Post Category → Familie

Relatia ca miracol

Cu foarte mulți ani în urmă, am citit o carte de psihologia cuplului în care ni se prezenta, printre altele, și un clasament al relațiilor după criteriul funcționalității lor.
În topul acestui clasament stătea relația perfectă, adică acea relație în care doi – cei mai buni – oameni se întâlnesc în cel mai bun moment al lor și au prin urmare, cea mai bună relație. În 15 ani de practică, n-am întâlnit relația asta.
Eu cred că n-am întâlnit-o pentru că nu există. Nu există acum și nici n-a existat vreodată.

Când se întâlnesc doi oameni, se întâlnesc două lumi diferite, cu istorii, cu traume, cu nevroze, cu obiceiuri, cu așteptări, cu viziuni diferite asupra vieții.
În momentul întâlnirii, când cei doi se îndrăgostesc, diferențele respective nu se simt, ele sunt neimportante. Îndrăgostirea este până la urmă starea aceea ce precipitare psiho-fiziologică menită să-i aducă pe cei doi într-o apropiere fizică și într-o apropiere psihică necondiționate. Această apropiere, această potrivire nu ar putea avea loc fără ajutorul fantasmei, adică a acelui construct imaginar pe care fiecare dintre cei doi îl vor pune la un moment dat în brațele celuilalt. Fiecare trebuie să se descurce cum știe cu fantasma partenerului.

Când realitatea scoate din scenă fantasma și starea de îndrăgostire dispare, omul din fața ta e nu doar diferit, ci și urât, amenințător, trădător chiar. Atunci și acolo începe relația. De acolo te descurci cum știi.

Pe vremea părinților noștri exista comunitatea, biserica, rolurile sociale relativ fixe, valorile prea puțin negociabile – toate astea ofereau un cadru stabil și niste repere care simplificau și totodată reglementau relațiile.
Astăzi nu ne mai ține nimic. Comunitatea e fragmentată, biserica e tot mai puțin prezentă în dinamica interpersonală reală, iar valorile sunt fluide și interpretabile. Astăzi relația perfectă a devenit aproape imposibilă.
Dar totuși, calitatea vieții noastre e dată de calitatea relațiilor noastre. Ce ne facem?

Nicicând nu am fost mai neajutorați în fața relației cu celălalt și nicicând nu am fost mai provocați de alteritate ca astăzi.
Soluția unei relații bune este dată exclusiv de disponibilitatea noastră afectivă și de resursele noastre – afective și cognitive. Și de creativitatea celor doi angajați în relație.

Angajamentul creator, participarea imaginativă, atitudinală și comportamentală într-un spațiu intersubiectiv care se numește relație. Despre asta este vorba, cred eu. Despre un anumit tip de angajament care FACE realitatea.

Câteva repere concrete:

1. Să ai curajul să greșești. Definiția greșelii este, din punctul ăsta de vedere, următoarea: eșecul de a te apropia/de a-l cunoaște pe celălalt. Când greșim, stăm în fața celuilalt fără a fi susținuți de nimic – nici de abilități, nici de mecanisme de apărare. Rămânem în fața celuilalt: noi și intenția pură de a face bine. Nicicând nu ești mai aproape de o altă ființă decât atunci când te afli în plin eșec recunoscut ca atare.
2. Cearta, conflictul, pune partenerii față în față. Conflictul forțează conștientizarea unor riscuri/amenințări – fie ele reale sau imaginare – asupra relației. Cearta TE ȚINE în relație, desigur, cu o condiție: să existe un moment ulterior în care partenerii să fie suficient de disponibili pentru a valorifica ceea ce s-a spus pe parcursul conflictului. Cearta e bună dacă știi ce să faci cu ea.
3. Un semn că ești angajat fără rest într-o relație e disperarea pe care o resimți uneori. Dacă nu ai trecut prin disperare (și prin absurdul total) ești – cel mai probabil – angajat într-o relație contractuală (bani, sex, etc.) sau într-o relație patologică (e vorba de acele relații unde se întâlnesc două patologii individuale pentru a se “armoniza” într-o patologie de cuplu)
4. Confortul psihic nu e neapărat un semn că ești într-o relație bună. O stare de bine poate fi facilă. Sau patologică. Ceea ce contează este o mai bună articulare a profilului uman al fiecăruia dintre parteneri, în urma angajării într-o relație. Ăsta este un indiciu extrem de precis al calității relației. În această relație, ambii parteneri devin mai buni, mai deștepți, mai curioși, mai dispuși să-și asume riscuri (inclusiv profesionale), dar mai ales, mai dispuși să sufere unul pentru celălalt. Și, implicit, pentru relație.
5. Cel mai mare avantaj al unei relații bune este, cred, posibilitatea de a sta în fața cuiva care îți cunoaște lașitățile, momentele de meschinărie, în fine, toate scăderile umane, toate acele lucruri pe care le ții la marginea conștiinței tale. Dacă acel om alege să rămână lângă tine chiar cunoscând aceste lucruri, dacă acel om continuă să creadă în tine și să te respecte, înseamnă că te iubește.

Când o mamă face asta, nu e nimic meritoriu în atitudinea ei. Când un partener face asta, e un miracol.

(Foto: imagozone.com)

Cateva reflectii despre alienarea parentala

Legea asta e, în sine, bună. În România mamele – divorțate sau nedivorțate – încă își folosesc în mod frecvent copiii pentru a se răzbuna pe bărbați. Am văzut bărbați îngenunchiați, terminați de femei care s-au folosit de copii pentru a-și zdrobi soții. Se poate și invers, dar eu personal am întâlnit mai puține cazuri.
Da, denigrarea celuilalt părinte în prezența copilului e un abuz. Mai mult, implicarea copilului de către un părinte în orice formă de subminare a celuilalt părinte e un abuz.

Părintele e pentru copil mai mult decât o persoană apropiată. E o structură psihică esențială în stabilitatea și dezvoltarea copilului. Când unul din părinți e denigrat în prezența copilului, ataci practic o structură psihică a acestui copil. Îl ataci pe el.
Spuneam că nici măcar nu e nevoie ca părintele atacator (de regulă mama) să formuleze explicit acuze la adresa tatălui. Se întâmplă de multe ori ca în spatele unor exprimări formale de genul „e bine și cu tata”, „poți să mergi cu tata dacă vrei”, atitudinea ei să fie una profund dezaprobatoare. In realitate, prin toate celelalte mijloace (mai puțin cel verbal) ea îi transmite copilului un mesaj opus: “eu merit iubirea ta, tatăl tău nu o merită”. Esența mesajului care ajunge la copil este următoarea: „eu sunt bună, tata e rău, dacă mă iubești pe mine, n-ai cum să-l iubești și pe el.”

În felul acesta, copilul își va reprima orice act spontan de afecțiune îndreptat spre părintele denigrat de teamă că va dezamăgi părintele denigrator (cel care merită, de drept, iubirea).
Cum părintele “puternic”, adică cel care este de obicei mai potent din punct de vedere afectiv, este de regulă mama, în caz de divorț, copilul își va reprima toate trăirile pozitive față de tată de teamă să nu fie abandonat de mamă. Teama de a nu dezamăgi părintele “bun” e uriașă.
Dacă acest copil trăiește totuși sentimente bune, pozitive, de afecțiune față de tată, apare sentimentul vinovăției care poate antrena o dinamică psihopatologică. De aici până la depresie nu mai e mult.

Mai e un aspect de notat: copilul simte, la un anumit nivel, că este manipulat afectiv de către mamă, dar nu-și poate exprima direct agresivitatea și se simte astfel neputincios. Apar, astfel, în acel copil, și premisele anxietății, nu doar cele ale depresiei.
Mai mult decât atât, copilul, la un moment dat, va găsi forme indirecte de a pedepsi părintele iubitor: începe șantajul (copilul însuși preia instrumentele manipulării și ale șantajului observate la parintele denigrator) – va șantaja deci ambii părinți (nu mănâncă, nu doarme, nu vrea să meargă la școală, cere bani de la părintele denigrat, duce vorba de la un părinte la altul etc.) Acest comportament are toate șansele să se fixeze ca trăsătură de personalitate.
La final avem un copil cu premise depresive și anxioase, plus un caracter urât (manipulator, șantajist, slab etc.).

Aș tăia un pic elanul și celor care sunt bucuroși că se recunoaște și la noi fenomenul alienării parentale. Comenta cineva, mulțumit: în sfârșit, părinții au drepturi egale!
De fapt, legea asta e în slubja altei legi – aceea a custodiei comune. Or asta e genul de lege care pare perfectă pentru toată lumea, dar care face rău copilului. E atât de generoasă, atât de rezonabilă, încât ne mulțumește pe toți. Mai puțin pe copil.
Psihologul care face evaluarea părinților se spală pe mâini imediat: decide plin de înțelegere că ambii părinți sunt OK. Judecătorul nu mai trebuie să delibereze prea mult, nu trebuie să-și piardă vremea citind dosare. Nu pierdem nici mână de lucru fiindcă în felul ăsta ambii părinți pot rămâne în câmpul muncii.
Rămânem totuși cu o mică problemă: copilul se alege cu două mame, cu doi tați și cu două case. Le are pe toate și nu are nimic.
Personal, NU sunt pentru custodia comună. Copilul are nevoie de O casă, de UN mediu, de niste valori coerente, de stabilitate emoțională, de coerență biografică.

(Foto: psychologytoday.com)

Pedeapsa si valorile

Vera Șandor este unul dintre cei mai experimentați si mai documentați psihanalisti din țara asta. Opinia dumneaei în toată această dezbatere despre cum ar trebui educați copiii este mai mult decât necesară, este obligatorie. Eu o așteptam de ceva vreme. Mă bucur c-o avem în sfârșit.

Așa cum se poate citi în link, Vera Șandor spune că separarea copiilor de părinți nu trebuie făcută decât in cazuri de abuz cu substrat pervers, că nu e bine să găsim înlocuitori artificiali pentru mamă, dar mai ales, spune Vera Șandor, relația dintre părinte și copil are la bază o comunicare profundă, de tip inconștient, care nu permite o reglementare\hiper-reglementare exterioară. Aceste lămuriri sunt binevenite pentru că așează discuția pe o bază solidă.

În privința pedepsei, însă, indiferent de forma acesteia, Vera Șandor pare să fie extrem de categorică: pedeapsa are doar beneficii aparente și dezavantaje profunde si de durată. De asemenea, prezintă pedeapsa ca pe un esec de empatie, intelegere si chiar de dragoste.

Eu nu pot aici decât să mă întreb daca nu cumva această atitudinea categorică vine dintr-o abordare foarte restrictivă a pedepsei, una de tip surprinzător de contabilicesc (mai ales pentru un psihanalist!) care nu ia în calcul impactul emoțional al unui gest parental anume. Eu cred că e important să vedem pedeapsa într-o accepție mai vastă și mai dinamică, care să includă și acele limitari/sancțiuni care reglementează inevitabil orice tip de relatie autentică. Nu cred că se poate vorbi de implicare emoțională în lipsa acestora. Când, de exemplu, copilul/partenerul forțează prea mult limitele relației, intr-un moment in care parintele/celălalt partener este vulnerabil ( ca orice om, oricat de echilibrat si sanatos ar fi, are și momente de vulnerabilitate), atunci, din pricina vulnerabilității, acel om se va simți vătămat. În virtutea unor mecanisme de aparare (deci pre-reflexive), va purcede la sanctionări: retragere fizică, retragere afectivă, răspuns agresiv verbal sau chiar comportamental. Oricâta intelegere ar exista pentru dinamica profunda a copilului/partenerului care a forțat relația, reacțiile de apărare sunt, în anumite situații, nu doar legitime, ci chiar obligatorii, pentru ca ele țin relația într-o structură valorică și dinamică. In afara lor, relatia ar fi dezarticulata si fără miză. Intr-o astfel de relatie nu cresti ca persoană si nu contezi ca interlocutor. De fapt, nimic nu conteaza într-o relație ca cea semnalată de Vera Șandor: adică acolo unde orice tip de pedeapsă se traduce într-un un eșec de iubire.

Fără pedeapsă nu avem limită, fara limită nu avem valori, fără valori dispare sensul si dimensiunea tragica a vietii, daca dispare sensul si dimensiunea tragică, viața nu merita trăită. Să nu se înțeleagă de aici că avem nevoie de dosuri de palmă pentru a face viața mai interesantă. Ce vreau să spun este că reacția punitivă a oricărui om poate da măsura implicării lui afective în relație, nu are cum să semnaleze din start un eșec de comunicare.

(Foto: keithcraft.org)

Legea anti-fumat. O observatie de fond

Nu fumez și n-am fumat niciodată. Și nici nu frecventez baruri/restaurante în care, zic unii, ar putea să deranjeze fumul de țigară. Pe mine personal, legea asta nu mă privește. Arareori se întâmplă să am fumători în preajmă. Dar pornind de la toată tevatura asta, aș vrea să fac o observație de fond.

Mai întâi trebuie să fac clar faptul că nu contest existența nefumătorilor de bună credință care se simt realmente deranjați de fumători și, prin urmare, înțeleg să ia atitudine. Cu toate astea, n-are cum să nu-mi treacă prin minte că majoritatea covârșitoare a militanților antifumat folosesc zilnic mașina, deși ar putea să n-o facă. În România aproape toată lumea are mașină și absolut nimeni nu e dispus să renunțe la ea. Fumatul ține de micile nevroze, e o chestie de compulsivitatea cotidiană, mașina ține de narcisism, de confirmarea valorii personale. Fumatul poate deranja un număr n de nefumători, gazele de eșapament, însă, ne omoară pe toți. Și nici nu ne putem feri de ele. Nici pe noi și nici pe copiii noștri. Mie mi se pare că avântul cu care s-a repezit lumea să desființeze fumătorul seamănă cu avântul cu care s-a repezit să acuze părintele care a dat copilului o palmă la fund. E trendy să te declari anti-fumat. E o chestie de civilizație. Aș vrea să le amintesc tuturor celor exagerat de preocupați de interzicerea fumatului în locurile publice că, probabil, n-ar fi la fel de entuziasmați de o lege care să limiteze numărul mașinilor în centrul orașelor.

Apare din nou aceeași problemă de fond: vrem să fim trendy, dar n-avem niciun chef să mergem la esențe, să facem schimbări de substanță. E mult mai ușor să susții sus și tare că fumatul e oooooorrrrribil decât să lași mâine dimineață mașina în parcare și să iei autobuzul. Tot așa cum e mult mai ușor să-ți dai ochii peste cap când auzi că x și-a pălmuit copilul, în loc să încerci să fii atent la dinamica reală a relației cu copilul. Că tot a venit (din nou) vorba de copii: ei suferă mai mult din pricina poluării decât din pricina fumatului pasiv. Îl poți feri de unchiul fumător care vine în vizită, dar nu-l poți feri de noxe. Ca de obicei, refuzăm să ne asumăm o schimbare de substanță care să ne COSTE ceva, care să presupună o modificare profundă de comportament, în favoarea unor vociferări ieftine care nu ne costă nimic.

(Foto: bbc.com)

Maimuta si copilul

De ce se maimuțăresc adulții în fața copiilor?

1. Omul e speriat de copilul din fața lui, deci își va subția vocea și se va maimuțări compulsiv, exact așa cum o băbuță cu frică de Dumnezeu, aflată singură în miez de noapte pe o stradă pustie, spune toate rugăciunile pe care le știe.

2. Omul cerșește atenție și afecțiune din partea copilului, deci folosește maimuțăreala ca mijloc de obținere a unui rol privilegiat în fața celui care are putere emoțională absolută.

3. Omul vrea să șantajeze copilul, să-i întindă o capcană, iar maimuțăreala are rol de cântec de sirenă menit să-l ademenească înspre ceva: farfuria cu mâncare, încetat din plâns etc.

4. Omul este lipsit de imaginație, nu știe ce să facă în prezența copilului, așa că se maimuțărește.

5. Maimuțăreala are multe alte aplicații. Toate seamănă între ele.

Ce au în comun? Orice tip de maimuțăreală este în folosul maimuțoiului, nu copilului. Prin maimuțăreală omul îi cere copilului să se uite la el, la adult, nu la lume, la realitate. Eu, maimuțoiul, sunt mai important decât ceea ce vezi tu firesc, cu ochii tai, în jur. Maimuțăreala excesivă obturează accesul la realitate. Și este unul dintre primii indicatori ai eșecului de relaționare la copil.

Dinspre copil, lucrurile se văd în două feluri: 

1. Fie trăiește cu impresia că această reprezentație nu i se adresează, că e performată exclusiv spre satisfacția părintelui maimuțoi.

2. Fie trăiește cu impresia că părintele e la discreția lui, clown-ul lui personal care, la nevoie, dă din urechi și scoate flăcări pe nas.

__________________________________________________________________________________________

PS (Florina): Blogary nu se schimbă – deși se poate și bucătărisi socio-politic, la o adică, eu am făcut o încercare, mai demult – Blogary se diversifică, se extinde, se îmbogățește editorial.
Așa că pe lîngă Mircea, căruia îi mai mulțumesc încă o dată pentru colaborare – firească, de altminteri, aici, pornind de la individ ajungem să înțelegem mai bine socialul și politicul – sper să mai fie surprize.

Legalizarea casatoriei intre rude de acelasi sex

Sau argumentul ”Irons” (actorul Jeremy Irons e cel care a pus problema).

De ce căsătoria nu s-ar legaliza și pentru rude de același sex? Argumentul genetic, al consanguinismului, nu stă în picioare. Se știe că din legăturile sexuale între rude rezultă copii cu malformații genetice, însă în cazul relațiilor între rude de același sex nu există acest risc. Atunci de ce am interzice căsătoria între rude de același sex? Relația sexuală între rude e anormală? Dar cum definim normalul și anormalul? Este imorală? Dar cum definim moralul și imoralul? Dacă criteriul după care luăm decizia este libertatea și fericirea individului, atunci de ce le-am răpi indivizilor fericirea de a se împreuna cu rude?

Am stabilit (noi, societatea modernă și progresistă, nu eu) că nu procreerea este criteriul după care judecăm căsătoria dintre două persoane. Am stabilit că nu morala publică, indiferent care ar fi izvorul acesteia, este criteriul după care judecăm căsătoria dintre două persoane. Am stabilit că nu normalitatea, înzestrarea naturală, este criteriul după care judecăm căsătoria dintre două persoane. Am stabilit că libertatea și fericirea individului sînt singurele criterii după care judecăm căsătoria dintre două persoane. Acestea fiind zise, de ce nu am permite căsătoria între rude? De ce nu am permite căsătoria între rude de același sex? Care este argumentul care i-ar sta împotrivă? În cazul relațiilor sau căsătoriilor cu copii și animale încă mai avem argumentul lipsei de discernămînt a uneia dintre părți (copilul sau animalul), însă ce argument avem în cazul relațiilor și căsătoriilor între rude? Poate că în cazul căsătoriilor între rude de sex opus există argumentul genetic, deși am stabilit că nu procreerea este criteriul după care judecăm căsătoria, dar hai să zicem că ele nu pot fi legalizate fiindcă în urma lor ar rezulta copii cu grave malformații genetice, însă ce argument am putea avea în cazul căsătoriilor între rude de același sex? După criteriul libertății și fericirii individului, aceste căsătorii ar trebui legalizate, la fel ca și căsătoriile între persoane de același sex. Despre moral, normal, natural nu putem discuta, aceste criterii nefiind permise (sînt abuzive și medievale). Nu contituie discriminare interzicerea căsătoriilor între rude de același sex?

A nu se confunda căsătoria cu relația sexuală. Căsătoria este o uniune legală recunoscută și consfințită de stat și opozabilă terților, nu relație privată sub cearceaf. Zic asta fiindcă am văzut reacții de genul: ”Dar ce interesează statul ce fac cetățenii sub cearceaf?”

Familia, socialistii si conservatorii

Pentru socialiști familia e sursa tuturor relelor: a inegalităților, a discriminărilor, a tradițiilor. Prin intermediul familiei se transmit limba națională, proprietatea, cultura, credințele religioase, poziția și relațiile sociale. Familia e cea care asigură continuitatea. În condițiile în care stînga înseamnă revoluție, redistribuire, resetare, revanșă, resentiment, reînceput iar dreapta înseamnă acumulare, sedimentare, moștenire, memorie, continuitate nu e deloc surprinzător că familia constituie una din principalele ținte ale stîngii și ultime redute ale dreptei. Dacă atitudinea față de familie ar fi singurul criteriu al alegerilor politice și dacă politicienii dreptei ar fi cît de cît capabili, atunci dreapta ar cîștiga alegerile frecvent cu peste 70%. Nu o face.

Familia presupune decizii pe termen lung, care, la rîndul lor, presupun stabilitate. Inegalitatea, tema centrală a stîngii, este tocmai motivația existenței fiecărei familii. Muncim pentru inegalitatea dintre copiii noștri și ai altora. Iar eforturile noastre de azi pentru copiii noștri duc la inegalitatea de mîine. Muncim, acumulăm pentru copiii noștri, îi educăm, le oferim condiții, veghem asupra sănătății lor, astfel încît atunci cînd ajung la maturitate să fie cît mai pregătiți pentru viața în societate, să-și înceapă viața de adulți cu cît mai multe atuuri. Unii părinți fac mai mult pentru copiii lor, unii fac mai puțin, unii nu fac nimic sau fac mai mult rău. Părinții își ajută înzestrează inegal copiii, începînd de la moștenirea genetică, continuînd cu educația și moștenirea materială.

Eliminarea inegalităților este tema-vedetă a stîngii, tema cu cel mai mare succes la public. Se spune: ”Una e ca oamenii să se diferențieze între ei datorită meritului personal, una e să se diferențieze din start, datorită moștenirii, fie că e vorba de proprietăți, valori materiale, fie că e vorba de educație sau poziție socială. Nu toți avem șanse egale. Unii dintre noi pornesc în viață avantajați, alții dezavantajați. Aceasta este nedreptatea. Moștenirea anulează meritele.”  Stînga încearcă să reseteze societatea și să elimine aceste inegalități, prin diverse metode, fie că vorbim de naționalizări sau discriminare pozitivă.

Haideți să ne imaginăm că trăim în meritocrație. Nu socialism, nu comunism. Piață liberă, libertate, proprietate. Capitalism de-o generație. Ziua cîrtiței. Muncim, acumulăm, pornim afaceri, construim. Însă nu avem copii. Sau,  mai bine zis, copiii ne sînt luați imediat după naștere și crescuți izolat de părinți, fără să-i cunoască, în mari centre de creștere a viitoarelor generații. Pentru cei care au trecut prin comunism și cunosc sistemul de educație și sănătate de la noi nu e extraordinar de greu să-și imagineze așa ceva. Copiii, o dată ajunși la maturitate, intră în viață de pe poziții egale. Mă rog, relativ egale, rămîne totuși moștenirea genetică, care îi diferențiază. Un meritocrat radical ar putea spune că ”datul” nu este merit. Este meritul părinților. Nu e meritul tău că ai o moștenire genetică care îți dă mai multe șanse în viață decît altora. Și aici, formele extreme ale stîngismului pot interveni și au și făcut-o, încercînd să anuleze importanța moștenirii genetice prin propagandă. ”Totul e relativ, frumusețea și inteligența sînt discriminatorii și ofensatoare. În realitate, ele nu sînt importante, doar mentalitatea învechită – mic burgheză, capitalistă, imperialistă, a omului alb etc – este cea care le valorizează în detrimentul altor trăsături.” Dar să revenim la micul nostru exercițiu de imaginație. Cînd murim, tot avutul nostru, afaceri, proprietăți, sînt donate automat statului sau unor forme de asociere (asociații, cooperative etc). Care ar fi consecințele unui astfel de sistem?

În primul rînd, toți ne-am dori să murim săraci lipiți și să ”trăim clipa”. Cînd simt că mi se apropie ceasul (asta, în condițiile în care n-am ghinionul să mor pe neașteptate și tot ce aparține să rămînă statului), vînd tot. Nimeni nu va mai putea moșteni nimic, cu excepția statului. Moștenirea și donația vor fi considerate generatoare de inegalități și discriminări. Dacă s-ar elimina doar moștenirea în cadrul familiei, discriminarea și inegalitatea tot ar rămîne, în condițiile în care averea se poate dona, iar cel ce primește donația va fi avantajat față de ceilalți cetățeni care nu au norocul să  li se doneze o avere.

Ar dispărea motivația acumulării și construcției pe termen lung. Ar dispărea legătura dintre generații, liberul schimb între generații, ar dispărea memoria. După cîteva generații se va ajunge ca toți membrii societății să fie copiii statului. Crescuți de stat, educați de stat, cu memoria, cultura și valorile impuse de stat. Statul va fi unica sursă a memoriei, educației și valorilor. Și singurul deținător al proprietății. În cîteva generații se va ajunge la o populație uniformizată, lipsită de memorie și motivația de a continua. Dacă copiii sînt luați de lîngă părinți de la naștere, ce motivație ar mai avea cineva să facă copii? În acel moment, probabil că statul va pune la punct o industrie a procreerii, o imensă fabrică de copii. Cînd familia nu va mai exista, statul va fi atotputernic.

De aceea este vital să conservăm familia și deci inegalitatea, fie ea genetică, culturală, socială sau economică. Avem nevoie de predictibilitate. De stabilitate. De continuitate. De construcție pe termen lung. De memorie și de moștenire.

În anii 90 foarte puțini au înțeles miza restituirii proprietăților. Foarte puțini au înțeles răul pe care l-au făcut naționalizarea și colectivizarea. Astăzi, după 23 de ani, sînt suficient de mulți români care au acumulat averi în acești ani. Era de neînțeles în 92 sau 93. Acum românii își pot imagina mai ușor anii naționalizării și colectivizării. Ai muncit pe brînci din 1994 pînă în 1999, cu experiența, relațiile și banii acumulați în această perioadă ți-ai deschis o afacere. O afacere care te costă zilnic, de 14 ani, energie, timp, nervi, sănătate. Ți-ai investit toată viața în această afacere. Afacerea ta valorează cîteva sute de mii de euro, cîteva milioane sau zeci sau sute de milioane de euro. Ai cîteva proprietăți. Un apartament de lux sau o vilă sau două vile și trei case de vacanță. Ți-ai crescut copilul așa cum tu nu ai avut șansa să crești. L-ai dat la școli bune, te-ai îngrijit de sănătatea lui și să aibă toate condițiile necesare să crească armonios. Simți că ți-ai datoria, atît cît ai putut. În data de 17 august 2015 Parlamentul trece o lege prin care toate proprietățile imobiliare și toate afacerile trec în proprietatea statului. Absolut tot. 21 de ani de muncă, din 1994 pînă în 2015. Copilul tău are 16 ani. Intră în viață cu nimic. Ba nu. Are totuși ceva. Are educația primită în familie și în școli. Are totuși un atu. Un atu cîștigat din exploatarea celorlați, vor zice socialiștii. Din sudoarea poporului a făcut copilul tău școli bune, a trăit în puf și a primit educație aleasă. Alții nu au avut norocul lui. Ba mai mult, din cauză că tu le-ai exploatat părinții, acești copii au avut mai mult de pierdut, au fost dezavantajați. Cum poate fi eliminată această discriminare? Această inegalitate? Cum poate fi îndreptată această nedreptate? Originea sănătoasă sau, cum îi zice mai nou, discriminarea pozitivă, este soluția. Copilul tău va fi dat afară din școală și trimis să dea cu sapa și să care saci cu spatele. Copiii care nu au avut șansa unor părinți bogați, copiii ai căror părinți au fost exploatați vor fi trimiși la școli înalte și vor fi făcuție șefi peste copilul tău. În compensație. Dreptate pînă la capăt.

Familia este ultima redută împotriva Statului, a experimentelor totalitare. Nu este singura. Dar este cea mai importantă. Familia este cea care păstrează, memorează și transmite limba, cultura, credința, valorile, identitatea,  proprietatea. Familia e celula de bază a libertății.

Din păcate, vorbim doar de individ și stat, individ și societate, individ și comunitate, despre clase sociale, bresle, profesii, categorii de vîrstă și uităm că oamenii nu trăiesc nici izolați, nici în turme de pensionari, antreprenori, avocați, pesediști, cetățeni cu venituri între 2000 și 3000 de lei lunar. Trăiesc în familii. Au părinți, frați, surori, soți, copii, cumnați, veri. Cu familia locuiesc și cu familia petrec aproape tot timpul liber. Limba, cultura, credința, educația, sănătatea, profesia, solidaritatea se manifestă în familie pentru prima dată.

Una dintre marile erori ale așa-zisei drepte românești a fost tocmai neglijarea familiei ca alternativă la Statul maximal și ultima redută în fața asaltului stîngii. A fost neglijat rolul familiei în educație, în sănătate, în solidaritate. Pensionarii, care înainte de a fi pensionari sînt părinți și bunici, capi de familie extinsă, sînt de 23 de ani principalii votanți ai stîngii. Și asta fiincă dreapta în loc să încerce să le înțeleagă rolul și nevoile, s-a bosumflat pe ei și i-a transformat în ținte ale discursului, simboluri ale stîngii. Din toate atitudinile dreptei a reieșit că dorește răul pensionarilor și că lucrează pentru ca acest rău să se întîmple. În loc să se concentreze pe rolul familiei în susținerea celor în vîrstă, în loc să explice că doar o economie prosperă și puternică, adusă de capitalism, duce la creșterea veniturilor salariaților, celor tineri, creștere care se traduce prin creșterea contribuțiilor către fondul de pensii, pe de o parte, și creșterea contribuțiilor directe ale tinerilor membri ai familiei către rudele mai în vîrstă, către părinții și bunicii lor, pe de altă parte. O familie de tineri care cîștigă 10 000 de lei pe lună contribuie la fondul de pensii și la întreținrea pensionarilor din propria familie mai mult decît contribuie o familie care cîștigă 4 000 de lei. Familiile sărace, fără locuri de muncă sau cu locuri de muncă prost plătite, consecințe ale politicilor socialiste, abia se pot întreține pe sine, darămite să poată întreține și pensionarii. Ba mai mult. astfel de familii devin ele însele întreținute, asistate social. Astfel, bani care ar trebui să meargă către pensionari, prin contribuții la fondul de pensii sau prin susținere directă de către membrii familiei, merg către asistența socială a celor activi, care pot munci.

Eroarea dreptei a fost să-i includă pe pensionari la asistați social și să-i considere inamici, din cauza votului dat la începutul anilor 90 Faptul că pensionarii au votat cu Iliescu și stînga, faptul că trăiesc din bani de la stat, a făcut ca dreapta să-i considere drept inamici atît politic cît și economic. În ultimii 23 de ani, pensionarul a devenit simbolul stîngii la noi. Recunosc că mă număr printre cei care au gîndit și a scris astfel.

Același lucru este valabil și pentru copii.

Cît despre inegalitate, ar trebui să lăsăm ipocrizia la o parte și ar trebui să ne gîndim cît contribuim noi la inegalitate muncind pentru copiii noștri. Dar dacă inegalitatea s-ar rezolva prin diverse metode, propuse, evident, de stînga iar aceste metode ar fi rezonabile și benigne, nu ar implica experimente sociale aberante și totalitare, naționalizări, furturi și crime, care ar fi consecințele? Am scăpa de inegalități? Dacă statul ar rezolva aceste inegalități, ce rost ar mai avea ca noi să facem eforturi pentru copiii noștri? Cine sînt cei care au de cîștigat din eliminarea inegalităților? Cei de la nivelul de jos, cei care își ajută cel mai puțin copiii. Atunci, dacă copiii noștri, pot fi la același nivel cu ceilalți fără ca noi să facem vreun efort, atunci de ce ne mai spetim degeaba? E suficient să așteptăm să fie eliminată inegalitatea.

O turmă de bivoli migrează spre sud, unde poate găsi apă. Dinspre nord, turma e urmărită de o haită de lei. Cîțiva bivoli merg mai încet și rămîn în spate. Dacă bivolii ar avea puseuri doctrinare și tabere politice, bivolii de dreapta ar spune ”Ritmul în care se mișcă turma îl dau cei dintîi. Trebuie să ajungem la rîu ca să nu murim toți de sete. Chiar cu riscul ca cei din urmă să fie mîncați de lei.” iar bivolii de stînga ar spune ”Ritmul în care se mișcă turma îl dau cei din urmă. Trebuie să nu-i lăsăm pe aceștia să rămînă singuri, să fie mîncați de lei. Chiar cu riscul de a muri toți de sete.”

Revenind la familie, disputa stînga – dreapta pe tema inegalității reprezintă doar o bătălie pe care stînga și dreapta o duc pe frontul familiei.

Cît despre ”dreapta” românească…

La noi dreapta e tînărul cu studii înalte și venituri peste medie din urbanul mare. Stînga e restul. Dreapta e academicul cu doctorat  pe bune și primul joint tras pe holurile Sorbonei. Stînga e pe șantier, bea Unirea și fumează Viceroy (Carpați nu mai există). Dreapta are degete de pianist și pipă-n colțul gurii, stînga are degete de tractorist și face sex neprotejat în spatele șurii. Dreapta e reformistă, stînga e conservatoare. Dreapta e progresistă, stînga e reacționară. Dreapta e europenistă, stînga e naționalistă. Dreapta are mintea deschisă, stînga orbecăie în evul întunecat. Dreapta e urbană, stînga e rurală. Dreapta umblă cu pantofi italienești, stînga o arde-n opinci. Dreapta rezolvă ecuații complicate, stînga stă cu ochii pe pereții bisericii. Dreapta e meditativă, stînga e negustorească. Dreapta e înnoire permanentă, stînga e încremenire. Dreapta e 15% da’ buni, stînga e 85% da’ răi și proști. La noi a fi de dreapta e un semn de distincție, nu bun simț, e merit, nu datorie.

Cel puțin așa ne zic politicienii, intelectualii, strategii și comentatorii, și în general, toți cei care se definesc ca fiind de dreapta. Și nu de ieri, de azi. De 23 de ani. Ba chiar mai mult de atîta, în vremurile din urmă ”dreapta” a devenit un termen pe care-l folosesc pentru a se recunoaște între ei lipitorii de afișe și cărătorii de servietă ai lui Vasile Blaga. Semn că penibilul a atins cota maximă și sîntem la capăt de drum.

Despre copii (ai mei)

Se discută frecvent pe Internet chestiunea copiilor. De ce să faci copii, de ce să nu faci. De ce să faci unul, de ce să nu faci unul. Când e bine să-i faci, când nu e. Cine ar trebui să-i facă şi cine nu. Citind toate reacţiile mi-am amintit că şi mie mi s-au pus întrebările astea de multe ori şi nu prea am ştiut să răspund. În cele ce urmează încerc să explic de ce nu voi putea niciodată să răspund raţional la o astfel de întrebare.

Copiii mei nu au apărut ca urmare a unui raţionament. Nici unul dintre ei nu a fost rezultatul unui studiu sociologic, psihologic, de piaţă, de fezabilitate. Ce anume m-a determinat să vreau copii? Singurul răspuns este în imaginea de mai sus. Am fost convins că o să iasă bine. Am crezut cu tărie că apariţia copiilor îmi va face viaţa mult mai bună. În ce fel mai bună? aud întrebarea de la cititor. Iaca mai bună. Mai mişto. Mai cool. Mă aventurez să presupun că în multe cazuri situaţia este similară.

Cu alte cuvinte, e vorba de credinţă. Nu despre biserică sau Iisus Hristos, Mahomed sau alţi profeţi. Este vorba de relaţia omului cu propria viaţă. Unii o numesc viziune. Am avut “viziunea” că apariţia copiilor îmi va schimba viaţa în bine. Şi am avut dreptate. Sufletul meu s-a deschis către emoţii despre care nici nu ştiam că există. Nu mă refer aici numai la relaţia cu copiii mei. Sunt mult mai înţelegător, mult mai nuanţat în relaţiile cu alţi oameni, mă simt mult mai bine în vecinătatea copiilor altora. De altfel, daca mă gândesc cât pot eu de serios, nu îmi amintesc vreun lucru rău care să mi se fi întâmplat datorită apariţiei copiiilor.

Cred că în majoritatea cazurilor e mai mult sau mai puţin la fel. Nu există “raţiuni” pentru a avea copii. Există tot timpul o multitudine de “raţiuni” pentru a nu-i avea. Cei care depăşesc toate aceste motive descoperă (pe lângă multe alte bucurii) ce capcană infectă este în realitate raţiunea dacă nu este folosită conform manualului. Ştiu, pentru că am căzut şi eu de câteva ori în capcana asta.

Asta nu înseamnă că un copil este calea directă şi nemijlocită către fericire. Un copil nu este drogul suprem. Dacă nu eşti atent, poate deveni o povară şi atunci tot demersul eşuează lamentabil. Exemple sunt de jur împrejurul nostru. Cu excepţia oamenilor cu adevărat loviţi de soartă, sau a brutelor cu chip uman care apar din când în când în jurul nostru, marea majoritate a celor care eşuează o fac tocmai pentru că îşi pierd credinţa pe parcurs.

În concluzie, răspunsul raţional nu există. Nimeni nu poate să-l dea. Şi dacă cineva poate să o facă, fie face pe nebunul, fie este nebun. Ca orice persoană care vede lucruri acolo unde nu sunt. Cum sunt cei care vorbesc cu Napoleon în anul 2010. Sau cei care sunt chiar Napoleon. În anul 2010.

Sorin Milutinovici (sorin.greencore.ro)