Donații. Fiți soroșii mei!

”Freedom is the right to tell people what they do not want to hear” spunea George Orwell, printre atîtea alte vorbe și învățături la care ne întoarcem, astăzi, din ce în ce mai des.

Am făcut asta de cînd mă știu, cu atît mai mult de cînd mă știu în politică. Nu ne trebuie admirație și psihoterapie de grup, ne trebuie soluții politice reale pe termen scurt, mediu și lung. Nu ne trebuie adevăruri convenabile, care să ne verifice teoriile, ne trebuie adevăruri cît mai apropiate de realitate.

Am fost blocată pe rețeaua de socializare corectă politic Facebook, ultima dată pentru publicarea unei părți dintr-un document UE. Următoarea mea blocare, dacă se va întîmpla, va fi pentru 30 de zile. Adică nu voi fi acolo, cu unii din voi, de o urare de An Nou, de o jumară de Crăciun.

Acum sper că știți unde mă găsiți permanent: aici, blogary.org și la mine pe perete, pe Facebook, unde prietenii vor continua să posteze (sîntem mai încăpățînați decît cred unii) articolele de pe, ați ghicit, tot blogary.org. Și evident, pe pagina de Facebook a Asociației Blogary.

Dacă din like-urile adunate pe Facebook aș fi adunat, din fiecare, cîțiva zeci de lei, acum aș putea sta liniștită la Praga (știu, par monomaniacă, dar unde să te mai duci în Europa, pe lîngă faptul că este un oraș superb?!?). Și v-aș spune aceleași lucruri. Dacă din jumătate din like-uri ați fi depus și cîteva zeci de lei în contul asociației, azi nu mai aveam griji financiare. Dacă un sfert din like-uri s-ar converti în bani, cîteva zeci de lei, oricît, asociația va putea funcționa fără de acum încolo.

Dar din like-uri nu se poate trăi. Așa că orice sumă este binevenită, oricît de mică.

Fără multă vorbăraie, ca să aflați în continuare ce nu vă place și ca asociația să poată funcționa omenește, dacă v-a mai rămas ceva de la salvarea balenelor, delfinillor, sufletului adormitului leu Charlie și alte cauze pierdute sau inexistente, puneți cu încredere aici:

RO55INGB0000999906034097, ING Bank, Sucursala Favorit. Cod fiscal: 29013920.

Sau, dacă nu vă place, prin Western Union. Numele meu, surprinzător pentru unii, poate, este chiar acesta, Florina Neghină. Este tot ceea ce vă trebuie.

De asemenea, puteți redirecționa 2% din impozitul pe venit către Asociația Blogary, urmînd pașii indicați aici.

Orice sumă contează mai mult decît vă închipuiți, poate.

Patria recunoscătoare, mai devreme sau mai tîrziu.

Mii de mulțumiri celor care au făcut-o deja, conștienți că nu tot ceea ce e pe internet e și gratis, și că în spatele tastaturii sînt oameni care gîndesc și care, deși iubesc ceea ce fac, trebuie să mai și trăiască.

Fiți soroșii mei!

PPS: Din orice venit, statul ia un impozit. Din acest impozit, datorat statului din profitul dumneavoastră, puteți sprijini, legal, asociația Blogary. Astfel, impozitul datorat statului de către companii nu va mai ajunge în totalitate în posesia lui, ci puteți redirecționa 20% (o cincime) din el asociației noastre, ajutîndu-ne astfel să existăm. Aveți astfel posibilitatea să vă exprimați concret opțiunea de dreapta, o dată direcționînd această sumă acolo unde doriți dumneavoastră, a doua oară scoțînd statul,  atît cît este posibil acum, din viața voastră. Această cheltuială nu este a dumneavoastră, ci statul va primi mai puțini bani. Cheltuielile de sponsorizare și mecenat se scad din ceea ce datorați statului.

Pentru încheierea unor contracte de sponsorizare, luați legătura cu președintele Asociației Blogary, Florina Neghină.

Până pe 31 decembrie 2017, puteți alege să sprijiniți eforturile noastre, în expansiune, pentru o mai bună informare asupra situației socio-politice din țară și străinătate.

PS: Următoarea mea blocare pe Facebook s-a și întîmplat, la numai o zi după apariția acestui text. Nu apucasem să-i dau share pe platformă. Ieri, sîmbătă, am primit următoarele de la Facebook:

Niște imbecili siniștri, fără să aibă ce face și fără creier, raportează masiv ce găsesc prin cotloanele Facebook. Acestea îmi par comentarii, nu-mi amintesc unde și cînd le-am făcut. Dar să consideri ”cioară vopsită” rasism, pentru că altceva nu-mi imaginez ce puteau pretinde, este o imbecilitate sinistră. Pentru că, numai dacă te uiți în dexonline.ro, la îndemîna tuturor, gratis, și găsești:

Asta e. Cum am spus-o de la prima mea blocare, nu pot ei bloca cît putem noi inventa. Deși poate ar trebui să-mi fac griji mai mari, eliminarea dintr-un spațiu poate însemna ceva mult mai grav. Cînd minților slabe li se indică cine este dușmanul, cît de departe pot merge?

Vom afla.

11- 13 decembrie 2017

Despre USR scriu de multă vreme. Și tot de multă vreme mi-au sărit mulți în cap, acuzația principală, argumentată temeinic, fiind ”băsisto”. Ce ar putea avea niște oameni de dreapta cu singura formațiune de, culmea, dreapta, din țară? Ori cu un senator din această grupare?

Știu, Udrea. Deși Udrea nu a mai apărut în spațiul politic de o bună bucată de vreme, deși despre Udrea am scris, la vremea ei, și nicidecum laudativ, deși a fost jumulită pe toate părțile. Da, aici și pe Bestiar. Puteți găsi după tag.

Dar nu. Băsescu e o persoană compromisă definitiv în ochii unora (votanții lui Antonescu din 2009, cred eu, în principal, mulți rămași fideli PNL), deși NU are nici un dosar la DNA, iar Udrea merită, după aceiași sau/și alții, tăvălită prin smoală și fulgi și lapidată în piața publică. Pentru că asta este ideea de justiție a multora. Să crape ăla pe care nu-l suportă, vinovat sau nu, nu are importanță.

Și așa ajungem din nou la legile justiției. La circul făcut de Cosette Chichirău și Șerban Nicolae în Parlament.

Ce credeți că se întîmplă peste nici o săptămînă?

Ia să vedem prin ochii jurnaliștilor:

 

Mircea Marian, așadar, Facebook.

 

Sorina Matei:

Timp în care:

 

Între timp, aflăm că amendamentul a fost retras. După stupoarea manifestată de presă.

Întrebare: Cîte din amendamentele (700 ori 7000, nu rețin numere mari și lipsite de importanță) depuse de USR erau sau sînt la fel?

Ce rămîne din toată povestea asta, după retragerea amendamentului? Intenția USR de a vota cot la cot cu ALDE.

Cu ce sînt mai buni, mai frumoși și mai inteligenți decît gașca de la putere? N-au furat, știm. Și nici nu concepe lumea bună de la proteste că pot face ceva rău. Ba uite că pot. Rămîne furtul. Nu au avut încă ocazia, accesul la fonduri.

Un om nu fură atunci cînd este crescut și format în baza unor principii sănătoase de viață. Care pot începe de mic copil, cu porunca a opta din Vechiul Testament, să nu furi.

Care sînt principiile pe care este fondat USR? Nu știm. Nu sînt clarificați doctrinar nici acum.

Ceea ce pentru un partid de dreapta este o imposibilitate, un nonsens. QED.

Vă mai mirați atunci de ce, în ciuda strigătelor disperate de luptă, duminică, cel mai mare protest a fost Tîrgul de Crăciun din Piața Constituției? Unde oamenii, cu copii după ei, se călcau în picioare. Oameni care vor ca, împreună cu copiii lor, să se poată bucura de sărbătoarea nașterii Domnului Nostru Iisus. Despre care așa zisele partide de opoziție nu vor să vorbească, d-apăi să mai și bage în seamă asemenea manifestări. Pentru că, după cum se știe de la Marx și Engels, religia este drog. Opiumul popoarelor.

În Piața Victoriei, loc de acum dorit tradițional pentru proteste, s-au întîlnit simpatizanții a două partide plus domnul Cioloș. Mult mai puțini, dar în și la locul lor. PNL, USR și domnul Cioloș nu au considerat de cuviință, ca partide sau platforme de opoziție, să cheme și singurul partid de opoziție din România: PMP.

Per total proteste, în Craiova, unde mitingul de susținere pentru PSD s-a transformat rapid în miting de comemorare a fostului rege Mihai, s-au adunat circa 8000 de oameni. În București, trei partide sau aspirante la partidism, abia au adunat 1000 de  oameni. Care oameni vor alegeri anticipate. Al căror rezultat va fi același.

Giorgio Perlasca: italian devenit consul spaniol salvator de evrei unguri

„La început, nu știam ce să fac, dar apoi am început să mă simt ca peștele în apă. Am continuat să dau documente de protecție și am avut grijă de evreii din «casele de siguranță» care arborau steagul spaniol. Așa cum spune proverbul, oportunitatea creează hoțul.” – Giorgio Perlasca

Giorgio Perlasca s-a născut în 1910 în Como și a crescut în  Maserà, provincia Padua. Susținător timpuriu al fascismului, a luptat în al doilea război Italiano-Etiopian și, de asemenea, în Războiul Civil din Spania. Ca răsplată pentru contribuția sa la războiul din Spania, a primit din partea lui Franco trecere liberă la toate ambasadele spaniole. Divorțul său de ideologia fascistă s-a produs în 1938, odată cu poziția din ce în ce mai prietenoasă a lui Mussolini față de regimul lui Hitler și de Germania și cu adoptarea de către Mussolini a Legilor Rasiale Italiene. Mai târziu în viață, Perlasca avea să spună: „Nu am fost nici fascist, nici anti-fascist, dar am fost anti-nazist.”

În faza inițială a războiului, făcea rost de provizii pentru armata italiană care lupta în Balcani. Mai târziu, a fost numit oficial delegat al guvernului italian, i s-a acordat statut de diplomat și a fost trimis în Europa de Est cu misiunea de a cumpăra carne pentru italienii care luptau pe frontul din Rusia. În 1943, regimul lui Mussolini a căzut și Perlasca, încă în Ungaria, a fost reținut și ținut într-un castel alături de alți diplomați. Folosindu-se de un document medical, a obținut permisiunea de a călători în interiorul Ungariei. A ajuns la Angel Sanz-Briz, șeful corpului diplomatic spaniol la Budapesta, și a făcut rost de o slujbă.

La acea vreme, Sanz-Briz, alături de alți membri ai comunității diplomatice, ofereau documente de protecție pentru evreii din Budapesta și inființaseră „case de siguranță”, ferind evreii de deportare și miliția Crucii Săgetate. Casele au fost puse în grija lui Perlasca. Eichmann, arhitectul Holocaustului, lucra la un plan de eliminare a sutelor de mii de evrei rămași pe teritoriul Ungariei în minimum de timp și efort; mai erau de pus la punct doar detaliile tehnice.

Sanz-Briz a părăsit Ungaria în noiembrie, lăsându-i un bilet lui Perlasca prin care îl anunța că poate obține o viză pentru Elveția de la ambasada spaniolă de la Viena. Perlasca a decis să rămână. Neavând o notă oficială care-l punea în fruntea corpului diplomatic spaniol de la Budapesta – într-adevăr, nefiind nici măcar spaniol – Perlasca a preluat frâiele operațiunii. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și schimbe numele din „Giorgio” în „Jorge”. S-a dus la Ministerul de Externe Ungar, unde a reușit să-i convingă pe oficiali că a fost numit prim-consul. După aceea, a continuat să ofere documente de protecție evreilor, și a ajutat la hrănirea, îngrijirea medicală și adăpostirea a peste 5200 de evrei. Mulți dintre ei au fost adăpostiți chiar în apartamentele consulatului.

O bine stabilită rețea de informare reușea să-l prevină pe noul consul spaniol de eventualele razii naziste. Din noiembrie 1944, până în ianuarie 1945, Perlasca a lucrat îndeaproape cu suedezul Raoul Wallenberg, Friedrich Born, de la Crucea Roșie Internațională, și Angelo Rotta, de la Vatican.

La spre sfârșitul lui 1944, sub auspiciile bombardamentelor sovietice, Ministerul de Interne Ungar a decis ca toți evreii din apartamentele consulare ale diferitelor țări care îi adăposteau vor trebui ridicați și transferați în Ghetou. Perlasca a fost îngrozit când a văzut cum apartamentele portugheze erau golite de rezidenții lor evrei. În vizită la Ministerul de Interne, a implorat ca planul să fie oprit, dar argumentele religioase și umanitare s-au dovedit în van. Perlasca a schimbat pe loc tactica; a amenințat oficialii unguri că dacă apartamentele spaniole vor fi date peste cap și golite de evreii protejați, el personal va avea grijă ca toți ungurii din Spania să fie încarcerați și desproprietăriți. A adăugat, pentru siguranță, că guvernele Braziliei și Uruguayului vor fi nevoite să facă la fel. Planul a fost abandonat.

Într-o zi de decembrie, 1944, Perlasca a salvat doi gemeni, băiat și fată, dintr-un tren ce ducea într-o tabără de concentrare. Un locotenent-colonel nazist l-a întâmpinat cu pistolul îndreptat spre el, ordonându-i să lase copiii. Perlasca s-a ținut tare și a reușit să-l convingă pe ofițerul nazist că acei copii trebuie să vină cu el. Germanul s-a lăsat convins, nu fără să amenințe cu repercusiuni. Ofițerul în cauză era, cum avea să afle peste ani Giorgio Perlasca, Adolf Eichmann.

Când sovieticii au intrat în Budapesta, în ianuarie 1945, l-au forțat pe Perlasca să lucreze că măturător pentru câteva săptămâni, până când a reușit să fugă la Istanbul, și înapoi în Italia. După câteva încercări de a povesti despre acțiunile sale, lovite de suspiciune, Perlasca a încetat să mai vorbească despre cum a devenit prim-consul spaniol în Budapesta. „Soția mea nu a spus pe față că nu mă crede, dar eram sigur că nu era convinsă”, spunea, după ani, Perlasca.

La o reuniune de familie din Berlin a unor evrei unguri, din 1986, unul dintre ei a spus: „Vi-l amintiți pe consulul acela spaniol?” Printr-o notă pusă în ziarul evreiesc din Budapesta, alte mărturii au început să curgă, laolaltă cu onorurile.

„În această zi, dorim să exprimăm afecțiunea și gratitudinea celor câteva mii de evrei care au supraviețuit datorită protecției ce ne-a fost oferită. Nu sunt destule cuvinte să lauzi bunătatea cu care ne-ai hrănit și cu care te-ai îngrijit de bătrânii și bolnavii noștri. Ne-ai încurajat când eram aproape de disperare, și numele tău nu va niciodată ocolit în rugăciunile noastre. Fie ca Cel de Sus să-ți ofere răsplata cuvenită.” – Dr. Hugo Hukesz, 5 aprilie, 1945

 

5-10 decembrie 2017

Avem trei evenimente în această perioadă, din care acum voi trata numai două. Cele trei sînt: legile justiției, recunoașterea de către președintele SUA, Donald Trump, a Ierusalimului drept capitală a statului Israel și moartea fostului rege Mihai I.

Nu am pregătirea de specialitate necesară pentru a discuta toate amendamentele propuse de PSD, dar nici nu sînt în situația descrisă de Pierre Manent: ”Oamenii își manifestă cu atît mai aprig voința cu cît nu știu ce vor.”  (via Teodor Baconschi). Și cred că, în marea, copleșitoarea majoritate, cei care protestează acum nu știu ce vor.

Să afli că ”România moare”, cînd în magazine de orice fel abia mai ai loc, și e abia început de decembrie, să afli că oamenii ies și pentru tine la demonstrații, cînd nu ai solicitat așa ceva (cu alte cuvinte asta este elita țării, cei care își dau seama ce se întîmplă (adică s-au și erijat în înțelepții nației, tu ești prost, îmbuibat, te gîndești numai la mîncare și melodii populare), să fii martorul unui spectacol ca cel din parlament, între deputata Chichirău și senatorul Nicolae, unde nu este nici o diferență între cei doi, și nici unul nu are ce căuta în Parlamentul României, este de-a dreptul halucinant. Ascultați:

Poate vitejia infantilă a doamnei Chichirău, de a a-l provoca (deloc greu, altfel) pe Șerban Nicolae, poate cocoțatul pe diverse obiecte de pe balconul Casei Poporului și semnalizarea luminoasă către protestatari să fi făcut ca USR să-și recupereze procentele pierdute. (Asta a fost și intenția, din cîte se pare.)

O mare parte din #rezistenți nu cred că se mai recuperează vreodată. Noroc cu lumea normală care nu are sau nu dă atîta importanță Facebook.

În privința legillor justiției, tot ce interesează omul de rînd sînt următoarele:

  1. să fie în acord cu Constituția
  2. să fie în acord cu prevederile Comisiei de la Veneția
  3. să fie fundamentate pe principiile dreptului european.

Restul sînt detalii pe care numai cei cu studii de specialitate și interesați strict în menținerea unui stat de drept în România le pot înțelege. Orice cățărare pe valul nemulțumirii publice la adresa PSD scade șansele obținerii dezideratului propus.

Știu, pesediștii sînt răi. Sînr răul suprem pentru mulți dintre noi. Dar nu pentru legile justiției, în primul rînd, ci pentru maniera colectivistă în care înțelege să guverneze un partid socialist, pentru bîlbele incredibile, pentru delăsarea, incultura și nesimțirea față de adevăratele probleme care dor: sănătate (sînt copii lipsiți de insulină care vor să se sinucidă!), învățămînt, taxe, impozite, cultură, agricultură. Undeva, la sfîrșitul listei, se află, pentru marea majoritate a oamenilor, și justiția. Dar cum conștientizarea faptului că furtul din avutul public, corupția, îi afectează direct, prin lipsuri în alte domenii esențiale vieții, nu participă la mișcarea anti-justiție.

Încă o dată, pentru mine, cea mai eficientă luptă cu corupția o reprezintă statul minimal. Numai dacă nu vor mai avea de unde să fure, nu o vor mai face. Altfel, orice om este, într-o mai mare sau mai mică măsură, coruptibil. Ce îl oprește din fapte reprobabile sînt numai principiile în care a fost crescut și înțelege să trăiască.

Culmea este că românul este ocupat cu sărbătorile și cu proteste exact în momente fabuloase ale istoriei. Cel de acum, da. Germania și Coreea de Nord se află pe aceeași poziție, antiamericană, în problema recunoașterii de către președintele american Donald Trump a Ierusalimului drept capitală a statului Israel.

Mai este nevoie să spui ceva cînd lumea știută drept civilizată se asociază cu cei mai siniștri comuniști rămași pe planetă?!

Da, mai este. Și trebuie spus permanent Adevărul. Care nu e relativ, cum vor să ne inducă leprele leftiste, ci este unul singur. Cînd spui că președintele american, care și-a ținut, culmea, promisiunea făcută în campanie, este Hitler și te unești cu cei mai mari criminali existenți ai planetei pentru răstălmăcirea adevărului, este crimă împotriva oamenilor de bun simț, le ucizi și bruma de discernămînt pe care o mai au unii. Cînd predecesorii actualului președinte recunocuseră și ei același lucru, dar nu făcuseră nimic în sensul acesta, și cînd unul înțelege să-și respecte promisiunile, acela este pus la zid.

Pentru că, dragii mei, asta înseamnă politica pentru mai marii lumii acum. Să promiți una și să faci exact pe dos. Sau, în cel mai fericit caz, să uiți că ai promis. Să te prefaci că ai uitat.

Cu o generație de lideri care NU au fost aleși la ei în țară, dar ajung la Bruxellles în poziții din care să dicteze celor aleși în țările lor, inclusiv procesul electoral european nu poate naște decît o contraselecție uriașă, și este cauza acestor minuni care apar la fiecare pas.

Așa s-a ajuns ca Cehia, Polonia și Ungaria să fie trimise în judecată la Curtea de Justiție a UE pentru refuzul de a primi imigranți. Așa s-a ajuns ca Donald Trump, omul care recunoaște adevărul istoric, și nimic mai mult, să fie connsiderat un Hitler al zilelor noastre, așa s-a ajuns la relativizarea adevărului, și așa se va ajunge la visul tuturor demenților planetei, comunismul global.

Timp în care noi ne luptăm cu o gașcă de inculți, hoți și profitori. Cruntă soartă.

 

Listen here, dummies!

Protestele pașnice au sens atâta timp cât reprezentații noștri sunt dispuși să asculte. Poate au urechile un pic înfundate și trebuie urlat ca să priceapă. Dar majoritatea parlamentară actuală nu mai e compusă din reprezentanți ai poporului, ci din prădători încolțiți. Amenințarea este debalansată. Pentru ei pericolul e clar și iminent, își pot pierde libertatea și averile. Pentru noi, mai ales pentru cei cu ochelari de cal, amenințarea e difuză și decalată în timp; sigur, trăind într-o țară coruptă, am putea la un moment dat să murim din cauza unui malpraxis, să rămânem fără un loc de muncă sau să dăm faliment. Dar deocamdată treaba pare că merge. Stomacele sunt încă pline, bani pentru mers la clinici private mai sunt și magazinele încă pline ochi. Așa că ei, prădătorii, nu mai pot fi opriți pe cale pașnică. Încercați să fluturați o pancartă cu un hashtag pe ea în fața unui urs turbat și o să vedeți dacă vă ajută la ceva. Prin proteste pașnice noi sperăm de fapt în sufletul nostru că altcineva va prelua mesajul și va aplica forța indirect sau în ultimă instanță, direct. Că e președintele, că sunt americanii sau Uniunea Europeană. Singura speranță pe care o mai avem este că mai ales Statele Unite, pe de-o parte având conștiința noțiunilor de libertate, lege și democrație și pe de alta, din interes, vor aplica forța diplomatică necesară ca să ne scoată din belea. Dar cuvântul cheie este „forța”. Noi ne-am dori ca altcineva s-o aplice in numele nostru că noi nu suntem în stare. Nu mai avem nici spiritul, nici antrenamentul sau curajul să aplicăm forța noi înșine. Cert e însă că, în lipsa unei intervenții ferme a vestului, violența e un deznodământ cert. Că se va întâmpla mâine, sau peste 25 de ani.

De aceea e important ca, dacă scăpăm și de data asta, să aducem în spațiul public discuția despre dreptul la auto-apărare al cetățeanului și metodele legale și practice de introducere în Constituția României a dreptului cetățenilor de a avea arme. Scopul nu este să avem insurecții armate odată pe an ci să avem posibilitatea legală de a ne apăra împotriva abuzurilor puterii. O populație înarmată înseamnă conducători mai precauți care se vor gândi de două ori înainte să calce o țară întreagă în picioare. Violența nu e o soluție decât în cazuri extreme, dar amenințarea violenței e cea mai bună garanție a libertăților noastre. Poate sună radical, dar dacă judecați la rece s-ar putea să constatați că radicalul se transformă în firesc.

Ca disclaimer, prezentul text nu e o chemare la proteste violente. Violența, dacă va veni, va veni din partea puterii, ceea ce ne-ar crea (cu un preț mare) ascendentul moral să continuăm lupta așa cum credem de cuviință. În continuare sper că nu vom ajunge acolo și că vom fi scăpați și de data asta. Dar după ce se termină tărășenia asta, trebuie să avem o discuție serioasă despre cum înțelegem să ne apărăm drepturile și libertățile.

Aveți două opțiuni, alegeți!

Ipotetic vorbind, trăiți într-o țară aflată în pragul colapsului urmând un model deja cunoscut. Să-i spunem acelei țări Whathefuckya. Filmul pe care îl vedeți vă este grețos de cunoscut. Vi se rupe inima și pentru voi și pentru restul concetățenilor voștri. Sunteți frustrați, furioși și oscilați între defetism și îndârjire. Tot ipotetic, sunteți într-o poziție de relativă putere, instăriți și aveți posibilitate să preluați puterea în țară. Ceea ce vă lasă cu două opțiuni.

1. Opțiunea El General:

Considerați că oamenii din țara voastră nu sunt în stare să se guverneze singuri, că nu înțeleg natura puterii și a libertății și că vă aflați în fața unui colaps ireversibil. Înțelegeți că odată prăbușită, țara își va reveni doar în câteva zeci de ani (dacă își va reveni vreodată) și că urmează represalii, suferință, moarte și minim trei – patru generații compromise. Așadar decideți, împreună cu câțiva apropiați, să preluați puterea și să instaurați o dictatură limitată în timp care să repună țara pe făgașul normal (așa cum îl vedeți voi ca fiind normal). Vă asumați responsabilitatea unei epurări a sistemului, care (sperați voi) va salva câteva generații prin niște sacrificii de câțiva ani. Înțelegeți că dictatura voastră chiar dacă va pune țara pe picioare, se va solda inevitabil cu oameni morți, schinguiți, abuzuri, etc. Vă asumați și faptul că și în situația în care aveți succes și țara își revine veți fi blamați, urâți și probabil încarcerați. Mai sunteți conștienți și de faptul că veți avea morți pe conștiință, lucru cu care va trebui să trăiți și să muriți și pentru care, dacă sunteți credincioși, știți că veți răspunde și unei instanțe superioare.

2. Opțiunea „So Long, and Thanks for All the Fish”

Porniți de la aceeași considerație. Concetățenii voștri au dat-o în bară, țara se duce de râpă, o să fie jale. Dar vă gândiți. Cine sunt eu să-mi asum responsabilitatea asta? Cine sunt eu să-mi permit responsabilitatea asta? Și mai presus de toate, dacă nu lăsăm oamenii să învețe lovindu-se singuri cu capul de pragul de sus, vor învăța vreodată să aibă grijă de ei înșiși? Dacă populația unei țări oscilează tot timpul între dictatori și „conducători providențiali” cum vor pricepe oamenii ce înseamnă libertatea și exercitarea puterii? N-ar fi mai bine să lăsați totul să ardă cât de tare și de mult natural, ca din rămășițe să renască o societate mai inteligentă, reașezată pe o fundație moral și politic sănătoasă care să reziste sute de ani? Odată ajunși la concluzia asta, vă urcați în primul avion și nu vă opriți până în Belize, unde vă inchiriați o casă cu cablu TV ca să puteți privi dezastrul la Digi24.

Aveți aceste două opțiuni. Pe care o alegeți?

29 decembrie-4 noiembrie 2017

Țațele social-democrate

Ca și cum nu fuseseră vizibile de ajuns și mult peste pînă acum, pesedistele au ținut să puncteze la capitolul ”prostie” în mare stil.

Carmen Dan a deschis seria manifestărilor, cu ocazia chiombării într-o priză. În care, ce să vezi?! Surpriză, un microfon. Cum madama nu a urmat căile legale de adresare celor competenți să elucideze cine nu s-a săturat de prostia cucoanei și mai vrea și inside-uri, adică structurilor din cadrul ministerului pe care îl conduce, SRI a ieșit cu un comunicat în care ne-a lămurit cîți bani cred că fac cei care i-au plantat gîza în priză ministresei: 200-300 de lei. Ieftin, ca și scandalul. Nimic nou.

Duminică, după ziua națională, cînd tot românul își trăgea sufletul după chefuri și veselie, madamei Firea i-a ieșit cu supărare, -1. Dis de dimineață a adus, în Piața Victoriei, cele necesare unui tîrg de Crăciun. Încă nu s-a elucidat misterul cine a solicitat/hotărît organizarea unui tîrg chiar în acel loc, cine a venit cu ideea cretină de a enerva și mai mult o parte a populației orașului deja sătulă de guvernarea și ”izbînzile” pesediste. Cum spiritele s-au încins, așa au început să curgă și făcăturile. În timp ce protestatari pașnici dezinstalau începutul de construcție destinată tîrgului, un incident a avut loc pe trotuarul din fața clădirii guvernului.

Un ”securist”, dovedit ulterior drept un simplu bătrîn care vorbește urît și înjură, este pus la punct rapid de un cetățean pretins respectabil. Pus la punct cu bătaie, cu un box metalic.

Ei bine, cînd asemenea specimene își fac apariția în spațiul public, lucrurile nu sînt nici în societate mai bune decît în PSD. Oricît s-ar dezice de el protestatarii, oricît de urît ar fi vorbit moșul, asemenea acte nu sînt compatibile cu civilizația de care pretind că dau dovadă și căreia îi aparțin protestatarii.

Și oricît ai ști că aceștia au dreptul moral de a protesta, la fel de bine știi și nu poți fi de acord cu pretenția lor că locul acela le-ar aparține și cu demolarea contrucțiilor care aparțin, totuși, domeniului public, adică nouă, tuturor.

S-a răspuns la o provocare voluntară, la o manevră de intimidare din partea autorităților, cu una sau mai multe ilegalități.

Și dacă în PSD nu contează cine cîștigă în runda asta de scandal, deși premierul Tudose, al cărui cap deja se cere, s-a comportat cu chibzuință, știi precis că cine poate veni va fi mai rău decît predecesorul. Ar fi algoritmul de funcționare al acestui partid, pînă la dispariție sau cădere în nesemnificativ, dacă am avea alternativă viabilă.

Dar nu avem. Asta este și va rămîne marea, uriașa noastră problemă: cu cine îi înlocuim?

Am participat vineri, 1 Decembrie, împreună cu Marcela Țușcă și Ioana Constantin, la parada militară organizată în cinstea zile naționale a României. Dincolo de emoția momentului, sporită de atîția participanți, foarte mulți cu copii mici, rămîne statementul pe care această manifestare, la care au participat, pe lîngă cei 3500 de soldați și cadre române, și soldați din 11 țări aliate, unii cu echipament de ultimă generație, că sîntem o națiune care contează în geopolitica zonei și în cea europeană, că sîntem gata să intervenim dacă situația o va impune.

Și mai rămîne, din acest 1 Decembrie 2017, uriașa nesimțire a președintelui în funcție de a nu da mîna cu fostul președinte Băsescu. Este incredibilă cartea de vizită pe care o afișează acest om, venit și dormit în fruntea țării după zece ani de președinție reală, participativă, ai predecesorului. Sînt imposibil de înțeles pentru mine aroganța și tupeul afișate de un om care dispare cu zilele, cu săptămînile, indiferent ce se întîmplă în țară, și apare apoi ca fata morgana să citească (și nici asta bine) cîteva cuvinte scrise de consilieri. Să vă fie rușine, domnule președinte Iohannis!

 

 

Teodor Baconschi: “Nu reușim să ne maturizăm spiritual, hălăduim într-un soi de copilărie rebelă, usor idolatră”

Articol preluat de pe libris.ro

Teodor Baconschi s-a născut în 1963, la București. Este scriitor și diplomat. Are studii teologice și un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995). A fost director al Editurii “Anastasia”, redactor-șef în TVR (emisiunea “Viața spirituală”), apoi, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta, Republica San Marino, Portugalia, Franța și Principatul de Monaco. În perioada 2009–2012 a fost ministru al afacerilor externe. Teodor Baconschi este un eseist strălucit cu o multitudine de studii, articole, eseuri și recenzii publicate în presa culturală românească, fiind și semnatarul a, nu mai puțin, de 15 cărți de filosofie și eseistică creștină. Domnul Baconschi, ca autor al lunii decembrie, a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, vă rog să îmi spuneți ce carte v-a marcat major, într-atât încât să fie cea care se evidențiază fără tăgadă, care este ca o piatră unghiulară a ceea ce sunteți azi ca intelectual și ca om?

TEODOR BACONSCHI: Cultura serioasă compune un panteon: e politeistă! Mi se pare greu, dacă nu imposibil, să fac o ierarhie strict piramidală a cărților care m-au marcat. Adică să vă spun: iată Cartea, așa cum Pilat din Pont spunea despre Mântuitorul Hristos: ecce homo! Însă tocmai spunându-vă asta mi-a venit în cap răspunsul cel mai onest: Biblia, care se tălmăcește prin ”cărțile”… Nu doar pentru că o socotesc (și eu) revelată, ci pentru că, după orice criteriu, e cea mai infuentă carte a umanității (ar fi complet fals să-i mărginim impactul la lumea civilizației euro-americane, de pildă). Northrop Frye o numea Marele Cod. Peste trei decenii de osteneli intelectuale m-au convins că, fără această cheie hermeneutică, rămânem orbi în templul culturii: e ca și cum te-ai plimba prin labirint lipsit de firul ariadnic.

Laurențiu-Ciprian Tudor: În aceeași logică, care este personajul/eroul literar în care vă regăsiți cel mai mult, care, eventual , v-ar fi plăcut să fiți?

TEODOR BACONSCHI: Fiecare mare roman pe care l-am citit mi-a prilejuit un soi de identificare empatică (și, tocmai de aceea, serială, temporară) cu eroul său central. Cred că aceasta e funcția literaturii: zidește fantasme substitutive, oferă modele de experiență totală. Sigur, acum mă refer la marele roman filozofic în linia clasicilor ruși sau germani, la romanul-univers, de tipul lui Doktor Faustus. Am citit și destulă ficțiune postmodernă, ludică, satirică, abisal-autoironică, însă mi-e greu să mă lipesc metafizic de eroii lui Saul Bellow ori Philip Roth, ca să nu-l mai pomenim pe David Lodge. Iată că iarăși v-am dat un răspuns rabinic, în doi peri! Din caleidoscopul literar modern culegem fragmente: e o mare oglindă spartă. Personajul nostru tutelar are o morfologie arcimboldescă. O identificare puternică mi-a prilejuit ”maestrul” lui Bulgakov, cel care a scris, în opinia mea fatalmente subiectivă, cea mai bună parabolă românescă a veacului 20.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce titlu ar fi potrivit să poarte o carte despre dumneavoastră?

TEODOR BACONSCHI: Of, sunt copleșit de conștiința limitărilor mele, deci mi se pare jenant să-mi imaginez o carte despre mine. Și nu doar pentru că nu există, ci și pentru că mi-e greu să văd de ce ar exista. În ”cazul puțin probabil” că s-ar ivi așa ceva (vorbesc acum în limbajul stewardezelor) ar trebuie să se numească: Teodor Baconschi, diletantul aproape desăvârșit.  Un asemenea titlu ar surprinde laolaltă carențele mele obsedante și risipirea într-un universalism halucinatoriu, din prea mare drag de viață. Am fugit de specializări, după ce mi-am permis câteva: traseul acesta aparent coerent – de la teologie, prin antropologia culturală, spre geopolitică (și practica relațiilor internaționale) ascunde un subsol fragmentat, un ego centrifugal, o căutare intermintentă și tragic jubilatorie.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum arată din punct de vedere antropologic românul? Pe de altă parte, cum e posibil câtă vreme, teoretic, personalitatea de bază sau personalitatea culturală, cum o numesc specialiștii, nu e fixă, totuși, autori precum prof. univ. dr. Daniel David sau psihiatrul și filosoful Vasile Dem. Zamfirescu să evidențieze, în mare, aceleași trăsături ca Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru sau chiar Emil Cioran? Să fie personalitatea, psihologia românului atât de stătută? Ce am putea face ca potențialul nostru (care ar fi el?), atuurile noastre să se actualizeze?

TEODOR BACONSCHI: Stătută? Nici vorbă! Românul e un țăran într-o mare goană (când creativă, când depresivă) către o urbanizare mereu amânată, mereu incompletă. Un conservator progresist. Un nostalgic plin de snobisme mimetice. Un expert al supraviețuirii în condiții fluide și un mare încăpățânat adaptativ. Psihologia noastră colectivă ilustrează o sumă de paradoxuri când remarcabile, când imposibil de analizat. În fond, ne agităm pentru a intra în istorie, după niște milenii de abstractă transhumanță anonimă. Ce poate fi mai contradictoriu decât un excepționalism mereu aliniat?

Laurențiu-Ciprian Tudor: Nici la nivel european lucrurile nu par a fi chiar în regulă, așa că vă întreb: de unde această oboseală a Europei? Avem de a face, în adevăr, cu o altă perioadă decadentă? Suntem contemporanii unei schimbări de paradigmă? La ce ne putem aștepta?

TEODOR BACONSCHI: Sincer vorbind, civilizația europeană își așteaptă sfârșitul de la Înălțarea Lui Iisus Hristos cu trupul la ceruri și odată cu momentul întemeietor al Cincizecimii. Scrierile Noului Testament apar la câteva decenii de la aceste evenimente tocmai pentru că prima generație creștină se aștepta să apuce sfârșitul lumii. Există în ADN-ul nostru o tensiune eshatologică. Lumea trece, lumea cealaltă va conta cu adevărat. De aceea, nu e nevoie să ajungem la Spengler pentru a surprinde această manie a declinului. Suntem cea mai decadentă civilizație din istorie. Celelalte au funcționat circular, pe temeiul reproducerii unor arhetipuri. Numai creștinătatea, fertilizată de geniul filozofic grec și disciplinată prin dreptul roman, a făcut istorie, stricto sensu. Iată și motivul pentru care-l socotesc pe Nietzsche un gânditor în linia metafizică profundă a creștinismului. Algoritmul culturii europene e transformativ: o dialectică a transfigurării. Din păcate, în genealogia acestui elan au pătruns și alterările utopice ale modernității, cu marca lor totalitară: la un moment dat, după Revoluția franceză, am vrut să construim raiul pe pământ. Și atunci am eșuat cel mai patetic, provocând (prin cele două războaie mondiale) un soi de război civil cât o sinucidere colectivă. Veți găsi însă această schemă eshatologică în toate manifestările occidentale contemporane: revival-ul evanghelic american, de pildă, proclamă, pe linia unui Gioachino da Fiore, o eră a Duhului Sfânt. La fel s-a petrecut și în Rusia prerevoluționară, cu pleiada ei de filozofi profetici…

Laurențiu-Ciprian Tudor: În tot acest angrenaj identitar european religia joacă/ar trebui să joace un rol important, vă întreb: ne putem imagina o Europă fără creștinism (Jean Delumeau, de pildă, observa o mutare a creștinismului spre alte părți ale lumii)?

TEODOR BACONSCHI: Tocmai, că nu! Secularizarea e intrinsec creștină. Un creștinism care, în sfârșit, devine atât de consubstanțial imaginarului nostru metafizic încât își permite să se ignore. Se vorbește, ideologic, despre un post-creștinism (așa cum se pomenește tot mai mult un viitor post-adevăr, chiar post-uman), însă toate acestea sunt, la scara duratei lungi, metamorfozele aceleiași forma mentis evanghelice. De altfel, căutați să inventați o nouă religie! E o operațiune mai complicată decât pare, așa cum rezultă din eșecul tuturor religiilor politice ridicate explicit împotriva tradiției creștine. Suntem în intervalul dintre Geneză și Apocalipsă, între Alpha și Omega, nu-mi fac griji cu privire la vitalitatea revelației cristice, până la… sfârșitul timpurilor.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Rămânând la același Jean Delumeau, încă din 1978, acesta se întreba dacă va muri creștinismul…nu este o astfel de întrebare valabilă, mai ales azi, cu atât mai mult cu cât pe lângă islamizarea Europei avem de a face cu cele mai grave persecuții din istorie împotriva creștinilor (potrivit Fundaţiei catolice “Aid to the Church In Need” și basilica.ro)? De exemplu, conform  Consiliului Mondial al Bisericilor, în Orientul Apropiat, populația creștină a scăzut în ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane, asta fără să luăm în considerare și alte puncte dureroase de pe harta lumii: China, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistan, Sudan, India ș.a.m.d..

TEODOR BACONSCHI: Ei, aici mă atrageți pe orizontală, în spațiul sociologiei religiilor aplicată la dinamici geopolitice. Așa este, creștinismul e încă prima religie mondială (statistic), dar islamul cunoaște cea mai viguroasă expansiune misionară. Pe de altă parte, oferta tehnologică a islamului e nulă. Lumea s-a globalizat în tipare științifico-tehnice și politice occidentale. Mulți vorbesc despre China ca despre următorul hegemon mondial. Nu cred: transformarea spectaculoasă a Chinei e autolimitată din rațiuni politice, iar dacă acolo drepturile omului vor fi cu adevărat și sistematic implementate, vom asimila marea Chină în sfera semantică occidentală. Nimeni nu va putea avea proiecție globală pe un model antropologic străin sau ostil personalismului creștin, ca temelie a unei civilizații a libertății. Nu e aici occidentocentrism militant, ci luciditate bazată pe analiza marilor idei care modelează istoria lumii. Asta nu exclude posibile ciocniri huntingtoniene, vom vedea.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum e posibil, pe un astfel de fond, Europa să fie preocupată să își dea jos crucile (de pe cutii de brânză, de pe cupole, monumente, materiale de promovare etc.)? Oare nu înțeleg apostolii secularizării și ai corectitudinii politice că defrișarea aceasta a făcut posibil, deja, începutul ocupării de către islam a acestui gol? Vom avea o Europă islamică sau o Europă fără religie? Ce se anunță din punctul dumneavoastră de vedere și ce e mai grav?

TEODOR BACONSCHI: Citeam zilele trecute un text latinesc din veacul XV, scris de un Georg Captivus, sebeșean căzut în robie turcească : a fost tradus în românește abia acum, la Humanitas. Și acela, după decenii de prizonierat (și chiar un episod de ”turcire”, urmat de o revenire zeloasă și penitentă la adevărata religie), se temea că Europa va fi înghițită de islam. N-a fost! S-a distrus singură, operând periculos cu o spiritualitate anti-clericală și anti-eclezială, transformată în infern neo-păgân. Ce vreau să spun cu asta? Că până să ne cucerescă alții, am apostaziat noi… Și totuși ne-am revenit, de pildă după 1945, când pacea europeană e reclădită pe valori creștin-democrate.  Teologic vorbind, creștinii sunt noul popor ales și iată că – deși sau tocmai pentru că au asimilat Vechiul Testament  în canonul biblic – acest popor rămâne îndărătnic, hrănindu-se mereu din marile sale căderi. Nu e Dumnezeu sadic: cerem noi lecția pedagogiei divine! Nu reușim să ne maturizăm spiritual, hălăduim într-un soi de copilărie rebelă, ușor idolatră.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind acasă, în România (unde propaganda LGBT este foarte vie și ironia la adresa “pupătorilor de moaște” de asemenea) și vă întreb (inspirându-ne după cea mai recentă carte a lui Adrian Papahagi): ce ar conține, în rezumat, după dumneavoastră un “manual de supraviețuire” al creștinului (eventual și intelectual) care vrea să rămână în cetate?

TEODOR BACONSCHI: Mi-a plăcut mult claritatea conceptuală și expozitivă a cărții lui Adrian Papahagi. Nu avem alte arme de supraviețuire decât virtuțile teologice: credința, nădejdea și iubirea. Dacă le cultivăm cu sinceritate, restul e ”treaba” Lui Dumnezeu. Hristos a spus că nici porțile iadului nu-I vor birui Biserica. De ce tocmai cei care-și mărturisesc crezul creștin să nu creadă în adevărul acestei profeții? Creștinul e de când Biserica un cetățean: îi dă Cezarului cele ce i se cuvin (ridicându-se numai împotriva tiraniei) și Lui Dumnezeu tot restul ființei sale pline de căutări și de bucurii simple. Nu-l deosebești pe stradă pe creștin de necreștin. Nici la Paris, nici la Kuala Lumpur sau în Buenos Aires. El este așadar locuitor al lumii, cu gândul la lumea ce va să vină. Un profet privat, o prezență discretă, tenace, luminoasă, răbdătoare și defectuos exemplară, așa cum îi stă bine chiar și unui sfânt.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum vedeți viitorul ortodoxiei (mai ales cea românească) și ce ar trebui să facă ea (ca biserică) ca să aibă unul?

TEODOR BACONSCHI: Noi suntem ortodocși (care suntem) și e bine așa. Dar Ortodoxia reprezintă 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. E prin urmare drept și lucid să privim destinul creștinismului la o scară supraconfesională. Să nu-L ispitim pe Dumnezeu, să nu ne umflăm în pene cu avantajul unei nașteri într-o geografie spirituală moștenită. Se cuvine să nu ne purtăm invidios și meschin, precum fiul cel mare din parabola Fiului Risipitor. E la mijloc o taină care transcende softurile noastre sociometrice. Avem în Ortodoxie o comoară pe care o respect infinit, tocmai pentru am apucat să-i cercetez ”cămările”. Să o punem în lucrare, aici și acum. Mi se pare că putem evita ispita de a ne substitui Lui Dumnezeu, căci asta facem când căutăm, anxioși, o soluție pentru ”supraviețuirea” creștinismului. Să-l îmbrăcăm în faptele noastre, să-i dedicăm studiile și înțelegerea noastră pe cât posibil sobră și profundă. Ajunge…

Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce tip de religiozitate (sau de exprimare religioasă, de mesaj religios) este, din punctul dumneavoastră de vedere, compatibil cu profilul ultimelor trei generații (X, Y și Z)?

TEODOR BACONSCHI: E o mare greșeală să demonizăm (fie și printr-un criticism paușal, exagerat) generațiile mai tinere. Pentru că în ele stă viitorul biologic și spiritual al trecutului pe care l-am prelungit în propriile noastre vieți. Aparenta îndepărtare a unor tineri de Biserică ține de secularizare superficială, de consumism, de falsa senzație de siguranță oferită de statul-providență (mai ales la noi!). Și de un anume teribilism rebel, pe care-l asumă fiecare nouă generație. Sigur că și stângismul acesta justițialist (care reciclează de obicei inconștient teme marxiste) are justificarea lui imediată, dar nu va dura în timp. La 20 de ani crezi într-o lume mai bună, la 50 de ani începi să-ți cauți mântuirea, mulțumindu-I Lui Dumnezeu că ți-a mai dat răgazul unei metanoia. S-au petrecut procese psihologice similare și cu tinerii occidentali, din anii 50, 60 sau 70 și toate au fost compensate prin experiența vieții reale, prin acumularea unei minime înțelepciuni. Toți ne credem sortiți unei revoluții și devenim mai conservatori după ce vedem că ea nu produce nimic dincolo de un nou masacru al inocenților.

Laurențiu-Ciprian Tudor: Și ultima întrebare: cum a modificat internetul, facebook-ul etc. felul în care ne raportăm la religie și la cultură?

TEODOR BACONSCHI: Personal, sunt încântat de noile tehnologii: depinde de noi dacă facem din ele sursa democratic-libertară a unei mai intense cunoașteri și comuniuni, sau instrumentarul unei alte forme de sclavie. Vă garantez că, odată transcris, și dialogul acesta al nostru va fi citit mai cu seamă prin redistribuiri pe Facebook! E o epocă formidabilă, să profităm de ea pentru a ne ventila ideile și a ne lărgi baza cognitivă. Niciodată n-a fost omul mai liber să evite propriile capcane și niciodată n-a fost mai aproape de ele…

Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.

La mulți ani, România! La mulți ani, români!

Astăzi, Blogary merge la parada militară organizată în cinstea Zilei Naționale a României. Florina și Marcela, România și Republica Moldova, vor fi acolo, într-un gest simbolic în întîmpinarea reunirii. Abominabilul act semnat acum mai bine de 70 de ani de Hitler și Stalin trebuie să rămînă numai în arhive și cărțile de istorie, în timp ce noi, românii de-a dreapta și de-a stînga Prutului, trebuie să mergem ca o națiune, ca o țară, ca un destin comun, mai departe, în istorie. 

La mulți ani, România! La mulți ani, români!

PS: În fiecare an, de cînd mi-am făcut această poză, ea devenea poza mea de profil Facebook în fiecare 1 Decembrie. Anul acesta, ”mulțumită” domnului Zuckerberg și armatei de imbecili care-l acompaniază, nu mai pot face asta, fiind blocată pînă duminică.

Așa că pun fotografia aici, iar prietenii mei vor da share pe Facebook.

 

27-28 noiembrie 2017 II. Imbecilii nației

Aceste țațe care ne conduc și bufeurile lor puturoase

Departamentul de Stat al SUA a trimis autorităților de la București un comunicat de 4 (patru) rînduri. Ăsta:

The United States notes with concern that the Parliament of Romania is considering legislation that could undermine the fight against corruption and weaken judicial independence in Romania. This legislation, which was originally proposed by the Ministry of Justice, threatens the progress Romania has made in recent years to build strong judicial institutions shielded from political interference. We urge the Parliament of Romania to reject proposals that weaken the rule of law and endanger the fight against corruption.

Ca orice țață proastă, venită la capitală cu greieri în călcîie, șefii legislativului bucureștean se înfoaie că ei nu au ars mîncarea, îi mai puneau doar ceva sare, să o mai dreagă puțin. Și spun asta pe două cearceafuri de declarație, în care povestesc și cum l-am bătut noi, de fapt, pe Traian, și cum am ținut locul cald pentru americani încă din paleoliticul superior, și cum își permit ei să ne spună nouă cum să facem mămăliga? În loc să-și dea seama rapid, ca femeia deșteaptă, că nu mai e timp de analize lingivistice pe tema ”to urge”, ci că ar putea însemna chiar urgie, adică dăm de dracu’.

Și să tacă și să se poarte în consecință. Pentru că dacă americanii scriu asta, înseamnă că s-au săturat de timpul pierdut la București cu modificarea legilor justiției, pe care au și timp, și posibilitate să le modifice, dar nu pe fugă și nu obsedant. Tot femeia deșteaptă s-ar mai fi gîndit și că dacă îi mai zboară mult inima la ruși, nenorociții ăia îi spun că e frumoasă și tînără numai pînă o iau, apoi nu mai vede nici de-un parfum bulgăresc fabricat la Slatina.

Fata mare a politicii dîmbovițene, Predoiu, a fost cel mai afectat, se pare, din moment ce a sărit de c@r în sus și a declarat că nu permite. Ceilalți viteji din poveste s-au repezit cu capul în mijloacele mass media, aka Facebook, să-și exprime dezaprobarea. Un comunicat oficial, cu poziția opoziției parlamentare, în situația asta, nu se putea, mai întîi arătăm ce rochiță curată avem noi. Creierul este bine pus la păstru, la cutie, deci nu cumva să arătăm cuiva că avem.

Într-o situație ca asta, stai, te oprești, tragi aer foarte adînc în piept și abia apoi răspunzi. Pe urmă, ai timp destul să lămurești problemele.

Făt Frumos din plapumă

Se trezește brusc de la niște zgomote de unire, și ce-mi zice?

integrarea europeană a Republicii Moldova nu poate fi făcută, în acest moment, prin calea ”indirectă a unirii cu România.

No shit, Top Gun, dar prin ce? Cît te-ai gîndit înainte de a rosti asemenea prostii? Pe 3 octombrie, an de an, Germania sărbătorește, alături de comunitatea germană din România, ziua națională. Care nu întîmplător este data la care cele două Germanii, diviziunile de după cel de Al Doilea Război Mondial, s-au reunificat. Și atunci, ce-ai bădie cu România și Basarabia, prima provincie românească care s-a unit cu Țara, în decembrie 1918? În logica cui rămîi, a lui Hitler sau a lui Stalin? Sau mai bine zis a ambilor, pentru că situația de fapt a românilor, obligați să trăiască în două state separate, este (i)logica celor doi. Tu cu cine votezi? 

Asta și pentru că în Republica Moldova,  peste 60% dintre electori au votat, în decembrie, 2014, cu tălică. Puteau vota cu Ponta, la ce ”bună” impresie au mulți de aici despre ei, dar nu, au votat cu țara și, astfel, ai ajuns președinte.

Nu-ți este rușine acum să jignești 25% din populația Republicii Moldova, care în momentul ăsta se declară în favoarea reunirii? Nu faci nimic ca să ajuți acest proces, am înțeles, l-ai lăsat în grija fostului președinte, ori nu ai avut niciodată, mai bine zis, grija Republicii Moldova. Dar chiar să le dai una peste ochi în halul ăsta moldovenilor?! N-ai să mai vezi voturi!

Speranța moare prost

Viitorul în politică, speranța și singurul om de dreapta de la firma aceea de resurse umane care și-a plasat excelent oamenii în posturi foarte bine plătite dă de gardul grădiniței, supărat că nici acolo nu l-ar primi.

Car’vasăzică, omul vrea filibuster. Nu știe că OUG în cauză este deja în vigoare și că dacă pînă la 31 decembrie nu se modifică sau abrogă ceva la ea, de la 1 ianuarie 2018 se va aplica în cea mai rea formă posibilă?

Miza este tocmai aceasta, să se modifice sau abroge pînă la 31 decembrie, deșteptule, nu să amîni cît poți! O fi văzut în filme, i-o fi plăcut la tv, dar să nu ne arătăm găunoșenia în văzul lumii, că-i rușine.

PS: Și toată inteligența asta revărsată de mai sus se ferește ca de dracu’ să facă front comun cu Băsescu împotriva PSD. Voi cu cine țineți, măi băieți?