Bataie, copii si lansare de carte

1. Ieri am aflat cea mai bună veste a ultimelor luni, familiei Bodnariu i s-au dat copiii înapoi. Toți cinci sînt acasă acum. Comunicatul sună sec, dar indiscutabil se poate citi  bucuria printre rînduri.

The Naustdal Municipality of Norway has come to terms with Marius & Ruth Bodnariu for the return home of all of their five (5) children.

We thank you all for your love, support, prayers, and active participation in the reunification of this family. May God richly bless you and repay you for all you have done to bring this family back together.

It is very important for all of us to respect the privacy and uninterrupted intimacy of this family in the following period as the children resettle and reintegrate themselves in their natural family home and environment.

We appreciate your understanding and collaboration on these points. – bodnariufamily.org.

Ce urme a lăsat această acțiune a Barnevernet, care sînt implicațiile psihologice ale cazului, pentru copii și părinți deopotrivă, unde și cum au stat, ce au făcut în această perioadă de șase luni cei mici, rămîne de văzut. Ce e clar acum este că nimeni din cei care susțineau că bine le-a făcut cînd le-au luat copiii, că nu așa se cresc copiii, experții baby sittingului corect politic, cei care știu, înainte de orice, ce s-a întîmplat la mii de kilometri distanță, cum au fost bătuți și îndoctrinați religios – oroare! – cei cinci copii, nu scot o vorbă. Sau dacă, în cel mai fericit caz, o fac totuși, este în orice caz o manevră, ceva dubios, frica de ceva ori cineva, nici vorbă de o hotărîre a unei instanțe de judecată, nici vorbă de toate eforturile depuse pentru a contracara acțiunile acelei instituții, Barnevernet, nici vorbă de o mobilizare exemplară a societății civile de aici și nu numai, nici vorbă de eforturile autorităților române. Unii nu vor să creadă, pur și simplu – e sinistru cît de eficientă a devenit această spălare pe creieri – că totul s-a desfășurat legal, că acolo, la autoritățile statului norvegian sînt probleme, nu în mijlocul familiei, atunci cînd îți aștepți copiii de la școală și, în locul lor, vin două mașini și o femeie necunoscută îți spune că trebuie să te prezinți la poliție, pentru declarații. După care – și după cîte eforturi – abia reușești să îi mai vezi, pentru foarte scurt timp, timp de jumătate de an.

2. A doua știre vine tot din perioada copilăriei, cea a gimnastelor românce, mai precis Maria Olaru, fosta campioană din anii 2000, își lansează mîine o carte. ”Prețul aurului. Sinceritate incomodă” se numește, și în ea sînt povestite, printre altele, tratamentele inumane – palme, bătăi, jigniri – pe care le-a suportat de la cuplul de antrenori Bellu – Bitang, pe vremea cînd a fost antrenată de aceștia. Lansarea are loc la Bookfest, de ziua de naștere a autoarei, dar ca să vedeți coincidență, și cu o zi înaintea desfășurării alegerilor locale, la care soțul Mariei Olaru, deputat și președintele Partidului România Unită, candidează pentru funcția de primar general. Sigur că în economia cifrelor această carte nu va schimba nimic pentru soț, dar este o problemă de morală, cel puțin, lansarea tocmai acum. How convenient! Aproape nimeni de pe Facebook, din lista mea, nu știa că ea și candidatul sînt, de anul trecut, soț și soție.

Nu sînt un susținător al cuplului de antrenori, dimpotrivă aș zice, nu-mi trezesc simpatia. Dar în situația aceasta nu pot să nu apreciez ce a declarat Octavian Bellu:

Mă întristează ceea ce aud. Am văzut că Maria şi-a ţinut un jurnal în care şi-a notat anumite lucruri. Ştiam că există în obiceiul gimnastelor să ţină un astfel de jurnal, dar chiar după atâtea vreme, un jurnal scris de un copil la 12 ani reprezintă viziunea pe care o avea despre viaţă de gimnastă la vârstă respectivă. Eu nu o să întru în polemică cu Maria Olaru. Am muncit împreună şi rezultatele s-au văzut. Şi eu şi Maria suntem produsul unui sistem cu lumini şi umbre. Eu nu-mi aduc aminte în 1994 să fi avut o ieşire violenţă. Un om de 95 de kilograme să lovească un copil e total deplasat. Amintirile sunt ale ei. Dacă a rămas doar cu atât din ce s-a întâmplat în perioada respectivă este problema Mariei. Pe mine mă doare. Noi pentru aceşti copii am fost şi mamă şi tată şi maseur de multe ori. Simt o anumită tristeţe pe care nu pot să mi-o reprim. Eu am vrut să pregătesc aceşti copii că pe nişte oameni care să reziste la orice. – click.ro

Cum nu intenționez să citesc cartea, nu voi ști nici dacă Maria ar fi preferat să rămînă acasă, în loc să fie adusă la lotul de gimnastică, nici dacă a fost luată cu forța, nici ce a îndurat pentru performanță. Nici dacă o deranjează cumva pensia viageră – de aproape 8000 de lei pe lună -, nici dacă le e măcar puțin recunoscătoare antrenorilor pentru că a ajuns la un standard de viață pe care, altminteri, nu  l-ar fi avut. Nu voi ști decît că așa ceva nu se face, și mă refer la lansarea cărții cu o zi înaintea alegerilor la care soțul este candidat, nu voi ști decît că pentru performanță, în alte țări se plătesc bani grei la săli de gimnastică particulare, după care urmează selecția, nu voi ști decît că anul acesta nu avem lot reprezentativ la Jocurile Olimpice de la Rio – și poate e mai bine așa, de ce să fie torturați fizic și psihic copiii pentru o medalie și o pensie viageră?! – nu voi ști ce a fost între ea și antrenori, pentru că, la urma urmei, e cuvîntul ei împotriva cuvîntului lor. Și consider că, pentru acum, e suficient ceea ce știu. Pentru altele, am să pot citi ce scrie Cătălin Tolontan, cel care a și scris prefața cărții, pe blogul personal.

Dar vă dați seama ce-ar fi însemnat să avem Barnevernet în România? Cîte medalii și cîte titluri olimpice, mondiale și europene am fi luat?

UPDATE: click.ro scrie: ”Maria Olaru, părăsită de fostele colege”

Dacă la lansările altor cărţi scrise de sportivi am văzut o mulţime de oameni din sport sau de foşti colegi ai autorului, de data aceasta lucrurile au stat altfel. Rememorarea şi recunoaşterea durităţii vieţii de sportiv şi felul în care aceasta a fost evocată în carte le-a făcut pe fostele colege să nu participe la lansarea volumului, chiar dacă majoritatea erau în ţară. Singura care a absentat motivat este Andreea Răducan, cea care în aceste zile conduce delegaţia României la Campionatele Europene de la Berna (Elveţia). A fost prezentă în public, însă, Silvana Peng, sportiva înlăturată de antrenorii Bellu şi Bitang de la lot, a cărei mamă a declanşat o adevărată furtună în lumea sportului. Cele două gimnaste au şi discutat câteva minute la masa de autografe.

bodnariu family

(Foto: lifesitenews.com)

Barnevernet si alte servicii. Cu film.

Vestea (parțial) bună a zilei vine din Norvegia, unde Barnevernet, după mai bine de șase luni, a returnat familiei Bodnariu copilul cel mic, urmînd ca pe ceilalți băieți să-i vadă de două ori, în loc de una, pe săptămînă. În privința fetelor nu s-au pronunțat încă magistrații norvegieni. Să așteptăm și să fim la fel de incisivi și hotărîți în continuare. Se poate! E tot ce contează acum.

Externe. La summitul de la Washington, de săptămîna trecută, Obama l-a cenzurat pe Hollande cînd a pronunțat ”islamism terorist”. Nimic deosebit aici, e noua direcție de comunicare, prin care nu Islamul este răul, ci, ca și în alte religii, desigur, numai unii sînt mai duși. Cu capul, mai întîi, definitiv, ulterior. Sigur, cei de alte religii se abțin, islamiștii nu pot. Au o chemare, un impuls, ceva care nu-i lasă să aibă puțină liniște pe pămînt. Asta e, la Paris, tocmai s-a descoperit că unul din atentatorii ultimi a avut, între 2009 și 2010, două slujbe la Parlamentul European. În timp ce, în închisoare, Abdelsam tace. Că așa are el chef. Și ce, vorba prim-ministrului belgian, „It took 10 years to stop Bin Laden”, acum asta-i problema?!

Revenind la interne, da, președintele nostru a mai stat o zi la Washington. Pentru sărbătoarea cireșilor. Dacă era cu doamna, era păcat să rateze. Cum tot păcat ar fi să rateze casa din Sibiu pentru care are hotărîre definitivă de a o părăsi, din noiembrie trecut. Și pentru care, între timp, a depus cerere în anulare, și pentru care încasează chirie în continuare, și pentru care tocmai a reușit să strămute procesul. La Pitești. Și atît.

Între timp, mîncăm alune și urmărim duelul serviciilor. Care, cum, ce, pe cine, dincotro și încotro, rămîne de văzut. Acum au apărut Panama Papers. Unde, pe foarte scurt, situația stă așa:

a) ori acolo au bani cei care consideră că în țările lor taxele sînt prea mari, dar banii sînt obținuți legal, cu destinații legale;
b) ori acolo au bani cei care nu i-au obținut legal și/sau nu intenționează să-i folosească în scopuri legale.

Între timp, un nou scandal. ”Șefa DNA, spionată de firma unui fost director Mossad”. Prea tîrziu, Klaus Iohannis tocmai a semnat, astăzi, decretul de numire a LCK în funcția de șef DNA, pentru următorii 3 ani.

Cît mîncăm alune sau spargem floare, fiecare după gusturi, să urmărim și un filmuleț. Pentru astăzi, avînd în vedere subiectele, l-am ales pe acesta.

Iar în încheierea zilei, o zicere. Tare! Foarte tare! Bogdan Budeș:

Prostul (proasta!) e ca priapicul. O ține dîrză-n sus, dar fără pic de sămînță-n ea.

PS: Și de anul trecut, că tot sîntem în temă cu Uniunea Scriitorilor:

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/829291410474866″ mbottom=”50″]

panama papers

(Foto: Alejandro Bolivar/EPA)

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)