Bataie, copii si lansare de carte

1. Ieri am aflat cea mai bună veste a ultimelor luni, familiei Bodnariu i s-au dat copiii înapoi. Toți cinci sînt acasă acum. Comunicatul sună sec, dar indiscutabil se poate citi  bucuria printre rînduri.

The Naustdal Municipality of Norway has come to terms with Marius & Ruth Bodnariu for the return home of all of their five (5) children.

We thank you all for your love, support, prayers, and active participation in the reunification of this family. May God richly bless you and repay you for all you have done to bring this family back together.

It is very important for all of us to respect the privacy and uninterrupted intimacy of this family in the following period as the children resettle and reintegrate themselves in their natural family home and environment.

We appreciate your understanding and collaboration on these points. – bodnariufamily.org.

Ce urme a lăsat această acțiune a Barnevernet, care sînt implicațiile psihologice ale cazului, pentru copii și părinți deopotrivă, unde și cum au stat, ce au făcut în această perioadă de șase luni cei mici, rămîne de văzut. Ce e clar acum este că nimeni din cei care susțineau că bine le-a făcut cînd le-au luat copiii, că nu așa se cresc copiii, experții baby sittingului corect politic, cei care știu, înainte de orice, ce s-a întîmplat la mii de kilometri distanță, cum au fost bătuți și îndoctrinați religios – oroare! – cei cinci copii, nu scot o vorbă. Sau dacă, în cel mai fericit caz, o fac totuși, este în orice caz o manevră, ceva dubios, frica de ceva ori cineva, nici vorbă de o hotărîre a unei instanțe de judecată, nici vorbă de toate eforturile depuse pentru a contracara acțiunile acelei instituții, Barnevernet, nici vorbă de o mobilizare exemplară a societății civile de aici și nu numai, nici vorbă de eforturile autorităților române. Unii nu vor să creadă, pur și simplu – e sinistru cît de eficientă a devenit această spălare pe creieri – că totul s-a desfășurat legal, că acolo, la autoritățile statului norvegian sînt probleme, nu în mijlocul familiei, atunci cînd îți aștepți copiii de la școală și, în locul lor, vin două mașini și o femeie necunoscută îți spune că trebuie să te prezinți la poliție, pentru declarații. După care – și după cîte eforturi – abia reușești să îi mai vezi, pentru foarte scurt timp, timp de jumătate de an.

2. A doua știre vine tot din perioada copilăriei, cea a gimnastelor românce, mai precis Maria Olaru, fosta campioană din anii 2000, își lansează mîine o carte. ”Prețul aurului. Sinceritate incomodă” se numește, și în ea sînt povestite, printre altele, tratamentele inumane – palme, bătăi, jigniri – pe care le-a suportat de la cuplul de antrenori Bellu – Bitang, pe vremea cînd a fost antrenată de aceștia. Lansarea are loc la Bookfest, de ziua de naștere a autoarei, dar ca să vedeți coincidență, și cu o zi înaintea desfășurării alegerilor locale, la care soțul Mariei Olaru, deputat și președintele Partidului România Unită, candidează pentru funcția de primar general. Sigur că în economia cifrelor această carte nu va schimba nimic pentru soț, dar este o problemă de morală, cel puțin, lansarea tocmai acum. How convenient! Aproape nimeni de pe Facebook, din lista mea, nu știa că ea și candidatul sînt, de anul trecut, soț și soție.

Nu sînt un susținător al cuplului de antrenori, dimpotrivă aș zice, nu-mi trezesc simpatia. Dar în situația aceasta nu pot să nu apreciez ce a declarat Octavian Bellu:

Mă întristează ceea ce aud. Am văzut că Maria şi-a ţinut un jurnal în care şi-a notat anumite lucruri. Ştiam că există în obiceiul gimnastelor să ţină un astfel de jurnal, dar chiar după atâtea vreme, un jurnal scris de un copil la 12 ani reprezintă viziunea pe care o avea despre viaţă de gimnastă la vârstă respectivă. Eu nu o să întru în polemică cu Maria Olaru. Am muncit împreună şi rezultatele s-au văzut. Şi eu şi Maria suntem produsul unui sistem cu lumini şi umbre. Eu nu-mi aduc aminte în 1994 să fi avut o ieşire violenţă. Un om de 95 de kilograme să lovească un copil e total deplasat. Amintirile sunt ale ei. Dacă a rămas doar cu atât din ce s-a întâmplat în perioada respectivă este problema Mariei. Pe mine mă doare. Noi pentru aceşti copii am fost şi mamă şi tată şi maseur de multe ori. Simt o anumită tristeţe pe care nu pot să mi-o reprim. Eu am vrut să pregătesc aceşti copii că pe nişte oameni care să reziste la orice. – click.ro

Cum nu intenționez să citesc cartea, nu voi ști nici dacă Maria ar fi preferat să rămînă acasă, în loc să fie adusă la lotul de gimnastică, nici dacă a fost luată cu forța, nici ce a îndurat pentru performanță. Nici dacă o deranjează cumva pensia viageră – de aproape 8000 de lei pe lună -, nici dacă le e măcar puțin recunoscătoare antrenorilor pentru că a ajuns la un standard de viață pe care, altminteri, nu  l-ar fi avut. Nu voi ști decît că așa ceva nu se face, și mă refer la lansarea cărții cu o zi înaintea alegerilor la care soțul este candidat, nu voi ști decît că pentru performanță, în alte țări se plătesc bani grei la săli de gimnastică particulare, după care urmează selecția, nu voi ști decît că anul acesta nu avem lot reprezentativ la Jocurile Olimpice de la Rio – și poate e mai bine așa, de ce să fie torturați fizic și psihic copiii pentru o medalie și o pensie viageră?! – nu voi ști ce a fost între ea și antrenori, pentru că, la urma urmei, e cuvîntul ei împotriva cuvîntului lor. Și consider că, pentru acum, e suficient ceea ce știu. Pentru altele, am să pot citi ce scrie Cătălin Tolontan, cel care a și scris prefața cărții, pe blogul personal.

Dar vă dați seama ce-ar fi însemnat să avem Barnevernet în România? Cîte medalii și cîte titluri olimpice, mondiale și europene am fi luat?

UPDATE: click.ro scrie: ”Maria Olaru, părăsită de fostele colege”

Dacă la lansările altor cărţi scrise de sportivi am văzut o mulţime de oameni din sport sau de foşti colegi ai autorului, de data aceasta lucrurile au stat altfel. Rememorarea şi recunoaşterea durităţii vieţii de sportiv şi felul în care aceasta a fost evocată în carte le-a făcut pe fostele colege să nu participe la lansarea volumului, chiar dacă majoritatea erau în ţară. Singura care a absentat motivat este Andreea Răducan, cea care în aceste zile conduce delegaţia României la Campionatele Europene de la Berna (Elveţia). A fost prezentă în public, însă, Silvana Peng, sportiva înlăturată de antrenorii Bellu şi Bitang de la lot, a cărei mamă a declanşat o adevărată furtună în lumea sportului. Cele două gimnaste au şi discutat câteva minute la masa de autografe.

bodnariu family

(Foto: lifesitenews.com)

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)

Cu tara la psiholog

Pentru ca o societate să se clădească sau să se însănătoșească – cazul nostru e mai complex, implică un „și” – să se așeze pe fundamente solide, pe valori și principii, este nevoie ca membrii ei, în primul rînd, să lucreze asupra lor înșile, întru cunoaștere de sine. Cine sînt, cum sînt, ce vor, ce orizont de așteptare au șamd. Pe această bază putem discuta apoi despre  organizare, structuri, relații și interacțiuni în societate.

Cazul Bodnariu a dovedit o dată în plus cît de disfuncționali sîntem. Nu numai că o firească, de altfel, exaltare a fiecărui punct de vedere a apărut imediat, dar pe măsură ce timpul trece, continuă și se amplifică, ducînd la o polarizare care nu ne mai permite  comunicarea întru înțelegerea celeilalte poziții.

Așa că apariția unor minți pe cît de pregătite, pe atît de lucide, expunîndu-și punctul de vedere calm și rațional într-o asemenea situație, este nu numai extrem de binevenită, dar și necesară. Spargerea capetelor, indiferent de gradul de utilizare, nu ne ajută la nimic, dimpotrivă. Ne dezbină prostește și contraproductiv.

Mircea Toplean, psihoterapeut, a publicat un op-ed pe Hotnews. Cum în urma apariției au fost solicitate lămuriri suplimentare, le-a oferit. Așadar:

Scriu aici (pe Facebook, nota mea), sub forma de postare, explicatia pe care i-o datorez lui Alin care intreaba, pe buna dreptate, care ar fi totusi metodele de disciplinare daca eliminam din ecuatie bataia si rasfatul. As vrea sa fac mai intai clare doua lucruri: bataia si rasfatul sunt substantial diferite, nu sunt doua extreme. In sensul ca bataia e un instrument, iar rasfatul e o atitudine. Si in al doilea rand, in niciun caz din cele scrise de mine nu reiese ca as legitima/ recomanda/ incuraja bataia. Eu, insa, ca specialist care lucrez cu cazuri concrete si sunt atent la dinamica reala a relatiei parintelui x cu copilul y, am obligatia de a gandi trauma in termeni concreti si de a nu diaboliza suplimentar ceea ce e deja supradiabolizat din oficiu in sfera publica. Rolul meu acolo e altul. Si inca ceva: personal, sunt foarte deranjat atunci cand se exagereaza ponoasele aduse de un instrument de disicplinare anume (cum e cazul bataii) si se trece grosolan cu vederea – ba chiar se si legitimeaza si asta cu efecte absolut devastatoare – o atitudine atat de periculoasa cum este rasfatul. Cei mai multi dintre parintii cu care vorbesc se indigneaza cand aud de bataie, dar vin cu copilul rasfatat la psiholog ca sa-ti spuna – ei! – ca odrasla are ADHD si ca trebuie s-o repari.
Din aceste motive “personale” care tin de experienta mea profesionala recenta am hotarat ca merita sa-i nedumeresc pe unii aducand in discutie, in ultimul paragraf, problema rasfatului.

Dar sa revin la intrebarea lui Alin, referitoare la metodele legitime de disciplinare.
Ce ma intereseaza pe mine este sa fac foarte clara ideea ca bataia este UN INSTRUMENT DE DISCIPLINARE PRINTRE ALTELE, fiecare avand un grad mai mic sau mai mare de legitimitate, dar asta nu discutam acum. Alte instrumente ar fi: negocierea, explicatia, instrumentul emotional samd. Oricare din instrumentele astea, atunci cand vin pe o atitudine parentala manipulatorie, egoista, patologica chiar, poate capata cote si/sau valente abuzive si, deci, poate conduce la stari traumatice.

Ce voiam eu, deci, sa subliniez prin acel articol e faptul ca ATITUDINEA ramane definitorie.
Dau un exemplu. Avem, sa zicem, doua instrumente: bataia si instrumentul emotional. Si avem urmatorul caz: copilul se joaca in casa cu un bat ascutit. Ii spui de 10 ori sa inceteze, el se preface ca nu te aude. Tu, din ce in ce mai iritat, ii atragi atentia ca va darama televizorul, el insista in comportamentul lui. Ba chiar atinge TV-ul intentionat. Intr-un final, TV-ul cade.
In momentul ala decizi – dupa cum ti-e firea si cultura – pt un instrument sau altul. Sa zicem ca ii dai o palma. Alt parinte, insa, care nu aproba bataia, se supara pur si simplu, iar prin asta traieste efectiv in fata copilului supararea. Traind-o, i-o comunica acestuia. Copilul va percepe supararea parintelui ca sanctionanta.
Oricare din cele doua instrumente poate limita copilul cu un oarecare succes, adica poate fi eficient in ecuatia respectiva (corectie, disciplinare, structurare), CU O CONDITIE: parintele are o atitudine sanatoasa, echilibrata si onesta fata de acel copil.

AMBELE instrumente mentionate mai sus, venind pe o ALTA atitudine – una patologica, narcisica, manipulatorie, sadica – conduce la rezultate traumatizante. Ce se intampla atunci? Fie il bati cu salbaticie (apare disproportia dintre comportamentul lui si pedeapsa aplicata) si-i transmiti ura, furie, agresivitate feroce, fie, prin instrumentul emotional, il anulezi ca fiinta: „m-ai suparat, deci nu mai esti copilul meu, nu mai vorbesc cu tine”. Mesajul pe care i-l transmiti este acela ca “tu nu mai existi pentru mine.” E evident aici ca ambele conduc la trauma. Ambele sunt devastatoare si asta nu din cauza instrumentului folosit, ci din cauza unui parinte nemernic care foloseste instrumentul intr-un anumit fel.
Distinctia de mai sus e foarte importanta fiindca surprinde dinamica relatiei respective. Doar in contexte de felul asta se pot circumscrie posibilele traume.

Deci cum inteleg eu structurarea copilului? Printr-o atitudine corecta fata de el, printr-o atitudine in care sa se combine firesc respectul pentru specificul copilului cu fermitatea unei structuri care decurge dintr-un stil de viata, nu dintr-un stil anume de parenting. Creez o relatie UMANA foarte buna cu copilul meu. Una onesta si curajoasa, in termenii careia sa-mi pot cere iertare de la el daca e cazul. Sa nu se inteleaga de aici ca sunt pentru varianta de a-ti face din copil un prieten. Asta e o alta capcana. Mama care-si face din fiica cea mai buna prietena, o foloseste pur si simplu emotional si social. Relatia parentala e relatie parentala. O relatie buna, sanatoasa cu copilul e ea insasi structuranta fiindca e legata de valorile vehiculate in familia respectiva si de profilul (sanatos) al parintelui. Nu poti sa ai o relatie onesta cu copilul si sa fii in acelasi timp ambivalent sau ambiguu sau ipocrit in atitudinea ta fata de el, sau sa-ti justifici diverse ambitii – financiare, de statut – invocand binele lui, etc.
Intr-o relatie sanatoasa, orice instrument poate avea eficienta. Mai mult decat atat, pe fondul unei relatii sanatoase, ORICE TIP DE ACCIDENT si de GRESEALA e absorbit corespunzator de termenii sanatosi ai relatiei. Pe fondul asta, greselile parintelui fac bine, nu fac rau. Conteaza ce faci cu greselile respective. Iar atata vreme cat relatia e in regula, atunci cand gresesti, te poti bizui pe fondul securizant al acelei relatii.

As incheia prin 2 concluzii: 1. nu metoda conteaza in mod esential (conteaza, desigur, dar mult mai putin decat ne-ar place sa credem) si 2. suspectez in interesul supradimensionat pentru “metoda” (“Cum sa-l disciplinez? CUM?”), un deficit de atitudine, de substanta a relatiei.

Sigur ca nu-i usor sa ai o relatie sanatoasa cu cineva, nici macar cu propriul copil. De fapt cu atat mai putin cu el. Multi cred ca relatia cu propria odrasla e naturala, ca vine de la sine. A fost asa, intr-o societate cu roluri traditionale, bine delimitate. Acum “e de munca” la toate relatiile, inclusiv la cea cu propriu copil 🙂
Copilul te provoaca uman in absolut toate directiile si la absolut toate nivelele. Tocmai de aceea ziceam ca valoarea relatiei este cea care structureaza si limiteaza comportamentul lui. Ea este constrangatoare in cel mai bun sens al cuvantului fiindca il si motiveaza.
Cam astea sunt reperele pe care le-am expus, pe scurt, in articol. Dar putem discuta oricand pe probleme concrete.

(Foto: jantoo.com)