14-16 aprilie. Comunism și nazism

Astăzi voi vorbi despre comunism și nazism. Mai precis, despre cauzele care stau la baza tratării complet diferite, astăzi și nu numai astăzi, a celor două regimuri criminal-totalitare.

Nazismul este acolo unde îi este locul, la găleata de gunoi a istoriei. Orice încercare de revigorare a ideilor naziste este prompt și aspru sancționată. De ce nu se întîmplă același lucru și cu comunismul? Încercăm să aflăm în cele ce urmează care sînt cauzele acestui fapt, extrem de supărător pentru unii, printre care mă număr.

Nu sînt ”suficiente” victimele comunismului?! Peste 70 de milioane de morți în China, 20 milioane în Uniunea Sovietică, astăzi Rusia, 5 milioane în Ucraina, o treime din populația Cambodgiei și multe altele în alte părți ale globului nu sînt în stare să ne determine să numim comunismul un regim diabolic și să îi acordăm același tratament ca nazismului?

Dacă nici Coreea de Nord nu ne sperie prin tratamentele inumane la propriu aplicate ființei umane, atunci ce?

Una dintre cauze o reprezintă educația modernă. Este o ignoranță generală, înspăimîntătoare, privind trecutul comunismului. Sute de milioane de victime, număr în continuă creștere, nu sînt în stare să atragă atenția asupra gradului egal de periculozitate al comunismului cu cel al nazismului? Ba da, ar fi. Cu condiția să fie permanent amintite, niciodată uitate, iar regimul să aibă parte de același tratament ca nazismul.

Nu este suficient că au fost ruinate viețile unui miliard de oameni, din Asia, trecînd prin Europa Centrală și de Est și pînă în America latină? Nu și pentru stînga modernă, care a acaparat universitățile de pretutindeni. Așa că trecutul comunismului, rădăcinile și nelegiuirile lui trec uneori, de cele mai multe ori, nebăgate în seamă.

Cauza numărul doi, Holocaustul. Nimic nu a răscolit mai tare sensibilitatea omenească decît atrocitățile comise în lagărele germane ale morții. Un genocid cu un număr de victime și cu metode de exterminare necunocute în istorie pînă acum. Și cum comuniștii, deși au la activ de patru ori mai multe victime, nu au făcut așa ceva, cad în penumbra istoriei a cărei față este ținută și astăzi de naziști și oribilele lor exterminări în masă.

Trei. Ce-a de-a treia cauză. Tezele comunismului, documentele lor programatice au sedus și seduc prin cuvinte. Prin teme înălțătoare, care vor binele tuturor. Mediul academic este foarte sensibil nu numai la aceste teme, dar și la cuvinte. Spune-i cuvinte frumoase și l-ai cucerit. Da, atît de simplu. În plus, cînd ceva nu merge bine – și nu merge niciodată – comunismul a fost ”prost aplicat”. De peste o sută de ani, comunismul nu a fost niciodată bine aplicat, după părerea multora.

A patra cauză, recunoașterea. Dacă nemții au recunoscut, regretat și luat măsuri pentru ca ororile Holocaustului să nu mai fie posibile, rușii niciodată. Ba dimpotrivă, Lenin este încă venerat în multe locuri și se odihnește în centrul Moscovei, iar în China, deși crimele lui Mao Zedung au fost recunoscute, mai mult sau mai puțin oficial, chipul lui a rămas pe, culmea ironiei, bancnote.

Și a cincea cauză. Pentru socialiștii de pretutindeni, cel mai ”bun” ultim război a fost Al Doilea Război Mondial, în care ei au învins hidra ultranaționalistă nazistă. S-au bătut, adaptînd un banc vechi, comuniștii cu naziștii pînă la ultima victimă, care nu era nici nazistă, nici comunistă. Războiul din Vietnam, de exemplu, sau Războiul din Coreea nu a fost, după ei, unul bun, pentru că se luptau comuniștii cu coloniștii imperialiști. Iar un război bun nu poate fi decît cel în care comuniștii cîștigă.

Și comunismul și nazismul au fost și sînt egal diabolice. Pentru că au încercat să refondeze lumea și omul, au încercat să distrugă fundamentul divin al vieții și să spulbere legătura între generații, avînd ca scop distrugerea tradiției. Omul lor nou trebuia să trăiască înt-o lume evident nouă, de sorginte pretins științifică, într-un paradis terestru al unei iluzorii egalități, construite fără nici un discernămînt.

Nu au putut. Dar asta nu înseamnă că nu mai încearcă. De aceea, voi încheia cu vorbele rostite de regizorul Milos Forman, dispărut acum două zile dintre noi:

“Dacă ați trăi, așa cum am făcut eu, câțiva ani sub totalitarism nazist și apoi douăzeci de ani în totalitarism comunist, cu siguranță ați realiza cât de prețioasă este libertatea și cât de ușor poate fi pierdută.”

PS: Și nu termin bine de editat acest articol că vine surpriza: adevărata cauză pentru care comunismul nu este tratat la fel ca nazismul. Este impus. Ca orice sistem totalitar, de altfel. Ce altceva putem înțelege din cele ce urmează?!?

De către cine, despre ce este vorba? Aflăm de pe site-ul unzensuriert.de:

Pe 5 mai se împlinesc 200 de ani de la nașterea lui Marx, coautorul ”Manifestului Partidului Comunist”. În localitatea în care s-a născut, Trier, din, culmea! – Germania, se organizează deja evenimente comemorative. La care a acceptat să participe însuși președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, care va deschide expoziția ”Karl Marx. Viața. Opera. Timpul”. O jurnalistă germană, Ulrike Hermann, va susține o expunere cu titlul ”Marx, un economist genial”, asta în timp ce va fi dezvelită statuia lui Marx, cu o înălțime de 4 metri și jumătate, un cadou din partea Chinei.

În contrapondere, AfD va organiza un weekend de proteste, sub deviza ”Să nu uităm victimele comunismului, să-l luăm pe Marx de pe soclu”, la care, pe 4 mai, va vorbi fostul președinte ceh Vaclav Klaus, iar pe 5 mai este organizat un marș al tăcerii.

Să nu uităm nici noi! Și să-l ascultăm chiar pe Marx, dacă astea sînt vremurile: ”Istoria se repetă, prima dată e tragedie, a doua oară e farsă”.

Să nu participăm și să nu lăsăm să se întîmple această farsă!

7-9 aprilie 2018. Paștile în comunism

Nu în comunismul tîrziu, al anilor 80, cînd ”se făcea totul” pentru a ține măcar tînăra generație departe de biserici și cele sfinte, ci comunismul pușcăriilor totalitare de început, al anilor 50, cînd alungarea credinței din oameni se făcea în cele mai barbare moduri cunoscute atunci. În așa zisele centre de reeducare, în realitate cele mai odioase închisori pe care le-a avut vreodată România.

Poate pentru sau tocmai pentru că și mai tinerele generații consideră, din ce în ce mai mult, că sînt prea multe biserici, că nu ne trebuie catedrala, despre care afirmă că înghite prea mulți bani, fără să știe că de pe actualul loc unde se află Casa Poporului au fost rase de pe suprafața pămîntului 5 biserici, pentru cei care cred că era ”cool” ca Adrian Păunescu să organizeze cenaclu chiar în noaptea de Înviere, și pentru toți cei care consideră plictisitoare și irelevante manifestările religioase organizate cu ocazia sfintelor sărbători de Paști, m-am oprit astăzi asupra interviului consemnat de Florin Palas, în care Nicolae Purcărea, fost deținut politic, povestește:

”- Cum petreceaţi Sfânta Sărbătoare a Învierii Domnului în închisoare?

– Pentru noi, creştinii din închisoare, Patimile şi Învierea erau momentul sublim al trăirii noastre, depăşindu-ne şi pe noi ca oameni. Ne încadram în tradiţiile creştine pe care neamul nostru le trăia în Săptămâna Patimilor şi de Înviere, cu singura deosebire că noi nu aveam bucuria materială. N- aveam ouă să mâncăm, n-aveam cozonac sau alte bunătăţi, dar trăirea şi bucuria Învierii era copleşitoare pentru noi. Ne transpunea parcă în alte ceruri, în cu totul alte locuri, şi uitam chiar de suferinţa noastră. Fii sigur că ceea ce încercam noi să facem în temniţă era pregătirea sufletească pentru a întâmpina cum se cuvine marea sărbătoare. În afară de post – îţi poţi închipui că mai era şi post acolo unde noi posteam permanent? -, exista un paradox: ştiind că noi postim, atunci ne dădeau o mâncare mai bună. În Vinerea mare ne dădeau friptură, cum nu ne dădeau de altfel niciodată.

– Noi, creştinii ortodocşi, în Săptămâna Mare ne ducem să ne spovedim, să ne cuminecăm, participăm la slujba Învierii. Cum se petreceau atunci lucrurile în închisoare?

– Trăiam cu gândul. Ne rugam în comun, chiar dacă gardienii ne urmăreau pas cu pas, ba, mai mult, de sărbători înăspreau regimul, în sensul că dublau paza, vigilenţa lor era mai mare. Ei ştiau că noi trăim în rugăciune şi ducem o altfel de viaţă. Dacă lucrai în fabrică, atunci îţi măreau norma, te obligau la corvezi mai mari în spinare, dar bineînţeles că nu ripostam.

– Aveaţi voie să cântaţi „Hristos a Înviat”?

– N-aveam voie! Dar îl murmuram sau, aşa încet, tot îl cântam, pentru că nu ne puteau opri să cântăm.

– Vorbeaţi despre cea mai nefericită experienţă. Mă gândesc că ea este legată de momentul în care eraţi închis la Piteşti.

– La Piteşti, da. Acolo a fost cel mai îngrozitor moment, pentru că s-au săvârşit atâtea blasfemii, încât parcă şi a-ţi aduce aminte numai de ele e greu.

– Puteţi să ne redaţi, atât cât se poate, din această experienţă?

– În loc de cântecele bisericeşti, trebuia să cânţi cântece în care era batjocorit Mântuitorul. Au făcut însă şi alte ciudăţenii… Lucruri strigătoare la cer! S-au făcut multe lucruri care nu se pot povesti. E greu. Toată Săptămâna Mare o petreceai în astfel de blasfemii. Nu ştiu de unde inventau atâtea lucruri urâte.

– Cine era capul acestor nelegiuiri?

– Totul a pornit de la Ţurcanu. Avea şi ajutoare; unele pe care le zdrobise întâi în bătăi, le schingiuise, le făcuse instrumente fără voinţă, altele, care, de bunăvoie, au trecut alături de el. Au fost şi din ăştia.

– Cum aţi reuşit să rezistaţi acestor presiuni care nu pot fi numite decât satanice?

– Eu zic că, mai mult decât atât, noi ne închipuim că suprema urâţenie e satana. Dar, parcă, acolo, era un cazan în care iadul era prins până în străfundurile lui.

– Vă mai puteaţi ruga?

– Cred că singurul lucru pe care nu-l puteau face era să ne citească gândurile. Şi nu ne puteau controla când făceam crucea cu limba. Asta nu puteau controla. Pentru că, în ultima etapă a reeducării, trebuia să te lepezi de credinţă.

– Acesta era scopul reeducării.

– Sigur că da. Trebuia să te lepezi de Hristos. Ei, şi pentru asta, rezistenţa era acerbă. Dârză.

– Aţi simţit ajutorul lui Dumnezeu în acea perioadă?

– Nu îmi place să vorbesc, dar, când erau torturile mai mari, într-un vis mi s-a arătat Maica Domnului cu Pruncul în braţe şi mi-a spus: „Lasă că trece şi asta!”. M-a întărit, m-a fortificat şi am rezistat mai departe.”

Să mergem și noi mai departe, cu credință în suflet, iar Paștile să le petreceți cu bucurie, liniște și îmbelșugare.

Hristos a Înviat!

Sînt Florina Neghină și sigur ne vom mai auzi.

Varianta audio, mai jos, de la minutul 48.

24-26 februarie 2018. Șantajul

A fost suficient ca eurodeputata socialistă portugheză Ana Gomes să spună:

Oficialii europeni nu sunt proşti, ei obţin informaţii din multe surse din România. Socialiştii nu pot închide ochii în faţa corupţiei.

Și toată lumea bună de la București să vadă deja o alianță a socialiștilor români cu actualii guvernanți ai Poloniei, adică accederea PSD în PPE.

Cum ar putea un partid socialist, urmașul celui comunist din România, să se împace cu doctrina conservatoare europeană? Cum ai putea așeza PSD lîngă PiS-ul polonez, altfel decît dorind din răsputeri să îl compromiți pe ultimul?

Faptul că PSD pregătește, zice-se, o mutare pe plan european, de la PES la PPE, e ori șantajul practicat rece, tăios, la beregata socialiștilor europeni care mai cîrcotesc privind politica dusă de partid în țară, pentru că la Bruxelles oricum votează toate aberațiile socialiste, ori pur și simplu imaginația prea bogată a socialiștilor de la noi, care văd posibile asemenea asocieri.

Ce are PSD conservator doctrinar? Nimic, absolut nimic. Ce ar putea avea conservator un partid care moștenește ideologic partidul comunist, aflat în permanentă luptă cu conservatorismul?!

Ce au în comun PSD și conservatorii polonezi, PiS? Nimic, absolut nimic. Faptul că jurnalistic, european, s-a pus problema schimbărilor operate în justiție de PiS înseamnă ori că nu au înțeles ei, ori că nu vor să înțeleagă ce se întîmplă în Polonia. Faptul că ei nu pricep sau nu vor să priceapă că schimbările din justiția poloneză sînt schimbările făcute de noi, românii, în timpul președinției Băsescu este pentru că ei, europenii, nu suportă guvernul conservator de la Varșovia, care i se împotrivește în aproape toate cele.

A pune semnul egal între o doctrină care iubește și ocrotește viața, conservatorismul, și una care o disprețuiește și o ucide pînă să clipească măcar, socialismul, este o crimă în sine.

Faptul că în presa românească și europeană PiS a devenit socialist, iar PSD conservator este o diversiune menită să sucească mințile și să dea apă la moară noilor socialiști, ori cei care ne spun că sîntem în post-doctrinar, în post-adevăr.

Ori în post-doctrinar și post-adevăr totul este posibil. Adevărul nu mai contează. Iar smintelile astea ideologice nu sînt românești, nici măcar pesediste.

Ah, că Dragnea vrea să profite de post-adevărul creat de europeni, e altă poveste. O poveste pe care europenii și-au făcut-o cu mîna lor. Dar omul e departe de conservatorism cît racheta spațială de pămînt. Iar faptul că vrea să șantajeze PES cu această mișcare exact asta spune: că este un socialist.

Asocierea strict conjuncturală a PSD cu conservatorismul nu face din partidul acesta altceva decît ceea ce este: moștenitorul partidului comunist. A spune că noii comuniști sînt conservatori este nu numai o blasfemie, este bătaie de joc la adresa miloanelor de victime ale comuniștilor.

Dar dacă, într-o bună zi, PSD își va asuma conservatorismul cu tot ce presupune acesta, va fi numai ca să lupte împotriva noii stîngi, cea frumoasă, curată și fără de păcat.

Iar dacă, într-o altă bună zi, conservatorii vor fi nevoiți să facă alianță cu comuniștii, acest lucru nu se va întîmpla din cauza lui Dragnea sau a PSD. Se va întîmpla din cauza post-adevărului în care se scaldă cu prea mult entuziasm Europa, și numai americanii ne vor mai putea salva. Din nou.

Extremismul libertarian

De multe ori discuția pleacă de la afirmația candidatului american la prezidențiale Barry Goldwater: „Extremism in defense of liberty is no vice. Moderation in the pursuit of justice is no virtue”.

Există două obiecții la adresa libertarianismului:

-extremismul libertarian este nazist. Apare la stânga.

-extremismul libertarian este comunist. Apare la dreapta.

Există două sensuri ale termenului extremism:

-abatere mare față de medie într-o variabilă,

-abatere față de opinia mainstream.

O teorie descrie o situație ideală, tactica este despre pașii prin care ajungem la acea situație ideală. Stânga critică teoria libertariană, dreapta tactica. Pentru ambele însă, extremismul e ceva rău.

Extremismul e rău

Ideea că a fi extrem e în sine ceva rău e criticată de Ayn Rand. Pentru aceasta, termenul „extremism” e ceva distanțat de medie sau ceva mare în grad. Aceasta este utilizarea de dicționar a termenului[1]. Moderat și extremist nu sunt decât niște gradații. Calitatea gradului depinde de lucrul gradat. Dacă avem un lucru bun, mai mult din acel ceva va fi un lucru și mai bun. Dacă e un lucru rău, mai mult din acel ceva e și mai rău. Pentru Ayn Rand, e eronat să spui că extrem din orice e rău, indiferent de natura acelui ceva[2]. Este un punct de vedere împărtășit de icoana stângii contemporane Martin Luther King jr. Acesta distinge între extremism bun și extremism rău și crede că problema relevantă e să alegem extremismul bun. Există extremism al urii și extremism al iubirii sau extremism al dreptății și extremism al nedreptății. De exemplu, Isus e considerat extremist în sens bun, pentru iubire, adevăr etc[3]. Interesant e că și atunci era la modă această acuzație de extremism.

Dacă extremismul e mereu ceva rău, atunci sunt la fel de bune o boală extremă și o sănătate extremă, prostia extremă și inteligența extremă, onestitatea desăvârșită și lipsa ei[4]. E bine atunci când ești moderat politicos sau moderat inteligent etc? Înțelegem exagerarea acestei utilizări când punem „moderat” lângă lucruri rele sau „extrem” lângă lucruri bune. E o poziție extremistă să vezi orice formă de extremism ca rău[5].

Extremismul libertarian e nazist

Pentru stânga contemporană extremism înseamnă intoleranță, ură, rasism, bigotism, teorii dubioase, instigarea la violență[6]. Opinia leftistă mainstream e că liberalismul e un fel de nazism. Dacă ești extremist cu privire la libertate, vei cere reguli naziste, discriminatorii, vei fi extremist cu privire la agresiunea împotriva minorităților.

Un argument pentru poziția de stânga ar putea fi existența sclaviei sau a legilor Jim Crow din SUA, într-o țară capitalistă. Să ne gândim la regulile segregaționiste din Sud care interziceau căsătoriile între rase. Răspunsul aici e că astfel de instituții nu sunt liberale. Ele încalcă libertatea și egalitatea în fața legii, valori fundamentale ale liberalismului. America nu era atât de liberală, dacă avea astfel de instituții, chiar dacă era mai liberală decât alte țări, nu că liberalismul e prin natura sa extremism nazist.

Un alt argument ar fi că regulile liberale în sine permit acțiuni rasiste. De exemplu, capitalismul nu incriminează acțiuni rasiste ca atunci când refuzi să servești anumite persoane minoritare într-un bar sau să le iei într-un taxi. Răspunsul aici e că acest refuz nu e agresiune, darmite una extremistă, chiar dacă refuzul e motivat rasial. Altfel, cum ar trebui să procedăm cu cineva care nu vrea să se căsătorească cu o persoană romă? E ca și în situația cu taxiul. Refuzi un schimb voluntar.

Nu orice extremism e nazism. Atât nazismul, cât și libertarianismul sunt extreme, însă din motive diferite. Într-o parte e preferată libertatea într-un grad mare, în nazism e preferată absența ei. Inferența mainstream e că fiind extreme, sunt la fel, omițând faptul că sunt extreme diferite.

Agresiune e inițierea violenței împotriva persoanei sau proprietății unui individ. Faptul că o filosofie e extremistă cu privire la libertate, nu înseamnă că e extremistă cu privire la agresiunea împotriva unor minorități. Pe această echivocație se construiește mare parte din critica mainstream la capitalism. Naziștii și comuniștii sunt într-adevăr extremiști, însă cu privire la gradul de agresiune folosită, care e foarte mare, dar și la absența libertății, fiind sisteme totalitare. Libertarienii sunt extremi cu privire la un lucru bun, libertatea, naziștii sunt extremi cu privire la un lucru rău, agresiunea, inițierea violenței asupra unor oameni nevinovați. În mod curios, libertarianul e considerat agresiv deși are ca principiu NAP, principiul non-agresiunii.

Pentru stânga contemporană, dacă ceva e extrem, e în mod necesar agresiv, violent. Soluția va fi calea de mijloc. Să alegem un grad moderat de libertate și unul moderat de sclavie, unul moderat de dreptate și unul moderat de nedreptate etc. Alegerea căii de mijloc e încurajată și de punerea nazismului și comunismului drept capete ale spectrului politic[7]. În realitate, alegerea reală e între libertarianism și totalitarism. Care e meritul că suntem doar la jumătatea drumului de fascism și că nu suntem la celălalt capăt?

Libertarianismul ar fi nazist pentru că absolutizează libertatea. Strict vorbind, nu o absolutizează pentru că nu toate acțiunile sunt permise. Nu ești liber să ucizi, furi, încalci contracte etc. Există câteva obligații minimale, chiar dacă nu mii de obligații ca în socialism.

Social-democrația spune despre sine că nu e extremă. În realitate egalitatea de șanse e aplicată peste tot. Să ne gândim la programele finanțate prin fondurile europene. La fiecare aplicație există precizarea că acțiunile desfășurate trebuie să fie conforme cu egalitatea de șanse. Iar situația e valabilă despre valorile fundamentale ale oricărei ideologii politice, inclusiv despre moderație.

Extremismul libertarian e comunist

E o critică care apare mai degrabă la conservatori și aici extremismul libertarian seamănă mai degrabă cu comunismul. Dacă stânga asocia extremismul cu nazismul, dreapta îl asociază cu comunismul. Acesta e revoluționar, extremist prin contrast cu schimbările pașnice, graduale, democratice. Libertarienii fiind extremiști vor apela la tactici violente. Valoarea moderației apare la conservatori și prin aceasta se opune extremismului comunist, schimbărilor revoluționare.

Raționamentul conservator este un non-sequitur. Idei extreme nu necesită tactici extreme. E adevărat că opinii ca privatizarea drumurilor sau a tribunalelor sunt extreme în raport establishmentul reprezentat de social-democrație sau socialismul soft, care e ideologia dominantă de azi. Ideile extreme pot fi promovate prin tactici moderate, convenționale[8]. Tacticile recomandate în general de autorii libertarieni sunt răspândirea ideilor libertariene și votul. Niciuna dintre acestea nu este nici extremă, nici agresivă. Goldwater era extremist pentru că avea convingeri libertariene, nepopulare nu pentru că cerea susținătorilor să folosească violența. Din acest motiv a și pierdut alegerile din 1964[9]. Inclusiv nazismul ajunge la putere prin alegeri, prin mijloace democratice.

În al doilea rând, nu toate tacticile extreme sunt agresive. Să ne gândim la greva foamei sau nesupunerea civică.

Invers, poți avea valori mainstream, iar tacticile tale să fie agresive, extreme. Ideile Occupy Wallstreet, Black Lives Matter nu sunt extreme, sunt locurile comune ale stângii contemporane – combaterea rasismului, mai multă redistribuție, un mediu mai curat etc – însă unele din tacticile lor sunt. Așa se întâmplă când sunt incendiate spitale și pizzerii[10].

O altă critică adusă de conservatori e irelevanța politică a libertarianismului. E o critică de real politic. Extremismul împiedică schimbări graduale, incrementale. Ceilalți nu-ți vor mai lua poziția în serios dacă ești etichetat ca „extremist”. Publicul va fi mai puțin tentat să asculte pe cineva care e împotriva split TVA dacă acesta susține opinii extreme ca privatizarea serviciilor de poliție sau a tribunalelor. Ideile extreme vor fi mai puțin digerate de public. Uneori e dat ca exemplu de moderație Milton Friedman[11]. Soluția voucherelor a lui Friedman pare relevantă pentru acest gradualism. El nu cere privatizarea educației, ci încearcă să scoată școala treptat de sub controlul statului prin vouchere. Totuși, în politici precum armata obligatorie[12] sau a controlului chiriilor[13], Friedman a fost radical, nu moderat.

Establishmentul variază. Acum nazismul este extrem, însă în Germania anului 1933 nu era. Ca atare, mainstream-ul nu poate fi un benchmark al unei ideologii din moment ce idei toxice au fost și ele mainstream la un moment dat.

Altă critică e că extremismul îngreunează colaborarea cu alte grupuri. În realitate, libertarienii au colaborat cu succes cu oameni din tabere diferite. De exemplu, au fost alături de conservatori în teme ca reducerea taxelor și dereglementarea și alături de stânga pe teme ca legalizarea drogurilor, imigrație etc[14].

E ceva adevărat în obiecția conservatoare că sunt greu de implementat idei nepopulare. Însă orice progres al răspândirii ideilor a avut de înfruntat o majoritate ostilă. Și ideile mainstream de azi, de exemplu, ideea Uniunii Europene, au fost minoritare cândva.

Apoi, uneori o poziție extremă a inspirat și mișcat oamenii mai mult decât una moderată. De exemplu, a avut mai mult succes ideea extremă că sclavii sunt oameni ca și noi decât argumentul moderat și pragmatic că trebuie să îmbunătățim condiția sclavilor sau că munca forțată nu e eficientă[15].

[1] Rand, Ayn. 1986, „Extremism”, or the Art of Smearing în Ayn Rand, Nathaniel Branden, Alan Greenspan, Robert Hessen, 1986. Capitalism: The Unknown Ideal, Signet, pp.205-206.

[2] Ibidem, pp.205-206.

[3] King, Jr., Martin Luther. 2014, Letter from a Birmingham Jail: https://fee.org/articles/letter-from-a-birmingham-jail/, accesat 29.12.2017.

[4] Rand, Ayn. 1986, op.cit., p.206.

[5] Doris, Andrew. 2016, Extremism in the Defense of Moderation is No Virtue http://the-thought-that-counts.blogspot.ro/2016/01/extremism-in-defense-of-moderation-is.html, accesat 24.12.2017.

[6] Rand, Ayn. 1986, op.cit., p.203.

[7] Smith, George. 2016, Ayn Rand on Fascism: https://fee.org/articles/ayn-rand-predicted-an-american-slide-toward-fascism/, 28.12.2017.

[8] Doris, Andrew. 2016, op.cit.

[9] Somin, Ilya. 2016, A moderate defense of extremism in defense of liberty: https://www.washingtonpost.com/news/volokh-conspiracy/wp/2016/01/21/a-moderate-defense-of-extremism-in-defense-of-liberty/, accesat 23.12.2017.

[10] Doris, Andrew. 2016, op.cit.

[11] Block, Walter, 2006, Fanatical, Not Reasonable: A Short Correspondence between Walter Block and Milton Friedman în Journal of Libertarian Studies, Volume 20, NO. 3 (Summer 2006): 61–80 61 J LS: https://mises.org/system/tdf/20_3_4.pdf?file=1&type=document, accesat 26.12.2017.

[12] Somin, Ilya. 2016, op.cit.

[13] Block, Walter, 2006, op.cit.

[14] Somin, Ilya. 2016, op.cit.

[15] Ibidem.

Articol preluat de pe indodii.ro

Să se dea numai una, să ajungă și în fund la doamna!

Accesul la sex e una din chestiile cele mai inegal distribuite in societatea capitalista.

Victoria Stoiciu, absolventă SNSPA, (fost) autor Criticatac, coordonator programe Fundația Friedrich Ebert.

Lenin, de ciudă că nu a cunoscut-o, s-ar mai îmbălsăma o dată, singur. Stalin, de furie că nu a cunoscut-o, ar fi eliberat singur Europa, scăpînd conducătorii de azi de relele capitaliste, iar tovarășul Ceaușescu i-ar fi dat. Mîna lui Nicușor, întru bunăstarea și propășirea întregului popor, în vecii vecilor, amin. Așa să le dea Dumnezeu!

(Foto: Baie de lumină, seria Nuduri sub apă, carton grunduit. Din colecția Facebook a autoarei zicerii.)

Presa și Cauza Pierdută a Bolșevismului

Autorul articolului este William Anderson. Preluare de pe site-ul editurii Contramundum:

În această săptămână, în urmă cu 100 de ani, Revoluția Bolșevică din Rusia a inaugurat un secol de crime în masă, foamete, execuții sumare a milioane de oameni, distrugerea unor instituții socialie milenare, războaie, o vastă rețea de lagăre ale morții, și eviscerarea libertății pentru o treime din planetă.

În opinia New York Times, ar trebui să jelim această perioadă trecută, cu toate speranțele ei pentru o viață mai bună.

Ați citit exact.

În ultimele luni, culminând cu centenarul momentului în care adepții lui Lenin și Trotsky au răsturnat Guvernul Provizoriu al Rusiei și au instaurat „puterea Sovietelor”, Times a publicat o serie de editoriale scrise de oameni care deplângeau „Cauza Pierdută” a comunismului și promisiunile ei. Am aflat cu această ocazie că bolșevicii erau niște părinți minunați, că femeile sub comunism aveau parte de sex minunat, că Mao a eliberat femeile atunci când nu le-a ucis, că bolșevismul a promovat un mediu impecabil și că ar trebui să fim cu toții comuniști dacă ne dorim un aer curat și pur (cu excepția faptului că țările din blocul comunist aveau o poluare mult mai mare decât țările din presupusul Occident capitalist poluat), și că entuziasmul revoluționar al comunismului ne poate purta spre un glorios viitor socialist.

Pe măsură ce parcurgi articolele, devine clar că pentru NYT, sfârșitul comunismului așa cum l-am cunoscut cu toții – cu excepția unor locuri marginale precum Coreea de Nord sau Cuba – a fost cu adevărat sfârșitul promisiunii pentru o viață mai bună, sfârșitul speranței de eliberare de sub sclavia capitalismului, sfârșitul statului care poate distruge în forță instituțiile umane de la căsătorie la religie, pentru a le înlocui cu pacea, dragostea și fraternitatea. Numai dacă…

Dacă ar fi să identificăm o temă comună în toate aceste ode închinate pentru gloria bolșevismului, aceasta ar fi că lumea a ratat oportunitatea de a instaura paradisul deoarece acei Mari Deținători ai Secretului au murit înainte de a putea să împărtășească lumii din prea plinul cunoașterii lor.

Of, numai dacă reacționarii germani nu ar fi ucis-o în 1919 pe Rosa Luxemburg, pentru că ea știa cum să pună socialismul pe roate. Numai dacă Trotsky ar fi triumfat în 1920, și nu Stalin. Numai dacă Lenin nu ar fi murit prematur din cauza complicațiilor unui atac cerebral. Numai dacă Mao nu ar fi avut boala Lou Gehrig și nu ar fi murit. Și așa mai departe…

Este de înțeles de ce editorii acestui ziar privesc acum comunismul ca o mare „cauză pierdută”, dacă avem în vedere sprijinul aproape lipsit de simț critic pe care NYT l-a oferit, în decursul istoriei, dictatorilor comuniști. Au mușamalizat foametea din Ucraina din anii ‚30, au ascuns publicului procesele staliniste din aceeași perioadă, au avut un cvasi cult pentru Mao în China și Castro în Cuba. În opinia acestui ziar, omenirea a pierdut o șansă de a-și îmbunătăți condiția precară doar pentru că paria societății au dorit telefoane mobile, mașini rapizi, mâncare bună și, da, libertate, în loc de a îmbrățișa eliberarea spirituală și intelectuală pe care comunismul a oferit-o.

Nu ar trebui să uităm că NYT a susținut, cu excepția nazismului, toate mișcările totalitare. Și oricum nicio persoană respectabilă nu vrea să-l susțină pe Adolf Hitler. Cât despre socialism, ce regim socialist sau comunist nu a sprijint NYT și cârdul său de profesori universitari și jurnaliști, cel puțin la început? A fost de partea lui Hugo Chavez în Venezuela, de partea lui Daniel Ortega în Nicaragua și pentru o vreme, chiar de partea lui Pol Pot în Cambodgia. Ca de obicei, au susținut că însăși ideea de socialism își are originea în dreptate, așa că și dacă experimentele socialiste concrete au eșuat, dragostea de dreptate le cere oamenilor cinstiți să o susțină oricum.

(…)

Că tot veni vorba, aliații politici din Marea Britanie ai NYT, Partidul Laburist, nu doar că refuză să condamne baia de sânge și violența unui secol de comunism, dar unii dintre liderii săi au sărbătorit Revoluția Bolșevică cu toate grozăviile ei.

Apărătorii de azi ai socialismului, în cel mai bun caz, susțin că violența ce a însoțit aplicarea socialismului revoluționar a fost pur și simplu o greșeală nenecesară, ca și cum un regim politic ar putea, fără violență și cu fețe radioase, confisca proprietatea, închide bisericile, rechiziționa bunurile oamenilor. Oricum, după cum remarca în urmă cu trei decenii regretatul Tibor Machan, e nevoie de un Stalin pentru a-l implementa pe Marx.

Astăzi, vedem socialismul zâmbitor încarnat în persoana lui Bernie Sanders, care susține că vrea doar un socialism drăguț, fără sărăcie și fără stat polițienesc. Sanders, totuși, și-a petrecut cea mai mare parte a anilor de formare politică ca un troțkist autodeclarat, iar dacă se identifică cineva cu Leon Trotsky, e musai să se identifice și cu metodele folosite de acesta.

În același fel, editorialiștii de la NYT nu au privilegiul de a pofti la presupusele idealuri pure ale comunismului, dar să strâmbe din nas la milioanele de cadavre pe care liderii comuniști le-au lăsat în urma lor. Dacă implementarea unui principiu de organizare socială rezultă în foamete în masă, lagăre de concentrare, moarte și distrugere, nu este hazardat să presupunem că principiul de organizare în sine este falimentar moral. Mă îndoiesc că NYT și acoliții lor vor înțelege asta vreodată.

7-8 noiembrie 2017

În timp ce președintele Donald Trump numește ziua de 7 noiembrie Ziua Victimelor Comunismului, recunoscînd pentru prima dată oficial un regim criminal și totalitar, cel bolșevic:

Today, the National Day for the Victims of Communism, marks 100 years since the Bolshevik Revolution took place in Russia. The Bolshevik Revolution gave rise to the Soviet Union and its dark decades of oppressive communism, a political philosophy incompatible with liberty, prosperity, and the dignity of human life.

Over the past century, communist totalitarian regimes around the world have killed more than 100 million people and subjected countless more to exploitation, violence, and untold devastation. These movements, under the false pretense of liberation, systematically robbed innocent people of their God-given rights of free worship, freedom of association, and countless other rights we hold sacrosanct. Citizens yearning for freedom were subjugated by the state through the use of coercion, violence, and fear.

Today, we remember those who have died and all who continue to suffer under communism. In their memory and in honor of the indomitable spirit of those who have fought courageously to spread freedom and opportunity around the world, our Nation reaffirms its steadfast resolve to shine the light of liberty for all who yearn for a brighter, freer future. – whitehouse.gov

Trepădușii locali se ceartă pe bucata de trotuar pe care, după mintea lor proastă, ne-o acordă cineva la proteste. Asta ca aparență la nemulțumirea că au participat și membri de partid la proteste. Asta-i culmea obrăzniciei! Să încerci să spui tu, membru Demos, cine are și cine nu voie la o manifestație a nemulțumirii. Să stabilești că partidele au parlamentul ca loc de protest, iar strada le aparține lor, cei ce nu sînt partid încă. Dar vor fi curînd. Cît tupeu să ai?!?

Sigur, asta este divizia de mucioși a comunismului, femeia, după cum au statuat și comuniștii, are nu numai dreptul la păreri, ci și dreptate. Și ce face femeia comunistă într-o societate liberă și capitalistă, cum îmi place să o numesc pe a noastră? Răstălăcește totul cu o nesimțire neegalată de nimeni pînă acum. Cînd vă gîndiți la pesediști, gîndiți-vă ca la niște copii frumoși sau ca la o gașcă de hoți, cum doriți, pentru că exact asta sînt pe lîngă femeie.

Dar iat-o!

Ați priceput? Numai pentru că s-a numit Marea Revoluție Socialistă nu înseamnă că a și fost socialistă. Sigur, ăia au fost niște proști, norocul lor cu doamna Stoiciu, care ne lămurește din – de unde altundeva?! – Berlin, culmea ironiei, că socialismul abia urmează. Și că oroarea de pînă acum nu a fost decît deviaționsim de, atenție! – dreapta. Adevărata oroare urmează.

Referendum să fie, dar numai pentru noi

Ei, acum vedeți de ce era supărat Claudiu Crăciun mai devreme? Pentru că USR s-a gîndit – vorba vine – nu să depună vreun proiect de lege, cum fac partidele parlamentare vechi ci, fiind altfel, să convoace o consultare populară. Așa că începe strîngerea de semnături pentru modificarea Constituției astfel ca ”penalii” să nu mai aibă acces la funcții publice. Un macovism fără nici o șansă de a ajunge la ținta propusă, o nouă dovadă că ei nici nu înțeleg politica, nici natura umană, nici nu au auzit de reabilitare și redare societății.

Din piesa de teatru absurd Casa Regală, pe final, se consumă și un act de mare curaj. Al Dudei față de moștenitorul adevărat al tronului, prințul Nicolae. Ăsta micu s-a dus la reședința din Elveția să-și ia rămas bun de la bunicu-său, iar hahalera nu l-a lăsat, dîndu-l pe mîna poliției elvețiene.

Și ca nu cumva să rămînă Margareta fără job, astăzi, Dragnea și Tăriceanu, buni și vechi prieteni, au depus o inițiativă legislativă pentru reglementarea statului așa zisei Case Regale. Cînd nu ai candidat care să cîștige la președinție, și o regină de mucava poate fi utilă, la nevoie.

Comemorare 100 de ani

A fost, pînă acum, secolul cel mai atroce din istoria umanității. Au murit, din cauza lui, sute de milioane de oameni. A omorît sute de mii de oameni, altfel a fost cauza morții și mai multora, nu vom ști niciodată exact cîți. Au fost distruse societăți libere, așezate, ori altora, în formare, le-a fost smulsă și bruma de identitate în jurul căreia se regăseau.

Au fost omorîte în închisori elitele naționale ale țărilor îngenunchiate și au fost aduse la putere scursurile societăților. Au distrus palate, conace, case, opere de artă, obiecte de suflet. Au intenționat să radă de pe fața pămîntului tot ce aparținea acelei lumi care le pemisese să iasă din văgăunile istoriei.

Cea mai sinistră colaborare a două neamuri, cel german și cel rus, a dat, de-a lungul istoriei acestei sute de ani numai nenorociri. O colaborare prea strînsă astăzi ca să nu fim extrem de atenți la ce se întîmplă.

Mai presus de toate, au vrut să înlocuiască Dumnezeirea din om și Dumnezeul nostru cu alții, pămînteni trecători, ocazional, circumstanțial prezenți pe pămînt. Au pierdut. Acolo au pierdut, la această nerușinată încercare. A te lua la trîntă cu Dumnezeu este o aventură din care nu poți decît pierde.

Detest istoria contrafactuală, ce-ar fi fost dacă nu ar fi fost. Poate ar fi fost bine sau diavolul ar fi îmbrăcat alt chip, nu vom ști niciodată. Știm ce a fost și asta ajunge. Sau ar trebui să ne ajungă.

Așa că astăzi prefer să mă gîndesc la acea zi din anul 2006, 18 decembrie, în care președintele de atunci al României, domnul Traian Băsescu, a prezentat în Parlamentul României Raportului Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

Din care:

Țin de asemenea să elogiez gestul intelectualilor care și-au ridicat direct glasul împotriva lui Nicolae Ceausescu: Paul Goma, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mircea Dinescu, Dan Petrescu, Liviu Cangiopol, Gabriel Andreescu, sau gestul disperat, căzut astăzi cu totul în uitare, al lui Liviu Babeș, care pe 2 martie 1989 și-a dat foc la Poiana Brașov pe pârtia Bradu în semn de protest față de un regim criminal. În același timp, îmi exprim compasiunea pentru suferințele îndurate de marea majoritate a poporului român.

Posturile de radio occidentale, „Europa Liberă”, BBC, „Vocea Americii”, „Deutsche Welle”, „Radio France Internationale”, au contribuit esențial la informarea cetățenilor României privind situația din țară și din lume. Spre disperarea regimului comunist, Radio „Europa Liberă” a fost într-adevăr ceea ce s-a dorit a fi: ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Omagiez memoria unor Ghiță Ionescu, Mihai Cismărescu, Noel Bernard si Vlad Georgescu, oameni care au luptat cu altruism și pasiune pentru cunoașterea și rostirea adevărului.

Au putut învinge numai, exclusiv pentru că libertatea în care s-au născut i-a tolerat. Sînt produsul toleranței noastre. Cea mai putredă și mai criminală ideologie.

Cu ocazia comemorării unui secol, cel mai îngrozitor secol al istoriei noastre de pînă acum, ca umanitate:

God, save The Tsar!
Strong and majestic,
Reign for glory, for our glory!

Reign to make foes fear,
Orthodox Tsar!
God, save the Tsar!

Războiul americano-american și războiul româno-român

Anunțat cu surle și trîmbițe pe o pagină întreagă plătită, în New York Times, cel americano-american ar fi de rîs dacă nu ar fi de plîns. Anunțat pe Facebook, cel de-al doilea ar fi numai de plîns dacă nu ar avea loc.

Ambele proteste contestă puterea legitim aleasă.

Participanți: mai mulți în SUA, fără discuție. Chiar și împrăștiați pe o suprafață mai mare, tot sînt mai multe creiere spălate decît la noi. Ne vom număra la sfîrșit, dacă va mai avea vreun rost.

Scopul protestelor: înlăturarea de la putere a celor care nu ne plac. Președintele Trump și cei de primprejur, la ei, PSD la noi. Sau protestul față de unele decizii luate în ultima vreme de puterea conducătoare.

La ei, republicanii. La noi, pesediștii. Comuniști pe stil nou, cei din urmă.

În partea americană, vor exista distrugeri, ca de obicei. Violențe, crash-uri cu poliția, acuzată de tot felul de lucruri îngrozitoare la adresa unor oameni pașnici de felul lor, dar care și-au pierdut răbdarea, în mai puțin de un an, cu ce au ales alți concetățeni de-ai lor. Într-o țară unde, de mai bine de 200 de ani, alegerea președintelui se face cu ajutorul colegiului electoral.

În partea română, mai preocupată de propria-i estetică, nu vor fi escaladări ale conflictului protestatari-autorități. Va fi, cel mai probabil, un spectacol de sunet și lumini, ad hoc, desigur, în care, în afara vechilor anticomuniști, fiecare va fi atent la inserția propriei persoane în desfășurarea momentului.

Ambele proteste au loc legate, mai mult sau mai puțin, de perspectiva adoptării unor noi pachete legislative. În SUA, înlocuirea programului Diversity Visa, prin care a pătruns pe teritoriul american și teroristul care a ucis la New York, săptămîna trecută, și care a adus, ulterior admiterii în SUA, 24 de alte persoane dn famile, cu un program bazat pe accesul în SUA pe merit. La noi, este vorba despre adoptarea unui nou cod fiscal, menit să tulbure și mai tare, dacă se poate, țara, în timpul inimaginabil de slabe guvernări PSD.

Ambele puteri legitime, atît la Washington, cît și la București, sînt contestate de protestatari. De ce acolo ținem cu puterea, iar la București cu cei care o contestă?

Răspunsul e simplu: pentru că în ambele părți vedem comuniștii. La ei, pe cei care protestează, la noi, pe cei care conduc.

Dar dacă nu e așa? La noi, la ei e simplu și dovedit deja.

Dar dacă cei noi, care se ridică acum, sînt tot stînga? Sigur, e doar o coincidență faptul că imediat ce s-a aflat că Marele Finanțator a eliberat o sumă mare de bani în folosul societății, au prins și ei imediat viață. Oricum, să scăpăm noi mai întîi de ăștia și apoi mai vedem.

Așa s-a zis și în trecut. Și atunci erau puțini, chiar foate puțini. Și totuși.

PS: Am fost mult prea chinuiți acum mai bine de jumătate de veac ca să nu fim măcar prudenți. Niciodată, în situații în care poate fi aplicată, nu scoateți din discuție prudența.

Comunismul nu este interzis nicăieri, cum este fascismul.

Dreptul inalienabil la protest nu trebuie să fie parazitat de nimeni, în nici un sens.

Uniunea Interesului Unic

După ce a chemat aici milioane de migranți care nu se aflau în condiția de refugiat de război – condiție care oricum implica deplasarea pînă în țara cea mai apropiată în care nu au loc lupte, deci nu era și nu este cazul – și după ce a întîmpinat rezistența cîtorva țări care nu doresc să-și transforme teritoriul în ring de bătaie, care refuză în continuare sinuciderea asistată de Bruxelles, după ce aproape încheiase cu rușii acordul Nord Stream 2, care i-ar fi permis să obțină gaz rusesc ocolind țările estice, dar țările estice, în cîrdășie cu diavolul portocaliu de peste ocean, se opun, UE s-a gîndit să pedepsească țările rebele și neascultătoare de lidera lumii libere de orice judecată rațională.

Așa că ce i-a mai rămas UE de făcut?! Să treacă la represalii contra neascultătorilor. Plus Polonia, clar, pentru că tot se încăpățînează guvernul conservator să facă reformă în justiție, reformă care să scoată comuniștii și urmașii lor din justiție. Mă scuzați, doamna Merkel, pentru cuvîntul ”comuniști”. ”Experții” din justiție.

Luna trecută UE a declanșat procedurile de infrigement pentru Cehia, Polonia și Slovacia, săptămîna trecută pentru Polonia din nou, pe tema justiției, de data asta.

UE declanșează astfel, cu această nouă sesiune de infrigements, procedura de autodisoluție, fără ca măcar să realizeze ce face. Cu întîlnirile consacrate Intermarium, cu gazul american promis Europei Centrale și de Est, și cu cele 40 procente creștere cheltuieli militare pentru acest flanc, de est, al NATO, SUA vor realiza aici exact capul de pod necesar, într-o bună zi, reconstrucției europene. Păstrătoare și continuatoare a valorilor europene fondatoare, Europa Central-Est Europeană și SUA vor asigura atît centura de siguranță a Europei în fața Rusiei, cît și germenii reconstrucției societății occidentale.

Sinucigașul nu poate fi ajutat decît atît cît permite. Iar elanul Europei vestice în a da curs ”binefacerilor” impuse de Germania este pe măsură agravant.

Germania. Și revenim astfel la ceea ce consideram odată lumea liberă, lumea capitalistă cu bune și cu rele, rămasă astăzi numai cu ultimele. După ce poporul german a fost colectiv învinuit și obligat dacă nu să înțeleagă, măcar să respecte hotărîrile oficiale privind condamnarea nazismului, după ce a aflat că despre acesta nu poate vorbi măcar, a venit valul progresist, pe terenul bine pregătit, să primească celălalt regim odios și criminal, comunismul.

Cum începe? Prin aducerea la viața activă a tot ce e mai rău în oameni, în planul caracterului, prin supralicitarea falsă, bombastică și nesusținută a sentimentelor, în detrimentul gîndirii logice, aparatului critic, prin susținerea fără rușine a celor mai demente inginerii sociale, în ideea modernității care trebuie promovată. Și gata, miile, zecile de mii, milioanele de sensibili sau imbecili ai lumii se vor simți datori să răspundă prezent și să ”ia atitudine” împotriva noului nazism. Ținînd partea, fără ezitare, noului comunism.

În loc să spună cancelarului și guvernului de la Berlin că suferă de boli psihice care necesită internare, sute de mii de imbecili au ieșit cu pianul Imagine să ureze bun venit celor care, ulterior și la adăpostul cenzurii instituite, aveau să fure, să violeze și să ucidă. Să-i ucidă. Pe ei, ai lor și persoane care nu au absolut nici o vină în afacerea asta. Nu s-au trezit nici așa. Nici nu se vor trezi vreodată.

Nu ei. Este necesar, pentru restabilirea ordinii și societății capitaliste, să se trezească țări și guvernele lor. Au făcut-o cehii, slovacii și polonezii. Pentru asta trebuie pedepsiți exemplar. Trebuie să plătească nerușinarea de a nu se alinia ordinelor sosite de la Berlin, via Bruxelles. Pentru că dintr-o uniune de interese, UE a devenit UIU. Uniunea Interesului Unic. Al patrulea Reich.

Al patrulea Reich, cu regularitatea cu care s-au succedat primele, dacă se va instala, se va instala deghizat în comunism. Un regim niciodată condamnat, considerat zeci de ani și în ciuda milioanelor de victime făcute, eliberator. Un regim care pretinde că include pe toată lumea, mai puțin pe cei care i se opun, cu motive bine întemeiate. Un regim discreționar și opresiv.

Aceasta este ”eliberarea” pe care v-o oferă astăzi așa zisa lume bună europeană.

First
«
1
2
3
4
»
Last

BLOGARY

FAITH, FAMILY, FRIENDS, FREEDOM

Posts Tagged → comunism