Noi și islamul

Din veacul VII d. Hristos, când apare în Peninsula arabică, și până azi, islamul–a treia formă istoric organizată a monoteismului – n-a încetat să coabiteze cu religia creștină și cea iudaică, așa cum n-a ezitat să le persecute și să le înlocuiască, de îndată ce împrejurările militare sau economice i-au permis o asemenea politică. În arhivele noastre există toate felurile de urme ale acestei învecinări dinamice, de la idealizata pace inter-religioasă din Andaluzia mozarabă, trecând prin lichidarea creștinismelor de matrice siriacă (întinse în primul mileniu până în India și China) sau prin conflictele armate din perioada post-imperială a Occidentului, dintre care acela israelo-palestinian nu s-a stins nici azi. Sunt istorici care pun căderea Bizanțului pe seama coabitării civilizaționale dintre creștinismul ortodox și islam, în contrast cu tot mai dramatica alienare a Răsăritului față de creștinismul latin (mai ales după Cruciada a IV-a). Obiect de polemică istoriografică este și rostul islamului în salvarea și transmiterea în Apus a filozofiei și științei eline antice: unii uită că tocmai căderea Constantinopolului și exodul spre Italia a elitelor bizantine au prilejuit de fapt această recuperare, decisivă în dezvoltarea ulterioară a spiritului renascentist. Lăsând deoparte gâlceava savanților, constatăm că ne gândim așezarea modernă (în democrație și în blocul euro-american) ținând mereu cont de ce se petrece în islam. Or el a încetat să mai fie o religie pan-arabă: a cucerit în ultimele veacuri părți însemnate din Asia centrală și Asia-Pacific. Acolo are cel mai mare număr de credincioși. Mai nou (după căderea URSS) islamul se extinde în zone tot mai largi din Africa subsahariană.

Există și un islam european, rezultat prin imigrația de după al II-lea Război mondial, când statele apusene au preluat, în scopuri zis temporare, de reconstrucție economică, mai multe milioane de arabi și turci: muncitorii ”oaspeți” au rămas acolo, și-au regrupat familiile și au primit cetățenie, bucurându-se, democratic, și de moschei sau școli coranice. Atunci când o Constituantă de înțelepți a redactat preambul Tratatului de la Lisabona, tocmai prezența acestor comunități islamice de pe continent a eliminat din text orice referire la rădăcinile iudeo-creștine ale civiliziației noastre. O elită politică secularizată, deistă sau chiar agnostică, a preferat să nu genereze ”tensiuni” sau ”discriminări”: n-a avut curajul, de pildă, să spună că avem rădăcini culturale în toate cele trei monoteisme (pentru că ar fi deformat adevărul istoric), dar nici nu și le-a asumat expressis verbis pe celelalte două. De aici a apărut în dezbaterea publică din noile state-membre UE percepția că Vestul (nucleul fondatorilor) e un teritoriu apostat – exact așa cum îl văd imamii sunniți sau șiiți! Michel Houellebecq a scris recent romanul Supunere, distopie despre o Franță unde islamiștii moderați au preluat guvernarea… Iar noi, în loc să ne consolidăm ancorarea occidentală, cădem adesea în plasa iluziei că nu mai există creștini în statele occidentale (deși există cu duiumul, ce-i drept, stânjeniți nu prin deficit democratic – nimeni nu le-a interzis formal drepturile – ci prin ofensiva corectitudinii politice, în numele căreia tot trecutul european e pus sub semnul crimei, și deci al datoriei de a le repara, prin compensații egale). Eu unul văd aici o capcană. După cum notam mai sus, islamul vine din Asia. În două decenii, populația Federației Ruse va cuprinde o treime de musulmani. Prin Dughin și ideologia panslavistă (eurasianică), vom auzi multe voci din lumea ortodoxă susținând o antantă între tradiția răsăriteană și acest islam conservator, împotriva „Occidentului decandent și necredincios”. De fapt, le auzim deja. Susțin că această linie de gândire ”strategică” e anti-națională. Reamintesc și aici faptul că elitele românești moderne au avut un singur obiectiv major: dezvoltarea țării în sânul Europei. 

Nu voi obosi să pledez pentru latinitatea constitutivă a Ortodoxiei românești. A o pune în discuție sau chiar o nega înseamnă a bloca evoluția organică și legitimă a națiunii noastre.

Falsul mit al egalității

Mitul Egalitatii sau magazinul cu jucarii unde patron este Dracul. Primul exemplu este dat atunci cand Lucifer i-a cerut lui D-zeu sa fie egalul lui. Drept pentru care a fost mutat la subsol. Sarim in epoca moderna si gasim noua teorie in care 0=1, Cezarul cu magarul, capra cu varza, iar orice bucata de cacat are o parte curata. Definitia pompoasa se numeste CORECTITUDINE POLITICA.

Sa incepem prin a ne pune unele întrebari:

• Este egal copilul cu parinții/bunicii lui?

• Este egal subalternul cu seful lui?

• Este egal tradatorul cu eroul/martirul?

• Este egal premiantul cu repetentul?

• Este egal genialul cu retardatul?

• Este egal analfabetul cu academicianul?

• Este egal soldatul cu ofiterul/mareșalul?

• Este egal prostul cu desteptul?

• Este egal uratul cu frumosul?

• Este egal campionul mondial cu incepatorul?

• Este egal evazionistul cu contribuabilul onest?

• Este egal infractorul cu cetateanul corect?

• Este egal omul simplu (ca fiinta ignoranta impregnata de frica fata de necunoscut, neant și nedefinit) cu cetateanul (ca individ conștient si activ social și politic, care controleaza mediul în care traieste si gestioneaza interactiunile interumane)?

Dacă raspunsul la toate intrebarile de mai sus (si la multe altele asemenea) este NU, sau dacă numai in mod abuziv, imoral și aberant este DA pentru că asa vrea cineva care are puterea, inseamnă ca doar în mod fraudulos, motivat numai ideologic, pro-domo, populist (fabianist, satanist, marxist, bolsevic, neo-comunist, neo-marxist), manipulatorii interesati in a invrajbi, oprima si controla lumea au decretat egalitatea, degenerata rapid (inca din timpul Revolutiei din 1789, de exemplu) in egalitarism (deci nu egalitate adevarata) anarhic, opresiv, imoral, criminal și anti-social. Egalitatea este deci un ideal, o utopie, de neintalnit in realitate, dupa orice criteriu posibil. Pe de altă parte, neo-marxiștii manipulatori semidocti dar șireti (că doar siretenia este scula prostilor care tine loc de inteligenta, după cum spunea Petre Tutea) se ascund în spatele ignorantei, inculturii și nesigurantei altora, a falsei dificultati în a masura caracteristicile oamenilor: „Inainte sa compari, trebuie sa masori. Poti?” Răspunsul este un hotarat: Da, pot! Pai cum să nu putem masura înaltimea si greutatea corpului, armonia fetei și a corpului, viteza, forta, indemanarea, rezistenta, caracteristicile vocii, inteligenta, popularitatea, chiar sinceritatea? Totul se poate masura, iar ce nu se poate masura, in acest domeniu, nu exista sau nu este opozabil altora. Desigur ca nu putem masura exact parametrii subiectivi, cum ar fi sentimentele si emotiile, dar si acestea pot fi estimate destul de fidel energetic (termic, cromatic), biochimic (hormonal), fiziologic (ritm cardiac, tensiune arteriala, transpiratie, caracteristici vorbire), etc.

Yeba ne transmite din ilegalitate

Mi-a bătut un porumbel voiajor în fereastră. Dincolo de glumă, acolo vom ajunge, probabil, cu noile reglementări ale corectitudinii politice.

Yeba mi-a scris următoarele, fiind blocată pentru o GLUMĂ, 24 de ore, pe Facebook:

The Commission lays down a set of guidelines and principles for online platforms in order to step up the fight against illegal content online.
With the aim of improving the implementation of practices for the prevention, detection, removal and disabling of access to illegal content, it also clarifies platform liability when proactive steps are taken („Good Samaritan” actions).
The guidance covers all categories of illegal content while ackowledging that different types of content may require different treatment.
It relates to the activities of online platforms in the sense of Article 14 of the e-commerce directive.
On detecting and notifying illegal content, the Communication sets out what online platforms, competent authorities, (courts, law enforcement) and users should do in order to detect illegal content quickly and efficiently.
This includes allowing guidance notices by trusted flaggers and users, ensuring the quality of notices, taking proactive measures by online platforms and using automatic detection and filtering technologies.
In particular, the Commission supports further research and innovative approaches to improve the accuracy of technical means to identify illegal content, stating that online platforms should do their utmost to proactively detect, identify and remove illegal content.
On the removal of illegal content, the Communication provides guidelines on ensuring expeditious removal and reporting to law enforcement authorities, enhancing transparency (both on content policy as well as notice-and-action procedures) and safeguards against over-removal and abuse of the system (contesting a notice and measures against bad-faith notices and counter-notices).
On preventing the re-appearance of illegal content, it provides guidelines on measures for repeat infringers and automatic re-upload filters.
In conclusion, the Commission notes that the Digital Single Market requires greater coherence of public policy responses and this Communication is a first step in providing common tools to address the shared challenge of illegal content removal.
 

”O teroare morală, un coșmar de revenire a stalinismului”

Am participat ieri la două sesiuni de lansare carte, la Bookfest 2017: ”America la răscruce. Un dialog transatlantic”, de Martin S. Martin și Cristian Pătrășconiu, și ”Proștii Europei. Cum se sinucid civilizațiile”, de Traian Radu Ungureanu. 

Între copii care plîngeau în cărucioare și floarea cea vestită a presei românești, am avut bucuria să ascult nu numai autorii, dar și oameni de o mare finețe intelectuală, ca Horia Roman Patapievici, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. O adunare a oamenilor care realizează pericolul în care ne aflăm, ori în care ne-am aflat, îmi place să cred, pînă la alegerea, total neprevăzută de către stînga mondială, a lui Donald Trump la Casa Albă. 

O bucurie pe care sper să o mai am, să o mai avem în viitor, în ciuda pesimismului transmis de titlurile cărților. O bucurie cu atît mai mare cu cît mi-au fost confirmate toate grijile, îndoielile și neliniștile ultimilor ani, cînd corectitudinea politică a început să facă ravagii și la noi. 

Pornit ca un lucru de bun simț, ca ceva firesc pentru oamenii bine crescuți, fenomenul corectitudinii politice a ajuns să ne urmărească pas cu pas, ca o boală de care nu putem scăpa. Nu este cancerul societățiii actuale, este un simptom numai al aceluiași cancer care este comunismul, indiferent de forma de prezentare. 

Este aproape surprinzător cum oameni care condamnă în termeni clari și fără echivoc această plagă a societăților moderne nu sînt în stare să-i identifice simptomele. Este răvășitor cum oameni oripilați de ororile comunismului nu sînt capabili să vadă în această plagă germenii restrictivi și consecințele lor absolut năucitoare asupra altora și asupra civilizației însăși. Este absolut bulversant ca oameni care au studiat istoria să nu știe cu cine începe epurarea, exact cu agenții de influență ai acestor simptome, și să se lase folosiți, utilizați într-un mod absolut nepermis pentru condiția umană. Este o sinucidere, aș spune, fără să fi citit cartea încă, a celor care propagă această aberație, în primul rînd, apoi ne atrag și pe noi în acest cerc infernal al sinuciderii colective. 

Psiho-sociologic, aceasta este o boală. O boală societală cu o virulență a contaminării din ce în ce mai mare, pe măsură ce afectează, culmea, creierele – și aici nu mă refer la indivizi, ci la instituții de învățămînt superior – din lumea largă și ne determină să ne refugiem în grupuri mici, împreună cu oamenii care gîndesc ca noi. 

Este exact ce nu trebuie să facem acum. Să cedăm teren unei boli pe cale să acapareze întreg organismul numit lume liberă. Să tăcem, să ne adunăm din ce în ce mai puțini, din ce în ce mai speriați, în grupurile noastre. Este momentul contraatacului realizat cu bună credință, ÎN spiritul valorilor în care în care credem, în spiritul valorilor pe care Europa și SUA au fost fondate.

Poate nu toți sîntem conștienți, dar avem de dus o luptă. Nu ne-am ales-o, dar acum sîntem obligați să o ducem. Lupta este cu atît mai grea și cu atît mai perfidă cu cît, uneori, focurile de armă se strecoară abia perceptibil odată cu cuvintele din gura celui mai bun prieten. 

Horia Roman Patapievici, ieri, la lansarea cărții ”Proștii Europei, de Traian Radu Ungureanu:

Ilustrând perfect butada aceea teologică, care spune că cea mai mare ispravă a diavolului este să-i convingă pe oameni că nu există, la fel procedează și corecții politici. Partida asta, în momentul în care vei expune chestiunea, cu o privire candidă, deschisă, pentru că, nu-i așa, ei sunt foarte ‘open minded’, ei vor spune ‘Dar nu e adevărat! Pur și simplu nu este adevărat!’ În momentul în care vei aduce argumente vor spune ‘Nooo… E o interpretare tendențioasă! În realitate…’ Și-ți vor spune cum stau lucrurile ‘în realitate’. Suntem cumva ca într-un coșmar de revenire a stalinismului fără NKVD și fără teroarea care, în anii ’50, a reglat pe veci chestiunea cine are dreptul să deschidă gura și cine poate vorbi. Cumva, în absența terorii fizice a apărut o teroare care este morală și care este teama justificată a omului civilizat de a fi eliminat din lumea civilizată

Prin această apartenență te identifici cu o comunitate de destin. Ei bine, când ești rupt de ea, prin stigmatizare, ești rasist, ești islamofob, ești împotriva progresului ș.a.m.d. Este o lovitură puternică. Ca să nu mai spun că (…) sancțiunile există și excluderea nu este doar morală, este o excludere care antrenează toate, toate compartimentele vieții, până la acel existențial suprem.”

Bunăoară, chestiunea care stă în centrul lumii de astăzi și a cărții lui Traian Ungureanu care este problema terorismului musulman, islamic, care se revendică dintr-o interpretare a Coranului și a tradiției, o interpretare care, din păcate, nu este periferică pentru că majoritățile nu o resping, iar atunci când ‘radicalizații’ — cum se numesc astăzi — își termină treaba, găsesc întotdeauna un consens, o scuză sau un adăpost în majoritățile care, nu-i așa, corect politic este să le distingi cu grijă de extremiștii care fac rele. În momentul în care critici aceste lucruri, stigmatul este pregătit, ești islamofob, ești rasist. (…) Dar, în momentul în care eticheta de rasist este folosită pentru a te stigmatiza, a te elimina și a-ți închide gura pur și simplu cu o cenzură care-i foarte subtilă și care s-a insinuat în universități, în presă, în lumea politică astfel încât agenda este fixată de tabuurile corectitudinii politice, în acest moment vedem potențialul devastator pentru libertatea cuvântului și pentru modul în care civilizația occidentală a construit noțiunea de civilizație liberă, le vedem, pericolele sunt explozive, dar, cumva, suntem legați de mâini și de picioare – AGERPRES

”America la răscruce. Un dialog transatlantic” – fragment

Am plăcerea și bucuria să vă invit la o lansare de carte. Cartea se numește ”America la răscruce. Un dialog transatlantic”, și este o colaborare Cristian Pătrășconiu – Martin S. Martin. 

Lansarea va avea loc la Bookfest 2017, pe 27 mai, ora 13.30, la standul Humanitas. Cu această ocazie vor vorbi Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Martin S. Martin și Cristian Pătrășconiu. 

Pentru că începem să discutăm lucrurile care într-adevăr contează. 

Mulțumită domnului Pătrășconiu, vă pot prezenta un fragment din carte. Enjoy! Ne vedem la locul, data și ora stabilite. 

Cristian PĂTRĂȘCONIU: Se spune, şi curentul acesta de opinie este unul semnificativ, că a vorbi despre lucruri de acest gen – libertate, tradiţie sau, în partea celalaltă, egalitate, echitate şamd – este ceva „prea înalt”. Prea departe de ce e cu adevărat lumea, de ce e viaţa (chiar viaţa de zi cu zi). Prea meta-fizic, prea „văzduhist”. Cum, cînd sînt concrete aceste idei? Cum se poate argumenta, convingător, seducător, despre concreteţea lor? Cum se văd, cum se pipăie ideile, aceste idei?

Martin S. Martin: Nici vorbă de văzduhism, de vorbit de cai verzi pe pereți, când subiectul este apărarea libertăților, păstrarea tradițiilor formatoare ale națiunii, blocarea influențelor politice nefaste.

Rămânând în sfera discuției noastre, a te opune corectitudinii politice nu înseamnă doar a amenda lucrurile caraghioase inventate de căutătorii de noduri în papura limbajului, de cei care au descoperit pericolele microagresiunii, care par multora neimportante, nepericuloase. Corectitudinea politică este periculoasă și amenință direct libertatea.

Este deja demonstrată nocivitatea cenzurii ideologice, a anulării libertății de exprimare, unul din pilonii democrației americane. Dar CP își găsește fanatici care împing lucrurile până la îndemnurile directe la rebeliune, la dezordine socială, la crime motivate de ură.

Un profesor de la universitatea Drexel din Philadelphia a simțit nevoia să publice pe mediile de socializare dorința pe care ar fi vrut-o îndeplinită la ultimul Crăciun: să vadă în Statele Unite un genocid al albilor. Acesta este un efect de demențializare socială, imposibil de justificat. Profesorul, care predă științele politice, este alb.

De curînd, patru tineri african-americani din Chicago au răpit, sechestrat și torturat un alb handicapat mintal și au filmat bătaia, forțarea de a bea apă din toaletă și de a repeta F..k whites, f..k Trump. Presa a relatat evenimentul pe scurt, cu comentarii blânde.

La mai multe meetinguri ale organizațiilor Viețile Negre Contează s-au arborat și scandat lozincile anarhiste: „Ucideți polițiștii!”, ” Omorâți albi!”, „Fără poliție și închisori!”. Va ajunge țara la conflicte rasiale de mare răspândire, la război civil motivat rasial, fără ca să existe azi un moderator autoritar ca Martin Luther King?

Măsurile de cenzură culturală impuse de studenții liberali nu mai sunt demult intervenții mai mult ridicole decât periculoase. La universitatea Stanford, din statul California, studenții au cerut scoaterea din programa analitică a istoriei civilizației vestice, deoarece aceasta a fost un proces istoric care a avut la bază supremația albă. La UPen (University of Pennsylvania) din Philadelphia, tabloul lui Shakespeare a fost dat jos, fiindcă a fost sexist și înlocuit cu portretul unei obscure poete afroamericană lesbiană. În programul de literatură engleză de la universitatea statului Minnesota nu mai sunt incluși Faulkner, Joyce și Hemingway, sub diverse acuzații fanteziste. În mai multe state, numele lui George Washington și Thomas Jefferson date unor străzi, școli și instituții sunt contestate și se cere schimbarea lor, penrtu faptul că cei doi giganți ai istoriei americane au fost proprietari de sclavi.

Cu ce se deosebesc motivele acestor vandalisme culturale de aruncarea în aer a statuilor lui Buda și demolarea ruinelor antice făcute de Talibani?

O tendință îngrijorătoare este apariția în sânul grupărilor liberale americane a enunțurilor antisemite, o orientare a celor mai liberale elemente din politica americană spre ostilitate pentru statul Israel, din ce în ce mai vocală. Acestea au fost deja înregistrate în Europa de vest.

O alianță strategică a stângii politice, care a avut, în secolul trecut, o istorie bogată de terorism politic, cu radicalismul islamic ar fi un dezastru pentru lumea vestică și pentru civilizația iudeo-creștină.

Apărarea libertăților politice și combaterea violențelor de natură anarhistă, motivate de nemulțumiri sociale, rasiale și culturale, nu sunt simple teorii ci realități ale societății scindate în care trăim.

 

S-a terminat cu Casablanca

Cum nu sunt o snoabă, vă mărturisesc că mi-am luat o pungă de sămînță și m-am instalat să mă uit la ”Mother’s day”, un film, printre altele, cu Kate Hudson, Julia Roberts și Jennifer Aniston. Știam că e un film simplu, nu aveam așteptări, dar credeam că va fi genul acela de producție americană cu mămici ocupate, probleme, copii care urlă și pătează pereții cu dulceață, ca pînă la urmă totul să se termine cu bine. Dar nu.

Filmul este cap-coadă o idioțenie cu aere didactice, plină de instrucții politically correct și jigniri deschise aduse „acelei” părți a populației americane – oleacă creștine, oleacă tradiționale, oleacă neacomodați (încă!) cu „diversity” și „progress”: în film 2/3 din cupluri sunt divorțate, iar femeile sunt mai ceva ca bărbații. Cînd totuși e vorba de cupluri, toate reprezintă căsătorii interrasiale și homosexuale, cu părinți texani jucați de actori cu accentul sudic specific, „intoleranți” față de alegerile de viață ale fiicelor lor: una căsătorită cu un indian, alta lesbiană cu o parteneră de viață. În alt caz, este vorba despre un tătic care-și crește fetițele de unul singur, pentru că nevastă-sa murise cu un an în urmă în Iraq unde era la datorie ca soldat, pentru că femeile au dreptul să aleagă orice carieră doresc. Fetele, foarte mature pentru 13 ani, îl învață decomplexate pe tăticul depășit de situație ce fel de tampoane să le cumpere de la supermarket. Un alt cuplu tînăr necăsătorit (heterosexual – deja ești obligat să menționezi, că nu se mai subînțelege!) are o fetiță, și pe tot parcursul filmului băiatul e cel care se milogește de fata aia, de mi se făcea mie silă deja, să se mărite cu el, că ea îl iubea bineînțeles, dar era independent woman, nu vedea ea sensul căsătoriei…

Pot să înțeleg deconstrucțiile sociale în filme de dragul unui scenariu dacă nu mai palpitant, atunci cel puțin mai complex: da, în viață se mai și întîmplă să divorțezi, mai ești și înșelat, sau pur și simplu nu te mai înțelegi, mai apare un copil în afara căsătoriei, etc etc, bref, viața nu e o poveste cu Cenușăreasa.

În același timp, atunci cînd filmele devin totuna cu realitatea devine plictisitor. Mergem la filme nu ca să ni se arate o halcă din realitate, ci pentru că vrem să vedem ceva… ca-n filme! Dar mai ales cînd filmele vor să „reflecte” o realitate trasă de păr, exagerată, ideologizată, încadrată într-o schemă dinainte gîndită în funcție de cum vrem să „ne educăm publicul”, eu mă simt insultată. Simt că ăștia îmi țin lecții, și devine absolut ridicol!

Pfff! Mă gîndesc cu groază că deja ne apropiem de momentul în care nu vei mai putea urmări ca omu` (pentru că nu se va mai produce!) un film normal, o comedie romantică clasică, cu o femeie și un bărbat care se îndrăgostesc, își trăiesc povestea de dragoste, în care – horribile dictu – bărbatul e bărbat și femeia e femeie! O să dispară gingășia eros-ului care a făcut istorie pe micile și marele ecrane, pentru a fi înlocuit cu niște cretinătăți oribile, niște stupizenii monumentale și gata că nu mai am cuvinte să le descriu! Bleah!

casablanca(Foto: curatedquotes.com)

Dragoste la vremea infractiunii

Declasații care susțin că „poliția americană” este rasistă și, implicit, că merită să i se întâmple ce i se întâmplă, sunt din categoria „diagrama e grea”:

Pentru că ce înseamnă asta?

1) că lasă albi infractori să scape
sau că
2) prind/acuză/omoară negri nevinovați.

Dacă 1) ar fi adevărat, de când se vaită ar însemna că țara mustește de infractori albi neprinși, care săvârșesc infracțiuni peste infracțiuni, acolo, în cartierele lor albe, care decad social și economic, ceea ce nu se probează nicicum.

Dacă 2) ar fi adevărat, ei înșiși, polițiștii și-ar risca cariera și ar fi puși sub acuzare. Fiindcă este stat de drept (negrii nu acuză lipsa statului de drept în general și nu-s mânați de cine știe ce dor secesionist, că organizarea e grea, sindicalismul e mai simplu). Inclusiv împușcarea puberului de 12 ani este justificată, pentru cine știe cazul.

Dacă poliția nu ar avea în vedere prinderea infractorilor, ci egalizarea procentelor de infractori prinși per milion, ar însemna să lase o mulțime de negri nesancționați (gen ”No mum should tremble for her son’s life if he robs a store”) și bandele de infractori să ia în stăpânire cartiere/orașe, cu consecințe în spirală, proces deja în curs pe alocuri.

Există o solidarizare masivă sau foarte vizibilă cu infractorii, mari și mici, care arată – încă de la procesul OJ Simpson – trădarea și eșecul tuturor puterilor din stat de a aplica stricto sensu noțiunea de cetățenie, zdrăngănind în schimb cobza rasială.

blm

(Foto: en.wikipedia.org)

In contra politiei gandirii politic corecte

Cristian Câmpeanu, Facebook:

Desfid ONG-urile care au semnat apelul împotriva lui Marius Bostan să dea exemple de „discurs discriminatoriu, bazat pe ură” care să fie prezente în mod sistematic în articolele publicate de În linie dreaptă. Pentru că dacă nu o fac, atunci demersul lor este un act de poliție a gândirii și o vânătoare de vrăjitoare de esență totalitară.
Precizez că faptul că cineva de la Vox Publica sau Vasile Ernu califică ILD drept „extrema dreaptă” nu este nici pe departe suficient pentru linșajul ideologic al lui Marius Bostan.
Deocamdată atât Bostan, cât și ILD și-au asumat o identitate conservatoare, ceee ce ultima oară când am verificat nu era o crimă și nici nu descalifică moral. Dimpotrivă.
Mi se pare o ironie groasă că a ajuns moralmente dezirabil în România să publici un leninist revoluționar radical precum Slavoj Zizek și tot felul de băieți și fete entuziaști care vorbesc deschis despre o nouă revoluție proletară și instituirea „adevăratului, autenticului comunism”, orice va fi fiind acela, iar a fi conservator a devenit condamnabil. De când comunismul înnobilează moral și intelectual în România iar conservatorismul compromite? Când s-a petrecut această revoluție copernicană și n-am sesizat, într-o țară în care comunismul a făcut sute de mii de victime și unde dictatura a fost răsturnată printr-o revoltă sângeroasă?
ILD dreaptă si-a asumat o identitate ideologică de dreapta, capitalistă și creștină. După știința mea, ILD este mai aproape de conservatorismul anglo-saxon decât de mișcările conservatoare europene, cee ce în sine, ar trebui să fie un certificat de excelență democratică. Este chiat una din puținele platforme românești care își asumă un conservatorism de sorginte britanico-americană și de aceea este atât din virulentă, de exemplu, împotriva anti-semitismului, fie că el aparține unor extremiști recunoscuți precum Jobbik, fie „progresiștilor” care militează pentru distrugerea Israelului ca mijloc de a face dreptate palestinienilor.
Cred că Bostan nu are nici un motiv să fie stingherit sau rușinat de ILD. Dimpotrivă, trebuie să fie mândru. Rușine să le fie acestor polițiști ai gândirii de la ONG-urile semnatare, care s-au autoinstalat în poziția de inchizitori ai corectitudinii politice. România are nevoie de mai multă Libertate, nu de milițieni ideologici pe care nu-i recomandă nimic nici intelectual, nici moral pentru o astfel de poziție. Că încă n-a venit vremea, Slavă Domnului, să primim certificate de validare morală de la Ernu et Comp.
În final, proba e simplă: în mâinile cui credeți că ar fi mai sigure libertățile civile și democrația în România: în mâinile unui vechi țărănist care a crescut la umbra politică a lui Corneliu Coposu, cum este Bostan, sau în mâinile adversarilor săi ONG-iști?

(Foto: sodahead.com)

‘Modern Educayshun’. Teroarea corectitudinii politice

Urmăriți filmul realizat de Neel Kolhatkar, un film care a adunat, într-o săptămînă, peste 1.800.000 de vizualizări. Dacă vi se pare distopic, gîndiți-vă la romanul lui George Orwell, ‘1984’, apărut în 1949, și la ce a urmat în deceniile următoare apariției.

‘Modern Educayshun’ nu face decît să arate ce poate deveni educația sub imperiul terorii corectitudinii politice, al justiției sociale atît de agresiv promovate încă de pe acum.

În final, ce spune însuși realizatorul, Neel Kolhatkar:

Thank-you everyone for viewing Modern Educayshun over 1,000,000 times, it seems to have hit a chord all over the world and I couldn’t be happier. I am proud that people of varying political affiliations have enjoyed the film but as its creator I need to make clear that it was never intended as a conservative statement. The crux of the film is the appraisal of science and reason – how extensive political correctness can hinder the pursuit of such values. Personally, I agree with many conservative principles like small government and a free market but I am also an atheist and believe an excessive amount of religion can have the very same effect. I have no issue with everyone enjoying the film and extracting their own meaning just do not hold me up as a champion of conservatism.

 PS: Mulțumiri lui Paul Dragoș Aligică, fără a cărui semnalare nu aș fi putut împărtăși cu voi  acest film.

Cum vad partidele de la noi Europa viitorului?

Reiau într-o formă mai organizată întrebările de ieri de pe Facebook.

O Europă care respectă tradițiile civilizației și culturii occidentale și valorile creștine sau o Europă care se revendică de la utopiile egalitarismului, multiculturalismului, relativismului cultural și moral și corectitudinii politice?

O Europă mîndră de originile și istoria sa sau o Europă care se urăște pe sine și tot ce înseamnă civilizație occidentală?

O Europă a libertății sau o Europă a controlului birocratic?

O Europă a pieței libere sau o Europă a etatismului?

O Europă a competiției libere sau o Europă a egalitarismului?

O Europă a responsabilității sau o Europă a welfarismului?

O Europă pro-americană sau o Europă care joacă cartea neutralității filoruse?

O Europă unită într-o federație, confederație sau tratat?

În ce domenii ar trebui ca actualele state ale Europei ar trebui să renunțe la suveranitate? Este dezirabilă o politică externă unică? O politică fiscală unică? O politică de apărare unică?

Este suficientă uniformizarea regulilor în toate statele membre ale Uniunii Europene sau e nevoie de mai multe reguli și de aducerea tuturor statelor și regiunilor la același nivel, în toate domeniile, prin reglementare și control al puterii centrale de la Bruxelles și Strasbourg?

Toate acestea se reduc la două întrebări:

  1. Cît de unită trebuie să fie Europa?
  2. Sub ce stindard trebuie să se unească Europa?

Nu sînt partid politic, dar, dacă aș fi, răspunsul meu ar suna așa: Europa trebuie să fie cît mai unită și cît mai aproape de Statele Unite, sub stindardul valorilor creștine și tradițiilor civilizației occidentale, al capitalismului, libertății și responsabilității individuale. Dacă Europa dorește să fie unită sub stindardul utopiilor egalitariste, urii de sine, ingineriilor sociale, etatismului, anticapitalismului, corectitudinii politice și sub orice înseamnă nivelare, resentiment și obsesie a controlului în numele lumii perfecte, atunci mai bine rămîne, cel puțin pentru moment, despărțită. Nu ai de ce te teme de unitatea sub valorile libertății, însă ai de ce te teme de unitatea sub valorile totalitarismului. E diferența dintre o alianță cu Statele Unite și o alianță cu Rusia (mă rog, e un fel de a spune alianță – rușii nu se aliază, rușii invadează, cuceresc, deportează și extermină).

Acestea sînt întrebările la care ar trebui să ne răspundă partidele politice în următoarele două luni, pînă la alegerile europarlamentare. Dincolo de cancanuri cu liste și candidați, dincolo de populisme, piarisme tîmpe, glumițe cretine, dincolo de tehnicalități irelevante.