Author Archives → Mihai Neamţu

Interviu Andrei Plesu, partea a III-a

Despre  Horia Bernea și respectul lui pentru instituții, motivele radicalizării spre dreapta, despre Critic Atac și lipsa lor de cultură a stângii, despre locurile frumoase, despre apartenența la România. Poate cel mai important, despre lucrurile esențiale pentru a-ți da seama pe ce lume trăiești. Despre autoritatea lui Isus. Și alte parabole lămuritoare.

Nota editorului (Florin Cojocariu) Madame Blogary: această ultimă parte ar putea lămuri atât contextul  interviului cât și faptul că nu a fost vorba de un atac la Traian Băsescu. De fapt, n-a fost vorba aproape deloc despre Băsescu decât anecdotic. Avem dubii serioase că Președintele a văzut interviul în întregime atunci când a amenințat cu represalii. Mai ales că ultima lui parte apare abia acum.

Critica intelighentiei si nevoia de cultura (despre Traian Basescu, Andrei Plesu & co.)

Săptămâna trecută, agențiile de presă au preluat o declarație a lui Andrei Pleșu privind relația dintre Traian Băsescu și lumea intelectualilor. Decupajul din titlu era voit înșelător. Televiziuni care excelează în isterie și primitivism s-au grăbit, prin intermediul unor crainici împleticiți și agramați, să dezvăluie o ruptură între oamenii de cultură și președintele României.

Puțini au avut interesul sau răbdarea de-a analiza mai atent diagnosticul lui Andrei Pleșu. Filozoful de la Colegiul Noua Europă a sesizat o asimetrie: tentația idolatră a unor intelectuali români, seduși mereu de faldurile strălucitoare ale puterii seculare, și prezumtiva indiferență cu care Traian Băsescu tratează prezența acestora în societatea civilă sau în structurile decizionale ale statului.

Pragmatism prezidențial

Andrei Pleșu sugera că există așadar o inadecvare: distanță prezidențială, pe de o parte, și zel pionieresc, pe de altă parte. O atare postură explică rolul comic al intelectualilor activiști, dornici să-și reconfirme fidelitatea necondiționată față de președinte și să pluseze la capitolul atașament. La cealaltă extremă se situează idolatria inversă a urii: intelectualii care nu pot comenta chiar și cel mai mărunt fenomen social sau eveniment cultural de provincie, fără să indice rolul diabolic jucat de Traian Băsescu în viața publică a României. În ambele situații, Traian Băsescu este perceput drept marele arhitect al nenorocirilor sau, dimpotrivă, drept părint al tuturor binefacerilor coborâte peste națiunea noastră.

În realitate, sugerează Andrei Pleșu, nimeni nu trebuie să caute astăzi la Cotroceni vreun avatar din șirul marilor ctitori-domnitori ai Țării Românești. Profilul psiho-politic al lui Traian Băsescu nu-l recomandă pentru comerțul intens cu biblioteca, fără ca această opțiune să-i anuleze vreo secundă inteligența sau carisma.

Discursul președintelui-jucător nu vizează orizontul ludic sau contemplativ al umaniștilor, ci mai degrabă viziunea utilitaristă a inginerilor și a întreprinzătorilor. Nu estetica arhitecturală, urbanismul, istoria literaturii, filozofia sau ideile religioase îl pasionează, ci măsurile de eficiență guvernamentală într-o țară prost tocmită.

Traian Băsescu este un om de acțiune cu vocația executivului. El vrea să schimbe realitatea, nu s-o reconfigureze la nivel teoretic. În agenda Băsescu descoperim problemele justiției, reforma constituțională, reorganizarea administrativă și chestiunile de macro-economie. În 2011, de altfel, Administrația prezidențială a desființat departamentul pentru cultură și culte. Cu greu am putea vedea aici semnele unei ardente preocupări pentru patrimoniu, artă ori spiritualitate.

Poate că președintele României subscrie, în acest fel, la cuvintele lui John Adams care spunea: „Trebuie să studiez politica şi războiul aşa încât copiii mei să poată studia matematica şi filozofia, geografia, istoria naturală şi arhitectura navală, arta navigaţiei, comerţul şi agricultura, pentru a le da copiilor lor dreptul de-a studia pictura, poezia, muzica, arhitectura, sculptura, arta tapiseriei şi a porţelanului”.

Inadecvări intelectuale

Andrei Pleșu n-a vorbit doar despre privirea ironică (și bine disimulată) a lui Traian Băsescu față de intelectuali. Fostul Ministru al Culturii (1990-1991) și fostul Ministru al Afacerilor Externe (1997-1999) s-a declarat sceptic cu privire la capacitatea intelectualilor, by and large, de-a schimba fața politicii românești. Un pesimism exagerat? Opinia discutabilă a unui înțelept obosit de neajunsurile patriei?

Să parcurgem câteva dintre argumente.

1. Narcisismul individualist

Intelectualii care au intrat în politică suferă de un exces egolatru. Universitarul, îndeobște, caută să se diferențieze în raport cu ceilalți. Posedat de vanitate și sufocat de narcisism, intelectualul deplânge ingratitudinea maselor și vituperează împotriva turmei. El aparține unei bresle speciale, compusă din oameni excluși de la regulile făcute pentru majoritate (plata impozitelor sau a drepturilor de autor). Prostimea îl jenează. Contactul cu mulțimile îl indispun. În locul gălăgiei din șantier, profesorul preferă (absolut rezonabil) liniștea amfiteatrului.

Lucrurile nu se opresc aici, pentru că intelectualul-politician se vrea singurul reprezentant al breslei sale. Supremația reflexelor individualiste face imposibilă coagularea unui grup de oameni capabili să străpungă baricada incompetențelor și a culpelor din politica autohtonă. Smiorcăiala auto-referențială, obsesia întâietății și pedanteria protocolară sunt vicii speculate ușor de adversarii reformelor.

În sfârșit, intoxicarea narcisistă a intelectualilor produce o încredere naivă în rolul experților și al tehnocraților. Astfel apare tentația sinecurismului (dependența absolută față de slujba la stat) și centralismul administrativ (iluzia că, fără intervenția unor legiuni de agenții guvernamentale, lumea s-ar prăbuși în haos).

2. Utopismul amoral

Puțini intelectuali au cu adevărat experiența lucrului în echipă. Și mai puțini trăiesc bucuria întâlnirii cu poporul de rând. Intelighenția e comodă și preferă oricând retorica sentimentală în locul acțiunii. Decât în praf sau la soare, ascultînd plângerile omului de pe stradă, mai bine te refugiezi într-un birou elegant, dotat cu rețea wireless, computer și aer-condiționat.

Turnul de fildeș, de altfel, e locul în care s-au moșit marile utopii, de la benignul Campanella până la inși maladivi din stirpea lui Lenin, Mussolini, Stalin, Hitler, Mao și Pol Pot. Când este plictisit sau deranjat de evidența empirică și lecțiile tragice ale istoriei, atunci (pseudo-)cărturarul supraimpune o schemă ideologică peste realitate. Din 1789 încoace, multe minți obosite și pline de talent au născocit asemenea vise nebune (bibliografia obligatorie include referințe la Raymond Aron, Eric Voegelin sau F. Furet până la Mark Lilla ori Michael Burleigh).

Dincolo de vechile radicalisme utopice, rămâne la îndemnâna intelectualului contemporan prescrierea de rețete progresiste (i.e., emancipare culturală, toleranță, cote feministe, ecologie).

3. Negativismul elitist

Dacă activiștii din societatea civilă suferă de idolatrie, intelectualii-politicieni se contaminează prea ușor de iconoclasm. Altfel spus, excesul de critică demolează orice relație durabilă: colegul de partid al intelectualului suferă de vulgaritate, gusturi îndoielnice, o engleză aproximativă, proastă creștere, cunoștințe gramaticale precare, deficit de IQ, pragmatism meschin, diplome academice măsluite sau irelevante, absența articolelor ISI, origini sociale modeste, etc. Lipsesc din această ecuație atât compasiunea creștină cât și reflexul democratic prin care omul politic e deschis interpelării cetățenești.

Complexele de superioritate stimulează păcatul îndreptățirii de sine. Mi se cuvine! – spune domnul sau doamna cu pricina. Elitismul excesiv secretă și pofta de supremație simbolică. Dacă tot n-are bani și relații, intelectualul vrea să triumfe măcar la capitolul imagine (șlefuită eventual printre citate franțuzești, pipă și joben). Dintr-un curajos profet al societății, intelectualul devine un birocrat pliabil sau un demnitar onctuos.

Nevoia de cultură

Pentru a avea câștig de cauză în lupta politică, intelectualii trebuie să renunțe la zorzoanele grandomaniei, păstrând armele cu adevărat necesare în lupta pentru binele comun.

Obsesia statutului e nocivă pentru intelectuali întrucât îngroapă autenticele virtuți ale omului de cultură. La ce ne referim?

1. Profetism istoric

În primul rând, trebuie prețuită capacitatea de-a genera o viziune pe termen lung. Winston Churchill a intervenit decisiv în anul 1940 întrucât era un excelent cunoscător al istoriei europene: marele conservator îndrăgostit de civilizația britanică se simțea amenințat nu doar militar, ci mai ales politic și cultural, de bezna și furia nazistă.

Acolo unde partizanatul se consumă într-o bătălie oarbă pentru resurse financiare, politicianul-intelectual pune marile întrebări: care sunt valorile tradiției iudeo-creștine? Ce aranjament instituțional poate garanta trăinicia patrimoniului artistic, prosperitatea colectivă, bunăstarea familiei și libertățile cetățenești? Nu vom găsi decizii de ordin geopolitic într-un for parlamentar unde ignoranța și auto-suficiența se lăfăie prostește.

Dacă tehnocratul se grăbește să execute ordine după manual, politicianul-vizionar poate schimba regulile interacțiunii între politic și economic. El riscă, sparge tiparele și alege în cunoștință de cauză.

2. Inteligență și umor

Atunci când alungă prin umilință tot demonismul ascuns al trufiei, inteligența e o mare binefacere. Orice aglomerație de obrăznicie și stupiditate anticipează, parcă, fresca iadului din veșnicie. Când scena publică e asaltată de mitocani, pițipoance și alte figuri patibulare, apariția unui om mintos, cultivat și manierat e deja mană cerească.

Așa cum britanicii se laudă cu Edmund Burke sau Benjamin Disraeli iar americanii îl cinstesc pe Thomas Jefferson și Benjamin Franklin, politica românească a avut parte, de la Titu Maiorescu și Mihail Kogălniceanu până la Iuliu Maniu și Corneliu Coposu, de oratori străluciți, gânditori responsabili, oameni stilați sau caractere morale. N-au fost poate cu toții intelectuali de anvergură, dar educația și demnitatea nu le-a lipsit niciodată. În acest chip, inteligența, umorul și decența au putut salva atmosfera uneori toxică a dezbaterilor publice din țară.

3. Memorie și moderație

În sfârșit, dacă ideologii stângii trăiesc palpitul utopiei, intelectualii dreptei aduc în politică atât exigența memoriei, cât și busola moderației. Când tirania modei sau oligopolul stârpesc civismul și nevoia de modele, omul de cultură ne reamintește valorile perene ale umanității. Când omul recent se crede o ființă net superioară tuturor generațiilor anterioare, politicianul-intelectual poate evoca gloria și frumusețea altor veacuri. Memoria ponderează excesele oricărui tribalism și atenuează nevoia de pâine și circ a gloatei.

Iată doar câteva motive pentru care demitologizarea rolului intelighenției nu exclude participarea oamenilor de cultură la viața cetății. Dimpotrivă, recunoașterea rolului limitat al intelectualilor îi face și mai necesari în dezbaterea publică.

 

Interviu Andrei Pleșu – partea I

Despre dreapta judecată, pericolul certitudinilor, Traian Băsescu și riscurile idolatriei, stilistica prezidențială, Traian Băsescu și intelectualii, calitățile unui bun consilier, intelectualii și politica, intelectualii decorativi, intelectualii acri și neadecvați.

Prima parte dintr-o discuție de o oră cu Andrei Pleșu despre politică, viitor și schimbare. Scuzați imaginea de front, cuvintele sunt mult mai importante și se aud bine.

Post-Scriptum: Partea a II-a a interviului va fi difuzată marţi, 2 august.

 

Ce ne tine impreuna? (I)

„Mă car”.

„Pa! şi la revedere”.

„România e o ţară frumoasă, ce păcat că e locuită”.

Sunt fraze seci, interjecţii vitriolice şi sentinţe dureroase auzite din gura junilor cu vârste cuprinse între 18 şi 35 ani. Nimeni nu poate opri acest fenomen: sentimentalismul părinţilor, hitul lui Gil Dobrică, iubirile de-o vară ale studenţilor, predicile moraliste ale Bisericii-Mamă sau programele guvernamentale.

Ca unul dintre milioanele de români care au suferit mirajul Occidentului – am trăit patru ani în Anglia, unul în Germania şi alţi aproape doi în Statele Unite – caut și eu să înţeleg dedesubtul acestei nemulţumiri. De unde atâta sictir, dispreţ de sine şi oboseală printre conaționalii noștri?

Explicaţii la îndemână se găsesc. Cercul strâmt al nevoilor se deschide, fireşte, printr-o frustrare materială: meserii plătite mizerabil în România sunt generos remunerate în Austria, Franţa, Germania sau Marea Britanie. Între Viena şi Bucureşti, calitatea vieţii va rămâne incomparabilă și peste o sută de ani. Maidanezii din Vitan își găsesc foarte greu niște rivali la Milano, München sau Madrid. Lista de argumente pecuniar-hedoniste doboară orice dogmatism patriotic. Totuşi, chiar dacă trece prin testul portofelului, decizia de-a emigra are resorturi mult mai profunde.

Cred, totuși, că nimeni nu trebuie judecat a priori pentru deciziile sale intim-personale: nici cel ce pleacă trântind uşa cu năduf şi c-o sudalmă-n vârf de băț, nici cel care rămâne acasă, resemnat să înghită praful mioritic.

Ambele categorii conţin oameni admirabili, tineri şi adulţi respectabili, profesionişti de excepţie. În multe situaţii, decizia de-a rămâne sau de-a pleca implică virtuţi precum luciditatea, dârzenia ori fidelitatea. Există şi oameni care eşuează în străinătate, fără să aibă curajul s-o spună. Cunoaştem şi indivizi care se plafonează în ţară, fără s-o ştie.

Nu toţi cei care rămân îngroaşă rândurile patrioţilor, după cum nu orice pribeag face României un deserviciu. Cred, bunăoară, că mulți români aflaţi deja în Canada, SUA ori Europa occidentală vor putea face un excelent lobby politic şi economic pentru ţara noastră. Sportivi precum pugilistul Lucian Bute sau gimnasta Nadia Comăneci sunt doar două exemple într-o posibilă campanie de imagine. Geniile care au trecut pe la Harvard, MIT sau Stanford, antreprenorii din Lazio, minţile scormonitoare din Silicon Valley, dar şi viitorii politicieni sau consilieri locali româno-canadieni din Ottawa ori Toronto vor ajuta în chip decisiv România. Ei vor rescrie noi contracte economice, vor energiza relații comerciale îmbunătățite, dinamizând programele universitare, facilitând regimul burselor, etc. Nu în ultimul rând, legea votului prin corespondenţă le va da expatriaților şansa unui plus de acţiune şi de reprezentare civică pentru cauza României în lume.

Nu vom divaga aici răsfoind dosarele studiilor de antropologie şi sociologie a migraţiei. La fel, vom lăsa editorii provinciei să răsfețe jurnalele unor falşi căpşunari (salutăm totuși, en passant, opera de înaintemergător a lui Mirel Bănică).

Dincolo de ochiul specialistului, merită poate atenţia noastră nu atât fenomenul despărţirii în sine, cât violenţa declaraţiilor de ură – furia spumegândă a celui care, exasperat de hărţuiri zilnice, alege să fugă din ţară mâncând pământul. Divorţul violent arată nu doar o deficienţă de caracter, strict individuală, ci o carenţă atavică şi sistemică a națiunii.

Numărul adevăraţilor patrioţi decedaţi peste graniţe în România modernă – de la Nicolae Bălcescu şi I.L. Caragiale până la Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca – scoate la iveală stranietăţi, hibe şi tristeţi ale culturii noastre comunitare. Tinerii care pleacă şi tinerii care rămân caută în egală măsură un răspuns la întrebarea: ce ne mai ţine împreună?

Toate popoarele puternice participă la un mit fondator: americanii venerează Constituţia şi inteligența politică a bărbaţilor strânşi în 1787 să ratifice documentul la Philadelphia. Chiar şi după căderea imperiului, britanicii se laudă cu anumite tradiţii politice sau culturale, păstrând în tolba mândriei personale atât instituţia monarhică, cât şi excelenţa academică. Forţaţi să-şi admită în oglindă anumite calităţi statornice, nemţii vor recunoaşte pasiunea pentru exactitate şi inovaţie tehnică. Francezii vor clama republicanismul, laicitatea şi bunul gust al bucătăriei.

Este interesant de observat că miturile fondatoare îşi dovedesc eficacitatea la timpul prezent. Sunt poveşti acceptate consensual care motivează optimismul naţiunii aflate la ananghie. Sunt „meta-naraţiuni” care, deşi aproximative sub raport cronologic, legitimează mai departe virtutea speranţei.

Noi, însă, românii, la care mit fondator participăm pentru a evita depresia isterică? Cum identificăm reperele care, în pofida oricărei hemoragii, ne-ar putea menţine în cursă? Pentru că religia nu mai contează, puţini concetăţeni rămân impresionaţi de ipoteza unei etnogeneze suprapuse peste fenomenul creştinării la gurile Dunării. La fel, evocarea lui Mihai Viteazu trezeşte în amintiri figura olteanului Amza Pellea, decât gogeamite emoția unionistă…

Unul dintre puţinele mituri care dăinuie și astăzi pe meleagurile Dunării spune că „de la Râm’ ne tragem”. Cronicarul n-a vizat aici o simplă exegeză a latinităţii. Se vorbeşte despre un popor cu vocaţie occidentală – un neam care a participat chiar și indirect la victoria civilizaţiei occidentale împotriva ameninţărilor mongole, tătăreşti sau otomane. Sunt sute de ani de când – prin cancelarii sau în manuale – repetăm de zor că nu Rusia, nici Asia, ci Europa şi graniţele sale nord-atlantice ne interesează. Când lipsesc proptelele interne, ne unifică orizontul unei posibile dezvoltări istorice. Fără încetare, rânduielile Apusului au captat imaginaţia celor mai talentaţi scriitori, sportivi, savanţi şi oameni de afaceri. Mitul ne spune că, fără a fi deplin occidentali, avem datele unei potenţiale osmoze cu această cultură vestică.

Şi iată că leatul verii lui 2011 ne-a procopsit cu un diriguitor al învăţământului ieşit din mitologia apartenenţei la Occident. Verificat prin stagii lungi de experienţă profesională în Franţa, SUA ori Germania, Daniel Funeriu a vrut să aplice definiţia scolastică a adevărului: fără alte pogorăminte sau iconomii, ceea ce contează este adecvarea intelectului la lucruri. Când acest efort se dovedeşte imposibil, învăţăcelul delirează sau copiază. Or, tot o drastică logică binară exclude coabitarea principiului furtului cu principiul corectitudinii. Cine a cerut respectarea mitului occidental al educaţiei prin muncă, efort cerebral şi raţionalitate? Un om care se poate lăuda în domeniul chimiei cu performanţe ştiinţifice similare unor rezultate sportive obținute de Gh. Popescu la F.C. Barcelona sau Dan Petrescu la Chelsea.

Mitul fondator cum că „de la Râm’ ne tragem” a fost serios zguduit sub mandatul unui ministru european demn, poate, de posteritatea matematicianului Spiru Haret – o persoană validată epistemic de întreaga comunitate internaţională. Cu toate imperfecţiunile sale de exprimare, Daniel Funeriu a descălecat dintr-o lume către care cei mai buni elevi şi studenţi români vor să plece. El vine din viitorul ştiinţei şi tehnicii româneşti, spunîndu-ne că „se poate!”

Confruntaţi cu mitul occidental al corectitudinii, directorii de opiniune ai boborimii au scos brişca. Mass-media a aplicat, aproape in corpore, tehnica asasinatului moral: despre ucenicul unui laureat al premiului Nobel ni s-a spus, cel mai recent, chiar și că el n-ar fi luat balacaureatul la timp. Un olimpic internaţional e retrogradat la comanda cinică a unui moştenitor al Securităţii, pasionat de chipul şi statuia unor „români esenţiali” …

Prăbuşirea oricăror standarde deontologice în jurnalismul autohton lasă fără protecţie nu doar consumatorul de informaţie, ci îngroapă un mit fondator. Tinerii de elită ai ţării descoperă că, de fapt, România nu aparţine decât aspiraţional unui spaţiu occidental. Suntem încă departe.

Ce ne ţine oare împreună? E atrasă subterana României mai curând de geografia stepelor gregare? Vom rămâne captivi în acele grote imaginare – băștinașii locului unde resentimentul spărgătorilor de seminţe ucide şi umbra celor care au lăsat în istorie o dâră de umanitate?

Ce ne mai ține laolaltă?

Bravo Daniel Funeriu!

Rezultatele de la Bacalaureat (sesiunea vara 2011) scot la iveală frauda sistemică din învăţământul preuniversitar românesc. Adevărul urât mirositor vorbeşte despre complicitatea dintre unii profesori şi unii elevi, despre cultura delăsării, despre absența motivației. Când vine vorba despre fentarea ideii de competenţă sau competiţie, dascălii leneşi îşi iau drept aliaţi loazele vocale. Intransigenţa măsurilor luate de ministrul Daniel Funeriu vizează o veche practică românească: furatul propriei căciuli.

Pentru prima oară în ultimele decenii, copiatul la examen a fost sancţionat sever. Vârsta de 18 ani atinge, formal, pragul maturităţii. Este corect, aşadar, ca cei mai tineri adulţi să nu păşească în viaţa publică printr-o hoţie pecetluită cu o diplomă. Camerele video și-au atins, pour une fois, scopul.

Mai există o pildă. Am trăit prea mult timp sub iluzia cantităţii, în detrimentul calităţii. Cei care astăzi au căzut la examene (proba teoretică) ar fi fost, odinioară, absolvenţii vechilor şcoli profesionale. Mulţi au luat în derâdere observaţia preşedintelui Băsescu cu privire la raportul tinichigii-filozofi. În realitate, abia mai găsim dulgheri, cofetari, ospătari sau frizeri de calitate, întrucât aceştia sunt chemaţi să înveţe despre „perspective narative”, „opere dramatice”, teoria mulţimilor”, „matrici vectoriale” şi teorema lui Heisenberg.

Cauţi un constructor capabil să calculeze volumul de beton pentru o fundaţie iar el nu ştie formulele de bază ale geometriei în spaţiu! Vrei să angajezi o absolventă de liceu umanist şi constaţi că tânara nu ştie regulile elementare ale gramaticii (de unde şi triumful jurnalismului mogulizat). Cauţi un asistent-manager care să ştie să-ţi întocmească documente de comunicare şi el nu stăpâneşte sintaxa limbii române. Evident, toate aceste ipochimene îşi exprimă disponibilitatea – după 12 ani de învăţământ „gratuit”! – de-a se perfecţiona în cadrul unor cursuri plătite eventual de firma privată…

Prostia şi păcatul rezultă din acumularea unor virtuţi prost plasate. Nu e oare timpul să examinăm care sunt nevoile reale ale societăţii şi ale economiei româneşti? De ce nu am avea mai multe şcoli de arte şi meserii (sau şcoli vocaţionale) în locul exceselor de specializări precum „relaţiile internaţionale”?

De ce nu am accepta ideea că învăţământul de masă, egalizator şi omogenizant, reprezintă o utopie: îi tâmpeşte pe cei sclipitori şi îi forţează să fraudeze pe cei cu înzestrări practice? Ne-ar trebui, cred, un sistem de educaţie pre-universitară în doi timpi: colegii naţionale performante, cu tineri pregătiţi la nivel european sau internaţional, şi licee sau şcoli profesionale, unde bagajul de cunoştinţe să fie calibrat pe nişte dotări intelectuale modeste?

Rezultatele din 2011 la Bacalaureat avantajează, în sfârşit, logica pieţei. Selecţia naturală îşi revine în fire. Filtrele meritocratice încept să funcţioneze. Poate vom avea mai puţini absolvenţi entuziasmaţi de „modele” precum Luis Lazarus şi Sexy Brăileanca… Analfabetismul îşi pierde din prestigiul social.

Bravo Daniel Funeriu!

William Bligh & Traian Băsescu: despre profilul psiho-politic al ofiţerului de navă

Comandantul adevărat nu e primul marinar care se agață de colacul de salvare al navei. Iată de ce în vocabularul preşedintelui Traian Băsescu, substantive precum „trădare” sau „laşitate” sunt univoce, fără marjă de interpretare. De ce? Pentru că detaliile regulilor marinăreşti se inspiră dintr-o tot mai neînţeleasă etică a onoarei. Lumea ofiţerilor nu intersectează uşor universul jurnaliştilor, al poeţilor, al erudiţilor snobi, al eseiştilor brilianţi sau al intelectualilor de salon. De aici şi neînţelegerea sistemului de valori care-i permite unui fost comandat de navă să judece un fost şef de stat, chiar şi atunci când exactitatea referinţelor istorice îi scapă.

Pentru a înţelege raţionamentul preşedintelui Băsescu vă spun o poveste şi vă propun o analogie (încă ne-ecranizată de Hollywood).

Ofițerul de marină William Bligh (1754–1817) s-a născut în regiunea Cornwell. În dialectul celtic la părinţilor, Bligh înseamnă „lup”. William Bligh a parcurs toate etapele dezvoltării profesionale în marina Regatului Unit: de la modesta condiţie de „barcagiu” (în anii adolescenței) a ajuns la statutul de amiral. N-a ars etapele şi n-a fentat sistemul. După întâlnirea cu legendarul căpitan James Cook, momentul de cumpănă al vieţii lui Bligh l-a reprezentat voiajul dinspre Anglia (Spithead) către insulele Tahiti ale Oceanului Pacific. O distanţă enormă de parcurs în condiţii vitrege – fără GPS, sateliţi sau turnuri de control coordonate telefonic!

Pe drum, Căpitanul Bligh manifestă calități caracteristice pentru cultura marinărească: este brutal, sigur de sine, energic și scrupulos. Nu ezită să folosească biciul sau cravaşa. Dintr-un capriciu personal, adoptând uneori un stil abuziv, Căpitanul Bligh își antagonizează un mai tânăr colaborator (John Fryer, sailing master). Îl promovează în schimb pe Fletcher Christian în poziția de locotenent.

Se înșelase. După zece luni neîntrerupte de navigaţie pe mare, His Majesty’s Armed Vessel the Bounty ajunge în sfârșit la destinație. Obiectivul echipajului: recoltarea unei materii prime (breadfruit) imposibil de găsit în climatul rece al insulelor britanice.

Vrăjiți de frumusețea tinerelor fete și seduși de tihna paradisiacă a meleagurilor polineziene, o parte dintre membrii echipajului – conduşi tocmai de Fletcher Christian – abandonează cursa. Când i se suspendă brevetul, Bligh e victima unei pseudo-majorități ne-constituţionale. Descoperind viața fără griji a băștinașilor tahitieni, prizând poate mitul bunului sălbatec, o bună parte din marinari abandonează simțul datoriei. Ignorînd logica responsabilităţii, revoltaţii trăiesc doar pentru ziua de astăzi şi se refugiază în leagănul înşelător al plăcerilor carnale. Istoria se scrie însă numai cu termene lungi de timp.

28 aprilie 1789: revolta de pe vasul Bounty împarte echipajul în două. 22 marinari rămân loiali Căpitanului Bligh și Majestății Sale, 18 marinari cer debarcarea lui Bligh, în timp ce alți doi aleg neutralitatea. Înnebunit de ură, subalternul Fletcher Christian îşi ameninţă comandantul cu moartea.

Experimentul sindicalist sfârşeşte dramatic: în mijlocul oceanului, Căpitanul Bligh & friends sunt obligaţi să coboare într-o barcă de salvare (7 metri lungime). Cuprinşi de laşitate, los indignados se refugiază pe ostrovul Pitcairn, dând apoi foc navei.

Din vecinătatea insulei Tonga, Bligh şi oamenii săi urmează un voiaj de proporţii epice către Timor. Fără hartă sau busolă, vânat de canibalii insulei Fiji, Căpitanul Bligh parcurge în 47 de zile aproape 3618 mile nautice (sau 6710 kilometri). După o scurtă pauză făcută la Coupang, Bligh îşi continuă drumul spre Old England. În chip miraculos, tipul rigid, insuportabil şi temperamental pe nume William Bligh s-a întors teafăr la soţie şi copii[1]. A fost judecat şi achitat pentru pierderea vasului regal, după cum – câţiva ani mai târziu – o parte dintre cei revoltaţi pe vasul Bounty (recuperaţi ulterior de o expediţie miliţienească în Pacific) au fost spânzuraţi.

http://youtu.be/sqBY6BStcLI

Figura lui Bligh nu trebuie romanţată – stricteţea şi disciplina se pot revărsa uneori în câmpul cinismului. Căpitanul britanic, crescut la şcoala lui James Cook, se conduce după principiul loialităţii. Bligh este un lider înzestrat cu o voinţă ieşită din comun. Fiind duşmanul comodităţii, el polarizează. E adaptat structurii ierarhice a organizaţiei şi îşi confruntă adeversarii. Acolo unde alţii se pierd în detalii frivole, el continuă să vadă scopul final al expediţiei.

Înainte de-a fi un retor fin sau o enciclopedie ambulantă, un lider prezidenţiabil trebuie să aibă instinctul bunei orientări sau curajul navigaţiei sub furtună. Prin toate calităţile şi defectele sale, dobrogeanul Traian Băsescu ar putea fi studiat ca avatar psiho-politic al britanicului William Bligh.

Bibliografie:

Anna Neill, British Discovery Literature and the Rise of Global Commerce, Palgrave Macmillan, 2002.

 

[1] „My conduct has been free of blame, & I showed everyone that, tied as I was, I defied every Villain to hurt me… Nothing but true consciousness as an Officer that I have done well could support me….Give my blessings to my Dear Harriet, my Dear Mary, my Dear Betsy & to my Dear little strange & tell them I shall soon be home…To You my Love I give all that an affectionate Husband can give – Love, Respect & all that is or ever will be in the power of your ever affectionate Friend and Husband Wm Bligh” (Iunie 1792, scrisoarea către soţie).

 

Dependenta absoluta de stat: calculata si viciata

Când te trădează o instrucţie precară, atunci recurgi la formule imorale precum mita, plagiatul, nepotismul. Societatea e subminată apoi de anti-selecţie şi resentiment. Dispare respectul de sine şi preţuirea pentru valorile tradiţiei în beneficiul minciunii, al unei permanente dedublări. Aşa cum Elena Ceauşescu se considera “savant de renume mondial” (titlu consacrat de breasla chimiştilor), la o altă scară avem tot soiul de oameni care defilează cu titluri calpe de academicieni, doctori sau profesori. Butaforia maladivă din anii comunismului s-a prelungit şi după 1989…

Ieşirea din subdezvoltare ar presupune aşadar utilizarea mai frecventă a săpunului şi grija pentru talanţii ascunşi în sufletul fiecărui semen al nostru. Spiritul lui Carol Davila şi Spiru Haret n-ar trebui să ne părăsească. Dar lucrurile nu se opresc aici: ne trebuie o ordine economică, socială şi politică în care valoarea, decenţa morală, excelenţa profesională, munca şi hărnicia să poată fi răsplătite. Asistenţialismul e o mentalitate încă foarte răspândită la noi – fapt vizibil în zonele sărace.

În sfârşit, ne mai punem următoarea întrebare: nu sunt şi decidenţi care au interesul de-a menţine milioane de oameni în starea de dependenţă financiară (ceea ce îi vulnerabilizează în faţa mitei electorale)? Nu cumva în ultimii douăzeci de ani s-au produs privatizări frauduloase menite să alimenteze discursul anticapitalist al stângii şi să adâncească sărăcia endemică, resentimentul social (mineriadele şi luptele de clasă) ori dependenţa de alocaţii? Asemenea întâmplări au condus la polarizarea excesivă a României: pe de-o parte, clasa oligarhilor, cu irezistibilul apetit pentru opulenţă, lux şi dominare; pe de altă parte, milioanele de oameni aproape de pragul sărăciei. În acest fel a fost sufocată tocmai clasa de mijloc, mulţimea oamenilor onorabili care menţin vitalitatea unei societăţi.

(fragment dintr-un interviu acordat ziarului Lumina).