Author Archives → Mihai Neamţu

Neamţu versus Ernu despre “los indignados” şi recrudescenţa stângii (video)

Alături de scriitorul Vasile Ernu, am participat la emisiunea Ioanei Lupea şi a lui Mircea Marian de la TVR Info (ora 22.10), pe tema: RECRUDESCENŢA IDEILOR DE STÂNGA.

Imi pot reprosa tonul reactiv si excesele temperamentale din prima parte. N-am putut sa nu reactionez, insa, vazind cum cineva compară moartea tinerilor din 1989 pentru cauza libertatii și lupta impotriva colosului sovietic cu isteria colectivist-stângistă a anilor 1968 sau anarhismul străzii din 2010-2011 (la Paris, Atena sau Madrid, respectiv). E indecent să compari un aşa-zis “Glamour Goulag” (Vasile Ernu) cu suferinta celor din Vorkuta sau Solovki, datoriile la bănci cu atrocitatea şi bestialitatea tratamentului aplicat dizidentilor anti-comunisti.

Să acceptăm oare devalorizarea semantica a termenului de genocid, utilizat frecvent de corifeii stângii literare (Ernu, Rogozanu & co)? Poţi compara experimentul genocidar împotriva evreilor din Holocaust cu suferinta pensionarilor din Europa statului social? O ipotecă pentru un televizor cu plasmă te inlănţuie faţă de sistem cu aceeasi “violenţă structurală” cu care te maltrata Militia ori Securitatea în 1980 sau în 1950? Astea mi se par intrebarile grave suscitate de recrudescenta stingii, etosul revoluţionar şi estetica revoltei fără scop.

De aici supararea (temperată alegru) din timpul emisiunii. Civilizatia dialogului se naste plecind de la respectul pentru rationalitate.

PS: Multumesc tuturor celor care mi-au trimis sugestii critice, observatii, recomandari (pe Facebook sau pe internet – MN).

mihailneamtu.ro

Quo vadis, PDL?

Înnoirea și unitatea PDL vor reprezenta factorii decisivi în lupta cu structura hibridă și artificială USL. Măcar în perspectiva alegerilor din 2012, gruparea lui Vasile Blaga, crunt dezamagită de rezultatul alegerilor pentru funcția de vicepreședinte, va trebui să accepte logica solidarității. În același timp, triumfalismul celor strânși – poate conjunctural, poate principial – în jurul premierului Boc va trebui ponderat printr-o mult mai aspră auto-evaluare. Sondajele nu încântă pe nimeni, fenomenul traseismului se perpetuează, mass-media ostilă nu și-a pierdut din stamina. Greșelile de imagine – cele care evocă plaga nepotismului – par să continue. Intelectualii sau jurnaliștii care să sprijine deschis ideea de reformă a Statului sunt tot mai puțini la număr. Încotro, așadar?

 

Biroul Politic Național al PDL are câteva figuri reformiste: Teodor Baconschi, Sever Voinescu, Monica Macovei și Toader Paleologu. Beneficiind de simpatia președintelui Băsescu, aceștia sunt chemați să imprime (cu sprijinul Guvernului) două direcții: continuarea reformelor și îmbunătățirea drastică a comunicării. Una fără alta nu se poate. Înainte de-a abandona sigla socialistă a trandafirului, PDL trebuie să dovedească o alegere inconturnabilă pentru politicile de dreapta: încurajarea managementului privat, simplificarea birocrației, restructurarea regiilor de stat, buna colectare a taxelor, dar și reducerea risipei din alte sectoare etatizate (învățământ, sănătate, transporturi). Codul Muncii reprezintă un succes remarcabil. Dezbaterea legii Votului prin Corespondență (în străinătate) a intrat într-o nouă fază. Goliciunea lui Crin Antonescu și sterilitatea agresivă a lui Victor Ponta rămân aceleași. Șanse pentru un come-back există. Se nasc însă câteva întrebări.

 

Câți din interiorul partidului de guvernământ mai speră cu adevărat la o victorie? În cel fel își pregătesc contra-atacul? Câți dintre cei pe care presa îi desemnează drept reformiști vor să facă echipă? Sunt ei dispuși să-și depășească orgoliile în beneficiul unei platforme politice eficiente? Cum va evolua comunicarea, relația cu societatea civilă și atenția pentru valoarea ascunsă a capitalului uman? Cu ce figuri noi va defila PDL în 2012? Înnoirea parțială obținută la vârf, după Congresul din mai 2011, trebuie suplimentată prin învigorarea partidului la firul ierbii. Ce mesaje pregătește PDL pentru tinerii conectați ubicuu la Internet, Facebook, YouTube și alte rețele de socializare? Care sunt multiplicatorii de mesaj? Cine convertește în discurs vizual elementele de doctrină clasic-liberală, creștin-democrată și conservatoare? Cum va fi scoasă din letargie masa de cetățeni scârbiți de politică?

 

Pentru a răspunde la aceste întrebări, orice echipă trebuie să-și îngroape adversitățile trecute, să-și asume nominal o listă de responsabilități prezente și viitoare (cu perspectiva recompenselor sau a penalităților). Dacă vor evolua pe cont propriu, vocile reformiștilor se vor pierde într-o masă indistinctă de soundbytes. Dacă vor miza doar pe victoriile partidului din perioada 2004-2009 (datorate în mare măsură președintelui Traian Băsescu), veteranii PDL se vor putea trezi în 2012 urâți și singuri, într-o masă de oameni sătui de promisiuni învechite.

Cea mai bine plătită nulitate din Uniunea Europeană: Cathy Ashton

Din luna decembrie 2010, Uniunea Europeană are un Minister de Externe. Nimeni n-ar fi bănuit acest lucru, dacă ne gândim la prezenţa palidă a europenilor în teatrul de luptă din Afganistan, la incertitudinile din Libia sau bâlbâielile diplomatice privind Egiptul în particular şi Africa de Nord în general.

Funcţia de înalt-reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate este ocupată de Catherine Ashton: o doamnă incapabilă să vorbească vreo limbă străină, fără studii sau publicaţii în domeniul securităţii sau al politicii externe, niciodată aleasă direct (prin vot democratic) într-o funcţie publică.

Ashton n-a probat competenţa în nici unul dintre domeniile fierbinţi ale politicii europene: dosarul palestinian, extensia NATO la răsărit, Transnistria sau Marea Neagră.

Reprezentantă a Grupului Socialist din Parlamentul European, Cathy Ashton și-a făcut ucenicia într-o organizaţie militantistă suspectată a fi fost finanţată direct de către URSS. Biografia doamnei Ashton exemplifică în mod dureros ipoteza că orice activist poate ajunge, exclusiv prin mecanisme de lobby şi networking (relaţionare socială), un înalt funcţionar. Ashton nu are nici carisma doamnei Condoleezza Rice (eminent specialist în sovietologie), nici geniul strategic sau cunoaşterea enciclopedică a lui Henry Kissinger (autorul clasicului op despre Diplomație).

Plătită cu un salariu de peste 250,000 Euro anual (!), Ashton n-a găsit timpul să se deplaseze în Haiti cu ocazia cutremurului din 2010. În timpul anunţului preşedintelui Obama despre asasinarea lui Bin Laden, Ashton dormea într-o cameră de hotel din New York. Reacţia de solidaritate a UE a venit, iarăşi, cu multe ore întârziere. Ashton s-a remarcat printr-o indecentă solicitare de creştere a bugetului departamentului său, în timp ce toate statele naţionale din Europa iau măsuri de austeritate ca răspuns la problema deficitului.

The Telegraph anunţă o iminentă demisie a acestui funcţionar submediocru al Uniunii Europene. Ar fi un gest reparatoriu, deşi insuficient. Nu doar o persoană anume, ci funcţia şi mecanismul de selecţie a birocraţilor europeni merită puse în discuţie.

Piaţa ideilor şi sufletul cetăţii

Politica modernă şi principiul speranţei

Fides, Spes et Amor

 

Cine ne-ar contrazice dacă am spune că religia creştină rafinează, între altele, o artă speranţei? Acolo unde alţii văd fatalitatea bolii, a păcatului sau a morţii, ucenicii lui Iisus întrezăresc posibilitatea miracolului: fiul risipitor se întoarce la casa tatălui, tâlharul se pocăieşte înaintea obştescului sfârşit, vameşul devine sfânt iar mormântul gol anticipează Învierea.

 

Nu vorbim aici doar despre revelaţiile unui timp al regenerării (primăvara, cu tot ceea ce înseamnă explozia de flori, culoare şi parfumuri naturale). Sfântul Pavel pune speranţei în relaţie cu alte două virtuţi: credinţa şi iubirea. Nădejdea şi dragostea sunt, aşadar, vase comunicante în sufletul celui atins de prezenţa lui Hristos. Bătălia pentru adevăr, curajul jertfei de sine, înfruntarea mizeriei morale – toate acestea sunt posibile pentru că Dumnezeu înnoieşte neîncetat firea prin har. Creştinismul nu idealizează natura umană. Dimpotrivă, condiţia omului căzut e vizibilă în lupta dintre carne şi spirit, dintre neputinţă și voinţă, dintre revoltă şi ascultare. Un asemenea spectacol descurajează orice reverie sentimentală despre Adam.

 

O inimă capabilă de apostazie sau o minte îmbătată cu iluzii pot deveni, totuşi, receptacolul neaşteptat al luminii. Convertirea lui Whittaker Chambers în plină libertate, transformarea lui Nicolae Steinhardt în bezna închisorii, revelaţiile lui Alexander Soljeniţîn în plin univers concentraţionar – iată istorii personale care demonstrează cum principiul creştin al speranţei este eficace doar printr-o liberă asumare a Crucii. E un lucru uşor de spus, dar greu de împlinit.

 

Predicat astfel celor care cred, principiul teologic al speranţei dă roade. Cum poate fi el transmis în „cetatea omului”? Locuitorii din civitas Dei pot interioriza mai uşor suferinţa ca vector al renaşterii spirituale: pildele biblice şi patristice îndeamnă la purtarea sarcinilor pe via Crucis. Fără să trimită neapărat la dolorismul cu nuanţe masochiste (promovat de unele curente marginale ale creştinismului), relaţia dintre sacrificiu-renaştere, moarte-înviere sau tristeţe-speranţă e imediat inteligibilă.

 

Utopia marxistă

 

Altfel stau lucrurile când etica speranţei devine o simplă retorică a optimismului. În contextul modernităţii seculare, cea mai evidentă deturnare a principiului speranţei este utopia. Comunismul sau fascismul nu s-ar fi născut în absenţa discursului de emancipare al intelectualilor dornici să înfrunte vechea ordine. Încrederea neştirbită în om apare la Rousseau sau la Marx. Faustismul prometeic cultivă dispreţul faţă de orice religie: triumful istoric al umanităţii se face prin îngroparea oricărei transcendenţe. Vedem sfidarea limitelor specifice omului în proiectul leninist al unei inginerii sociale de proporţii planetare. Ideea de revoluţie nu s-ar putea susţine fără „focul sacru” al optimismului umanist. Din acest patos colectivist s-a născut Canalul Dunăre-Marea Neagră, dar şi Cernobîlul.

 

Totalitarismele secolului XX n-ar fi supravieţuit atâtea decenii fără să activeze principiul speranţei într-o variantă diform-seculară. Utopia expansiunii globale a comunismului şi stahanovismul inepuizabil al epocii staliniste – iată două forme de pervertire a unei vechi etici creştine. Nu sufletul contează în comunism, ci doar exterioritatea lumii. Nu alchimia dorinţei şi cunoaşterea de sine, ci elanul triumfalist adus la judecata unei imaginare posterităţi istorice.

 

Or, principiul creştin al speranţei nu autorizează pe nimeni să depăşească măsura, nici să-l ispitească pe Dumnezeu (aşa cum i-a cerut diavolul lui Iisus în pustie). Nădejdea, teologic vorbind, desfide orgoliul unui „tot înainte” materialist-dialectic. Marşul Istoriei care calcă peste cadavre nu poate obţine nicio justificare – demonismul faptei ascunde, dimpotrivă, o enormă vanitate. „Idealismul” în numele căruia stânga şi-a acoperit „ţarina de sânge” e doar un surogat. Pentru a camufla josnicia pornirilor egalitare – invidia, ura sau lăcomia –, ideologii au inventat mitul progresului. Prin abolirea vechii ordini ierarhice, harta lumii trebuia redesenată.

 

Optimismul progresist

 

Măsluirea principiului creştin al speranţei apare şi în varianta soft a gândirii de stânga. Mai întâi, sunt cei care afirmă că memoria trecutului nu contează – altfel spus, că orice proiect antropologic sau politic poate începe de la zero. Hope for Change – iată sloganul care traduce credința amnezică în progres[1]. Istoria unui popor (cel american, de pildă) e prezentată în termenii unei emancipări fără greș. Omul recent se dezleagă treptat de rosturile tradiției. El înțelege mai bine urgențele timpului, calea spre paradis, logica drepturilor.

 

Progresismul pune în discuție înțelegerea clasică asupra naturii umană – cu tot ceea ce înseamnă primatul rațiunii, afectivitate ori sexualitate. Campusurile universitare devin laboratoare ale utopismului tehnologic: comunitatea politică teritorializată trebuie să lase loc „cetăţeniei globale”. Noile tehnologii permit o reinterpretare a morţii: eutanasia sau eugenia ne „eliberează”, chipurile, de blestemul biologiei.
Vag conturată şi difuz distribuită, speranţa promovată de această mistică a progresului (sau de ceea ce Pierre Manent numeşte la religion de l’humanité) e, de fapt, perfect repetitivă: „suntem moderni pentru că suntem mai buni” şi „suntem mai buni pentru că suntem moderni”. Doar pentru că pot naviga cu uşurinţă pe Internet, doar pentru că accesează rapid instrumente precum Facebook sau Twitter, doar pentru că participă la reţele cool de socializare – adepţii noii religii refuză înţelepciunea celor mai vârstnici. Pentru cei intoxicaţi cu atâta noutate, părinţii sau bunicii sunt nişte „babalâci” lipsiţi de relevanţă.

Optimismul apostolilor Hope for Change pare, de aceea, uşor tâmp. În lipsa prudenţei, veselia sau euforia sunt ancorate într-un reţetar etno-botanic. Drogul, nu luciditatea, este ceea ce alimentează principiul speranţei. (Deloc întâmplător, milioane de pacienţi occidentali optează pentru rezolvarea chimică a depresiei: nu rugăciunea sau contemplaţia, ci Prozac & co. se iau la trântă cu vidul interior).
Este foarte greu ca aplicarea principiului speranţei în politică să evite populismul demagogic. Un om politic nu poate câştiga voturi citând din marii mizantropi, de la Seneca la Cioran. Onestitatea îi cere însă să nu promită o renaştere în absenţa sacrificiului. Nu poţi vorbi despre învierea nădejdii când necinsteşti moartea semenului (martir, soldat, erou), nici nu poţi deveni profet al aurorei când n-ai privegheat măcar un ceas de suferinţă.

[1] Iată două declaraţii ale lui Barack Obama care ilustrează religia progresismului: „a light will shine through that window, a beam of light will come down upon you, you will experience an epiphany … and you will suddenly realize that you must go to the polls and vote for Obama” (Barak Obama,
Lebanon, New Hampshire, 7 ianuarie 2008); „This was the moment when the rise
of the oceans began to slow and our planet began to heal” (Barack Obama, St. Paul, 3 iunie 2008).

Nimic despre cultura vieții?

Bioetica şi moțiunile PDL

 

Dreapta post-comunistă se confruntă cu un paradox: tace chitic atunci când vine vorba de chestiunea demnităţii umane şi abandonează cu nonşalanţă orice iniţiativă venită dinăuntrul mişcării pro-vita. Deşi multe la număr (PDL, UDMR, PC sau PNL), partidele care ar trebui să promoveze ideile liberalismului clasic, ale creştin-democraţiei sau ale conservatorismului evită să tranşeze dilema bioeticii contemporane: cum poate fi salvată viaţa pruncului nenăscut fără a încălca demnitatea femeii?

 

În Statele Unite, republicanii cântă pe mai multe voci, dar pornesc în copleşitoarea lor majoritate de la următoarea convingere: întreruperea de sarcină reprezintă o intervenţie brutală şi nedorită asupra unui organism lipsit de apărare. O societate sănătoasă şi un stat responsabil – spun politicienii dreptei nord-americane – va descuraja avortul, fără a desfiinţa clinicile private sau posibilitatea cuplurilor de-a cere aceste servicii unor medici seculari. Presaţi de bisericile creştine şi de organizaţiile pro-life, atinşi de mesajul anumitor cărţi, filme sau documentare, chiar şi politicienii democraţi caută să tempereze practicile avortive din spitale. Partidul Republican, pe de altă parte, a găsit în persoana unor Ronald Reagan sau George W. Bush Jr. susţinători necondiţionaţi ai „culturii vieţii” (aşa cum o numea papa Ioan Paul al II-lea).

În România, există milioane de aderenţi la mesajul pro-vita. Un sondaj recent arată că 42% din concetăţenii noştri consideră avortul drept „o crimă”. Nu ştim dacă această parte din populaţia ţării este activă sau pasivă electoral. Cert este că reprezentanţii unui corp politic matur şi responsabil nu-i poate ignora. Fireşte, retorica discursului pro-vita e mult mai greu de ambalat în România decât în Statele Unite. Câți dintre noi au uitat oare anii dictaturii în care autorităţile comuniste ținteau explozia procentelor demografice?

 

Cercetători ai perioadei totalitare au arătat (cel mai recent în volumul intitulat Politica pronatalistă a regimului Ceauşescu. Vol. 1: O perspectivă comparativă, Ed. Polirom, 2010 şi coordonat de Corina Pălăşan, Luciana Jinga şi Florin Soare) metodele abuzive de control biopolitic al corpului feminin. Nu respectul pentru demnitatea copilului, nici grija pentru copilul nenăscut, ci abordarea cantitativ-utilitaristă a chestiunii maternităţii şi delirul de grandoare al lui Nicolae Ceauşescu se aflau în spatele politicilor PCR din România anilor 1966-1989. Lipsit de orice tentă propagandistică, filmul „4,3,2” de Cristian Mungiu a scos la iveală dimensiunea sordidă a natalismului totalitar.

 

Frazarea atitudinii pro-life trebuie să plece, aşadar, de la respectul libertăţii de conştiinţă a fiecărui cetăţean. Persuasiunea – un exerciţiu fundamental în orice angajament politic – are drept scop redirecţionarea alegerii către respectul pentru viaţa umană, de la stadiul concepţiei până la moartea naturală. Cultura pro-vita deplânge faptul că, în plină criză demografică, societatea românească a ajuns să banalizeze avortul. După 1989, numărul chiuretajelor voluntare a depăşit cifra de 15 milioane. Relatările din presă ori informaţiile obţinute colocvial arată că, pentru o fată de 17 ani, este mult mai greu să cumpere un pachet de ţigări decât să recurgă la întreruperea sarcinii. Nici vorbă de acord al părinţilor, co-implicare a soţului sau a partenerului, consultarea psihologică sau contact cu organizaţiile pro-life (care doresc să susţină material şi sufleteşte orice mamă-purtătoare de sarcină). Revoluţia sexuală precoce (prin care înţeleg tentaţia promiscuităţii, decuplarea sexualităţii de eros şi afectivitate, prelungirea psihologiei adolescentine şi, mai ales, degrevarea responsabilităţii paterne) conduce la situaţii tragice: la Constanţa, bunăoară, o tânără de 15 ani a decedat în urma unui chiuretaj angajat în absenţa oricărei consultări cu rudele sau prietenii. O idilă traversează rapid şocul hemoragic şi sfârşeştela cimitir. Părinţi devastaţi, familii îndoliate, colegi răvășiți – totul pentru ca nimic, sub raport legislativ, să se schimbe.

 

Evident, nu toate cazurile ajung în această situaţie limită, regretată de toţi participanţii la „actul medical”. Oricât de eufemistic am prezenta tabloul general, situaţia este dramatică. Într-un tulburător reportaj jurnalistic, Dan Gheorghe de la România liberă arăta cum şi de ce „numărul întreruperilor de sarcină care au avut loc între 1958 şi 2008 este mai mare decât populaţia actuală a României”.

 

Cu o medie de trei avorturi pentru fiecare femeie, agenda pro-life n-ar trebui să fie una periferică. Adăugaţi la criza natalităţii şi prospectul îmbătrânirii populaţiei. Schiţată cu stiloul sociologilor, imaginea României din 2050 arată deprimant: spor natural negativ, datorii fiscale masive şi o populaţie cu mulţi seniori. În total, 16 milioane de locuitori. Dimensiunile şocante ale acestei contracţii demografice depăşesc cu mult ameninţările unui război extern sau pericolul unei catastrofe naturale. Chiar dacă Statul liberal modern este miop metafizic, decidenţii nu pot rămâne orbi în faţa riscurile sistemice reprezentate de propagarea şi generalizarea actualului stil de viaţă.
Te-ai fi aşteptat ca doctrinarii dreptei, mai puţin progresişti decât ideologii stângii, să scoată la iveală acest subiect. Redactarea unor moţiuni interne este momentul privilegiat pentru reflecţia sistematică asupra valorilor şi asupra principiilor unui Partid. Deşi consistente la capitolul politici sociale sau economice, toate moţiunile prezentate de membrii marcanţi ai PDL tabuizează subiectul avort. Nu se aştepta nimeni, fireşte, la o poziţie similară Vaticanului. Ţi-ai fi putut însă imagina un discurs favorabil recunoaşterii demnităţii vieţii încă de la stadiul embrionar. Ar fi o utopie să ceri politicienilor români să-i semene părintelui Nicolae Tănase de la Valea Plopului, ori să stârneşti campioanele feminismului la un concurs filantropic în compania maicii Tereza de Calcutta. E drept că nici spaţiul academic din România nu se laudă cu bioeticieni de pătrundere, precum filozoful Leon Kass sau teologul Tristram Engelhardt Jr. Totuşi, respectul acordat valorilor tradiţiei creştine şi grija pentru viitorul naţiunii române ar fi impus o reflecţie stăruitoare asupra demnităţii persoanei (mult mai ferm angajată de popularii germani).

 

Vor sparge oare tăcerea vocile identificate distinct cu doctrina creştin-democrată?

mihailneamtu.ro

 

Singuratatea PDL: intre minia trecatoare si ura statornica a strazii

Spectatorul enervat

Emisiunile cu public au dichisul lor. Se înşeală amarnic cel care crede că „aplaudacii” aşezaţi cuminţi în gradene sunt doar oameni obosiţi, eventual săraci, lipsiți de idei sau demnitate. Dimpotrivă, fără un decupaj al străzii prezent nemijlocit în fața oamenilor politici, dezbaterile TV alunecă într-o sterilitate și cacofonie bine-cunoscute. Hotărârea lui Radu Moraru de-a organiza un alt format al emisiunii Nașul (pe Zece TV) are un tâlc: perorațiile invitaților trebuie confruntate cu emoția vie a sălii. Populism? Poate. Nevoia de rating? Era și firesc. Nu există vreo entitate fizică ori spirituală care să disprețuiască a priori audiența: chiar și preoții vor credincioși atenți la predică; sportivii își doresc săli pline cu suporteri; marile companii visează la un număr crescând de fani sau aderenți.

Recent, am făcut și eu experiența neașteptată a unei emisiuni cu public. Am fost invitat de Radu Moraru în postura de comentator al fenomenului politic alături de reprezentanții a trei partide: Diana Tușa de la PNL, Ecaterina Andronescu de la PSD și Dorel Vișan de la PDL.

Am asistat la schimbul curent de opinii între apărătorii Uniunii Social-Liberale (Tușa & Andronescu) și omul puterii (Vișan). Rând pe rând, au căzut în gol toate argumentele etico-doctrinare împotriva straniei struțocămile doctrinare. Nu mai mișcă sufletește pe nimeni să spui (așa cum am făcut-o și eu) că un mare istoric precum Gh. Brătianu s-ar întoarce în mormânt la vederea concubinajului dintre conservatori, socialiști & liberali. Nu fără tristețe, am constatat apoi că anticomunismul are un efect electoral nul. Mazăre poate purta orice cămașă – maoistă, cheguevarist sau fidel-castristă -, câtă vreme subvenția la căldură e subiectul zilei. Moartea lui Vasile Paraschiv nu interesează fosta clasă muncitoare. Poate tocmai de aceea, executivul și legislativul nu se grăbesc să promoveze proiecte generoase precum un Muzeul al Dictaturii în București. O sală polivalentă aduce mai multe voturi decât un chivot al memoriei pentru suferința lui Maniu, Mihalache sau Coposu.

Considerentele morale care scot la iveală incompatibilitatea între ideile economice ale stângii (taxă progresivă) și principiile dreptei (stimularea investițiilor) sunt, iarăși, irelevante. Talpa țării înțelege distincțiile doctrinare la fel de bine cum percep agnosticii miza dezbaterilor teologice de la marile concilii ale Bisericii: deloc. Nimănui nu-i pasă că PNL n-are un think-tank afiliat la rețeaua organismelor de dreapta din spațiul nord-atlantic (și că PDL are). Minoritatea atentă la aceste finețuri nu depășește 1% din electorat. Restul oamenilor vor altceva decât vorbe despre statistici rozalii sau promisiuni de creștere. Ei știu c-o duc prost, că își cumpără haine și mâncare de proastă calitate și că au multe rate de plătit la bancă. Tinerii cei mai buni au plecat din țară, luînd cu ei suflul antreprenorial, credința în autonomie. Strigătul nemulțumirii celor rămași în România e rostit cu maximă vehemență.

Chiar dacă lucrez într-o instituția a Statului (unde poți lua rapid pulsul nemulțumirii generale), niciodată n-am simțit mai mult clocotul mut al unei mulțimi de oameni, cum erau cei aduși în emisiunea lui Radu Moraru. Și nu se aflau acolo pentru a asculta perorații! Oamenii vroiau să cântărească soluții. Oricât de previzibil, fals, prost argumentat sau înșelător, discursul doamnei Andronescu sau Tușa putea obține aplauzele mulțimii printr-un efect simplu: încheind orice frază adresată reprezentantului Puterii cu formula simplă: lumea s-a săturat de voi! Efectul euforic era garantat.

Monologul opoziției

Evident: ambasadorii Uniunii Social-Liberale rămân adepții unui discurs mono-maniacal, compus dintr-o singură litanie (Jos Băsescu!). În spatele semnelor de exclamație nu descoperi programe, politici fezabile sau oameni cu parfum de credibilitate. Și totuși: e greu, dacă nu imposibil, să convingi o mulțime semi-înfometată, obosită și enervată, că ideile produc realitate sau că, într-un limbaj metaforic, inteligența unui calcul geometric sau reacția instinctuală a unui căpitan de marină (care virează brusc într-o direcție) poate salva orice vas de la scufundare.

Pentru versiunea contemporană a poporulului român (care nu s-a născut printr-un manifest împotriva taxării injuste, precum poporul american în luptă cu Coroana Britanică), teoria înseamnă foarte puțin. La noi, Parlamentul nu are o mare Bibliotecă, așa cum Congresul american se poate lăuda cu rafturile lui Thomas Jefferson sau John Adams.

Disperarea colectivă e atât de mare încât cetățenii români vor putea vota chiar și un repetent (de trei ori la istorie) în locul unui tehnocrat genial și apatic. Oricât am spune sau am demonstra că dl Crin Antonescu e o nulitate patentă, eventual o floare mortuoară la catafalcul liberalismului ori un „Rică Venturiano tomnatic” (pentru a cita un mare clasic în viață) – poporul vrea acum altceva: să dea de pământ cu puterea și oamenii ei!

Primăvara lui 2011 scoate la iveală marile erori ale PDL comise anul trecut. Greșeli de comunicare, gafe economice, calcule neinspirate. În loc să opteze pentru schimbarea rapidă a Codului Muncii (în primele luni ale lui 2010), cu efect imediat în disponibilizarea unui număr limitat de bugetari, Guvernul Boc a ales terapia graduală: a lovit în toți, fără discriminare, buni sau răi, dar mai ales foarte mulți. Unii spun că efectul cumulat al reducerilor cu 25%, al creșterii TVA și al inflației ridicate a redus la aproape jumătate puterea de cumpărare a românilor. E usturător, e dramatic, e aproape scandalos!

Marea necunoscută: PD-Leadership

În zadar vor invoca reprezentanții PDL moștenirea catastrofală a guvernării liberale sau mafia organizată de guvernul Adrian Năstase (lăudat altminteri de Traian Băsescu pentru anumite performanțe managerială). Oamenii sunt amnezici și adeseori plini de ingratitudine. Prognozata creștere economică de 4% va veni prea târziu pentru ca PDL să mai îngroape mânia populară.

Cum poate PDL să împiedice transformarea unui năduf poate trecător într-o statornică ură, lipsită de milă sau regrete? Ce anume va potoli nervozitatea oamenilor care, strânși în mulțimi, n-ar ezita poate să recurgă la agresiune fizică împotriva reprezentanților Guvernului?

Răspunsul e simplu: canalizarea acestei revolte către țapi ispășitori vizibili dinăuntrul și din afara PDL. Sunt în partid capete care, deși se ascund, trebuie să zboare (figurativ, firește): baroni locali, lideri centrali, voci ostoite în blocarea reformei interne, chipuri șterse, inși fără competențe minimale. PDL are nevoie de un sănătos paratrăsnet – obiect care merită chiar inventat,dacă acestă ură se vrea totuși canalizată (damage-control).

Un al doilea rând, resentimentul e personalizat și se îndreaptă cu precădere împotriva lui Emil Boc (un prim ministru altminteri integru și necorupt). Suprapunerea funcției de premier peste funcția de lider al partidului ar putea fi fatală. Cum să defilezi mai departe cu același nume la vârf, când PDL e stagnant la 15%?

În al treilea rând, discursul anti-corupție trebuie aplicat în mod aspru, cu multă convingere. Oamenii vor să vadă că tribunalele din România lasă ca vocea dreptății să triumfe: e timpul să plătească cei care au prejudiciat binele obștesc. Contra-ofensiva de cucerire a electoratului dreptei trebuie să includă și explicarea amănunțită a luptei dusă de liberal-socialiști împotriva justiției (a magistraților independenți și a procurorilor DNA).

Schimbarea de leadership trebuie făcută în beneficiul unei persoane sau a unei echipe noi pregătită psihologic să intre în opoziție după toamna lui 2012. Pentru nivelul de vârf al PDL, va fi nevoie de persoane experimentate și totuși nepătate sub raportul biografiei publice; figuri proaspete și conectate, totuși, la pulsul străzii și la viața filialelor de partid. E imposibil să auzi nemulțumirea oamenilor trăind la mii de kilometri distanță, organizînd conferințe la Hilton sau traversînd marile bulevarde doar pe bancheta unei exorbitante limuzine.

Doar un stomac tare, greu încercat, se poate face cutie de rezonanță pentru strigătul nedreptății. Un lider e un om care a condus alți oameni, altfel decât în sens strict administrativ; o personalitate capabilă să impună atunci când vorbește (fără a fi blocat pe canalul emisie); o figură așadar carismatică, generatoare de optimism și viziune pe termen lung.

Lipsit de aceste atribute, orice leadership selectat pe criteriul răului cel mai mic devine garanția unui iminent eșec.

Bocitoarele lui SOV: Tănase, Dinescu şi jurnaliştii de hazna

Astăzi, când Sorin Ovidiu Vântu a ajuns să fie arestat preventiv în dosarul Nicolae Popa (prădător, alături de SOV, al banilor FNI – cu peste 300,000 de păgubiţi), o legiune de saltimbanci şi-au dat mâna pentru a deplânge “justiţia televizată”, soarta inculpatului aflat într-un picior, etc. Nimeni nu mai vorbeşte despre tunul FNI care a trimis în coşmar şi disperare sute de mii de familii în anul 2000; nimeni nu discută contribuţia lui SOV la falimentul multor firme private, la degradarea jurnalismului, la compromiterea imaginii comunităţii de afaceri, etc. În schimb toţi, mai toţi se înghesuie să-şi aducă obolul de compasiune în faţa unui fost colaborator al Securităţii şi a unui fost deţinut de drept comun, înainte de 1989.

Bardul scoptofiliei Adrian Păunescu, şantajistul ordinar Bogdan Chireac (reactivat sub chipul “morsei competente”), găunosul letal Cornel Nistorescu, junele schimonosit Adrian Ursu, eternul delirant Corneliu Vadim Tudor, profesoraşul Stelian Tănase şi alţi “deontologi” au pledat pentru clemenţă faţă de un om plasat în centrul unei reţele toxice. Păpuşi în mâinile unui animator malefic care, peste toate, putea controla psihicul unui candidat la funcţia de preşedinte al României: dl Mircea Geoană. Să ne imaginăm scenariul în care o gaşcă mafiotă ar fi ajuns, din decembrie 2009, să controleze cea mai înaltă poziţie din stat…

Am reţinut pe ecranul Realitatea TV chipul a doi măscărici crispaţi: Tănase şi Dinescu. Două feţe congestionate, doi robi ai derelicţiunii morale care deplângeau soarta justiţiei române. Mircea Dinescu, în bezmetica-i rătăcire arghirofilă, a ajuns să-l compare pe Vântu cu un binefăcător de talia lui Titu Maiorescu (lăsînd să se înţeleagă că el ar fi un Eminescu…). Acelaşi lamentabil personaj l-a comparat pe SOV cu un dizident din epoca Ceauşescu, vânat şi filat astăzi, chipurile, de structurile ”noii Securităţi”… O banală procedură a procuraturii e percepută drept încălcare a regulilor democratice. Neîncrederea se îndreaptă numai spre instituţiile statului, în timp ce inculpatul e bănuit de-o imaculată concepţie.

Priviri agitate şi neliniştite la televizor. Voci tremurînde în corul compasiunii faţă de marele binefăcător. Politicieni, ziarişti, oameni de afaceri căzuţi în genunchi şi dornici să recunoască “geniul financiar” al unui borfaş dovedit. Dacă SOV ar fi fost vreodată o somitate a investiţiilor speculative, de ce nu l-a invitat nimeni să dea interviuri pe Wall Street în compania lui Jim Rogers (pentru gustul celor de dreapta) sau George Soros (pentru cei de stânga)? Mitul inteligenţei supranaturale a lui SOV este, în realitate, o minciună consensuală.  Omul a făcut gafe elementare, după cum ne arată stenogramele discuţiilor sale cu infractorul Popa.

Dinu Patriciu a făcut turul televiziunilor pentru a-şi povesti trauma. Crisparea făţarnică a lui Emil Hurezeanu şi delirul fetelor de studio (Oana Stancu, Andreea Creţulescu & co.) au atins cote apoplectice la dispariţia “magnatului” SOV în spatele uşilor poliţiei. Corina Drăgotescu avea fiori de căţeluşă: cum să fie încătuşat, împreună cu acoliţii săi (Octavian Turcan & Alexandru Stoian), tocmai nababul care i-a aruncat elegant fărâmituri şi oscioare? Cristian Tudor Popescu evoca şi el calităţile literare ale verbului lui S.O. Vântu, dar nu sufla o vorbuliţă despre căderea ţeparului Nicolae Popa (născut în localitatea Ţepeşti, Vâlcea şi condamnat deja la 15 ani închisoare).

De acum? – s-au tot întrebat trepăduşii de curte ai lui Vântu (“un mare intelectual”, conform spuselor aceluiaşi jalnic poet de Cetate)? De ce n-a fost arestat SOV acum 10 ani sau poate acum zece ore şi trei sute cinci zeci şi trei de minute? Cum, s-au mai mirat invitaţii din platou, îndrăzneşte Traian Băsescu să orchestreze un asemenea concert al percheziţiilor (ca şi când preşedintele României controlează Interpolul)?… Cum s-a pretat un stat ca Indonezia să colaboreze cu justiţia română în acest caz? De ce legile de la Jakarta nu seamănă cu şmenurile dintr-un oraş nefericit ca Roman?

Deocamdată e jale, doliu, poate chiar melancolie. Riscul insolvenţei nu e deloc neglijabil. Nimeni n-a cerut încă opinia victimelor nedespăgubite ale fugarului Popa şi ale “prigonitului SOV” – practicanţi autohtoni ai kapitalismului de tip casino. Durerea e mare căci, toţi se întrebă, unde vor merge atunci când puţul cu bani murdari va seca? Pelerinajul la Sorin Vântu devine, începând cu astăzi, parte din mitologia aservirii voluntare. Sponsorizările şi comisioanele vor curge mai greu prin conturi. Dar nu şi săruturile. Se vor muta cu toţii la Antene? Va scrie Stelică Tănase la Tricolorul lui Vadim Tudor? Va lansa Mircea Dinescu un cenaclu poetic, alături de Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor? Ar fi o rocadă nimerită.

Iată spectrul neliniştilor nocturne pentru nişte oameni care, lipsiţi fiind de conştiinţă morală, au ajuns să-şi piardă solda şi, mai ales, mintea.

Mihail Neamţu (Antiteze)

„Nici o fiară nu plăsmuieşte o minge”

În De ludo globi (1463), cardinalul Nicolaus Cusanus oferă o neaşteptată interpretare universalistă a noţiunii de joc. Departe de-a fi înţeleasă ca simplu divertisment, activitatea ludică deschide o fereastră către secretul creativităţii. Oamenii maturi se pot juca cu limbajul (folosind ironia, calamburul sau dialectica subversivă), devenind astfel mai înţelepţi. Jocul, aşadar, nu este doar tremur, risipă şi vibraţie. El nici nu înlocuieşte gândirea sistematică şi voinţa austeră. Jocul e cel care pune imaginaţia fierbinte în dialog cu analiza rece şi calculul tactic în confruntare cu planul strategic al unei echipe sau al unei individualităţi. Teza a fost reluată şi aprofundată de Johan Huizinga (Homo ludens) şi Eugen Fink (Spiel als Weltsymbol). Jocul e prezent în orice interacţiune culturală şi rămâne, ca atare, marca fundamentală a depăşirii purei animalităţi (Cusanus, DLG, p. 222: nulla etiam bestia globum et eius motum ad terminum producit  – nicio fiară nu plăsmuieşte o minge şi nu-i pune mişcarea într-o direcţie anume.)

Această generoasă definiţie – stabilită în plin secol XV într-o conversaţie a teologului Cusanus cu Iohannes din Bavaria – e verificată de jocul cel mai popular şi mai exploziv în tot secolul XX. Fotbalul jucat astăzi, 3 iulie 2010, de echipa Germaniei în confruntare cu Argentina a scos la iveală secretul maturităţii ludice. De partea jucătorilor teutoni, o sumă indicibilă de angajamente private, măsurători obiective, scheme, calcule şi prognoze, eforturi de antrenament sportiv, negocieri financiare şi mobilizări psihologice s-a dovedit, în sens colectiv, perfect câştigătoare.

Ce a arătat astăzi selecţionata Germaniei federale?

Mai întâi, că nicio secundă din cele 90 de minute regulamentare nu merită pierdute. Tatonările pot fi utile, dar nu atunci când îţi propui o victorie la scor şi detaşarea rapidă în poziţia de favorită a Cupei Mondiale. Echipa lui Joachim LOEW s-a aruncat fără ezitare la poarta lui Sergio Romero, înscriind (3′) dintr-o superbă lovitură liberă finalizată de Thomas Mueller (20 de ani). Replierea argentinienilor a venit dificil, după aproape 30 de minute de pase stăruitoare ale nemţilor, motivaţi de stabilitatea lui Schweinsteiger, Lahm şi Podolski pe teren. Aşa cum era de aşteptat, niciun membru al titratei Nationalmannschaft n-a lăsat impresia că vrea să smulgă simpatia tribunelor prin artificii de circumstanţă, driblinguri cu efect sau deposedări acrobatice. Cuvântul-cheie a rămas, de la început până la sfârşit, organizarea. Iarorganizarea trimite, inevitabil, la ordine.

Nimic static, regresiv, centralist sau predeterminat în acest concept deOrdnung. Construcţia pe teren a echipei (team-work) n-a fost nici sindicalistă, nici anarho-libertariană, ci mai curând de extracţie ordo-liberală. Aşezarea fermă în post a fiecărui apărător şi mijlocaş, relaţia de subsidiaritate între regiunile distincte ale terenului, precum şi excelenta comunicare pe flancurile de atac, au compensat  deficitul de experienţă al tinerilor atleţi germani. Ordoliberalism: competiţie deschisă, aşadar, pe piaţa ideilor fotbalistice şi o minimă reglementare acceptată de comun acord cu antrenorul (fără consultarea presei).

Argentina a suferit, în schimb, printr-o inflaţie de şuturi imprecise şi elan necoordonat. Pe gazon şi în tribune, a rămas doar amintirea ceţoasă a unui pseudo-război de cuvinte, jucat de cei doi selecţioneri-adversari înaintea meciului de sferturi. Nici logomahia diplomatică întreţinută la nivelul tribunelor oficiale n-a putut oferi vreo soluţie de avarie. Cancelara Merkel s-a relaxat mai departe, în timp ce Messi, Higuain şi Tevez încercau din răsputeri să străpungă apărarea germană. Deşi şi-au creat anumite şanse, timp de un sfert de ceas, alb-albaştrii n-au putut periclita în mod serios poarta lui Neuer.

După pauză, Germania a adăugat plus-valoarea rafinamentului la deja consacrata noţiune aristotelică de ordine (motivată aşadar de o certă finalitate). Maradona a omis să facă nişte schimbări esenţiale (introducerea lui Juan Veron, pivot-central, în locul palidului Maxi Rodriguez). Messi n-a putut urca niciodată spre zona de 16 m a adeversarului, fiind obligat să joace multe recuperări. Tevez a făcut enormă risipă de energie, fără ca elementul de concentrare să-şi spună cuvântul. După al doilea gol (64′) survenit printr-o execuţie model a prolificului şi Miroslav Klose. Modestia de caracter şi tenacitatea au învins pofta de glorie deşartă. Ordinea germană a triumfat în faţa improvizaţiei fără cap, mijloc şi coadă. Jocul nu trebuie să contrazică organizarea, nici ritmul nu exclude disciplina, după cum robusteţea fizică poate atrage după sine inventivitatea.Germania a câştigat prin apetit ofensiv, dezinvoltură, rapiditatea mişcărilor de contra-atac, îndrăzneala de-a vrea mai mult, din prima clipă a confruntării.

În ultimele douăzeci de minute, complet doborâtă psihic, Argentina s-a răsfirat şi, practic, n-a mai găsit nicio breşă. Soluţiile de pe banca antrenorilor s-au lăsat aşteptate, în zadar. A doua repriză a dovedit că nu poeţii loviţi de capriciu, geniu şi superstiţie, ci managerii glaciali sunt cei care pot reabilita, în momente critice, o echipă. O defensivă ineficientă, apoi haosul mingilor aruncate înainte, fără o destinaţie anume, precum şi lipsa de concentrare pozitivă a jucătorilor argentinieni au pecetluit soarta meciului. Ultimele două goluri (Friedrich74′, Klose 89′) au adâncit umilinţa ireală şi neputinţa surdă a sud-americanilor.

Va răzbuna Spania sau Uruguay orgoliul latinităţii?

Mitul solidarităţii, nevoile colective şi drepturile individuale

Criza începe mereu cu ceilalţi. E vorba fie despre cei care ne preced în istoria risipei, fie despre cei care, deşi contemporani ai noştri, îşi fac veacul tot peste drum, într-un imobil al statului. Când invocăm politicile liberale şi urgenţa reaşezărilor bugetare prin economisire şi disponibilizări, l’enfer c’est toujours les autres.

Sindicatele şi televiziunile populiste doresc ca restructurările să înceapă cu însuşi cabinetul primului ministru ori cu elementele-cheie ale cancelariei prezidenţiale. Parlamentarii ar accepta, cu oarecare indulgenţă, desfiinţarea unor posturi de şofer pentru limuzinele deputăţeşti şi senatoriale. Angajaţii TVR îşi imaginează restrângerea oricăror posturi de radio, dar nu lezarea sau dispariţia emisiunilor de divertisment. Universitarii preferă menţinerea actualului status quo, mai curând decât investigarea cheltuielii banului public din actualul sistem de învăţământ. Specialiştii IT vor chema la introducerea eficienţei tehnologice acolo unde administraţia e supra-încărcată prin clientelă.

Economiştii cu înclinaţii libertariene pledează pentru dispariţia Ministerului Culturii sau comprimarea ICR, oricât de volatilă ar fi starea patrimoniului naţional şi a exportului de idei. Unii diplomaţi se gândesc, pesemne, că România ar putea renunţa mai curând la investiţia în avioanele supersonice decât la cheltuielile de protocol ale ambasadelor noastre din străinătate. Uniunea Scriitorilor va consimţi mai curând la scufundarea proiectului Bibliotecii Naţionale decât la dispariţia rentelor viagere. Activiştii gay vor contesta privilegiile heterosexualilor căsătoriţi (alocaţiile pentru tinerele mame), în timp ce pensionarii se pregătesc, oarecum literal, de greva foamei. Academicienii vor admite probabil închiderea unor laboratoare ştiinţifice, dar nu restrângerea cheltuielilor pe salarii. Clerul înalt va accepta orice curbă de sacrificiu, dar nu cea care atinge plafonul financiar stabilit din vecie pentru zecile de facultăţi de teologie ale provinciei. Măturătorii de stradă vor fi şi ei de acord cu orice măsură a administraţiei locale, atâta vreme cât nu va fi atinsă cota green a standardelor noastre de salubritate.

Toată lumea, pe scurt, ar începe primenirea cu ograda vecinului. Acest desen al psihologiei noastre colective ne arată solidari în egoism şi frustrare. Nu sunt eu oare indispensabil pentru soarta naţiunii? De la dactilografi şi grefieri până la specialişti în sanscrită, iată întrebarea fiecărui bugetar, cu sau fără performanţă. Dilema bântuie o întreagă societate aşezată pe ierarhii şubrede şi, mai ales, lipsită de consensul asupra unor valori fundamentale. Cultivăm mai departe iluzia unei prosperităţi care nu asumă riscul individual sau efortul de coeziune comunitară. Totul se decide cu gândul doar la prezentul imediat şi trivial, plecând de la sentimentul că noi însemnăm totul iar cei de mâine n-au decât dreptul să poarte povara datoriilor noastre epocale.

Cum putem ieşi din această enormă mistificare a realităţii? Un ţăran de odinioară ar fi spus că e foarte simplu: întinde-te cât ţi-e plapuma. Conceptual vorbind, trebuie să înţelegem mai întâi distincţia (banală) între nevoile primare, nevoile secundare şi nevoile terţiare ale omului. Făcând acest lucru ne putem întreba: cum va tolera o ţară pauperă nişte politicieni care vorbesc populaţiei despre implantarea unor GPS-uri pe tractoare, despre spectacole „gratis” pentru tineret (de 1 mai) ori despre trimiterea urgentă a unui român în cosmos? Sunt maşinile 4×4 o prioritate pentru lista de achiziţii în instituţiile publice? Putem finanţa din banii unei populaţii active minoritare în planul muncii nu mai puţin de opt posturi mass-media (TVR1, TVR2, TVR3, TVR Cultural, TVR Info, TVRi, TVR HD, pe lângă alte patru studiouri teritoriale)? Va îndulci somnul acestui neam sărăcit un vis măreţ privind viitoarea catedrală patriarhală, estimată deja la aproape jumătate de miliard de euro? Ori mai poate o ţară cu demografie negativă să facă o prioritate din finanţarea avortului în masă?

Ar fi periculos să pierdem din vedere distanţa între nevoile primare ale societăţii (cum ar fi ordinea străzii, educaţia primară, sănătatea publică, transportul în siguranţă, toate finanţate din bugetul de stat) şi nevoile terţiare ale indivizilor (cum ar fi operaţiile estetice ale vedetelor sau excursiile în Tailanda, finanţate dintr-un buget exclusiv privat). A suprapune cele două planuri înseamnă să promovezi, în mod deliberat, un fals concept al solidarităţii. Cu alte cuvinte, vom substitui interesul naţional real (care presupune alianţa dintre trecut, prezent şi viitor) cu o falsă imagine despre nevoile noastre colective (hrănite din obsesia egoistă pentru un prezent precar, dar confortabil).

Confuzia între nevoile de prim rang şi nevoile secundare devine mediul propice pentru reactivarea politicilor de tip socialist, populist sau chiar anarhic. Încurcătura, de fapt, are la bază o altă minciună: amalgamarea drepturile naturale ale omului, recunoscute din zorii civilizaţiei europene, cu drepturile sociale, care sunt de dată recentă. Cele dintâi rămân inalienabile întrucât ele ne vin de la Dumnezeu (sau, pentru agnostici, de la natură): dreptul la viaţă, la libertate şi la proprietate (habeas corpus) nu sunt achiziţii istorice, nici doar nişte privilegii legate de clasă, sex, rasă sau religie. Fiind stăpân peste viaţa lui, putîndu-se mişca liber şi, mai ales, fiindu-i garantat accesul la proprietatea privată, orice om poate să-şi croiască singur drumul în căutarea fericirii. În principiu, statul şi reglementările constituţionale nu există decât pentru a-i proteja acest orizont existenţial. Pe de altă parte, pensia timpurie, al 13-lea salariu, remuneraţia egală cu vecinul/vecina – pe scurt, toate drepturile sociale sunt rezultatul unor aranjamente conjuncturale, reflectînd în parte bunăstarea materială şi orientarea ideologică a unei naţiuni. Cu alte cuvinte, drepturile sociale sunt nişte avantaje, favoruri sau binefaceri ale sorţii. Dacă politicienii le numesc altfel, e doar pentru că o asemenea retorică a îndreptăţirii colectiviste atrage numeroase simpatii electorale. Aşa cum ne arată demonstraţiile din Atena, drepturile sociale nu cultivă etica responsabilităţii, strict legată de drepturile naturale. Revendicarea violentă a drepturilor colective sfârşeşte, în fapt, prin încălcarea dreptului natural la viaţă, la libertate şi la proprietate individuală.

Voi rezuma argumentul acestui articol astfel: România nu poate descoperi cu adevărat principiul solidarităţii decât atunci când vom vorbi nu doar despre prezent, ci şi despre sacrificiile făcute în trecut şi nota de plată a răsfăţului nostru pentru viitor. Responsabilizat de această referinţă la ştiutele fapte de ieri şi la necunoscutul zilei de mâine, fiecare bugetar va căuta, în al 11-lea ceas, să introducă un plus de austeritate financiară în propriul lui domeniu de activitate. Cura de slăbire impusă birocraţiei statale presupune totodată, în plan civic şi politic, articularea unor ierarhii valorice, fără de care naţiunea română îşi pierde nu doar credibilitatea faţă de organismele financiare internaţionale, ci şi minima coeziune internă. Piatra unghiulară a acestei reconstrucţii o reprezintă respectul sacrosanct acordat dreptului natural la viaţă, libertate şi proprietate individuală. Pornind de aici, şi numai de aici, vom putea cândva reinventa decenţa, prosperitatea şi binele comun.

Text preluat de  pe:

http://grupareaaproape.wordpress.com/