Posts Tagged → comunism

In contra politiei gandirii politic corecte

Cristian Câmpeanu, Facebook:

Desfid ONG-urile care au semnat apelul împotriva lui Marius Bostan să dea exemple de „discurs discriminatoriu, bazat pe ură” care să fie prezente în mod sistematic în articolele publicate de În linie dreaptă. Pentru că dacă nu o fac, atunci demersul lor este un act de poliție a gândirii și o vânătoare de vrăjitoare de esență totalitară.
Precizez că faptul că cineva de la Vox Publica sau Vasile Ernu califică ILD drept „extrema dreaptă” nu este nici pe departe suficient pentru linșajul ideologic al lui Marius Bostan.
Deocamdată atât Bostan, cât și ILD și-au asumat o identitate conservatoare, ceee ce ultima oară când am verificat nu era o crimă și nici nu descalifică moral. Dimpotrivă.
Mi se pare o ironie groasă că a ajuns moralmente dezirabil în România să publici un leninist revoluționar radical precum Slavoj Zizek și tot felul de băieți și fete entuziaști care vorbesc deschis despre o nouă revoluție proletară și instituirea „adevăratului, autenticului comunism”, orice va fi fiind acela, iar a fi conservator a devenit condamnabil. De când comunismul înnobilează moral și intelectual în România iar conservatorismul compromite? Când s-a petrecut această revoluție copernicană și n-am sesizat, într-o țară în care comunismul a făcut sute de mii de victime și unde dictatura a fost răsturnată printr-o revoltă sângeroasă?
ILD dreaptă si-a asumat o identitate ideologică de dreapta, capitalistă și creștină. După știința mea, ILD este mai aproape de conservatorismul anglo-saxon decât de mișcările conservatoare europene, cee ce în sine, ar trebui să fie un certificat de excelență democratică. Este chiat una din puținele platforme românești care își asumă un conservatorism de sorginte britanico-americană și de aceea este atât din virulentă, de exemplu, împotriva anti-semitismului, fie că el aparține unor extremiști recunoscuți precum Jobbik, fie „progresiștilor” care militează pentru distrugerea Israelului ca mijloc de a face dreptate palestinienilor.
Cred că Bostan nu are nici un motiv să fie stingherit sau rușinat de ILD. Dimpotrivă, trebuie să fie mândru. Rușine să le fie acestor polițiști ai gândirii de la ONG-urile semnatare, care s-au autoinstalat în poziția de inchizitori ai corectitudinii politice. România are nevoie de mai multă Libertate, nu de milițieni ideologici pe care nu-i recomandă nimic nici intelectual, nici moral pentru o astfel de poziție. Că încă n-a venit vremea, Slavă Domnului, să primim certificate de validare morală de la Ernu et Comp.
În final, proba e simplă: în mâinile cui credeți că ar fi mai sigure libertățile civile și democrația în România: în mâinile unui vechi țărănist care a crescut la umbra politică a lui Corneliu Coposu, cum este Bostan, sau în mâinile adversarilor săi ONG-iști?

(Foto: sodahead.com)

PSD, aceeasi Marie cu alt statut penal

Congresul PSD de ieri, 18 octombrie, al doilea act – primul desfășurîndu-se cu o săptămînă în urmă – al piesei jucate de cel mai mare partid din România nu a furnizat, așa cum era de așteptat, nici o surpriză. (Primul semn, Iliescu trăiește.) A consfințit, în unanimitate, rezultatul alegerii lui Dragnea ca președinte – în urma votului, în premieră exercitat de toți membrii de partid – în 11 noiembrie. O demonstrație de forță atît în interiorul partidului, cît și sau mai ales în afara lui, avînd în vedere și recursul care urmează în dosarul proaspătului președinte, Frauda la referendum. PSD a schimbat, așadar, un Ponta inculpat penal cu un Dragnea condamnat penal în primă instanță.

De remarcat:

1. Atmosfera.

Sobrietatea Sălii palatului, același spațiu cald, tovărășesc și prăfuit, spre deosebire de pamponada precedentelor manifestări de gen. Primul semn că și-au luat partidul înapoi.

2 Discursurile și mesajele.

a) Ponta – Vizibil stînjenit, lipsit de tupeul caracteristic, umil chiar, glumind forțat în fața unei săli care, tot forțat, abia a zîmbit. Atitudine caracteristică omului care știe că se află la mîna altcuiva.
b) Iliescu -Trezit din ațipeală la momentul de reculegere, s-a recules cu totul cînd a vorbit, nefiind altcineva decît cel pe care-l știam, fără mască.
c) Dragnea – Serios, așezat, sigur pe el, a tras linia de demarcație dintre fosta și actuala conducere. N-a scăpat nici o categorie de oameni ai muncii de care partidul să aiba grijă și a bifat toate temele care, în mod normal, ar trebui să fie ale dreptei. A vorbit de doctrină, de modernizarea partidului, despre baroni. Mesaj de autoritarism, seriozitate, disciplină și înnoire. Semnal de forță politică, atît pentru Ponta – va rămîne în funcție atît cît va mai fi util partidului – cît și pentru președintele Iohannis – în curtea căruia a aruncat pisica, declarînd că așteaptă să fie chemat la Cotroceni pentru consultări în vederea desemnării unui alt prim-ministru, în cazul în care președintele va avea inițiativa. Și cu ajutorul Legii Defăimării, pe care a inițiat-o, se poziționează ca cel mai important actor politic al momentului.

3. Momente.

a). Ceea ce s-a vrut asumarea și despărțirea de trecut, comemorarea victimelor comunismului și ale violențelor din Piața Universității – 1990.

Dar, cu Iliescu președinte de onoare al partidului, și prezent în sală, totul s-a transformat într-o blasfemie. Victimelor comunismului și mineriadelor nu li se face dreptate prin manifestări ipocrite și răfuieli între membri de partid.

b). Contestarea candidaturii lui Dragnea, din cauză că a fost candidat unic, de către Mihai Sturzu, președintele TSD, urmată azi de intezicerea intrării în sediul PSD.

Declarația lui Dragnea, privind faptul că Sturzu nu va fi sancționat în vreun fel, arată mai degrabă că s-a jucat bine de tot disidența, exact pe segmentul tineret. PSD are permanent bazin de cadre. Pentru că vrea și știe cum să le crească. Iar Sturzu – el însuși fiind unic candidat acum doi ani, cînd a fost ales președinte TSD – va rămîne în partid atîta vreme cît alt șef TSD mai bun nu există.

4. Concluzii.

Congresul PSD nu a fost altceva decît se aștepta toată lumea. Ai lor nu, noi sigur nu. Problema care rămîne în continuare, dincolo de analize este că nu avem opoziție deloc credibilă. Și nici nu se arată a deveni. Cu gesturi teatrale de hălăduit prin țară și pe linia de centură a Bucureștiului, cu grevă japoneză în Parlament, și aceea amînată din cauza lipsei banderolelor, cu patetism discursiv și fără ofertă politică concretă, actualul PNL permite PSD-ului să ocupe în continuare poziția de cel mai puternic partid din țară.

UPDATE:

Senatul a adoptat proiectul legii votului prin corespondență. Dragnea avea nevoie și de o certificare prin acțiune parlamentară a funcției obținute. Rămîne de văzut ce se va întîmpla cu legea la Camera Deputaților.

 (Foto: pressalert.ro)

Lege si pedeapsa

1. Interdicția, fără discutarea și conștientizarea prealabilă a răului nu face decît să exacerbeze răul însuși. Interdicția, în acest caz, fiind asimilată persecuției, tendința firească este de simpatie cu victima. Absența dezbaterii serioase, documentate, într-o problemă atît de serioasă și atît de complexă, înainte ca legea să fie promulgată, poate duce la clivaj social, resentimente și chiar ură. Pentru români, scăpați de numai 25 de ani dintr-un regim totalitar, criminal (dar neinclus în respectiva lege, deși totalitarismele trebuie tratate si respinse unitar), situația poate fi percepută și ca reinstituire a cenzurii.

2. Ca urmare, vor apărea și mai mulți susținători ai celor care sînt asimilați a intra sub incidența legii 217/2015. Oameni care, altfel, nu avuseseră de-a face și nu apreciaseră decît opera literară a unui Eliade, de exemplu, află acum ca acesta ar putea fi interzis. Așa se percepe situația, nu e nimic anormal aici. Mai ales din cauza inexistenței normelor de aplicare a legii, asta sporește confuzia. Nu explicațiile și părerile unuia sau altuia interesează, ci clar, aplicarea legii pe baza normelor. Adică ce contează cu adevărat. Fără norme de aplicare, instanțele de judecată vor fi puse în situația să judece fapte istorice, care nu țin de competența lor.

3. Contestarea legii de către cît mai mulți, în condițiile de mai sus, va face să se spună, de către unii, că legea chiar este necesară, avînd în vedere, uite, cîți simpatizanți ai mișcărilor și regimurilor extremiste există, cît de răspîndit este, în formă latentă, extremismul printre români. Cercul vicios. Și nimic mai neadevărat. Ce s-a întîmplat în spațiul public românesc din 2002 (de cînd a fost dată OUG nr.31, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist, xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor acțiuni contra păcii și omenirii) și din 2006 (cînd a afost aprobată, cu modificări și completări, prin Legea 107) care să necesite apariția noii legi? Și dacă aveam și pînă acum legislație, de ce nu a fost aplicată, în cazul în care s-au semnalat infracțiuni care să fi intrat sub incidența legii? Cum nici legea 107/2006, din cîte știu, nu are norme de aplicare nici pînă acum, dacă din această cauză a fost ineficientă, de ce și legea 217 suferă de aceeași hibă?

4. Dezbaterea a început la aproape o lună de la promulgarea legii. Dezbatere vorba vine, că numai despre așa ceva nu e vorba, cel puțin în spațiul virtual. Pe modelul anilor ’40 – ’50, cînd era suficient să fii trimis în fața tribunalului poporului pentru că cineva voia o cameră în plus sau chiar cea în care stăteai, și atunci spunea unde trebuia că ești dușman al poporului – cu ‘legionar’ succesul acțiunii era asigurat – unor paraziți, nici clasă muncitoare măcar, de data asta, zici că li s-a făcut de niște bani cîștigați lejer din delațiuni (copy/paste-ul e la îndemîna oricui acum, material există), la cum au întors toata discuția în înfierarea (iarăși nimic nou) tuturor celor care nu sînt de acord cu ei. Adică cei care semnalează problemele legii.
Oricît ai fi condamnat pîna acum, și fără lege, atrocitățile naziste și ale oricărei mișcări criminale, oricît de dovedit, și pîna acum, pro-Israel ai fi, oricît nu ai fi considerat că Țuțea, de exemplu, merită măcar un status de Facebook, cu un citat din el, dacă îți permiți să critici legea din cauză că nu se referă ȘI LA COMUNISM, ca regim criminal, ești catalogat imediat drept apologet sau cel puțin simpatizant legionar.
O mai zic o dată, și am să o mai zic, noroc că nu am fost contemporani cu unii în anii ’40-’50. Altminteri, cei mai jesuischalie-ști din jesuischarlie-ști, în ianuarie anul acesta, de felul lor. Dar de la cărămida în piept la cărămida în capul celuilalt nu e decît o mișcare simplă a mîinii. 

 5. a) Sub incidența legii intră Ceaușescu, dar nu și comunismul, pentru că el a întinat valorile respectivului regim?

    b) La cazul Bjoza s-a gîndit cineva? Omul a participat la întruniri ale foștilor legionari, îi retrage președintele acum decorația, prima pe care a acordat-o după învestire?

    c) Cu ”elementele fasciste”, cum le-a numit fostul președinte  Iliescu, din Piața Univesității, iunie 1990, ce se întîmplă? Mai avem voie să vorbim despre mineriada de atunci sau nu?
Nu știu, întreb.

(Foto: gandul.info)

Anticomunisti antidemocrati?

Ce-o fi însemnînd asta acum? Pentru cine mai judecă încă. Despre legea 217/2015 (pentru modificarea și completarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 31/2002, privind interzicerea organizațiilor și simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrșirea unor infracțiuni contra păcii și omenirii), cunoscută ca legea anti-legionară și anti-ceaușescu.

Nu aveam de gînd să comentez acum, dar s-au înfierbîntat unele spirite suficient cît să producă enormități. Una din ele, ”anticomuniști antidemocrați”. Adică? Asta vine cum? Dacă eu, anticomunistă, vreau ca pe lîngă legionari să fie condamnați și comuniștii – care au torturat și ucis, uneori monstruos, indubitabil dovedit – sînt antidemocrată? Dacă eu, acum, nu numai că nu neg Holocaustul, nu neg persecuțiile, bătăile, crimele odioase ale căror victime au fost evrei, toate petrecute și pe teritoriul României, dar spun că în egală măsură comunismul – nu numai ceaușescu, care intră sub incidența legii – trebuie condamnat, asta însemnînd legiferare, ca și în cazul nazismului și a mișcărilor asociate, înseamnă că sînt antidemocrată? Dacă eu spun că un regim criminal cum a fost comunismul, care a bătut, schingiuit, aruncat în închisori, omorît sute, mii de oameni în urma unor procese fantomă, înscenări sau fără nici o judecată trebuie condamnat legal, sînt antidemocrată? Dacă aduc în discuție, în sprijinul ideii de condamnare, închisorile comuniste, canalul, deportările, mărturii existente ale atrocităților comuniste, sînt antidemocrată?

Dacă eu spun că e anormal ca după opt ani de la condamnarea comunismului, de către fostul președinte Băsescu, în urma Raporului Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (660 de pagini de documentație, argumentație și concluzii) acesta să nu se concretizeze în legislație în acest sens, iar condamnarea să rămînă pînă astăzi simbolică, sînt antidemocrată?

Mai avem proprietatea termenilor? Mai știu unii oameni ce spun, prinși în vîltoarea disputelor legate de recent promulgata lege 217? Mai țin cont și de miile de victime ale comunismului, pe lîngă cele ale Mișcării Legionare?  Consideră, așa cum mie mi se pare firesc, că nu poți incrimina numai  unele atrocități, iar altele nu? Legal, repet, legal! Regimul juridic al totalitarismelor criminale, de orice sorginte, trebuie să fie același. În caz contrar, condamnarea unuia singur îl validează pe celălalt.

Este – și mai clar, sper – ca și cum după o răfuială între două găști criminale, deși ambele părți au bătut, cuțitat, omorît, ai lăsa în libertate una și i-ai închide numai pe membrii celeilalte. Dacă numai unii sînt pedepsiți, iar ceilalți nu, cei din urmă se consideră a fi exonerați de vină.

PS: Cel mai bun articol pe temă, după părerea mea: ”Deci e în regulă dacă defilez cu portretul lui Stalin pe stradă?” – Cristian Câmpeanu

(Foto: gandul.info)

O fotografie istorica

”Lena Constante, Elena Patrascanu, Ana Pauker (in background, Lucretiu Patrascanu)” – scrie pe pagina sa de Facebook Profesorul Vladimir Tismăneanu, cu a cărui permisiune public aici atît fotografia, cît și comentariul care o însoțește. Mai jos.

pauker_patrascanu_lena_constante

”Poza, o sectiune in sangerandul tesut al istoriei comuniste, este de la o receptie din 1945. Sa le luam pe rand. Cine s-ar fi gandit atunci la ceea ce avea sa urmeze…Trei femei: una visatoare, parca de pe alta planeta, alta traind exuberant bucuria vietii (e singura cu paharul in mana, cumnatul ei, Petre Pandrea, o blama, pe nedrept, zic eu, pentru multe din nenorocirile abatute asupra lui Patrascanu), a treia statuara, monumentala, plasmuita din otel, precum Istoria si Zeul carora le este devotata. Implauzibil si totusi cat de real acest fragment de istorie (cu i mic). Artista plastica Lena Constante, sotia muzicologului Harry Brauner, va face parte, ca si sotul ei, din lotul Patrascanu. Urmeaza interogatoriile, tortura, inchisoarea, detentia solitara, scrie cartea „L’evasion silencieuse”, o cutremuratoare marturie despre destinul unei femei in Gulagul romanesc, una din marile carti ale literarurii concentrationare universale. Elena Patrascanu (nascuta Herta Schwammen), studii de arte plastice (scenografie) la Viena, se casatoreste cu militantul comunist Lucretiu Patrascanu, este prezenta in cercul intim al celor care participau la discutii despre viitorul Romanei dupa 1944. Arestata, torturata, condamnata. Dupa eliberare, lucreaza mai intai la Teatrul Giulesti, apoi la Tandarica. Al doilea sot a fost regizorul Yannis Veakis, comunist grec refugiat in Romania.

Celebra militanta din anii clandestinitatii, dupa ce a petrecut anii razboiului in URSS, Ana Pauker a fost numarul doi in PCR dupa 1944, un timp chiar numarul unu. Ministru de externe, membra a Biroului Politic, secretar a CC, epurata in mai 1952. Arestata in februarie 1953, eliberata imediat dupa moartea lui Stalin, a murit la Bucuresti in 1960. A fost, pana in ultima zi, convinsa de adevarul marxism-leninismului. Sotul ei, Marcel Pauker, fusese impuscat la Moscova in timpul Marii Terori. Fiica ei cu militantul comunist de origine slovaca, Eugen Fried, Marie, a plecat in Franta in anii 60. Cealalta fiica, Tania, a predat limba rusa la un liceu din Bucuresti, a fost casatorita cu doctorul Gheorghe Bratescu, istoric al medicinei. Fiul, Vladimir, a emigrat si el in Franta. Una din surorile Lenei Constante a fost sotia academicianului Grigore C. Moisil. Erau inruditi intre ei, familiile Moisil, Daicoviciu, Condurachi. Iar Lena a zacut in sordidele temnite ale Romaniei lui Gheorghiu-Dej.

Cel mai original intelectual comunist roman, Lucretiu Patrascanu a fost condamnat la moarte si executat in aprilie 1954 in urma unei decizii a Biroului Politic al CC al PMR. S-a votat in unanimitate…”

Lichele si impostori

Ticăloșia, ca și caracterul, sînt autentice sau nu. Imitațiile, majoritatea – dar nu neapărat – de cea mai joasă extracție socio-culturală, își dau, mai devreme sau mai tîrziu, arama pe față. Nu poți mima prea multă vreme nici caracterul, nici lipsa lui.

Privită din această perspectivă, istoria comunismului și post-comunismului românesc este extrem de ușor de explicat. Niște lichele autentice, deloc multe ca număr, au investit un codru de pîine albă și un acoperiș deasupra capului în niște exemplare umane aflate în nevoie și capabile de mimetism intelectual și comportamental. Cu cît copiile au fost mai reușite, cu atît mai mulți oameni au reușit să fascineze. Care, odată prinși în capcana imposturii, au refuzat de cele mai multe ori să vadă adevărul chiar și după căderea măștilor. Pentru că răul, dacă nu te afectează personal, poate fi ușor confundat cu dreptatea, de exemplu. Iar confuziile apar și sînt întreținute la nivelul celor care au propriile lor probleme, indiferent de natura lor. Dar care autonom nu pot funcționa, au permanentă nevoie de grup și de prezența și validarea cuiva pe care ei, uneori numai ei, îl recunosc superior. Nici măcar nu e necesară prezența fricii, a posibilelor consecințe nefaste, e nevoie doar de oameni slabi sau/și cu slăbiciuni, fermecați de manechine colorate.

Am auzit deseori exprimată mirarea că nici o mie de comuniști au smintit un popor. Nu vorbesc de tancurile sovietice, ci de mutilarea minților. Una din explicații este, pe foarte-foarte scurt, cea de mai sus. Iar ce s-a întîmplat după 1989 nu e deloc diferit în esență, ci numai în maniera de manifestare. Capacitatea de adaptare a lichelelor este atît de mare, de unde și producția record de giruete pe metru pătrat politic.

Atenție la mîna întinsă care vrea să dea. Mai ales idei. E mult mai periculoasă uneori decît cea care cere.

(Foto: blogevent.ro)

Amintiri din copilarie – Baia

Micul meu templu era faianţat în alb pînă-n tavan. Culoare de spital, zicea mama, care-ar fi vrut un bleu cu stropi, cum văzuse ea la o vecină doctoriţă. Lasă, femeie, că eu n-am relaţiile ăleia, măcar sîntem în rîndul lumii şi cu alb, punea tata lucrurile pe făgaşul vremurilor. Şi ca să mai ostoiască vestalele, a cumpărat şi-un covoraş ultimul răcnet – trend, pe stil nou -, 100% plastic, aspru şi chicios, roşu cu franjuri albaştri. Cred că de-atunci ţin cu Steaua.

Piesa de rezistenţă (a peretului în faţa agresiunii, mai degrabă) a fost, însă, altarul. Făcut la comandă de nea Păun tîmplarul, avea mînere aurii-cojite în scurt timp şi geamuri ca vitrina. Conceput special pentru ofrande! Că doar nu păstram la vedere antireumaticele, antiacneicele şi aspirina! Noi expuneam sticluţe şi cutii frumos colorate, cu mirosuri hipnotice, menite nu doar a ne oferi nouă experienţe aproape mistice, ci şi de a stîrni invidia oricui ar fi păşit acolo. Cu cît mai multe însemna că sîntem cu atît mai mult conectaţi cu o altă lume. Pe care tata, e drept, o mai înjura din cînd în cînd că ademeneşte muritorii de rînd şi-i păcăleşte apoi la cantitate. De un’ să ştie el, un neiniţiat, că spuma după ras trimisă de unchiu’ din Germania catifela mîinile mele şi ale mamei mult mai bine decît laptele Doina? Am plătit chiar cu pedepse corporale nesupunerea, un şcaf scurt de cîte ori picuram din Chanel-ul 5 al mamei, în loc de parfumul Doina, 30 lei, cutie neagră, scris cu auriu. De atunci nu suport doinele.

Ceea ce mi-a creat, însă, serioase probleme de înţelegere a lumii în care trăiam au fost sacrificiile pentru un anume ritual zilnic. Să găseşti ofrande pentru el era o aventură. Aşa că am plecat să explorez oraşul şi am învăţat să socializez. Bătîndu-l la pas şi aşteptînd, în grupuri mari şi organizate în formă de miriapozi uriaşi, binecuvîntarea, contra a 12, respectiv, 5 lei, a unei sticle de şampon cu urzică şi a două săpunuri Buchet. Verzi. E posibil ca tot atunci să fi înmugurit în mine o anume reticenţă faţă de culoarea asta. În fine… Dar mai existau două feluri de ofrande, low şi high quality. Primul şi cel mai de încredere era săpunul de casă. Nelipsit din casă! Sau varianta industrială “Cheia”. Atît, nu şi franceză. Pentru modelul ăsta, dacă-l doream, trebuia să plătim echivalentul a două kile şi jumătate de carne şi să facem comandă. Celor care plecau şi se întorceau de dincolo. În plus, noi, fetele, deschisesem şi un soi de bursă sui generis în bloc. Unde cotaţia unui “Lux” mare ajungea la un “Rexona” şi jumătate sau trei bucăţi “Fa”. Cartier muncitoresc, de! Cum pe astea din urmă le foloseam doar înainte de serbări, zile ale prietenilor şi nunţi, botezuri, înmormîntări în familie, astăzi evit, pe cît posibil, ocaziile.

Nu cumva să uit! Reprezentanţii bisericii au fost alături de noi în toate aceste grele încercări. La cîte botezuri aveau, numai de la ei puteam cumpăra prosoape made in China, calitate extra pe atunci. Şi tot de atunci… dar nu, nu vreau să vorbesc urît.

Şi am ajuns la partea cea mai importantă, înfăptuirea ritualului zilnic. Ei bine, aici nimic nu mai depindea de noi. Ştiam că zeiţa Apă Caldă îşi face apariţia doar două ore pe zi, că aşa avea ea program cu publicul. Dar era atît de neserioasă că niciodată nu venea la timp sau nu venea deloc. Şi fără ea, zadarnic era totul. Degeaba îi lăsam noi cale liberă cu robinetul deschis la maxim, n-am reuşit în felul ăsta decît să văd cu ochii mei ce-nseamnă o pictură murală. Ce-i drept, nesemnată de vecinul de deasupra, care numai de paternitatea lucrării nu avea nevoie. Zadarnic îi făceam cu ochiul neonului, doar-doar s-o îndura. Am încercat şi cu incantaţii colective adresate şefilor ei şi tot n-am obţinut nimic. Cînd, în sfîrşit, catadicsea să vină, era roşie de furie. Dar cum nouă nu ne păsa de asta şi alergam în susul şi-n josul scării anunţîndu-i cît mai tare apariţia, nu de puţine ori ne-a lăsat baltă şi spumă chiar în mijlocul ritualului. Şi atunci, epocă a înlocuitorilor fiind, am descoperit procesiunea oalelor. Din bucătărie, de pe aragaz, spre baie. Şi banalul ibric de cafea a căpătat o nouă şi nesperată importanţă.

Atunci, prietena mea, adolescentă fiind, mi-a spus că la noi nu va mai fi comunism cînd vom avea revista Burda la chioşcul de ziare, Coca Cola la cofetărie şi apă caldă de la robinet toată ziua. În ianuarie 1990 s-a răzgîndit.

(Foto: etimpu.com)

PS. Astăzi, la 17.30, la sediul IICCMER: