Imposibila solutie. Pai adica de ce?

Păi adică de-aia.

Măcar cu un lucru am putea fi de acord, covîrşitoarea majoritate dintre noi: trăim într-un stat excepţional de corupt. Excepţionala corupţie, criticată de la stînga la dreapta (admiţînd că am avea şi o dreaptă politică reală, nu doar una imaginară), e vinovată de starea actuală a României. Rezolvarea acestei excepţionale probleme ar mulţumi naţiunea, cu excepţia corupţilor, desigur. Ei bine, soluţia, singura de altfel, este excepţional de simplă. Ar putea fi aplicată imediat. Din păcate, are o particularitate. E simplă, dar grea. Ceea ce, în condiţiile date, o face imposibilă.

Cum ni se zicea la matematică, problema îşi are rezolvarea în enunţul ei. Dat fiind că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut, prea multă putere în prea puţine mîini înseamnă corupţie garantată. Adică folosirea statului pentru slujirea intereselor individuale şi de grup ale guvernanţilor centrali şi locali. Respectînd “Regula de Aur”: cine face regulile, ia aurul, iar după ce are aurul, dictează regulile. În general, nu numai în cazuri aurifere particulare. Soluţia este evidentă: “statul minimal”. Ia-le jucăria! În loc de ditamai bugetul, în care să-şi bage căngile, da-le un buget mult mai micuţ. Deci un aparat de stat mult mai micuţ. Şi mult mai drăguţ, căci, fiind micuţ, ar fi, obligatoriu, mult mai puţin corupt. Ceea ce nu se poate, fiindcă nu vrei. Tu, da.

Aspecte evidente şi totuşi de nepriceput

Este o observaţie interesantă aceea că nici o lichea nu “ia puterea”. O primeşte de la cei care, din prostie, din ignoranţa sau, he, he, din interes, i-o pun pe tavă. Bagă mare! Dă-ne tu pensii, salarii, locuri de muncă, alea, alea. Cînd colo, ce crezi? Uită. Are de rezolvat bugetul, în folosul cui trebuie. Fiindcă are ditamai bugetul pe mînă. Dar ia să nu-l mai aibă? Exclus. Adică ce, să nu mai fie atîtea ministere, atîta administraţie centrală şi locală? Atîtea fonduri de dirijat către nevoile stringente ale ţării? Să rămînă oamenii de izbelişte, fără doctor, fără şcoală, fără muncă, fără drum, fără pod, fără economie, fără industrie, fără agricultură, fără transport, fără telecomunicaţii, fără cercetare, fără dezvoltare, fără turism, fără tineret, fără cultură, fără mediu, fără mari proiecte şi fără orice, în orice domeniu?  Cine să-i rezolve? Tu, mocofane?

Dacă observaţi, cu această vastă implicare a statului, moştenită din comunism şi necontrazisă vreodată ca “model indispensabil” de supravieţuire a naţiei, rezultatele au fost şi rămîn excepţionale. Absolut toate problemele României, întregul dezastru, sînt provocate de prezenţa statului în domenii în care n-are ce căuta. Sistemul de stat, prin însăşi structura lui tentaculară, generează neîncetat corupţie. DNA nu poate face faţă. E ca şi cum i-ai pune pe procurori să termine cu pliciul toţi ţîntarii din Deltă. Iar problema este imposibil de rezolvat, fiindcă e una emoţională, nu raţională. Raţional, ideea statului care îndeplineşte exclusiv rolul pentru care a fost creat, acela de-a apăra drepturile naturale ale cetăţenilor (la viaţă, libertate, proprietate), nu de-a administra societatea, în orice domeniu, ar putea fi acceptată. Emoţional, nu.

Dinamismul epuizant al nemişcării

Modelul unui stat care să aibă doar Justiţie, Interne, Apărare, Externe şi un minister de Finanţe care strînge banii acestui foarte suplu aparat (plus cîteva agenţii) sună interesant. Cu atribuţii atît de restrînse, ar fi mult mai puţin teren de joacă pentru corupţie, jaf, abuz. Dar emoţional, ideea este intolerabilă. Sănătatea, ştiinţa de carte şi pensiile naţiunii pe mîinile privaţilor? Ale nemernicilor de capitalişti? Niciodată. Ar lăsa oamenii să crape în sărăcie, boli şi ignoranţă. Iar dacă aceste sectoare esenţiale trebuie apărate cu orice preţ, altele de ce-ar fi mai prejos? De ce să fie lăsate pe mîna exploatatorilor? Uite-aşa, pedalînd pe spaimă, ură şi invidie vizavi de bestia privată şi scoţînd mereu la înaintare sănătatea, învăţămîntul şi pensiile, stînga ia potul în toate domeniile (exact, etatismul, adică statul băgat în toate, înseamnă stînga). E o escrocherie emoţională primitivă, dar cîştigătoare. Vorba aceea, orice minciună repetată suficient de des devine adevăr. Prin deformatorii de opinie potriviţi, normal. Îi avem din belşug.

În plus, nicăieri nu mai există “stat minimal”, nici la capitalişti. Corect, cu observaţia că virusul stîngist a apărut în capitalism, care n-avea cum să rămînă imun. Natura umană e aceeaşi peste tot, cade pradă aceloraşi gogomănii. Numai că Occidentul e incomparabil mai bogat şi poate rezista, încă, la infecţie. În mizeria în care se zbate România, infecţia e în faza terminală. Nevoia urgentă de restrîngere masivă a statului, de altfel unica soluţie, ar trebui să fie evidentă. Dar evident că nu e. N-o invocă, public, nimeni. Nu e cazul: cetăţenii ştiu exact ce vor. Înjură corupţia, n-au nici o încredere în stat, dar totuşi au încredere că vor face unii un stat cinstit, care să dea ce trebuie la toată lumea. N-au fost găsiţi pînă acum, poate erau ocupaţi cu altele. Dar n-au ei cum să nu apară, odată şi odată. Asta ştiu oamenii, căci asta sînt învăţaţi în continuare: “Nu mai puţin stat, ci stat mai bun”. Sigur, cu vaccinul la îndemînă, pe noptieră, nimeni nu e obligat să accepte şi vaccinarea. Raţional, poate ar trebui, dar emoţional, nu, că injecţia pişcă. Imposibil de schimbat ceva. Fix de-aia, uite.

Finantarea politica

Condamnați la socialism

În general, interesați de susținerea unei grupări politice prin voluntariat, finanțare sau participare la vot sînt doar cei dependenți, într-o formă sau alta, de stat. Se ajunge astfel în situaţia în care doar grupările politice care susţin un stat maximal, cu suprareglementare, fiscalitate ridicată, naționalizarea celor mai importante domenii și accente totalitare au parte de susținere din partea societății.

Grupările politice care susțin cu adevărat capitalismul, un stat minimal, reglementare suplă și privatizarea celor mai importante domenii nu au parte de o astfel de susținere și le rămîne să aleagă între dispariție și promovarea uneia dintre multele forme de socialism.

Acea parte a societății care nu este dependentă de stat consideră că se poate descurca în afara politicii. ”Nu am contracte cu statul, deci nu trebuie să mă intereseze politica. Se implică în politică și în finanțarea diferitelor grupări politice doar cei care au un interes direct, care vor în schimb funcții la stat sau contracte cu statul. Eu de ce aș susține financiar sau prin vot vreuna dintre grupările politice, din moment ce nu am niciun cîștig direct și mă descurc foarte bine în afara politicii și a statului?”

Numai că, pentru a-și recompensa susținătorii din zona de afaceri, salariații bugetari și toți cei prinși în vreo schemă de susținere socială de la buget, politicienii iau bani prin taxare și inflație din sistemul privat.

Schema e următoarea: capitalistul de stat/salariatul bugetar/asistatul social plătește politicianul în bani, militantism sau voturi, iar politicianul își plătește datoria față de acesta prin bani luați de la cei independenți, care nu trăiesc pe spezele statului.

Astfel, se ajunge în situația în care, financiarmente vorbind, diferența dintre cele două mari tabere politice, stînga și dreapta, să fie de sute de milioane de euro. Capitaliștii de stat, bugetarii și asistații social investesc în instituții media, în campanii electorale, în partidele politice socialiste, bani, muncă și voturi. Capitaliștii care nu au contracte cu statul, liber profesioniștii și salariații din sistemul privat care nu lucrează cu statul investesc extrem de puțini bani, ore de muncă și voturi în partidele politice de dreapta. Și asta din credința, greșită, că se pot descurca singuri, ignorînd politica și statul. Ce te faci însă cînd statul nu te ignoră și nu te lasă să te descurci singur, cînd îți impune mii de reglementări și taxe cît mai mari? Plătești. Cu bani, cu afacerea, cu jobul, cu libertatea de asociere, de mișcare, de expresie, cu libertatea în general.

Aici a fost și marea eroare a taberei Băsescu. A crezut că poate rezista doar cu charisma băsesciană și justiția, fără susținere financiară. Nu a înlocuit capitaliștii de stat cu nimic. Iar ultimii nouă ani s-au rezumat la o luptă surdă și inutilă pe terenul justiției. Bagi un mogul la pușcărie, vin doi în locul lui, bagi trei capitaliști de stat la pușcărie, vin șapte în locul lor.

Pentru a avea finanțare, militanți și voturi, ca politician ai două variante, doar două:

  1. Promiți și dai finanțatorilor contracte cu statul, militanților le dai funcții la stat, votanților le mărești salariile, pensiile, ajutoarele sociale.
  2. Promiți și dai finanțatorilor, militanților și votanților dereglementare, scăderea drastică a fiscalității, liberalizare și privatizare. Și încă ceva, extrem de important: le dai valori pentru care merită să lupte. Este, într-adevăr, mult mai greu. Îți trebuie inteligență, știință, talent, multă voință și mai multă răbdare pentru a convinge finanțatorii, militanții și votanții.

Se zvonește că PSD ar cumpăra și DIGI24 și B1. Asta este. PSD are finanțatori fiindcă este la putere și fiindcă promite și dă contracte cu statul, din banii contribuabililor, evident. Și încă ceva, niciun alt partid nu a propus o alternativă la această schemă politic-financiară. S-au încercat niște chestii cu justiția, însă cu efecte minime și, oricum, purceaua e moartă în coteț, ca s-o zic cifrat. Nu știu dacă s-a făcut vreun calcul privind finanțarea stîngii și dreptei la noi, însă raportul e, așa, la prima vedere, undeva la 10 milioane la 1 în favoarea stîngii.

Cum va reuși opoziția actuală, așa-zisa dreaptă, să obțină sprijin financiar, militanți și voturi în 2014? Oferind ce? Contracte cu statul, funcții în administrație, măriri de salarii și pensii, ajutoare sociale? Nu are cum, fiindcă nu e la putere și nici șanse să ajungă acolo în curînd nu are. Atunci ce va oferi? În afară de lozinci stupizele, glumițe chinuite și joculețe de cuvinte cretine,

Între timp, Grupul Capitaliștilor Independenți finanțează, fără să vrea, prin creșteri de taxe, impozite și accize, PSD-ul și PNL-ul, care, la rîndul lor, își pot plăti finanțatorii, militanții și votanții care îi vor ajuta să rămînă la putere în continuare.

Pînă cînd dreapta politică nu va învăța că singura sa șansă e susținerea capitalismului și pînă cînd capitaliștii nu vor învăța că singura lor șansă e susținerea grupărilor politice care promovează și susțin capitalismul, socialiștii vor rămîne la putere, statul va crește și, într-un final, așa cum s-a mai întîmplat în istorie, capitalismul și capitaliștii vor sfîrși în naționalizare și gropi comune. Pînă atunci, însă, dreapta își exersează socialismul, iar capitaliștii își exersează jemanfișismul.

Gravitatia anti-PSD

În aceste zile se iau nişte decizii care vor avea impact până prin 2016 sau mai târziu. Cu excepţia Blogary, anul trecut cam toată lumea părea ferm convinsă că pe la mijlocul lui decembrie, odată cu anunţarea rezultatului alegerilor parlamentare, se încheie existenţa planetei Pământ sau nu mai avem alegeri niciodată.

De fapt, în anii următori vom vedea unificări, fuziuni şi alianţe pe dreapta sau „dreapta” care vor include PNL. Iar Antonescu ştie asta.

Unele din motive:

Forţa organizaţională a PSD nu dispare nicăieri. Deja au majoritatea în parlament (deşi nu doresc s-o exercite ca atare). Alierea se face întotdeauna împotriva actorului celui mai puternic de pe scenă, chit că se cheamă Traian Băsescu sau PSD-ul lui Năstase.

Indiferent dacă preşedintele ales în 2014 va fi sau nu de la PSD, multe partide şi partiduleţe de dreapta vor conştientiza brusc peste doi ani că sistemul de vot, mai ales la locale, dar şi la parlamentare, penalizează răsfirarea şi incapacitatea de a forma alianţe.

Să luăm un exemplu: trei comune care au exact aceeaşi ierarhie la vot:

Candidatul PSD 38%

Candidatul PNL 25%

Candidatul PDL 20%

Candidatul PMPFCEtc. 15%

Cele trei partide non-PSD cumulează 60% în fiecare din cele trei comune. Niciunul din ele nu va avea vreun primar.

PSD, cu 38%, va avea trei primari.

Iar rezultatele de la locale, în special cele de la preşedinţia CJ-urilor, au un impact imens asupra alegerilor parlamentare şi asupra… conturilor politicienilor. Alianţele şi fuziunile pe „dreapta” vor deveni o necesitate gravitaţională.

Dacă un candidat PSD câştigă prezidenţialele, va exista un argument adiţional, de impact emoţional.

Dacă un candidat anti- sau non-PSD câştigă prezidenţialele, e foarte posibil să asistăm la reluarea momentelor de după 2004: preşedintele va încerca să-şi folosească capitalul simbolic pentru a cârmi unificările după cum doreşte. Hubris-ul viitorului preşedinte va fi probabil mare, capacitatea de a învăţa din istorie redusă. O fuziune ar fi o realizare istorică. O alianţă ar fi OK dar, mai devreme sau mai târziu, va deceda în clocot.

Identităţile liderilor *actuali* nu sunt relevante. Nu e clar câţi dintre ei îşi vor mai controla partidele peste un an şi jumătate. Nici siglele nu vor conta. PNL era pentru unii partidul favorit în 2003, trei ani mai târziu devenise o porcărie, acum e inamic de moarte, anul viitor va deveni pentru mulţi singurul mijloc de a opri PSD de la a ajunge la puterea absolută. Ruta PD/PDL în istorie e şi mai sinuoasă.

Pentru ca PSD să rupă acest scenariu trebuie să ofere o bucăţică de guvernare unui partid din opoziţie. Nu o va face, bucăţica costă.

Deja o parte din acest scenariu se întrevede la prezidenţialele de anul viitor. Există trei forţe organizaţionale majore, dar doar două locuri în turul doi. PSD, prin crearea unei majorităţi parlamentare de facto fără PNL şi PDL semnalează că este forţa superioară (dacă nu era deja evident din guvernare) şi îi împinge pe unii în braţele celorlalţi.

În tot acest peisaj, forţele politice pro-Băsescu au o mulţime de opţiuni. O victorie a PSD la prezidenţiale ar zgâlţâi fotoliile lui Antonescu şi Blaga, aducând probabil lideri ceva mai dispuşi colaborării cu Traian Băsescu sau, în cazul PDL, livrării la cheie a mandatului de preşedinte al partidului. Ţinta, din perspectiva lui Traian Băsescu, ar fi formarea unei forţe, cu el însuşi în frunte, care să obţină peste 50% din mandate în 2016. Astfel, preşedintele ţării din acel moment ar fi obligat să îl nominalizeze pe Traian Băsescu drept prim-ministru – un fel de iarna lui 2012 dar pe invers. Scenariul ar fi şi mai amuzant dacă preşedintele României în acel moment ar fi Victor Ponta.

E posibil ca Traian Băsescu să fie absent din politică în 2015. Indiferent însă de nume sau de sigle, imboldul până în 2016 inclusiv va fi unificarea forţelor non-PSD. C-aşa e legea electorală.

Vesti bune de pe frontul anticapitalist

Extractivism, ecologism, animalism de croazieră

În timp ce Statele Unite şi Uniunea Europeană se luptau, pe baze strict umaniste, cu incapacitatea de plată (soluţia preferata fiind mărirea cheltuielilor bugetare pe datorie, în nici un caz reducerea lor), în România agenda a fost dominată de anticianurism, antişistism şi antieutanasiere. Aliniere impecabilă, deci, la agenda socialistă planetară. Demenţa cheltuielilor bugetare fără număr, fără număr, vinovată de sîcîitoarea chestiune a incapacităţii de plată, este, desigur, nava-amiral a socialismului cu faţă umană, camuflat ca “etatism”.

E o demenţă indispensabilă, fireşte, căci de ea atîrnă pacea şi armonia socială, nu? Prin pomenile de la buget pentru bugetari, cu toţii indispensabili, căci sînt electoratul captiv al stîngii, şi prin finanţarea la fel de indispensabilului “capitalism de cumetrie”, înfierat, magnific, şi de Nea Ion Iliescu Neipocritul, folosind o inspirată traducere a termenului “crony capitalism”. Mai nou, i se spune “model economic extractiv”. Interesant. Nu e vorba de industria extractivă în înţeles uzual, ci de extragerea avuţiei din cetăţenii care mai produc ceva, în folosul unei găşti care controlează statul.

Cîrma numai la stînga!

Extractivismul apelează, ca metodologie a jafului etatist, la taxe şi impozite dirijate spre cine trebuie prin legi şi contracte avantajoase; la biruri deghizate în cheltuieli declarate drept esenţiale pentru binele societăţii, gen asigurările obligatorii sau abonamentul Radio-TV; la birocraţie delirantă; la umflarea deficitului bugetar, spre a fi achitat de generaţiile viitoare; sau la cea mai simpatică, dar şi cea mai dură şi perversă formă de impozitare: inflaţia, creată prin “tipărire” de bani. Invocîndu-se binele întregului popor, normal.

Alături de nava-amiral a extractivismului, sigur că ecologismul şi animalismul nu se compară nici ca tonaj, nici ca putere de foc. Dar sînt nave de escortă esenţiale, în indispensabila flotă de luptă socialistă. Nedumeririle unora nu îşi au rostul. Ecologismul este politică anticapitalism, aşadar socialism. Iar animalismul extinde în mod generos egalitarismul socialist, ridicînd şi animalele la nivelul egal al oamenilor. Pe bună dreptate.

Aşa cum puteţi constata foarte uşor, privind în jur, toţi oamenii sînt egali, nimeni nu e mai presus sau mai prejos decît dumneavoastră la nivel uman. Este? Tot aşa, aruncînd o privire lucidă spre necuvîntătoare, veţi constata că nu sînteţi mai presus decît animalele. Mai prejos normal că sînteţi, dorind eutanasierea. Dorind adopţia, însă, vă asiguraţi măcar egalitatea cu animalele, odată ce egalitatea între oameni întîrzie, din cauza idioţilor şi-a nesimţiţilor care nu pricep că trebuie să aveţi acelaşi salariu ca şi preşedinţii de la Microsoft sau Chevron, care ei ce morţii lor au făcut pe lumea asta, de au atîţia bani? Doar că sar cu tehnologii care n-avem noi aşa ceva? Păi e drept?

Baterie, foc!

Egalitarismul anticapitalist, prin ecologism şi animalism, reprezintă salvarea. Ia să extragă statul bani de la nesimţiţi pentru subvenţii la hrana comunitarilor adoptaţi, sau, şi mai bine, pentru adăposturi de comunitari făcute de anumite firme private cu bani de la stat, că asta cu adopţia are şi neajunsuri, ex-comunitarii mai urinează, mai defechează, mai muşcă, mai omoară. Şi tot statul să extragă viaţa din nenorociţii de străini care vor să facă profit otrăvindu-ne. Doar ca să fugă cu aurul şi cu gazele noastre. Nu ne trebuie cianuri, deţinem deja aur destul, cum a zis şi domnul Isărescu. Banca Naţională are 100 de tone în rezervă şi el n-o creşte că are superstiţie. De cîte ori România a avut mai mult aur, a fost nasol de ea. Păi dacă el, ca tehnocrat suprem, are superstiţie, ceva mai ştiinţific de-atîta se poate? E clar, nu ne trebuie aur.

Iar gaze sînt berechet, importăm doar vreun sfert din necesar. În zece ani se termină tot ce-avem noi şi atunci o să importăm sută la sută. Mai bine decît să bage Chevron gaz de şist în butelii ca să fugă cu ele noaptea, peste graniţă. Sau decît să-şi facă o conductă secretă prin care să-l vîndă la străini, că românii n-au bani să ardă gazul lui Chevron, ci doar gazul lui Gazprom, la ce preţ vrea Gazprom. Sau decît să-l dea americanii pe piaţa românească la preţul pieţei, din moment ce pe o piaţă cu mai mulţi furnizori preţul scade. Nu, cînd sînt mai mulţi furnizori preţul nu creşte, ci scade, da. La concurenţă, exact. Gen dacă ar fi şi Chevron peste Gazprom.

Oricum, nu contează. Pînă se termină explorările, că încă nu ştim dacă e ceva de extras, trec patru-cinci ani. Timp destul pentru Ponta & Co. să-şi vadă liniştiţi de extractivism, profitînd şi de confuzia ecologist-animalistă. Numai bună să deturneze atenţia de la chestii de tip gaura din buget de 3,8 miliarde apărută subit, nu prin vreo incompetenţă guvernamentală. Extragerea banului din populaţie poate continua. Mai înfundă cîte un extractor puşcăria, dar lasă, că se rezolva şi cu Justiţia. După ce navele de escortă se epuizează, nava-amiral o să-şi inventeze altele. Croaziera flotei socialiste decurge normal. Ar putea s-o intrerupă doar o flotă cu convingeri opuse. Ia-o fix de unde nu-i.

Sondajele prezidentiale de pe Blogary – ce putem observa

Toate afirmaţiile de mai jos sunt despre publicul Blogary *care a răspuns la sondaj*. E posibil ca vizitatori frecvenţi să nu fi răspuns, iar persoane care au trecut în trecere pe site să-şi fi exprimat opinia.

– Indiferent de scenariu, Predoiu obţine mai multe voturi (169-170) decât Elena Udrea (136).

– Dacă Predoiu s-ar confrunta în turul doi cu un candidat PSD, o cincime din respondenţi n-ar vota pentru Predoiu sau ar vota candidatul PSD.

– Dacă Elena Udrea s-ar confrunta în turul doi cu un candidat PSD, 40% (!) din respondenţi n-ar vota pentru ea sau ar vota candidatul PSD.

– Trei sferturi din respondenţi n-ar vota deloc în cazul unui tur 2 PSD vs PNL; un sfert ar face acest lucru. Ponta şi Antonescu sunt aproape la egalitate.

– O şesime din cei care au răspuns la sondaj acceptă faptul că ar putea vota pentru Crin Antonescu în turul doi, în funcţie de situaţie.

(Următoarele afirmaţii nu prezintă un grad mare de certitudine şi trebuie tratate cu prudenţă)

– Un pic mai mult de jumătate (55%) din cei care au răspuns la sondaj abia aşteaptă să voteze împotriva USL şi pentru un candidat care să i se opună, indiferent de numele său sau de partidul pe care îl reprezintă. Acest procent este *mic* având în vedere profilul Blogary. În alte cuvinte, o componentă majoră a publicului Blogary sunt indecişi sau nemulţumiţi de opţiunile propuse la prezidenţiale dinspre „dreapta”. Însă e devreme. Dacă această situaţie era întâlnită într-un sondaj din vara sau toamna anului următor, era cu totul altceva.

– 4% din respondenţi sunt votanţi sau membri PSD.

– Numărul votanţilor sau membrilor PNL care au răspuns la sondaj este de maxim 13%, fiind probabil la o cotă asemănătoare cu cea al respondenţilor PSD, menţionată mai sus.

Referendumul privind maidanezii din Bucuresti – o provocare pentru scena politica

Ideea referendumului este o eroare a lui Oprescu care are potenţialul de a se răsfrânge asupra USL:

1. Tema rămâne în conştiinţa publică. Nu i se dă „şansa” să dispară – în genere opinia publică din România e definită de zmuciri bruşte şi scurte.

Prin extensie, imaginea lui Oprescu poate ajunge să fie definită pe termen lung de acest scandal şi numai de el.

2. Opoziţia are şansa de a puncta consistent pe unul din aspectele la care stă prost de câţiva ani – aparenţa lipsei de empatie faţă de românii obişnuiţi.

3. Opoziţia are şi şansa de a se face remarcată într-un spaţiu electoral în care stă prost. Capitala nu e ieşită din comun din acest punct de vedere – ARD, de exemplu, a stat prost cam peste tot – dar în Bucureşti se găsesc 9-11% din voturile exprimate la nivel naţional. Asta ca să nu mai vorbim de încărcătura simbolică a pierderii şi recâştigării Bucureştiului.

Să vedem cum stă situaţia pe căprării:

Opoziţia: în luna următoare comunicatorii opoziţiei vor trebui să facă tot ce pot pe baza unei greşeli neforţate a adversarului. Răsplata nu va veni imediat: până la locale mai sunt doi ani şi jumătate, iar opoziţia nu şi-a profilat candidat sau candidaţi pentru primăria Bucureştiului.

Oprescu: dacă mai vrea să aibă un viitor politic (la alegerile din 2016 sau chiar 2014), el trebuie să întoarcă acest eveniment în favoarea sa. Însă măsuri energice de rezolvare a problemei nu stau în firea birocraţiei pe care o controlează. Fiecare maidanez devine o reclamă plimbătoare anti-Oprescu.

USL: În teorie pot sta deoparte. Da, l-au susţinut pe Oprescu la campania din 2012, dar el nu e membru al vreunuia din partidele componente.

În practică politicienii USL au blocat eutanasierea câinilor în trecut, lucru pe care opoziţia a început deja să-l speculeze. Iar fuziunea de imagine dintre USL şi Oprescu este încă puternică în conştiinţa publică.

De fapt, singurele alegeri importante din următorii doi ani sunt cele prezidenţiale. Dezbaterea publică privind maidanezii reuneşte teme relevante pentru prezidenţiabili: autoritate, leadership, familie, empatie. Este o oportunitate. Ne putem da seama cât de slabe vor fi alegerile de peste un an din faptul că cea mai bună reacţie a avut-o Traian Băsescu, adică cineva care nu poate participa direct la scrutin. Restul zecilor de candidaţi potenţiali au tăcut sau nu s-au făcut auziţi într-un mod distinctiv. Mai au la dispoziţie câteva săptămâni.

To war, or not to war…

Triumful competenței

Trebuia să vezi ca să crezi: Barack Hussein Obama justificîndu-şi planul de-a ataca Siria exact cu aceleaşi argumente invocate de George Walker Bush în cazul Irakului. Un dictator criminal, care a folosit arme chimice împotriva propriului popor. Riscul ajungerii acestor arme în mîinile teroriştilor, ameninţînd, astfel, securitatea Statelor Unite. Riscul periclitării prietenilor şi partenerilor Americii, vecini cu ţara dictatorului criminal. Riscul de-a încuraja, prin neintervenţie, alţi dictatori să folosească arme de distrugere în masă, batjocorind tratatele de neproliferare. “To war!” a zis Obama. La război, căci asta înseamnă “acţiuni militare” împotriva Siriei.

La război împotriva “Măcelarului din Damasc”, Bashar al-Assad, la fel cum Bush chemase la război împotriva “Măcelarului din Bagdad”, Saddam Hussein. La război cu liderul Partidului Renaşterii Arabe Socialiste din Siria (“Baas” înseamnă “Renaştere”), după războiul lui Bush cu liderul Partidului Renaşterii Arabe Socialiste din Irak. Vlăstare gemene, din aceeaşi tulpină, crescută după cel de-al Doilea Război Mondial. Detalii care nu se menţionează, căci n-au, fireşte, vreo legătură cu socialismul (aşa cum nici naţional-socialismul, adică nazismul, n-a avut, nu?), dictaturile din Siria şi din Irak folosind termenul doar aşa, în lipsa altuia mai bun, cît şi în scop clar de întinare. La război, aşadar, în numele aceloraşi idei pentru care Bush a fost demonizat şi batjocorit fără milă, fără încetare, fără jenă de Barack Obama, de vicepreşedintele Joe Biden, de ministrul Apărării Chuck Hagel, de ministrul de Externe John Kerry, de fostul ministru de Externe Hillary Clinton şi de ceilalţi corifei ai stîngii americane, din Partidul Democrat, pînă să preia ei şi puterea executivă. De rîsul lumii, ar zice unii.

Mergem pa, pa!

Greşit. De fapt, e vorba de competenţă desăvîrşită. Înainte de-a mai juca un golf cu Joe Biden, Obama a precizat, în istorica sa chemare la război, că e “conştient” de faptul că este “Preşedintele celei mai vechi democraţii constituţionale din lume.” Ceea ce ar putea deschide o interesantă discuţie despre democraţiile neconstituţionale, cum se descurcă ele în neconstituţionalitatea lor democratică, sau în democratica lor neconstituţionalitate. Dar nu asta contează. Războiul lui Obama tînărul n-are nici o legătură cu războiul lui Bush tînărul. Spre deosebire de predecesorul său, care, constituţional, a cerut acordul Congresului (Parlamentului) pentru războiul cu Irakul, şi Obama a cerut, constituţional, acordul Congresului. Dar nu neapărat ca să-l obţină, aşa cum a făcut Bush în 2002. Lovitura de maestru ar fi să nu-l obţină.

Căci, între timp, Obama a lăsat America fără “relaţia specială” cu Marea Britanie, axa Washington-Londra, coloana vertebrală a “Lumii Libere”, de la Roosevelt şi Churchill încoace. C-o fi fost gestul simbolic de-a returna un celebru bust al lui Churchill, pe care guvernul britanic i-l împrumutase lui Buşulică pe termen nedefinit, pentru Biroul Oval (şi tupeul de-a nega faptul, indicînd o copie plasată altundeva în Casa Albă), c-or fi fost alte sfidări la adresa Regatului sau doar incapacitatea lui Obama de-a convinge publicul britanic de necesitatea războiului cu Siria, 88% fiind împotrivă, cert e că Parlamentul de la Londra i-a dat cu flit, prin intermediul premierului David Cameron, ieşit, ca fraierul, la înaintare. “Oh, no! Not to war!”, au zis, majoritar, parlamentarii. Nu la război.

Castanele din foc

Cameron ar fi primul premier britanic neîngăduit de parlament la război, dar nu despre competenţa lui e vorba. Nici despre faptul că “The New York Times”, ziar care i-a făcut, neostoit, campanie lui Obama, a reprodus online o postare pe Facebook revendicată de Hafez al-Assad jr., unsprezece anişori, fiul lui Bashar. Textul îşi bate joc de Barack la modul “na, atacă dacă te crezi tare”, dîndu-i şi lecţii de democraţie. Cu deplină competenţă, spre a reface imaginea Americii, atît de grav afectată sub Bush, Obama a debarasat America de sprijinul militar al Marii Britanii. În plus, şi Germania i-a dat cu flit, lăsîndu-l cu fosta putere colonială din Siria, Franţa socialistului Hollande, 31% popularitate în sondaje. Despre ONU, evident, nici nu putea fi vorba, graţie Rusiei, furnizoarea de armament a lui Bashar şi deţinătoare de bază năvală în Siria, cit si Chinei comuniste. Deci e simplu. Dacă şi Congresul SUA respinge războiul, în ton cu opinia publică, nu-i vina lui Obama.

El a vrut să-l oprească pe Bashar: după aproape doi ani şi jumătate de masacru convenţional, cu peste 100.000 de victime, i-ar fi declarat şi război, avînd dovezi certe, dar totuşi discutabile de către unii, despre armele chimice. Însă poporul şi Congresul n-au vrut. Dacă, însă, Congresul aprobă, va fi un război strict limitat, cumpătat, de la distanţă, fără trupe, fără intervenţia masivă, disproporţionată şi eşuată din Irak. Bashar va fi eliminat cu rachete bine ţintite, iar “Primăvara Arabă” va triumfa şi în Siria, prin alegeri libere. Disputate, gen, ca în Egipt, între Partidul dictaturii islamice şi Partidul dictaturii militare, în lipsa altor forţe democratice. Politic, e geniu pur. Dacă Bashar ar fi îndrăznit vreun măcel cu Bush la putere, în 2002, 2003, 2004, 2005, 2006, 2007, 2008, în aşteptarea şi apoi în prezenţa masivei, disproporţionatei şi eşuatei intervenţii americane în Irakul vecin, e o întrebare inutilă. Medicul oftalmolog Bashar al-Assad, specializat la Londra, îşi execută măcelul din martie 2011, pe fondul retragerii obamiste din Irak. Pînă cînd? (va urma)

KAMIKAZE

Abonamente Kamikaze

Functia il umple pe Ponta, nu Ponta umple functia

Funcția bate omul

Ponta  a anunțat că votează, ca deputat, împotriva legii Roșia Montană, deși ca premier a votat pentru.

Ponta ne spune că el ia forma vasului în care e pus. Funcția îl umple pe Ponta, nu Ponta umple funcția. Asftel, ne putem aștepta la orice de la el, atîta timp cît nu știm cine e Ponta și în ce crede el. Ponta spune că parlamentarii PSD vor vota conform conștiinței. Conform cărei conștiințe? Celei de parlamentar, de membru de partid, de gorjean, de moldovean, de ardelean, de bărbat, de tată, de frate, de femeie, de suporter al Stelei, de fan Margareta Pîslaru sau Pink Floyd? Fiindcă am înțeles că conștiința e legată de funcție, nu de om. Conștiința de parlamentar a lui Ponta votează împotriva legii, în timp ce conștiința de prim ministru votează pentru lege.

Ponta ne spune că funcția contează, nu omul. Cu alte cuvinte, este indiferent cine e președinte de partid, parlamentar, președintele Senatului, ministru, premier sau președintele țării. De ce să votezi cu Ponta sau cu Antonescu la președinție, cînd deciziile nu vor fi luate de Ponta sau Antonescu, ci de președinte? Dacă funcțiile au decizii presetate, atunci de ce le mai umplem cu oameni? De ce mai există alegeri? De ce Ponta mai vorbește în nume personal și, în general, de ce a mai intrat în politică dacă persoana sa nu există, e nulă, e goală și deci nu aduce nimic în politică?

Dacă Ponta ajunge președintele României, votanții lui vor avea surprize. Căci degeaba Ponta promite ceva în campanie. În campanie nu e președinte, e candidat, iar deciziile nu le ia Ponta din campanie, le ia Ponta președintele. La preluarea funcției prezidențiale, Ponta preia și un set de decizii prezidențiale neștiute de alegători. Ponta candidatul va declara că va menține alianțele externe ale României, dar, ca președinte, Ponta rupe alianțele occidentale ale României. Și dacă deciziile nu le ia Ponta și sînt presetate, de cine sînt presetate?

La un asemenea nivel de lașitate și iresponsabilitate, încep să cred că Ponta este cel mai mare rău care i se poate întîmpla României la prezidențiale. Chiar mai rău decît Antonescu, deși era greu de crezut că există personaj politic mai nociv pentru România.

Partidul comunist crestin si democrat

Originalitate în tot şi-n toate

Sînt oameni şcoliţi, luminaţi. Susţin cu hotărîre că nu sînt comunişti, ba dimpotrivă. Dar nu ratează vreo ocazie să critice capitalismul. Deschid, invariabil, cu formule elegante: “Lasă, mă, că şi capitalismul ăsta…” sau “Da, mă, m-am lămurit şi cu capitalismul ăsta…” Urmate de revărsări somptuoase de sofisme. Faptul că aspectele reprobabile ale capitalismului, pe care le invocă, sînt opera socialismului inoculat în capitalism nu îi preocupă. Le scapă detaliul că etatismul este socialism.

Afirmă că sînt pro-occidentali. Dar de cîte ori vine vorba despre Occident, nu uită să spună că Occidentul e de vină. Dar mai ales America. Pentru toate relele. Rusia şi China sînt opţiuni net superioare.

Nu reuşesc să priceapă diferenţa dintre egalitatea şanselor şi egalitatea rezultatelor. Prima produce societăţi libere şi prospere, fiind singura formă de egalitate posibilă între oameni. Cealaltă, fiind imposibilă (prin înzestrarea naturală inegală a fiecăruia faţă de oricare altul, lucru imposibil de schimbat), produce comunism, garantînd mizeria şi inegalitatea. Exact ca în “Ferma animalelor”: toate animalele sînt egale, dar unele sînt mai egale.

Bine, nici Obama n-o pătrunde pe asta, el înţelegînd că “Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii” e un îndemn la eliminarea inegalităţii veniturilor, prin aspră impozitare progresivă. Conform “Manifestului Partidului Comunist”, Karl Marx şi Friedrich Engels. Dar Obama e preşedintele american cu cele mai multe zile de concediu din istorie, are şi Premiul Nobel pentru Pace, nu-i simplu muritor.

Ta-da-da-daaaam…

Sînt incapabili să observe că socialismul şi comunismul nu sînt lucruri diferite, ci etape ale aceluiaşi proces. Scriptura comunistă spune clar: socialismul e etapa obligatorie spre comunism. E copilăria comunismului. Social-democraţia e tot socialism, doar că avansează treptat, metodic. Iar centru-dreapta e tot stînga.

Spun că sînt creştini. Dar cred că apariţia capitalismului în Occidentul creştin a fost un accident, putea să apară oriunde. Detaliul că doar în capitalism cineva poate face avere ajutîndu-şi semenii să trăiască mai bine, producînd, la concurenţă, bunuri şi servicii cerute de public, la preţuri tot mai scăzute şi la calitate tot mai bună, nu-i tulbură. Nici ideea că nu banul e sursa tuturor relelor, ci iubirea de bani, adică important e ce face omul cu banii cîştigaţi cinstit. Poate industrii noi, nesubvenţionate, ci rentabile, locuri de muncă noi, tot mai bine plătite, treburi din astea.

Nu-i perturbă nici faptul că fără respectarea contractelor, capitalismul nu poate funcţiona. Adică fără legi percepute ca fiind drepte, morale. Morala respectivă fiind absolută, nu relativă. Nu-i frapează ideea că să ajuţi pe cineva cu bani din buzunarul tău e nobil, iar să ajuţi pe cineva cu bani din buzunarul altuia e furt. Chiar dacă i se spune protecţie socială. Generozitatea creştinească e un gest individual, de conştiinţă. Nu e confiscare impusă de stat, prin impozite. Cerinţa de-a nu rîvni la ce a dobîndit altul cinstit, legal nu-i emoţionează. Lupta de clasă e morală, gen.

Pam-pam-pam-paaaam…

Evident, se declara democraţi. Sînt ferm convinşi că în Egipt, de pildă, s-a dat o lovitură de stat militară împotriva democraţiei. “Un om, un vot, o dată şi gata” li se pare un model în regulă. Venirea la putere, prin alegeri, a unui partid care are ca scop, deloc secret, instaurarea unei dictaturi este perfect rezonabilă, căci reflectă voinţa poporului, liber exprimată.

Dar ei nu înţeleg diferenţa dintre democraţie şi dictatura majorităţii. Normal, doar ţine de morala absolută, nu relativă. Nu orice societate, nu orice cultură, nu orice religie oferă morala absolută de care are nevoie democraţia modernă, ca să existe. Democraţia modernă creată tot în Occidentul creştin. De nişte creştini. Pură întîmplare, desigur.

Ca oameni şcoliţi, luminaţi, nu ratează nici o ocazie de-a forma, cu atenţie, opiniile publicului, luptînd constant, multimediatic, în scris şi prin viu-grai, pentru democraţie, economie de piaţă, integrare în Occident. Prin reciclarea tuturor şabloanelor consacrate de Adevărul, România Mare, ziarul Azi şi, desigur, Televiziunea Română Liberă, în epoca lor de glorie. Nu înţeleg că asta fac. Nu înţeleg de ce li s-ar spune că ei sînt, de fapt, Partidul comunist creştin şi democrat. În mod evident, e o aberaţie desavîrşită. O tîmpenie absolută. Aşa ceva n-are cum să existe. Sigur că nu. Nu?

articol preluat din Kamikaze