Vendetta românească

Vineri seară, un prieten de Facebook postează:

Aurelian Popa: Badea si Ciuvica intr-un glas: nu vrem gratiere ca sa nu scape de puscarie oamenii lui base’.
facepalm.
#politichie

L-am întrebat dacă este adevărat, dacă oamenii aceia chiar asta spun, a confirmat.

Aici am ajuns. La același nivel cu Antena 3. Cred că l-ar lăsa și pe dom’ profesor să zacă în pușcărie, numai să o vadă pe Elena luată. Asta este marea miză. 

Atîta ură a atras femeia asta asupra ei încît nimeni nu mai stă să vadă ce este în dosarele pe care le are. La fel cum la fel de multă ură, bazată pe mult circulatele ”e bețiv, agresiv și violent, lasă că știm noi” din 2009 începînd, a strîns și președintele Băsescu. 

A vrea să faci dreptate cu ură nu e justiție, e răzbunare. 

Răzbunare la care se lucrează cu spor, din moment ce au ajuns, astăzi, foști susținători înfocați să se lepede ca de satana. 

Explicabil, de altfel. Unii prin propria existență, pusă la grea încercare și în balans cu principiile, la care se poate renunța ușor, de către unii. Alții, nefăcînd și neținînd decît cu cei cu care au fost tot timpul și pe care i-au promovat. 

Cei din urmă ar trebui ascultați, sînt oameni loiali unuia și altuia, dar sînt loiali. Ori loialitatea, ultima dată cînd m-am uitat în dicționar, era o virtute, nu un defect. 

Dar cum să ajungi la atîta nivel de ură încît să fii de acord cu, pînă mai ieri, dușmanii cei mai aprigi? Ce este ura?

Ura este un sentiment atît de puternic încît poate întuneca complet rațiunea. Ura este cea care nu-ți mai permite să discerni binele de rău. Ura stă, de altfel, la baza vendettei italiene. Acolo unde toți membrii unei familii trebuie exterminați. 

Mafia, da. Sună cunoscut, nu? Și la fel ca și la italieni, unde operațiunea Mani Pulite a sfîrșit trist și brusc, nici la noi nu va avea altă soartă. Alegerile au demonstat, oamenii sînt interesați de altceva. De ziua de mîine, de ziua de azi, de învățămînt, sănătate, transporturi, industrie, agricultură, comerț, turism. Anticorupția trebuie să existe, dar ca un segment ajutător al mersului societății, nu ca unul principal, nu ca miza vieții. Cînd este miză, nu mai este justiție și ajungem la situația italienilor din anii 90 și a noastră acum. 

Și de asta, printre altele, cîștigă alegerile un partid ca PSD. Care, împreună cu ALDE, dau măsura incompetenței, a prostiei crase de-a dreptul în ce privește gestionarea unei țări. Cînd vii la putere numai ca să-i scapi pe ai tăi, rezultatul nu poate fi altul.

Dar asta, proasta gestionare a țării, nu se discută. Se discută numai despre anticorupție, de parcă păcatul n-ar exista în natura umană. De parcă iertarea nu ar exista în creștinism. Și de parcă toți am fi oameni noi. 

Wait, wait, oameni noi? Exact, avem. Stînga românească, cea de rit nou, anticoruptă pentru că nu a avut ocazia să fie coruptă, este în ascensiune. 

Și așa ajungem iar la principii. Care pentru noi, dreapta, nu își găsesc întruparea în nimeni din politica românească de acum. Fără un vehicul politic care să le susțină, fără oameni, sîntem condamnați, vrem – nu vrem, partea bună, să luptăm pe meterezele anticorupției. Adică de nici o parte a spectrului politic. 

Precizare: Pentru că am fost întrebată de ce îl apăr pe Băsescu. Nu îl apăr, nu îl cunosc, nu am vorbit vreodată și nu am nici un motiv personal ca să îi iau apărarea președintelui Băsescu. Reacția mea este generată atît de manifestările de ură sesizate fără drept de apel la alții, cît și de încercarea de a afla dacă nu cumva spune ceva bun, transformat automat în ceva rău, prin trunchiere sau preluare tendențioasă. Dacă nu cumva are dreptate. Niciodată nu știi cu adevărat ce-a spus, dacă nu asculți. 

Pentru că eu consider că este păcat să nu beneficiem de experiența de zece ani ca președinte a lui Băsescu. Și pentru că atunci cînd a fost președinte, și-a îndeplinit mandatul așa cum a promis. 

Mostră de ”glumă” din spațiul public. Sau de încredere în justiție. Sînt, cred, sute așa: 

Asta nu e glumă. 

Cît despre americani, pînă acum stăm bine:

Întăriţi-vă instituţiile şi societatea. O Românie puternică, sănătoasă, democratică, prosperă este una în care lupta anticorupţie nu este un instrument pentru a vă bate unii cu alţii, ci este de fapt despre a face societatea să funcţioneze mai bine pentru cetăţeni. Având acestea, România devine un aliat mai bun şi un contributor mai bun. În al doilea rând, cred că trebuie să vă gândiţi înainte care este problema pe care trebuie să o rezolvaţi şi cum contribuiţi la asta. Deci sunt două lucruri: îndreptaţi-vă instituţiile şi fiţi problem-solvers (rezolvatori de probleme) – Kurt Volker, fost ambasador SUA la NATO

PSD a alocat 2% din PIB pentru NATO, ceea ce a atras laudele americanilor, în plus vorbește despre achiziționarea de rachete Patriot. 

PS: Pînă acum, aripa Macovei conduce, să zicem. 1 – 0. 

PPS: După Hotnews, nici 1000 de persoane nu au fost la protestul de aseară. 

 

Să trăiți bine! Din recuperări!

A fost odată un popor atît de anticorupt, că a reușit să creeze ce nici Dumnezeu nu a putut: statul anticorupt.

Și unde e acum? A dispărut, îi lipseau cele necesare traiului zilnic, se ocupa numai cu anticorupția.

Asta va fi peste veacuri istoria poporului român, după anticoruptibilii zilelor noastre. Nimic nu va mai rămîne. Decît un superb monument în paragină, monumentul victoriei împotriva corupției. La dezvelirea căruia vor mai apuca să asiste cei cu provizii prin cămări, mîncare și medicamente. Calmante și neuroleptice. 

Iar dacă am să aud un singur om văitîndu-se că nu găsește medicamente pentru cancer, am să-i aduc aminte că pentru asta nu a ieșit nimeni. Dar chiar nimeni. Să vindece anticorupția tot, ăsta va fi răspunsul meu, dacă pe voi nu vă doare.

Nu, nu va ploua cu bani din recuperari, n-aveți grijă. Aveți satisfacția să o vedeți pe cum îi ziceți la pîrnaie. Atît. Asta vreți, dar nu recunoasteți. Trăim și vedem.

Unde au fost reprezentanții opoziției, doi membri PNL? De ce nu au fost la votul din comisie, ieri? E tot ce mă interesează. Restul nu e nou. Din ce văgăună a minții a vorbit omul care îndeplinește funcția de președinte al țării?

Deocamdată, fiind în comisie, nu o să mă exprim, dar sunt neplăcut surprins, ca să zic totuși ceva despre evoluția din comisie.

Dar lăsați, nu e nevoie, nu vă mai deranjăm!

Acum era bine să-și fi terminat și comisia aceea parlamentară cercetările, și să declare președinția lui Băsescu cum vrea ea, ilegală, bănuiesc, ca situația e coaptă. Scăpăm de el într-o secundă, ca și cum nu ar fi fost. Exact ce se dorește. 
Sigur, posibil să rămînem și fără DNA, dacă cercetările se extind și la primul mandat, dar ce mai conteaza?!
Asta vor, asta se pare ca obțin. Și încă foarte ușor.

De unde știu? De aici, printre alții. Unul din puținii curajoși care a spus-o pe față, specialist sau expert sau cum se prezintă social-media. 

Ăștia aflați acum la guvernare sînt un monument al incompetenței. Merită pisați zi și noapte pentru toate subiectele pe care le dau de gard. Nu numai pentru unul, și acela obsesiv, și acela posibil degeaba. 

Și trebuie, deja este imperativ, să ne organizăm pentru alegerile următoare. Și insist pentru că ocupați fiind cu anticorupția, s-ar putea să ne scape acest amănunt. 

(Foto: amusingplanet.com)

Sa pleci sau sa ramai?

Sa pleci sau sa nu pleci din Romania nu poate fi o tema de discutie publica pentru ca e o decizie care tine de sfera privata; adica acolo unde hotarasti la ce facultate sa mergi si pe cine sa iubesti.

Realitatea socio-politica din Romania nu-ti impune nimic. Ea este ce este. Nu-ti place, pleci! Nu te opreste nimeni. Intr-o lume libera decizia de a pleca dintr-un loc intr-altul apartine exclusiv individului. Si este o decizie grea. Unii au nevoie de discursuri motivationale, de fraze apocaliptice, de justificari interminabile. Mi-a povestit cineva care a stat un an in Canada ( si care nu ar fi vrut sa se intoarca in tara) ca romanii se tem de vestile bune din tara si ca sunt avizi de cele rele. Pentru ca au, evident, nevoie sa-si justifice decizia. Cred ca sunt romani carora le e mai bine in Scandinavia, altora in America, si, evident, altora in Romania. Decizia de a pleca din tara poate avea valoare destinala, si nu e de mirare ca avem nevoie de tot felul de tertipuri pentru a o face mai usoara. Cand tema devine publica, valoarea ei e nula pentru individ, ajunge in zona subiectelor de genul: toti politicienii sunt niste hoti, toate femeile sunt curve, iar Romania e o tara de cacat. Nu cred sa existe un indicator mai exact al provincialismului nostru! Sa pleci sau sa nu pleci din tara tine exclusiv de context personal. Restul e suspect.

Acum cativa ani am avut in terapie un pacient venit dintr-o alta tara, mai buna decat a nostra, dintr-o familie cu o istorie coplesitoare, cu renume, extrem de bogata si de influenta. Ar fi putut sa se stabileasca in orice tara din lume. Alegerea lui a fost totusi Romania. Romanii i-au sarit in cap: „ce cauti in tara asta de cacat? noi ne-am nascut aici, tu nu. De ce stai aici? ” Tot asa si iar asa, pana cand omul a inceput sa se intrebe daca nu cumva are el o problema. Ba chiar a inceput el insusi sa preia aceasta retorica.

Miza acestei discutii nu e data de conditiile obiective ale acestei tari, ci de psihologia poporului roman.
Mi-e greu sa inteleg fermitatea unora intr-o problema ca asta.

(Foto: avclub.com)

Cancerul comunist

Acum 28 de ani sărbătoream ultimul 1 mai comunist. Din runda trecută, nu se știe niciodată. 

Ce a mai rămas din el de îl sărbătorim și astăzi? De ce nu vrem să aruncăm la coș și acest printre puținele lucruri care ne mai leagă de atunci? De un atunci mai sumbru decît își poate închipui cineva care nu a trăit oroarea. De ce nu avem curajul să ne debarasăm de vestigii comuniste care știm prea bine ce aduc, de ce mai dorim fantome printre noi? 

Pentru că nu avem curaj. Știu, acu îmi vor sări în cap toți participanții la mișcarea #rezist, care își închipuie că au realizat ceva. Deși legile împotriva cărora s-au ridicat se votează, deși guvernul Grindeanu rezistă el. 

Nu sînt un model de curaj. Sînt un om obișnuit. Dar care, înainte de 1989, a trecut printr-o tragedie. Mi-a murit mama, la 14 ani ai mei. De cancer. 

Înainte să se sfîrșească – s-a întîmplat cîteva zeci de minute mai tîrziu – la Spitalul Carol Davila, dădea semne că se sufocă. Una din asistente o întreabă pe alta dacă să aducă oxigen. Și răspunsul este: ”nu vezi că moare, la ce-i mai trebuie?”

Eram acolo și am auzit-o. Și pentru că se depărta, și de furie, am fost nevoită să urlu. ”Adu-i oxigen sau te ia mama dracului!”. Atît am putut să rostesc, înșurubată cu picioarele în cimentul rece al sălii de reanimare. A venit oxigenul imediat, în citeva secunde. Nimeni nu a mai rostit o vorbă.  

L-am speriat îngrozitor pe tata, care mă trăgea de mînecă: ”Nu țipa, e reanimare aici! E spital!” M-am întors și i-am zis: ”Nu voia să-i aducă oxigen. Noroc că am auzit-o.”

Cu oxigen, mama a mai apucat să spună, întrebată de mine dacă mai știe cine sînt: fata mea. Și m-au luat de acolo. 

Au trecut 28 de ani aproape de la momentul căderii acelui regim odios. Astăzi sărbătorim 1 Mai, nu știm de ce. Dar știm că pentru bolnavii de cancer nu mai sînt medicamente. Și nici nu știm cînd vor fi. Nici pentru vindecarea posibilă, nici pentru ameliorarea răului. 

Și vă întreb: cum mama dracului acceptați asta? Cum, nu știți că în nici o  țară fostă comunistă nu se mai întîmplă așa ceva de mult? Cum puteți să stați și să vă chinuiți lîngă ai voștri, rude sau prieteni, știind că ESTE ABSOLUT ANORMAL ce se întîmplă? Că este CRIMINAL ce se întîmplă? Cum puteți să nu-i dați în judecată? Cum puteți să acceptați  în tăcere situația asta, în timp ce țara sărbătorește blestematul de 1 Mai? 

Cum? Cum pot colegii voștri, ai celor de protest, să se relaxeze*, cînd situația a ajuns atît de dramatică? Nu vă strînge, nu vă face mai mici, nu vă oripilează gîndul că nu puteți să-i ajutați pe ai voștri, de la copii la oameni în vîrstă, care nu mai au acum nici o șansă? Cum nu vă revoltă o  situație inacceptabilă, cum? 

Cum? Cum nu v-ați gîndit să-i dați în judecată? Să-i acuzați de abuz în serviciu, comis prin nerespectarea articolului 34 din Constituția României? 

(1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.
(2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.

Ce măsuri au luat? Cum asigură sănătătea publică? Și, mai ales, cum este cu ocrotirea sănătății, dacă pînă acum tot ce au făcut a fost să o submineze? Căci ce altceva înseamnă micșorarea prețului la anumite medicamente, dacă nu dispariția lor de pe piață? Ce poate să însemne dreptul acordat oricărei farmacii de a deveni o verigă în lanțul de distribuție medicamente destinate exportului? Cum să mai vîndă cineva la prețul stabilit de ei, dacă poate exporta pe bani buni?! Da, este o practică imorală, dar este legală. 

Cum mama dracului puteți să vă zbateți să faceți rost de medicamente din alte părți, cu bani grei, și să nu le cereți socoteală ăstora? Cum credeți că procedează ei cînd au pe cineva bolnav?! Ce credeți că sînt în stare să facă cînd au pe cineva bolnav?! Și noi nu putem să ne ajutăm oamenii pe care îi iubim, cu legea în mînă?!? 

Cînd ne vom revolta pentru lucrurile de lîngă noi, pentru cele care ne afectează, pentru cele care ne dor, abia atunci vom deveni credibili. Cînd nu vom mai face cenaclu din manifestații, atunci vom avea succes. Cînd noua stîngă nu va mai încerca să paraziteze protestele. Cînd noi ne vom fi săturat. 

 

PS: *Picnic, nu revoltă.

Praga – București

A fost primul meu drum în afara țării de cînd nu mai e tata. Și surprinzător poate, la întoarcere m-am gîndit numai la el. Asta în timp ce NATO nu-i nimic pe lîngă supravegherea aeriană pe care am asigurat-o uitîndu-mă pe geam. Eu stau numai la geam! 🙂

Tata. Prima călătorie de cînd nu mai e. Nu-mi dau seama de ce mi-a răsărit în gînd. Poate pentru că a lucrat o viață la Tarom, dar nu a zburat niciodată. De frică. Avea încredere absolută în aparatura de bord la care lucra, dar avionul are mai multe componente, încerca să se justifice cînd venea vorba. Așa că pe ce punea el mîna era în regulă, dar restul?! Așa că lasă. Lasă azi, lasă mîine, acum nu e momentul, și a lăsat o viață.

Poate pentru că la Praga cel mai mult m-a impresionat cartierul evreiesc. Cu casele, cu cimitirele, cu sinagogile, cu lumea lui. I-aș fi povestit multe, tata a lucrat și la Comunitatea Evreiască din București, după ce s-a pensionat de la aeroport. Lumea lui profesională s-a împărțit între avioane și evrei, cumva. Nu sînt evreică, din păcate, deși mi-am dorit mult.

Poate pentru că aș fi rîs cum mai făcusem de atîtea ori înainte, nespunîndu-i că am de călătorit cu avionul. Se cam obișnuise că minciunesc, dar zicea ”bine”, în speranța că poate nu e așa, ca de obicei.

De obicei, știind de mică că lui tata îi e frică, îi spuneam la întoarcere. Numai, exclusiv la întoarcere. ”Știi cu cine am venit? Cu X”. Sau ”l-am văzut pe Y, am vorbit cu Z” și tot așa. Sau ”nu am văzut pe nimeni cunoscut”, se putea și așa.

Poate pentru că de cînd eram foarte mică mi-au plăcut avioanele. Pentru că mă îmbrăca mama frumos (standard, standardul meu 🙂 rochie de dantelă, pantofi de lac și geantă, toate albe), ghindocul de doi-trei anișori, și mergeam să-l vedem pe tata la lucru. Numai eu aveam voie să trec granița, mama rămînea într-un loc anume, și asta, faptul că numai mie și lui tata ne era permis să pătrundem în lumea aceea mă încînta de atunci.

Am iubit avioanele încă de pe atunci, cînd spuneam că vreau să mă fac pasager. Asta mi-am dorit eu să devin în viață, cînd eram mică, pasager, nu rîdeți. Tata era în ochii mei un om special, el și colegii lui, care făceau ca avioanele să zboare în siguranță. Știu de la el cum sună motorul, e un zgomot fabulos, cum trebuie să decoleze, cum să aterizeze… Știam de mică la ce înălțimi zboară avioanele, cu ce aparatură specială, de cînd mă jucam cu cele mici pe care mi le aducea tata. Împreună cu portocala cu frunză, de Crăciun, la pomul de iarnă.

Habar nu am de ce mi-a venit tata în gînd acum. Deși explicabil, va rămîne așa, e mai bine. Știu numai că am avut impresia, mai mult ca în alte dăți, că acum chiar nu se poate întîmpla nimic rău. Așa că m-am bucurat ca acel copil care am fost, tot drumul. Și mă bucur ca un copil, trebuie să mai trag de mine să arăt totuși a om mare, credeți-mă. Pe lîngă lumea serioasă din jurul meu, cu treburi, mi-e greu să ascund licărirea din ochi măcar, freamătul, plăcerea.

Știu de ce am avut impresia asta. Pentru că acum tata e sus.

PS: Este singura fotografie pe care o am de atunci, nici eu nu știu cum făcută. Știu doar că este făcută în cimitirul avioanelor, acolo probabil se putea. 

Ce mai putem face în afară de protest

Și acum toată lumea va sări cu gura pe mine: cum, trebuie să-i oprim, trebuie să ne știe de frică, trebuie să le arătăm că sîntem puternici.

Puternici, așa. Cîți? Cînd, unde? La București, cel mult în oraștele mari ale țării. La care ei pot opune toată lumea care i-a votat în decembrie 2016, urlînd că vrem să schimbăm rezultatul alegerilor.

Și vrem, da. Ăsta este adevărul, este un coșmar ce se întîmplă acum. Și mai rău, este un coșmar care durează de prea multă vreme. 

Și cum să schimbăm rezultatul alegerilor? Prin soluții de moment și de compromis, apelînd la unul și la altul? Sau contruind ceva trainic și durabil în timp? 

Au fost, în ultimii ani, cîteva încercări de a închega partide, așa zis de dreapta. Mai mult sau mai puțin, în funcție de liderul, mai mult sau mai puțin carismatic care le anima. Au eșuat lamentabil, mai puțin PMP, ajuns cu greu în parlament. Soarta PMP-ului însă, avînd în vedere parcursul fostului președinte Băsescu, cu care se identifică, nu este nici ea clară. 

Și atunci, ce facem? Strigăm zi și noapte, în față la guvern să facă ce trebuie? Așa, și? Dacă nu fac, ce? Facem demostrații, greve, organizăm mișcări de stradă, și? Scoatem limba la ei, și? La final rămînem cu acest ”și” după care, din păcate, nu mai urmează nimic. Cu un ”și” spînzurat în timp, fără nici o finalitate concretă. 

Lumea are propriile probleme, copii de crescut, bătrîni de îngrijit, joburi la care merge zilnic, concedii de făcut. Nu poate sta tot timpul în priza protestului, nu poate fi prezentă mereu, ca în stare de război, la apelul societății civile. Este practic imposibil să ții pasul cu ei, cu cei de la putere, și cu tîmpeniile pe care le fac aproape zilnic, cu aberațiile pe care le produc cu aceeași frecvență. 

Iată ce spune Paul Dragoș Aligică:

Alerta maxima, Puterea iar face si drege. Este imposibil sa tii pasul cu asta, este uman si tehnic – constitutional/politic- imposibil sa poti opri – data fiind actuala structura politica si de distributie de autoritate publica – toate abuzurile actualei Puteri.

Cum s-a ajuns aici? Sa fim de o sinceritate brutala, e simplu: La ultimele alegeri libere si corecte s-a votat sau nu s-a votat dupa cum s-a votat, sau nu. Se spune: Asta a fost „oferta” politica. N-am avut ce.

Asta e: Cand cetateanul se comporta fata de viata publica precum un shopper, merge regulat sa aleaga dintr-o oferta data (daca merge sa aleaga, ca poate ca in ziua aia are alte prioritati) rezultatul nu poate fi decat prin accident statistic diferit. Democratia inseamna mult mai mult decat un consum de produse politice create de altii. Democratia inseamna coproductie de guvernare. Inseamna o prezenta si implicare inteligenta in varii zone si contexte ale vietii publice, in nenumarate moduri.

N-a fost oferta de produse politice acceptabile. Bun. Si? Care mai e problema acum? N-a fost si gata. Alta data. Vor cadea candva din cer, de undeva, niste structuri organizatorice care sa apere interesele sectorului privat din Romania. Probabil ca d-nii Liiceanu si Patapievici au o obligatie „sa faca ceva” si vor face. Fiind intelectuali publici trebuie sa organizeze public si apere intreprinzatorii romani. Ce treaba au?!

Sau poate ca intr-o zi, o dimineata clara de Mai, se va anunta la TV si Radio formarea unor noi partide. Si cetateanul roman, intr-o zi de Noiembrie, se va trezi si va merge la urne, unde va fi o oferta politica pe cinste. Pentru toate gusturile.

Pana atunci, se sta intr-o alerta maxima cu ochii pe butelie. Ca o secunda de neatentie si e ca si disparuta.

Nu, nu va fi niciodată o ofertă pe cinste. Oferta pe cinste trebuie să ne-o facem singuri. Deci, ne apucăm sau nu de Tea Party românesc? Ne implicăm în ce înseamnă altceva decît protest, o mișcare de la firul ierbii, chiar de la firul ierbii, în care fiecare să aibă de spus ce-l doare, în care fiecare să-și promoveze interesul și să sprijim candidați sau să ne organizăm în partid pentru următoarele alegeri? Nu garantat 2020, ci 2024. Construcții minune nu există, ori dacă vi se pare că există, sînt efemere. Opt ani au trebuit americanilor ca să ajungă să aibă în conducerea țării oameni de la președinte inclusiv în jos. 

Deci, da! Se poate. Totul depinde de noi, de noi toți, cum și accederea PSD la putere a depins tot de noi toți. Nu de bule de Facebook, ci de toți cei cu drept de vot din România. De toți cei scîrbiți de ocupația pesedistă a țării, în primul rînd, de toți cei care ar vrea altceva, dar nu au cum, nu știu cum. 

Eu nu vreau să se facă, eu vreau să fac. Vreau să organizez. Vreau să încep. Da sau nu? Cîți sînteți interesați de acest proiect? Cîți conștientizați că numai noi ne putem ajuta și nimeni nu o va face în locul nostru și din dragoste pentru noi?  

PS: Pentru cine nu știe ce este Tea Party, o mostră aici. Și articole viitoare, bineînțeles. 

 

Domnule Grindeanu, mai sinteti prim-ministru?

Astazi aveam intalnire cu ministrul de finante. Asa cum v-am anuntat aseara. Am fost la comisie si surpriza. Ministrul de finante nu mai vine. Si-a trimis aghiotantii.

Sursele mele din ministerul de finante m-au informat ca intrebarea mea legata de Darius Valcov a produs deranj mare in minister. Oamenii sunt speriati. Ministrul nu a fost prezent pentru ca nu a vrut sa raspunda la aceasta intrebare.

In acelasi timp, executia bugetara pe primul trimestru si declaratia de acum cateva zile a sefului ANAF au confirmat un adevar crunt pentru PSD. Oamenii au mintit. Colectarea este mai slaba. Revolta mea insa este legata de declaratiile si afirmatiile primului ministru Grindeanu care intra sub incidenta articolului 8 din legea raspunderii ministeriale. Lucru asta ar trebui sa ne revolte pe toti. De aceea solicit public primului ministru Grindeanu sa ceara public scuze romanilor pentru faptul ca a prezentat date inexacte.

In caz contrar, va rog sa-mi permiteti domnule prim-ministru, sa alegem chiar si calea de a sesiza procuratura pentru a afla adevarul.

Este momentul ca PSD-ul si prim-ministrul Grindeanu sa inceteze sa-si bata joc de romani si de finantele publice ale acestei tari. Daca tacem si mergem mai departe, suntem cu totii partasi la ce va urma.

Cercul vicios al unei minciuni politico-mediatice

Odată cu inițiativa unei comisii parlamentare care să cerceteze ipotetica ”fraudare a alegerilor prezidențiale din 2009” – dublată printr-o anchetă in rem, deschisă de Parchetul General – au reapărut câțiva jurnaliști care, cu profesionalismul și conștiința morală binecunoscute publicului, s-au apucat să rostogolească iarăși calomnia la adresa mea cu privire la o presupusă alterare a corectitudinii procesului electoral în secția de vot de la ambasada României din capitala Franței.

Reamintesc, mai jos, câteva date legate de acea secție de vot aflată în responsabilitatea mea, ca șef de misiune diplomatică.

1. Comisia electorală, din care nu am făcut parte, era compusă din diplomați și reprezentanți ai principalelor partide politice: aceștia au semnat, fără nicio rezervă, Procesul Verbal care consemna rezultatele, după DUBLA numărare a buletinelor de vot. Nici reprezentanții acreditați ai unor ONG-uri, care au supravegheat întregul proces electoral, nu au semnalat cea mai mică neregulă.

2. În 2009 s-au exprimat MAI PUȚINE voturi decât la prezidențialele din 2004 și 2014, când la Paris se aflau alți șefi de misiune: iată însă că ACELE alte scrutinuri n-au mai deranjat pe nimeni!

3. Interpelate după validarea alegerilor prezidențiale, Autoritatea Electorală Permanentă și Parchetul de pe lângă ÎCCJ au emis acte oficiale prin care atestatau că, la secția respectivă de vot, NU au fost semnalate nereguli.

4. Am câștigat definitiv și irevocabil, la Curtea de Apel București, un proces contra acestei defăimări devenite folclor urban printr-o campanie mediatică întreținută la comanda unor interese partizane, fără nici o dovadă. Am în curs un al doilea proces pe aceeași temă și, probabil, voi fi nevoit să acționez în instanță orice persoane sau surse media care – terfelindu-mi pe mai departe dreptul la bună reputație – vor continua să reitereze această minciună.

În ceea ce privește cele două anchete menționate, ele sunt binevenite, dacă e ceva de clarificat cu privire la ansamblul procesului electoral. Există două concluzii posibile ale acestor demersuri politice și instituționale:

1. Alegerile din 2009 nu au fost corecte, așadar: a) România nu îndeplinește criteriile de la Copenhaga privind organizarea proceselor electorale democratice, nemeritându-și poziția de stat-membru al UE și b) al doilea mandat al fostului președinte al României trebuie anulat, dimpreună cu totalitatea actelor oficiale, decretelor și tratatelor sau acordurilor internaționale semnate de aceasta. Prin extensie, și mandatele miniștrilor validați de fostul președinte sunt nule de drept.

2. Alegerile prezidențiale din 2009 au fost corecte, așa încât orice suspiciune cu privire la rezultatul lor dispare.

Nu mi-aș fi dorit ca jocurile politicianiste să ne pună țara, pe care am slujit-o cu toată loialitatea și priceperea, ca diplomat și intelectual public, într-o asemenea situație imposibilă, dacă nu chiar absurdă prin implicațiile sale. Dar dacă tot s-a ajuns aici, mă aștept la o concluzie fermă, emisă fără echivoc atât de către forul legislativ, cât și de către Parchetul General.

(Foto: digi24.ro)

 
 
 

Cine conduce cu adevarat Romania?

Maine s-ar putea sa avem confirmarea unei informatii bomba. Sa va explic.

L-am convocat la comisie pe ministru de finante. Tema, executia bugetara pe primele trei luni. I-am comunicat in scris o serie de intrebari, sa aiba timp se pregateasca. In ultimul moment, insa, m-am gandit la o intrebare al carei raspuns s-ar putea sa fie stirea inceputului de an.

Tot mai multe persoane din ministerul de finante au confirmat prezenta in minister foarte des a lui Darius Valcov. Chiar si in cadrul unor discutii tehnice legate de buget, impozit pe venit global, legea salarizarii, etc. Tare nu?

De aceea folosesc acest prilej pentru a-i aduce la cunostinta ministrului inca o intrebare pe care o voi pune si maine in cadrul comisiei. Raspunsul la aceasta intrebare poate da sens multora din lucrurilor care se intampla astazi cu banii romanilor.

Intrebare: Domnule ministru Viorel Stefan, avand in vedere ca Darius Valcov nu are nicio calitate oficiala sa participe la astfel de inatalniri:
– cine i-a permis accesul in minister si a autorizat participarea la aceste intalniri,
– care este calitatea in care Darius Valcov participa la aceste intalniri,
– a semnat Darius Valcov in calitate de persoana privata un angajament de confidentialitate, avand in vedere ca unele date din ministerul de finante au clasificare “secret de serviciu”?

Maine, dupa ce raspunde ministrul, va fi clar pentru toti romanii ca programul PSD este programul Valcov si nu programul Dragnea.

Astept si eu, la fel ca dumneavoastra, raspunsul la aceasta intrebare. Oricum, aceasta prezenta a lui Darius Valcov devine naucitoare pentru romani.

Decizia CEDO: faceți pușcării!

Decizia CEDO, dată astăzi, 25 aprilie, spune că: 

Condiţiile de detenţie din penitenciarele din România contravin Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului şi arată o disfuncţionalitate structurală care necesită adoptarea de măsuri generale de către stat – news.ro

Prin hotărîrea pilot pe care a decis să o aplice în dosar:

CEDO cere României să implementeze măsuri care să diminueze supraaglomerarea din închisori şi să amelioreze condiţiile de detenţie. Instanţa lasă statului dreptul de a stabili ce demersuri concrete trebuie să facă pentru a rezolva problemele, precizând, însă, că, dacă statul nu poate garanta fiecărui deţinut condiţii de detenţie conforme Articolului 3 din Convenţie, atunci recomandă reducerea numărului de persoane din penitenciare.

Adică: ori faceți pușcării decente, ori ori reduceți numărul de persoane din închisori. 

Cine vrea să construiască pușcării decente? Ia să vedem. 

Ăla eu, ăla eu… Nimeni. Sigur că toată lumea nu vrea să intre în pușcărie, nicidecum să construiască alte pușcării cu condiții omenești. Pușcăria e pușcărie și politicienii noștri știu asta. De asta și fug, așa că ar fi aberant să le cerem să-și facă culcuș mai omenesc. De unde și amînarea la nesfîrșit a rezolvării problemei. 

Nu, CEDO nu spune nimic despre un T0. CEDO nu are atribuțiuni să facă asemenea recomandări, mai degrabă politice decît juridice. 

Un judecător de la curtea europeană a pomenit ordonanța 13, precizînd că a produs mișcări de stradă, dar curtea nu cere nici grațieri și nici relaxarea politicii penale. Mai mult, nu ne amendează cu mult vehiculata sumă de 80 de milioane de euro, sumă plecată dintr-o proastă interpretare a spuselor Ralucăi Prună. Video la finalul articolului, din care se poate vedea că suma aceasta este estimarea ei, a doamnei Prună, nicidecum amendă dată de CEDO. Suma a fost aiurea complet vehiculată în presă, exemplu aici. 

În rest, problemele sînt sistemice și repetitive, ceea ce necesită rezolvare internă de urgență. Rezolvare care este lăsată la dispoziția autorităților române.

Acum să-l vedem pe Tudorel cu foaia de parcurs promisă în dinți! 🙂

PS: Bonus! Pînă la rezolvarea situației, CEDO suspendă procesele României, aflate pe rolul ei. Decizia poate fi consultată, în limba franceză, aici. 

PPS: Video Raluca Prună. În care vorbește nu despre o amendă aplicată de CEDO, ci despre cît vom avea de plătit despăgubiri în situația în care tot mai multe dosare din România ajung pe masa CEDO.