Se dă următoarea situaţie de pornire: anul 1850, elită intelectuală educată, finuţă, occidentalizată. Scopul ei: să fim naţiune modernă, în pas cu Vestul. Cum se face asta? Prin intermediul statului. (În sine existenţa statului era văzută drept un pas înainte). BNR, CFR, armata, justiţia, birocraţia, educaţia de stat, România Mare, toate create în câţiva zeci de ani. Unele din reuşitele elitei sunt reale, dar fundaţia e şubredă.
Lupta pe care o ducea elita nu era politică, ci socială (contra tradiţiilor, conservatorismului rural, ignoranţei faţă de cuceririle ştiinţei). Elita românească se vedea – şi se vede – trăgând din mâl poporul, adică un om care nu ştie că trebuie salvat, în consecinţă e nerecunoscător şi în plus e needucat şi miroase de-ţi mută nasul din loc. Este o misiune de destin, văzută de elită drept un sacrificiu continuu. Populaţia nu e un partener al schimbării, ci obiectul schimbării.
Conservatorii antebelici, care vedeau altfel lucrurile, au rămas în manualele de literatură. Şi cam atât. Ţărăniştii lui Maniu şi Mihalache se opuneau parţial viziunii de mai sus dar au guvernat doar 5 ani.
După 1989, discuţia s-a reluat în termeni aproape identici cu cei ai elitei de dinainte de 1947: „Naţia trebuie modernizată. UE e soluţia rapidă pentru realizarea acestui obiectiv. Poporul nerecunoscător şi retrograd trebuie tras din nou de păr în sus.”
A apărut însă o mare problemă: votul universal. Înainte de primul război mondial votul era cenzitar. Între cele două războaie regele numea primul-ministru care organiza alegerile şi al cărui partid le câştiga. Acum nu mai e aşa simplu. Trebuie să lupţi pentru voturi ca să ajungi la putere şi, eventual, la sinecuri. Iar voturile vin de la mulţi oameni care nu sunt elită, sunt – din perspectiva elitei – submediocri, înapoiaţi, în mâl până în gât.
Dacă nu exista Ion Iliescu această elită reformistă, modernizatoare, agnostică, urbană, pentru care statul e o unealtă şi nu un pericol, pro-UE, intelectuală, libertariană în planul valorilor sociale ar fi fost nu dreapta ci stânga, ca peste tot în Europa de Est.
Dar pentru că Ion Iliescu=stânga, iar clasă de mijloc formată în comunism precum la unguri nu aveam de fel, în anii ’90 elita=dreapta şi dreapta=elita. Problemele elitei au devenit problemele dreptei. Iar dreaptă multă în afara elitei nu există nici măcar acum.
Atitudinea de care scriu mai sus e rădăcina multor probleme, pentru că nu e ajustată la regulile jocului. Cum să obţii voturile unor oameni pe care îi dispreţuieşti? Reuşeşti să-i păcăleşti? Se lasă ei păcăliţi? Cât timp?
Pentru că proiect pe termen lung de cooptare a populaţiei nu există, rezultatele electorale sunt OK (atunci când de partea elitei e un politician carismatic care-i simpatizează cel puţin parţial obiectivele) sau dezastruoase (când alianţa nu există sau mai are efect).
Dreapta românească foloseşte aproape exclusiv valorile elitei româneşti, nu valorile dreptei aşa cum e ea oriunde pe glob. De-asta avem o dreaptă care luptă electoral cu ambele mâini legate la spate.
Sunt momente când cred că atitudinea asta e pe cale de dispariţie. După care poziţionarea asta faţă de populaţie apare din nou, ca o veşnică umbră a dreptei.
Pingback: Scena politica romaneasca in 2014 – perspective aditionale - Gogoloi
Sau, poate că, dacă elita era autentic de dreapta, ca pe aiurea, n-ar fi existat Iliescu.
Nea Mă tem că Iliescu e un lucru dat şi toată lumea s-a repoziţionat în funcţie de el. Mă tem.
BarbuMateescu Nea Aşa e. Dar poate că ruşii ne-ar fi dat altceva dacă ar fi avut de unde. Un Havel, de pildă.
si daca nu-i dispretuiesti, dar cand aud ca statul nu le da nimic, te mai voteaza? e f. greu sa schimbi ideile adanc inradacinate. desigur, alta cale nici nu e, dar ca idee. consider ca trebuie multa, multa munca de convingere si de desfiintare a miturilor stangii. asta merge pe net cat-de-cat, dar pe teren, la firul ierbii cum o fi?
iar ca electorat, tinta sunt oamenii care lucreaza in privat, nu? ca daca te duci la bugetar/asistat social cu mesajul voteaza-ma ca sa te dau afara, cam ce-o sa iasa?
KozmoNautu Împărţirea pe categorii de obţinere a venitului (de la stat / de la buget) e foarte importantă pentru dreapta. Dar nu e elementul fundamental în comunicarea cu acei oameni. Dacă găseşti o femeie la o petrecere cu care vrei să faci amor nu-i propui asta în prima propoziţie (sau nu-i recomandat). Are loc o discuţie argumentată până ajungi la subiectul respectiv :)) Oricum, sunt bugetari anti-USL şi privaţi pro-USL.
O dreaptă care vrea să aibă succes ar putea să dea atenţie sporită următoarelor două subiecte: sănătate şi educaţie. Aproape toţi vom avea copii, avem copii sau chiar suntem bunici. Audienţă pe educaţie şi familie există. Trebuie să ştii ce să spui şi să fie consistent, nu o afirmaţie la două luni. Pe sănătate, toată lumea are griji şi dubii, fie pentru ei fie pentru părinţi. Dreapta dacă-şi explică perspectiva, repetat, constant, iarăşi va avea urechi dispuse s-o asculte. Un al treilea subiect ar fi eficienţa statului, un stat mic (vorbim de dreapta) dar rapid.
Bugetari, nebugetari, rurali sau urbani avem aproape cu toţii o familie şi probleme medicale (noi sau familia). Toţi vrem birocraţie mai mică, mai puţin chin cu birocraţia şi cu hârţogăria. Sunt subiecte cruciale.
Ştiu că sună foarte larg. Dar dacă pui problema în patroni şi corporatişti versus restul, pierzi sau nu obţii rezultate notabile. În astfel de condiţii, dacă vrei să câştigi trebuie să pui problema altfel. Mi se pare semnificativ că marile victorii (1996, 2004, 2009) nu au venit în urma unor discuţii despre grupuri sociale, ci despre valori. Cu valori tai altfel tortul, adică într-un mod mai avantajos pentru dreapta.
Umbra dreptei. La coada de topor a stîngii.