Abuzul sexual. Parerea unui psiholog clinician.

Ce pot sa spun din experienta mea cu cazuri de abuz sexual este ca exista – asa cum iti spun cartile ca exista – o invizibila (dar eficienta) coalitie a tuturor impotriva victimei abuzului. Uneori chiar si parintii fetei violate intra in jocul asta si se coalizeaza cu abuzatorul. Se pare totusi ca suntem incapabili sa nu fim macar un pic circumspecti cand e vorba de abuz sexual. De ce oare? Sugestiile mele:

1. De cand e lumea asta femeile au fost, sunt si vor fi suspectate de tot felul de rele. Sunt amenintatoare: au de partea lor sexualitatea si maternitatea.


2. Dinamica dintre victima si abuzator este, in abuzul sexual, foarte complicata si cel mai adesea foarte greu de dezlegat. Sigur ca nu putem acorda vreo circumstanta atenuanta unui individ care a fortat intimitatea cuiva, doar ca, mult mai adesea decat se crede, este greu sa afli cine exact si ce a fortat. De exemplu, exista femei care sunt hiper-specializate pe seductie, dar stiu foarte putine despre actul sexual propriu-zis. Marile seducatoare nici nu sunt interesate de fapt de sex ? Cunosc o doamna care a sedus un barbat, l-a dus acasa, iar cand omul a initiat ceva, doamna a sunat la politie. Sunt convins ca orice psihiatru va poate povesti situatii de felul asta. In dinamica psihotraumatologica lucrurile se complica si mai mult. Avem adesea de-a face cu abuzuri care se tot repeta, in contexte de multe ori previzibile.


3. Si, in fine, putem avea sexualitatea folosita ca instrument, ca moneda de schimb sau arma intr-un razboi de putere. Citeam acum mult timp ceva legat de criza de identitate a barbatului occidental, criza determinata in primul rand de schimbarile din dinamica sexuala (atitudine, asteptari) dintre el si femeie. Barbatii labili ies in ofensiva.


Cred ca abuzul sexual, in toate formele lui, e o crima psihologica, si trebuie denuntat si sanctionat cat de sever se poate. Mai cred si ca toata aceasta campanie #metoo e inutila. Sigur ca nu a reusit sa sensibilizeze oamenii la acest tip de abuz si cu atat mai putin sa-l limiteze. Dimpotriva, prin caracterul ei inevitabil isteric, nu a facut altceva decat sa stimuleze discutii pe langa subiect. Si prin caracterul ei inevitabil exhibitionist i-a incitat/tulburat si mai mult pe cei ceja tulburati. Revin la ideea mea: mult mai utile ar fi niste emisiuni intinse, cu invitati credibili.

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)