Pe 23 august facem un an de cînd am adoptat actuala temă de wordpress, Sahifa. Nu vă speriați, n-o schimbăm. Nici sistemul de comentarii LiveFyre nu-l schimbăm (îl folosim din 19 martie 2012, adică de un an și jumătate).

Vom umbla însă la conținut. Vom avea două segmente: doctrină și analiză politică. Doctrina o vom trata, previzibil, de pe poziții de dreapta, pe proiecte și teme, iar analiza politică va fi cît mai obiectivă cu putință și se va axa pe cele trei partide importante de pe scena noastră politică, PSD, PNL și PMP. Vom analiza mesajele și mișcările celor trei partide în săptămîna anterioară și vom încerca să anticipăm mesajele și mișcările politice din săptămîna în curs. Astfel, pentru fiecare dintre cele trei partide vom avea o analiză a săptămînii anterioare și un punctaj al săptămînii ce vine.

La momentul alegerilor din 1990 eram o ţară uniformă: în toate judeţele candidaţii anti-Iliescu la preşedinţie au luat sub 20% din voturi.

În doi ani situaţia s-a schimbat radical, probabil odată cu Piaţa Universităţii. Sau cu stingerea valului de emoţie pro-Iliescu.

Însă din 1996, fără întrerupere, diferenţele între judeţe şi regiuni devin din ce în ce mai mici.

Să ne uităm la candidaţii la prezidenţiale, în primul tur. Harghita şi Covasna vor fi excluse din calcul. De asemenea voi lăsa la o parte alegerile din 2000, pentru a putea fi analizate în acest context e nevoie de calcule care ar încărca prea mult textul.

Să ne uităm la judeţele unde s-au înregistrat scorurile cele mai slabe. Dacă excludem Harghita şi Covasna:

1992, Constantinescu: Sub 20% în 12 judeţe.

1996, Constantinescu: Sub 20% în 5 judeţe.

2004, Băsescu: Sub 20%… nicăieri. Scorul cel mai mic e 20% în Botoşani.

2009, Băsescu: Sub 20%… nicăieri. Scorul cel mai mic e 26% în Vaslui.

În primul tur din 1992, diversitate: Constantinescu avea 15% în unele judeţe şi 52% în altele.

În primul tur din 2009, omogenitate: Traian Băsescu evolua între 26% şi 46%. Nicăieri 10%, nicăieri 60%.

Din două concluzii, una:

1. Suntem o ţară din ce în ce mai omogenă politic. Alegerile parlamentare din 2012 par să confirme lucrurile: scorul USL în rândul etnicilor românilor din Transilvania e aproape identic cu scorul USL la nivel naţional. Probabil că s-a atins deja punctul maxim

sau

2. Nu există nici un fel de omogenizare. Pur şi simplu, din 1992 încoace, vedem cum oponenţii PSD sunt din ce în ce mai eficienţi în a crea structuri de partid în Muntenia şi Moldova, adică punctele lor slabe de la începutul anilor ’90. Efectele au fost pozitive: din primele patru prezidenţiale, PSD a câştigat trei; din prezidenţialele survenite după aceea – zero.

Că tot e concediu, deci vremea lecturilor uşoare, să revenim la o temă clasică de vacanţă. Dat fiind că e tratată, mereu, cu seriozitatea acordată badmintonului pe plajă. Apar, în continuare, referiri la “dreapta”. Că s-ar regrupa, redefini, reinventa, relansa. Apar şi critici la adresa dreptei româneşti. Că n-a zis, că n-a făcut, că n-a înţeles, că n-a putut. E minunat, e sublim, totuşi există o problemă. Care dreapta? Aia care e stînga, dar altfel? Aia care e stînga, dar la fel? Aia care a fost stînga, dar şi-a înţeles greşeala şi e iarăşi stînga? Aia care nu înţelege ce-i stînga?

Pentru a lămuri lucrurile, evident că întrebarea fundamentală este: ce-i aia dreapta? Ideile principale. În politică, nu în anatomie, box sau trafic rutier. Faptul că unii politicieni, de ambele sexe, afirmă că sînt de dreapta, chiar şi la ore de maximă audienţă, nu doar la bere, nu înseamnă nimic. Avem compatrioţi miniştri, în realitate mari escroci. Educatori, în realitate şpăgari. Doctori în diferite ştiinţe, în realitate plagiatori. Jurnalişti, în realitate coprofagi. Moguli, în realitate coteţari. Absolvenţi de liceu, în realitate analfabeţi. Şi aşa mai departe, în sensul că tot mai departe, la nesfîrşit.

Posibilităţi care aşa ceva nu există

Spre a risipi deruta publicului, convins, în proporţie de masă, că “na-na-na=tra-la-la=aceeaşi mizerie”, reprezentanţii dreptei ar trebui să spună, limpede, ce anume reprezintă. Demonstrînd că e altceva, nu tot aia. De pildă, treaba cu “centru-dreapta” reprezintă tot stînga, dar în rate, nu cu toptanul. Capitalismul cu o puternică protecţie socială (slujbe la stat, pomeni contra voturi) reprezintă tot socialism, adică tot spanac, dar cu barosanii în Merţan, nu în Dacie neagră. PDL reprezintă, evident, tot PD, tentativa de metamorfoză eşuînd în memorabilul “adio PD, adio PDL”. PNL reprezinta PCR. Nu de asemenea exemple este nevoie.

Sigur, e posibil ca unii lideri autodeclaraţi de dreapta să fie convinşi, de pildă, că socialismul e capitalism prost făcut, adică făcut de proşti. Şi invers, capitalismul e socialism deştept făcut, adică făcut de deştepţi. Ei fiind deştepţii, o să iasă giuciuc. Tehnocraţie, “pour le bonheur de la poulime”. Dacă, totuşi, nu e aşa, iar dînşii şi dînsele ştiu ce-i aia politică de dreapta, capitalism, stat minimal, domnia legii (prin care statul e primul supus al numitei legi, fiind cel mai puternic şi cel mai nesimţit copil din curtea şcolii), morală, nu morală relativă, debirocratizare, prosperitate generală prin retragerea statului din economie, nu prosperitatea clientelei politice prin călărirea economiei de către stat, atunci s-o spună. Ei, politicienii. Dînşii şi dînsele. Nu presa, nu comentatorii, nu politologii. S-o spună clar, precis, metodic şi pe înţeles.

La început a fost cuvîntul, dar unde se dă? 

Întîi, să bage ideile principale. Dreapta înseamnă cutare şi cutare (da, se poate într-o frază scurtă, edificatoare şi foarte mişto). N-aţi reţinut? Dreapta înseamnă cutare şi cutare. Încă odată? Cu plăcere. Dreapta înseamnă… Apoi să dezvolte. Aplicat, cu exemple, cu situaţii concrete. Să explice de ce politica de dreapta (simplă, nu compusă) e singura soluţie de bun-simţ. Să nu facă pe ei dacă vreun bou sau vreo vacă sare cu ochii din prompter răcnind “Minciună în falş! Demagogie! Impostură! Manipulare!” Ci să demonstreze de ce e fix adevărul. De cîte ori e nevoie. Şi este, slavă Domnului!

Spre surprinderea multor politicieni de o incontestabilă anvergură intelectuală, marele public votant nu stă cu burta pe cărţile de doctrină politică. Nu frecventează sălile de lectură ale marilor biblioteci (admiţînd că au şi raion de dreapta). Nu filozofează în cafenele. Publicul nu ştie, cu adevărat, ce-i aia dreapta. Ceea ce nu înseamnă că nu are discernămînt. Publicul are mai mult discernămînt decît crede mahalaua politicii şi-a comentariatului TV. Adevărurile sînt cele care îi lipsesc, ca să-şi pună la treabă discernămîntul. Dar cum să le capete, sub potopul de dezinformare la care a fost supus, constant, după 1989? Atit de intens, ca nu ştie nici azi, după cum vedem, ce înseamnă, exact, cealaltă cale. De bun-simţ, pentru toată lumea, nu doar pentru unii.

Îndreptarea situaţiei ar presupune cîţiva politicieni lucizi, oneşti (onestitatea stîngii nu există, sînt doar sofisme ambalate în fel şi chip), cu temele bine făcute, ideile limpezi, buni vorbitori, curajoşi şi perseverenţi. Care să răzbească prin barajul de minciuni, insulte şi lături dezlănţuit, mereu, de stînga. Greu. De ce s-ar înhăma cineva la un asemenea calvar? Din idealism? Din credinţă? Din patriotism? Prostii. Are stînga idealism, credinţă şi patriotism din belşug, cît să se ajungă la toată lumea. Perfect. Dacă e prea mare deranjul, atunci măcar să n-o mai auzim pe asta cu dreapta, că n-are nici un fel de acoperire. În loc să inducă oamenii în eroare, mai bine să-şi zică şi ei de stînga şi gata bîlciul. Cinstit, aşa ar fi. Ceea ce înseamnă că sigur nu va fi.

Preluare din Revista Kamikaze

Dacă e joi, e lecția despre capitalism. Erau doi naufragiați pe o insulă, și un irlandez intră în bar și zice… Just kidding. N-avem lecții despre capitalism nici joia, nici în altă zi. Dar avem povești cu naufragiați. Să revenim. Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Așa că se decid nu să rămînă împreună ci să lucreze împreună. Unul se duce și ia apă din rîu pentru amîndoi, celălalt se duce și culege fructe pentru amîndoi. Se întîlnesc la locul stabilit (ei îi zic piață) și fac schimb. Fiecare dă ce-i prisosește, unul, apa, celălalt, fructele. Fiecare e obligat să aducă la locul de întîlnire mai mult decît are el nevoie, căci altfel nu ar putea face schimbul, iar unul ar muri de sete și celălalt de foame. Fiecare trebuie să facă un efort mai mare, însă mult mai mic decît dacă ar fi nevoit să se ducă și după apă, și după mîncare (asta dacă ar fi posibil, însă de cele mai multe ori nu e).

Asta a fost varianta insensibilă, cu egoiști, calcul rece al pieței și dezumanizare capitalistă.

Acum urmează varianta caldă, umană, socialistă.

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Așa că unul pleacă după apă și mîncare și celălalt așteaptă. După două zile de alergat de-a lungul și latul insulei, cel care s-a dus după apă și fructe se decide să se ascundă în pădure și să mănînce fructe și să bea singur apă, mai ales că nu mai are energia să adune și să care și pentru celălalt. În a treia zi cel rămas vine după el, îl găsește într-un luminiș îmbuibîndu-se lacom cu fructe și apă, își scoate pancarta, se trîntește în cur și declanșază Anonymous Occupy sau îl trimite în Gulag pe îmbuibat, după posibilități.

Varianta caldă, umană, welfare europeană, Keynes.

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Unul dintre ei se duce după apă și fructe, celălalt nu se mișcă de la locul lui. Apoi cel care a luat apă și mîncare se întoarce la locul stabilit (ei îi zic piață), îi dă celuilalt apa și păstrează el fructele. Apoi fac schimbul. După trei zile cel care alerga după apă și fructe simte că ceva e în neregulă și că nu mai are suflu să alerge de-a lungul și de-a latul insulei cu apă și fructe pentru doi. Drept pentru care se decide să ia apă și fructe doar cît are el nevoie. Se ascunde în pădure, într-un luminiș și începe să se îmbuibe. Keynes vine și îi face cu degetul, îi citează din Krugman, îl cheamă pe oropsitul care nu s-a mișcat de la locul stabilit, scot pancartele și declanșază mișcarea Anonymous Occupy. După care semnează o petiție pentru Parlamentul European și îl trimit pe îmbuibat în Gulag. După posibilități.

Varianta fudulist orientală

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Unul dintre ei se ridică și îi zice celuilalt: cretinule și boule, nu-i așa că nu ești în stare să te duci după apă? Eu sînt mai tare și o să mă duc după fructe, prostule. Se duce după fructe, vine și dă un bairam, după care mor amîndoi. Inferiorul, de foame și sete, superiorul, doar de sete. Dar moare fericit că i-a arătat celuilalt care e șmecherul pe insulă.

Varianta intelectual meritocratică

Avem doi naufragiați pe o insulă. Cei doi sînt aproape morți de sete și de foame. Trebuie neapărat să facă rost cît mai repede de apă și de ceva de mîncare. Numai că apa dulce și pomii cu fructe sînt în cele două extremități ale insulei. Dacă ar rămîne împreună ar muri ori de sete, ori de foame. Unul dintre ei se ridică și îi zice celuilalt: cretinule și boule, nu-i așa că nu ești în stare să te duci după apă? După care se așază și scrie un eseu despre cît de inferior și de prost este celălalt. Apoi mor amîndoi de foame și sete. Eseul se termină așa: totuși este trist pe lume.

Și totuși, de ce în ultimele două variante, celălalt, prostul, nu se ridică să plece după apă? Fiindcă a învățat din varianta cald socialist și învață încă din varianta welfare europeană că nu trebuie să plece după apă, că nu e cazul, că apa și mîncarea se aduc.

Uzurpatorii. ”Să fim strîns uniți în jurul meu!”

Acesta este discursul adepților status quo-ului: MRU și Blaga.  Numai că din posturi diferite. MRU e Candidatul în timp ce Blaga e Organizația.

MRU spune că în ceea ce privește Candidatul jocul s-a închis. ”Avem candidat la prezidențiale, tot ce trebuie să facem e să ne unim în jurul meu.”

Blaga spune că în ceea ce privește Orgamizația jocul s-a închis. ”Avem Organizația, ea trebuie să fie Partidul Unic, care îmi aparține mie, deci tot ce trebuie să facem e să ne unim în jurul meu.”

Acesta e discursul Uzurpatorului. Cînd titularul de drept vine să-și reclame tronul, Uzurpatorul apelează la discursul unificator sub asediu: ”Inamicul e la hotar, turcii ne înconjoară și ție îți arde de lupte interne, fratricide? În aceste momente de cumpănă trebuie să fim strîns uniți în jurul meu, nu să ne luptăm între noi. Avem nevoie de pace internă și unire. Pupați-mi inelul și hai să ne iubim!” Ce nu spune Uzurpatorul e că turcii de la hotar îi sînt stăpîni.

Problemele lui MRU și Blaga

Problema lui MRU e că a adoptat discursul mult prea tîrziu și a ratat decisiv și ireversibil fereastra de oportunitate din vara și toamna lui 2012.

Problema lui Blaga e că nu poate susține discursul unificator pînă la capăt (mă rog, el nu poate susține niciun discurs sau viziune – iar blocajul său mental – cu care s-a născut și de care nu va scăpa niciodată, așa cum nu scapi de un IQ 80 nici după 10 ani de meditații cu Einstein însuși – a cuprins întregul PDL) și asta din cauză că MRU este Candidatul consacrat. Soluția PDL-ului a fost să aducă un personaj cu profilul și sex appealul lui MRU, care să preia rolul Candidatului. Rolul lui Predoiu e să-l scoată pe MRU din scenă și să blocheze o eventuală candidatură a lui Boc.

Pe MRU nu-l interesează politica, pe Blaga nu-l interesează președinția

Deși atît MRU cît și Blaga vor să intre pe teritoriul celuilalt, MRU să cloneze Organizația (de aceea și-a și cumpărat partid), iar Blaga să cloneze Candidatul, pe niciunul nu-i interesează cu adevărat aceste teritorii. Pe MRU nu-l interesează Organizația. El ar candida foarte bine și din partea PDL, și din partea PNL sau chiar PSD. Important e să fie o organizație puternică, un vehicul puternic pentru președinție. Obiectivul politic al lui MRU este președinția și parcursul său politic se încheie cu alegerile din 2014. Nu-l interesează nici o dreaptă unită, nici un mare partid de dreapta, nici un proiect politic, nici preluarea PDL. Este omul pozițiilor simbolice și al protocolului aferent și cît mai strălucitor. Nici Blaga, la rîndul său, nu e interesat de teritoriul lui MRU, președinția. Pe Blaga îl interesează să rămînă în fruntea Organizației. Astfel, el trebuie să-și recompenseze cît mai repede susținătorii și să-și calmeze partidul. Are nevoie de guvernare sau acces la resurse, chiar și limitat, ca de aer și apă. Iar prezidențialele sînt o bună ocazie pentru negocieri. Blaga are nevoie de un personaj mai cu picioarele pe pămînt și mai puțin exaltat narcisistic decît MRU. Un personaj politic dispus să joace la 14 capete, să stea cu curul în 12 luntre, să poată negocia o susținere în turul 2 și cu Ponta, și cu Antonescu, și cu Kim Jong-un. Nu e cazul lui MRU, pe care nu-l interesează politica după 2014 și care nu cîștigă nimic susținerea din turul 2 pentru un candidat sau altul. MRU speră să fie candidat unic al unei tabere în 2014, să-și treacă în palmares o finală prezidențială sau chiar să cîștige. Dacă pierde, îl așteaptă o poziție importantă după prezidențiale (oferită chiar de fostul rival prezidențial), dacă cîștigă, și-a realizat visul. Pentru el nu sînt importante partidele și nici vreo negociere și susținere a altui candidat în turul 2. În același timp, MRU a avut partea lui de mit în PDL la un moment dat și acesta e și motivul pentru care lui Blaga îi e frică să-i dea prea mult nas. De aceea l-a și strîns în brațe pînă la sufocare. Predoiu, în schimb, poate negocia, în numele lui Blaga, un oarecare acces la putere în schimbul susținerii unui candidat sau altul în turul doi.

Pe MRU nu-l interesează politica, pe Blaga nu-l interesează președinția. Din acest motiv între cei doi e greu de realizat ”unificarea”. Însă amîndoi sînt adepții status-quo-ului și al Discursului Uzurpatorului: ”Să fim strîns uniți în jurul meu.”

Mișcarea Populară îl are pe Băsescu, și aici se diferențiază de toate celelalte partide

Acestea fiind spuse, pentru Mișcarea Populară discursul unificator este sinucidere. Printr-un astfel de discurs își cere desființarea. Mișcarea Populară nu are candidat la președinție consacrat (nu are nici măcar candidat la președinție), nu este organizația consacrată a ”dreptei”. Prin discursul unificator acceptă să-i susțină la prezidențiale pe MRU sau Predoiu și să se topească în PDL. Este, evident, prostesc. Abia după ce MP va avea Candidatul și va fi Organizația poate să aibă un discurs unificator.

Mișcarea Populară este însă partidul lui Băsescu și trebuie să preia semnificațiile aferente. PDL a rămas o carcasă goală de conținut, MRU e doar un costum care se visează costum de protocol.

După 2004 s-a dat bătălia pentru tradiția partidelor istorice/Pieței Universității/anticomunismului. Băsescu a punctat aproape decisiv cu condamnarea comunismului, trecerea arhivei Securității la CNSAS, discursul ”de dreapta” și anti-Iliescu și preluarea unor personaje-simbol (Patapievici, Liiceanu, Pleșu etc). Însă personajul politic Băsescu, devenit între timp simbol politic, nu se rezumă doar la moștenirea simbolurilor anticomuniste și intelectuale ale anilor 90.

Dincolo de acestea, mitul Băsescu înseamnă Băsescu însuși și anticorupția. În ciuda a ce cred mulți, anticorupția e un mit politic cu valoare electorală extrem de mică. Anticorupția a fost transformată într-un atu electoral de Băsescu și discursul său. Alegerile din 2004, referendumul din 2007 și alegerile din 2009 nu au fost despre anticorupție. Au fost despre aroganță, despre stilistica puterii, despre suficiență și sentimentul neputinței. Băsescu a fost simbolul și instrumentul răzbunării neputinței împotriva sistemului atotputernic, strivitor și arogant. Din punctul acesta de vedere alegerile din 2004 și 2009 sînt de manual.

Băsescu, complicele și biciul poporului

Băsescu a ieșit la băi de mulțime ca să-și recupereze mitul. În stilul său inimitabil a redevenit complicele poporului și biciul poporului. Căci acesta a fost și este Băsescu: complicele și biciul poporului. Nu despre anticorupție, anticomunism și austeritate este Băsescu, ci este despre complicitate și răzbunare.

Care era treaba, s-a ştiut de la început. “Cu televizorul aţi minţit poporul”. A fost şi a rămas cheia succesului. Luaţi la bani mărunţi discursul public din România zilelor noastre. Rămîne perfect aliniat, cu impecabilă precizie, la programul fondator iliescian din prima zi: “socialismul, ideologia comunismului ştiinţific”. Era vorba despre cei care n-au avut nimic de-a face cu ele, dimpotrivă, le-au întinat, motiv pentru care au fost şi împuşcaţi. Astfel încît dezîntinarea să poată începe. Ştiinţific. Trebuia doar un “rebranding”. Operaţiunea a reuşit pe deplin.

După aproape un sfert de secol, problemele României rămîn problemele statului. Salariile date de stat, pensiile date de stat, locurile de muncă date sau luate de stat, criza din medicina de stat, scandalurile din învăţămîntul de stat, neîmplinirile culturii dar şi cele ale agriculturii subvenţionate de stat, scumpirile sau ieftinirile dictate de stat, incredibila, stupefianta corupţie axată pe jefuirea bugetului de stat etc, etc. Şi totuşi, metodic, este acuzat capitalismul. Iar cînd vine vorba de soluţii, niciuna nu e capitalistă. Să facă statul, să dreagă statul, să bage bani statul, să rezolve statul. După aproape un sfert de secol de la căderea, oficială, a comunismului, România rămîne, în mentalul ei colectiv, comunistă. Că asta înseamnă comunism: statul care face, drege şi rezolvă tot. Ştiinţific. Un nivel de excelenţă care întîrzie, dar pe care tot trebuie să-l atingem, odată şi odată. Cu statul condus de specialişti adevăraţi, care să rezolve toate problemele, cinstit. Nu cu capitalişti exploatatori.

Expertologia, stima şi mîndria

Vinovaţi de eşecul decomunizării mentale a României nu sînt politicienii. Singuri, nu puteau face nimic. Meritul revine “formatorilor de opinie”. În frunte cu savanţii mediatici, de la “maeştri” ai breslei la profesori universitari, conferenţiari, doctori în ştiinţe, sociologi, psihologi, economişti, istorici, filologi, politologi şi atîţia alţi expertologi care, dacă nu propagă explicit, girează magistral gogomăniile cu care sînt sucite, de aproape un sfert de secol, minţile publicului. Laolaltă cu oamenii de ştiinţă care, departe de reflectoare, cu dedicaţie şi modestie, formează de la catedră, generaţie după generaţie, opiniile studenţimii. Prin perfecta asimilare a corectitudinii politice. Adică a comunismului rebranduit.

Astfel formate, cu opiniile corecte, tinerele cadre cu înaltă calificare îşi găsesc locurile fireşti în mass-media, învăţămînt, administraţie, politică. Le ai pe astea, eşti aranjat. Ai toate şansele ca publicul să nu afle vreodată ce-i aia capitalism. Deci ai risc minim să priceapă că nu capitalismul e de vină, din moment ce nu există, la noi fiind feudalism cu internet. Iar dacă a mers treaba un sfert de secol, o să meargă şi de-acum înainte. Sigur, savanţii resping cu indignare orice sugestie că ar promova, pe aceeaşi lungime de undă cu Ion Iliescu, socialismul, valorile comunismului ştiinţific. Mai ales că, zic unii, au scandat în tinereţe şi “Jos Iliescu”. Lucrurile se rezolvă simplu. Întrebaţi-i ce părere au despre capitalismul “netemperat ştiinţific”. Despre piaţa liberă. Despre neimplicarea statului în economie, medicină, învăţămînt, pensii etc. Mai mult, rugaţi-i să apere aceste idei, să le promoveze public, la orice apariţie mediatică, la orice curs sau seminar.

De formaţie deformatori

Eeee-xact! Nu pot. Cum să susţină asemenea aberaţii? N-ar fi ştiinţific. Cum ar veni, oamenii sînt bîtă. E drept, cîţiva, în particular, recunosc că nu sînt deloc aberaţii. Ştiu să explice şi de ce. Total ştiinţific, başca de bun-simţ. Dar dacă ar spune-o public, şi-ar da foc la valiză. Mediul intelectual e dominat de stîngişti ranchiunoşi, răzbunători. Nu e bine să fluieri în biserică. Ah, bon? Nu mai e ştiinţă, e religie. Fără Dumnezeu, cu alte personalităţi. Cei care ies din rînd, riscul lor, treaba lor. N-aţi văzut ce-a ieşit cu tentativa de reformă în medicină? Lumea în stradă, aia a ieşit. Bun, o mînă de oameni, dar la televizor s-a văzut corect, părea că e toată ţara. Şi dacă problema ar fi numai la noi, dar şi occidentul e dominat, academic, tot de stîngişti. Tăcerea e de aur.

România n-a scăpat de mizerie fiindcă nu s-a decomunizat la cap, şi nu s-a decomunizat pentru că nu are formatori, ci deformatori de opinie, care domină categoric discursul public. Fie direct, fie prin cei pe care i-au deformat, ca să deformeze ei mai departe. România va avea o şansă atunci cînd discursul public va fi dominat de oameni care, nefiind bîtă, nu confundă competenţa şi onestitatea intelectuală cu susţinerea stîngii. A marxismului reîmpachetat, pînă ce unii cred că e altceva. Consultaţi “Manifestul Partidului Comunist” şi veţi avea interesante revelaţii privind social-democraţia, statul social, politica “de centru”. Cînd e vorba de argumente raţionale, nu de emoţii primare, speculate pînă în bezna minţii, stînga pierde întotdeauna. Sofismele sînt doar minciuni abile, marxismul nu e ştiinţă.Vorba bancului: “Păi dacă e ştiinţă, trebuia încercat întîi pe şoareci, nu?” România va avea o şansă cînd elitele grăitoare şi educatoare vor înţelege poanta şi vor înceta experienţele pe oameni. Spunînd şi adevărul. Joia de după Miercurea Ciuc ar fi primul orizont de aşteptare, momentan.

Articol preluat din Kamikaze.

Dacă răul coabitării a fost făcut prin desemnarea procurorilor șefi, așa cum susțin ”justițiarii”, atunci efectele coabitării nu mai pot fi anulate decît prin revocarea procurorilor șefi. Astfel, nu putem susține că Băsescu ”s-a dat pe brazdă, nu mai coabitează”. Principiala acuzație în ceea ce privește coabitarea a țintit numirea procurorilor șefi, nu declarațiile publice ale lui Băsescu. Dacă admitem că sensul coabitării este ”negocierea, desemnarea și numirea procurorilor șefi”, atunci două interviuri și trei declarații ale lui Băsescu nu schimbă cu nimic situația. Procurorii șefi sînt la locul lor, la fel de corupți și de incompetenți și de mafioți ca în 2 aprilie, 3 aprilie, 7 mai, 20 iunie, 4 iulie sau 21 iulie.

Dacă procurorii desemnați de Ponta și numiți de Băsescu au dovedit că sînt independenți și competenți, atunci ”justițiarii” ar trebui să-și muște limba și să-și dea două peste ceafă.

Dacă sfîrșitul coabitării înseamnă schimbarea orientării procurorilor la ordinul lui Băsescu, atunci cei care aplaudă acest lucru nu dau doi bani pe independența justiției. Să înțelegem că acum cîteva luni procurorii primeau ordine politice într-un anumit sens, neplăcut ”justițiarilor” iar acum primesc ordine politice într-un alt sens, plăcut ”justițiarilor”?

Sînt urmărirea penală a Voiculeștilor și intacților și trimiterea în judecată a lui Dragnea dovezi de independență a justiției? Dacă da, atunci aceste dovezi sînt date de justiție sub procurorii șefi desemnați de Ponta și numiți de Băsescu, în așa-zisul troc politic pe justiție al celor doi coabitaci. În aceste condiții, în care procurorii numiți de Băsescu au dovedit că sînt indepndenți, ”justițiarii” ar trebui să-și ceară scuze lui Băsescu și publicului pentru acuzațiile pripite, nefondate și isterice de acum cîteva luni (aia cu isteria e by default, nu se poate face nimic acolo).

Dacă desemnarea și numirea procurorilor șefi a fost o dovadă de încălcare a indepndenței justiției, atunci ceea ce se întîmplă astăzi cu Voiculescu și Dragnea sînt efecte ale încălcării independenței justiției și ”justițiarii” ar trebui să ia atitudine viguroasă și să denunțe vehement utilizarea justiției în scopuri politice.

Sîntem în 30 iulie și din 20 iunie sau 17 mai și la vîrful parchetelor nu s-a schimbat nimic, procurorii numiți de Băsescu sînt aceiași. Tiberiu Nițu e șeful Parchetului General, Laura Codruța Kovesi, cea incompetentă și complice cu mafioții, este procurorul șef al DNA, la fel ca și acum o lună sau două luni.

Dacă ”justițiarii” au principii, din două una:

• ori procurorii acționează la ordinul politicului și atunci ”justițiarii” trebuie să iasă public și să denunțe acest lucru, indiferent cine ar fi victimele justiției politice (Voiculescu, Dragnea etc)
• ori procurorii acționează independent și atunci ”justițiarii” trebuie să iasă public, să-și toarne cenușă în cap și să ceară scuze lui Băsescu și publicului

Dacă NUP-ul în cazul plagiatului lui Ponta și SUP-ul în cazul gloanțelor lui Năstase (despre care a scris Miron Damian un articol ascuns sub preș de ”lumea bună”) sînt dovezi ale încălecării justiției de către politic, atunci dosarul ”Șantajul” și trimiterea în judecată a lui Dragnea ce sînt?

Mita electorală nu garantează victorii. Ba chiar pare să fie irelevantă. Un exemplu:

Cu ce se diferențiază Partidul Mișcarea Populară de celelalte partide de la noi? Este partidul lui Traian Băsescu. Este singurul partid al lui Traian Băsescu. Toți cei care au pus pe picioare Fundația Mișcarea Populară și Partidul Mișcarea Populară sînt apropiați ai lui Băsescu. După ce va pleca de la Cotroceni, Traian Băsescu va intra în Fundația Mișcarea Populară, posibil și în partid.

Partidul Mișcarea Populară s-a născut ca reacție la trădarea lui Băsescu de către PDL. Întotdeauna PDL a avut o puternică componentă antibăsistă, ținută la respect ani de zile de nevoia partidului de locomotivă electorală. Cînd Băsescu nu a mai putut candida și trage partidul după el, pedeliștii au început rebeliunea. În aprilie 2012 au trîntit guvernul MRU, în iunie 2012 l-au scos în înjurături pe Boc de la conducerea PDL, în iulie 2012 și decembrie 2012 au mers pe blat cu USL-ul. În martie 2013, la convenția partidului, băsiștii au încercat să recîștige partidul. Chiar și în condițiile în care desemnarea delegaților s-a făcut pe criteriul susținerii față de Blaga, suporterii lui Băsescu au luat aproape 50% din voturile delegaților. Însă au pierdut. În aceeași seară, Traian Băsescu spunea ”Adio PDL!” iar Cristian Diaconescu anunța înființarea Fundației Mișcarea Populară. În condițiile în care PDL a trădat și a ales să se transforme într-o filială săracă a PNL-ului, era nevoie de un vehicul politic care să continue ce a început Băsescu în 2000 la nivelul Bucureștiului și în 2004 la nivelul întregii țări.

PMP e un partid altfel în măsura în care e singurul partid care se revendică politic de la Băsescu și care vrea să continue ce a început Băsescu. Nu știu ce va face Băsescu după decembrie 2014, dacă va reveni în politica românească sau va ocupa o funcție la nivel european. Însă ceea ce a început în 2000 la București și în 2004 la nivelul întregii țări trebuie să continue iar oamenii pe care el i-a adus, promovat sau doar încurajat în politică trebuie să se organizeze într-o structură politică.

Să nu înțelegem greșit. Aici nu e vorba de un om. Așa cum, păstrînd proporțiile, reaganismul nu e despre un om. E vorba de o atitudine și un mod de a face politică: ofensiv, curajos, fără lamentări, elitisme și timidități. Nu știu dacă Băsescu  a început politica la firul ierbii, însă de multe ori a făcut-o la firul ierbii, ba chiar în noroi cu cizmele de cauciuc.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Inamicii așteaptă de la Mișcarea Populară să fie un partid altfel, care să nu-i calce pe ceilalți pe bombeu (mai ales pedeliștii vor asta), care să se strecoare ținîndu-se de ziduri, să meargă cu capul în pămînt, să-și ceară scuze din cinci în cinci minute că există și să-și consume timpul și energiile în justificări, veșnic în defensivă. Suporterii, însă, așteaptă să fie continuatorul lui Băsescu și să-și respecte numele, că nu degeaba îi zice Mișcarea Populară, să se miște, chiar și ca un elefant în sufragerie, să fie viu și popular, să taie nodul gordian, nu să-l discute la nesfîrșit sau să-i dea cu parfum, să-l gîdile sau să-l ascundă sub preș. Dacă Mișcarea Populară se revendică de la Băsescu, atunci mă aștept să fie un partid agresiv, cu inițiativă, energic, dintr-o bucată, care să-și ia cizmele de cauciuc și să iasă din ședință. Și un partid căruia să nu-i fie frică de popor. Poporul nu mușcă,  nu ia vopseaua, nici nu strică apretul la domn.

Electoratul FPAC întreabă

Cum să ne fie mai bine în viitor, dar fără a risca să pierdem ce avem acum?

Sîntem nemulțumiți cu situația de acum, dar avem ce pierde. Visăm să ne fie mai bine mîine, vrem schimbare, dar fără ca această schimbare să atingă în vreun fel ceea ce avem acum. Vrem să se schimbe, dar să nu se revizuiască nimica. Și nu e glumă sau ironie (poate nici la Caragiale nu era). Vrem să construim o casă nouă în curte, dar fără a o demola pe cea veche. Vrem să visăm cu ochii deschiși, dar cu picioarele adînc înfipte în pămînt. Vrem să ne zugrăviți viitorul cît mai frumos și îndrăzneț, dar plauzibil și familiar. Peisajul din tabloul pe care ni-l arătați trebuie să fie nou, dar să poată fi recunoscut.

Vrem o mărire de salariu, nu un job nou. Vrem o casă mai mare, nu o altă casă.

* FPAC (familiști, proprietari, afaceriști, carieriști)