Fundamentele unui program politic I

După sursa puterii sistemele de organizare socială pot fi democratice sau oligarhice. În timp ce oligarhia poate lua diverse forme – toate caracterizate prin relații de tip hegemonic în folosul directorilor, democrația poate exista durabil doar sub forma democrației liberale – aceasta putând asigura convergența armonioasă între interesul public și cel privat.

Continue reading

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)