimb limbajul.” Da, doamnă, aşa e. De stînga, de dreapta, limbajul, cum să fie? Nici, nici? Cu obstinaţie, Nicuşor Dan refuză să spună dacă el şi partidul lui sînt de stînga sau de dreapta. Spune: “Nici, nici.” Aşa se cheamă, postmodern, politica “de centru.” Ce este politica “de centru” scrie mai sus. Reluaţi. E o concluzie ştiinţifică, puteţi face oricînd experimentul. Şerbet, balegă, amestecaţi. Analizaţi. Nici, nici?

Magic and bullshit

Şi mai e ceva, legat tot de vorbe: continuitatea stîngii în “magie.” E tulburător. Venit, independent, desigur, la TVR, după fuga lui Ceauşescu, Ion El Însuşi a vorbit de “întinarea” nobilelor idealuri ale stîngii. Ca să fie clar: aveam stînga veche, rea,  Ceauşescu, şi stînga nouă, bună, Iliescu. Acum avem stînga rea, PSD. Iar noua stîngă, bună, e mult mai bună! Nici nu mai vorbeşte de vreo stîngă! E “nici, nici.” Apoi, tema “salvării.” Ion Iliescu ne-a salvat prin Frontul Salvării Naţionale. Acum, ni se propune, iar, Salvarea. Prin Uniunea Salvaţi România. N-au găsit alt cuvînt, de. De la “Uniţi, salvăm!” Toată România. De capitalism. Iar anticapitalismul nu-i de stînga, se ştie. E “de centru.” Sigur, nu merge din prima. Pas cu pas.

Mai întîi, salvarea Bucureştiului. Uuups! N-a mers! A ieşit Pandele! PSD a luat toate sectoarele! Nu contează! Este făcut partidul? Esteee! Urmează România. Imprudentă alegere, totuşi, asta cu Salvarea… Dar, dacă a mers o dată, de ce n-ar merge iar? Nu asta vor oamenii? Şi USL a mers la fix. Era “şi, şi.” Şi stînga, şi dreapta. O idioţenie, dar a intrat unsă. USR e “nici, nici.” Mult mai bine. Ce mi-e L, ce mi-e R. PSD ce-o vrea, „pentru de dimineaţă” pînă seara, la alegeri, în toamnă? Să nu meargă USR? Cu nişte apariţii la Antena 3, cordiale, joviale? Cu “să moară dreapta” şi din stînga, şi din stînga? S-ar aduna, aşa, de-un parastas al dreptei? În morţii ei de dreaptă. Şi de-o lejeră victorie a PSD? “Nici, nici?” Vom vedea sigur. Mai ales că Bucureştiul nu e vreun reper. N-a fost niciodată. Nu?

left

(Foto: twitter.com)

In sprijinul votarii. De ce votati cu Nicusor Dan

Fără politicieni! Noi nu sîntem partide! Hu-hu-hu = he-he-he = aceeaşi mizerie! Ne-am saturat de “raul cel mai mic!” Sîntem tari! Puri! Duri! Maturi! Jos Sistemul! Hai cu Antisistemul! Hai cu Independentul! Independent de ce? Mmm… De realitate?

Realitatea că “Primar” este, gen, o funcţie POLITICĂ? Realitatea că sînt numai două linii politice, de cînd lumea: stînga sau dreapta? (aia “de centru” e stînga în rate, nu cu vagonul). Realitatea că a crede sincer într-o minciună nu o transformă niciodată în adevăr? Realitatea că un candidat care îşi construieşte cariera politică pe ideea că nu e politică, dar totuşi e politică, însă nu-i nici de stînga, nici de dreapta, minte? Sau e rupt de realitate? Adică minte, gen, cu onestitate, sincer convins de adevărul minciunii în care îi place să creadă?

Sînt doar două variante: fie minte, fie trăieşte într-o ficţiune, deci se minte, minţindu-i şi pe alţii. Iubind adevărul, cinstea, competenţa, puteţi vota liniştiţi pentru o minciună, desigur, sinceră. Iubind adevărul, cinstea, competenţa, puteţi vota pentru o ficţiune. Puteţi? Evident. Şi aşa ajunge Antisistemicul Primar? Sau ajunge Firea Primar? Că Primăriţă e sexist, na. De fapt, aşa ajunge Pandele. Primar. Dar să nu divagăm.

(Totuşi, de ce nu îi spune nimeni Gabriela Pandele, doar omul e actualul titular, de ce atîta marginalizare? E revoltător! Să nu mai divagăm, însă. Nu, pe bune: o cheamă PANDELE? O cheamă. Un nume frumos, de om frumos. Navigator. Frumoasa lui echipa lui de fotbal, deşi din Voluntari, are o ancoră pe emblemă. Voluntari, port de tradiţie! Poate chiar maritimă. Dar ce spun eu, oceanică! Voluntari, port la Pacific, dacă nu la Atlantic! Ce, n-ar fi bine? Sau la Indian. De unde au venit indienii. Dar să nu mai divagăm chiar deloc).

Necunoscute dar recunoscute

Surprinzător pentru mulţi, şmecheria Antisistemică e veche de cînd hăul. “Divide et impera,” vorba aceea. Concret, candidatul catastrofal pentru “Polis,” cu un electorat captiv substanţial, dar nu şi majoritar, câştigă doar dacă restul electoratului este scindat. Cel mai bine, scindarea o face Antisistemicul. Care atrage fix voturile cu care Catastrofa poate învinge (“Polis” nu vine de la “fuck da polis,” nu, gugliţi şi găsiţi).

La noi, metoda a fost, temporar, la modă (“Noi nu sîntem Partide!!!”) în postcomunismul incipient. Revine, magnific, în precomunismul avansat. Nu că am avea noi monopolul… De pildă, cu mult rafinament, Hilara, soţia grotescului Bill, l-a obţinut ca adversar în cursa pentru Casa Albă pe Trumpilică (Trumpulică ar fi cam mult zis, dar nu e timpul pierdut). Nici o legătură cu Primăria Capitalei? Hmmm. Rafinamentul hilar (sau hilaric) a fost că Trumpişor a candidat la Republicani ca Independent-şi-totuşi-membru de partid istoric. Nici măcar Oprescu nu s-a gîndit la asta! “Jos sistemul, sînt toţi nişte nenorociţi. Rezolv Eu: dinafară, dar dinăuntru. Ca Independent. Antisistem.” Şi Tehnocrat, din tehnocraţia pe biznis.

Da, pînă acolo a mers manipularea publicului, căci Trumpiloi a primit de la televiziuni apariţii gratis care l-ar fi costat peste două miliarde de dolari! Ceea ce nimeni nu-şi poate permite. Iar televiziunile, spre surprinderea voastră, ţin cu stînga şi la americani (în timp ce, la noi, Antena 3 sau Realitatea ţin cu capitalismul, este?). Jucînd cu brio Independentul Antisistem, Trumpiluţ a cîştigat la Republicani cu un electorat captiv de sub 40%, graţie scindării electoratului între 17 candidaţi! Că aşa s-a gîndit Partidul Republican că e mai bine. La sugestia televiziunilor, ca să facă Republicanii rating. Aceleaşi televiziuni care, tradiţional, ţin cu Hilara.

Ţeparii vechi şi noi

Trumpia-Sa poate fi cel mai tare Cal Troian din istoria politicii. Cu învestitura Republicană în buzunar, a cotit-o la stînga pe toate fronturile! Astfel, americanii vor avea de ales între un penibil de bîlci şi o sinistră de puşcărie, ambii pe stînga. Democrata Hilara e anchetată de FBI pentru trădare, gen, prin încălcarea voită a regulilor secretizării emailurilor de serviciu, pe cînd era la Externe (Departamentul de Stat). Poate contra donaţii electorale, de la toţi greşiţii. Deghizate în “onorarii pentru discursuri motivaţionale,” de la două sute de mii de parai în sus. Mult în sus. Iar Trumpăcel are şi el bubele lui penale. Încă o ţeapă luată de alegători? Exact. Ca stînga să cîştige prin orice ţepar, gen.

Spre deosebire de socialista americană Clinton, socialista voluntară Pandele nu evoluează într-un sistem cu două partide parlamentare. E mai simplu: se poate folosi de un Antisistemic extern partidelor mari. Sincer extern. Şi atunci, ce variante rămîn? Dumitru Pelican, ecologistul de la Sectorul 2, sigur v-a cucerit, ecologia fiind esenţiala pentru Planetă, dar vorbim de Primăria Generală. Alde SIDA-Shakesperare, politologul lui Tăriceanu, cel cu banii pentru bolnavii de SIDA daţi mai bine pe alde piese de alde Shakespeare? Nici. Candidatul Robert? Nici, nici. Deci cine? Nimeni!!! Că doar nu Predoiu?!?! Ptiu!!! Piei, satană!!! Nenorocitul ăla, din partidul ăla de nenorociţi (că toţi politicienii sînt nenorociţi)?

Răspunsul din lumea reală, nu imaginară, ar fi: Predoiu, da. Din PNL. Care PNL nu e PSD. Peneleii încearcă, na, să fie de dreapta, cît pot şi ei, cît înţeleg. Dar sigur NU SÎNT PSD. Oricum, nu toţi. În timp ce în PSD, toţi sînt PSD, cu excepţia lui Ponta, PNŢ-CD. (A votat cu Raţiu, nu?)

Bine, dar sondajele!!! Intenţiile de vot!!! Exact. Intenţiile de vot nu sint voturi. Voturile se dau in ziua votului, nu inainte. Şi ce, Predoiu ar fi groaznic de bun, cinstit, priceput? Ca Primar? Habar n-am. N-am cum să ştiu dinainte. Şi nici voi, şi nici nimeni. Dar ce ştiţi sigur e că Firea (cum îi zic ai ei, ca să uitaţi de Pandele), e PSD. Şi ştiţi sigur ce-i PSD. Mai ştiţi, sigur, ce a făcut Independentul Antitistem Oprescu la Primăria Capitalei. Ştiţi, aşadar, că pastila Antisistemică a mai fost livrată şi înghiţită, cu rezultate cunoscute.

Antilogica e logica victoriei, nu?

Bineînţeles că Nicuşor Dan nu e Oprescu, n-are cum. Dar ce ştiţi, precis, e că N. Dan nu va lua voturi de la G. Pandele, ci de la C. Predoiu. G. Pandele nu poate cîştiga fără ca N. Dan să ia voturile de la C. Predoiu. De altfel, ştiţi sigur că N. Dan a refuzat, clar, vreo alianţă mai “pe dreapta” cu Predoiu (bine, la fel a făcut şi SIDA-Shakesperare, alde politologul lui Tăriceanu, dar alde Tăriceanu vrea iar USL, deci PCR). Predoiu nu e debutant în politică. A fost Ministru de Justiţie, a fost şi Premier interimar. În fine, ştiţi că N. Dan n-a exercitat nici o funcţie politică, la nici un nivel. Ceea ce nu contează. Nefiind politician, Nicuşor Dan n-are cum să fie mai rău decît politicienii, în meseria numită politică. Perfect logic. Nu poate fi decît mai bun. Exact asta vrea să credeţi şi G. Pandele, PSD. Dar dacă N. Dan cîştigă?

Ceea ce nu ştiţi, pentru că nu vrea să spună, e ce fel de politică face Nicuşor Dan: de stînga sau de dreapta? Ideea că politica lui nu e de nici un fel (iar felurile sînt doar două, cum ziceam, “centrul” e stînga în rate) e o minciună. Şi n-ar fi bine să votaţi o minciună. “Nu, dar ei sînt sinceri în ce spun, şi are ditamai echipa!” Atunci, sînt duşi în lumea basmelor. Să votaţi un personaj de basm ar fi perfect. Nu de alta, dar Bucureştiul e imaginar, nu real. “Nu contează, ne e prea silă!!! De Sistem!!! Nu mai vrem să alegem răul cel mai mic!!! Că politica doar asta înseamnă: rău!!!” Excelent. Dacă v-aţi săturat de “răul cel mai mic,” veţi avea, obligatoriu, răul cel mai mare. Sau cel mai mare rău, cum preferaţi. Fara ghilimele. Fiindcă Antisistemicii nu cîştigă, nicăieri în lume – decît intr-un sigur caz: cînd independenţa lor e doar o iluzie.

Alte variante nu există. Fie pierd, subminînd, matematic, candidatul (cît de cît) de dreapta, deci ajutînd stînga, fie cîştigă prin Sistemul pitit, cu grijă, în spatele Antistemului. Iar Antisistemul acesta, considerat a fi “de centru,” e tot de stînga. Gen dreapta plus stînga egal zero, căci plus cu minus egal zero. Iar decît zero, mai bine minus! Minus politicaaaa, evideeeent! Din moment ce “FĂRĂ POLITICIENI”! Şi-atunci? Conducere Ştiinţifică, normaaal!!! Nouă! Da. Decît că a mai fost. Şi aia veche era tot Ştiinţifică. Socialism Ştiinţific. Ştiinţific, da, fix aşa era. Sigur că aţi uitat. N-aţi dat examen la materia asta. Aşadar, stînga sau stînga? Că doar n-o fi şi altă variantă? Vot plăcut.

nicusor dan antena 3

(Foto: revistapresei.hotnews.ro)