1 Decembrie cu muzică. Jean Moscopol și rezistența anticomunistă.

La 98 de ani de la Marea Unire, să trecem peste patriotismul de fațadă și de politică și să ne oprim asupra uneia din figurile care au încîntat terasele și teatrele perioadei interbelice, Jean Moscopol.

Născut din părinți greci, la Brăila, Jean Moscopol avea să fie, pe rînd, proprietar de patiserie, bijutier, funcționar de agenție maritimă și de bancă și student la Aeronautică, pînă în momentul în care muzica avea să devină ocupația lui permanentă.

Jean Moscopol a cîntat în operetele ”Alhambritta”, ”Lăsaţi-mă să cânt” și ”Contesa Maritza”, ca angajat al Teatrului Alhambra. Mai tîrziu, avea să facă turul României împreună cu Teatrul Național, avînd în repertoriu peste 300 de cîntece.

Între timp, înregistra la Berlin numeroase discuri, cu orchestre celebre, ca Honigsberg, de exemplu, și lua lecții de bel canto cu profesorul Korst, și la Londra, unde, de asemenea, a înregistrat pentru faimoasa casă de discuri RCA Records.

Venirea la putere a regimului comunist în România a însemnat și despărțirea de țara căreia îi făcuse cunoscut tangoul. Urînd din tot sufletul rusificarea care avea să pună stăpînire pe țară și nedorind nici o clipă să cînte pentru noul regim, Moscopol pleacă, în 1945, definitiv în SUA.

Stabilit la New York, reușește să întrețină, din salariul modest de hamal al unui hotel, un mic ansamblu muzical cu care cîntă în continuare și al cărui repertoriu se îmbogățește cu cîntece profund anticomuniste. Moare în 1980 acolo, departe. Guvernul comunist român încearcă să-l facă uitat populației, prin ștergerea a tot ce a însemnat Moscopol pentru viața artistică a României dintre războaie.

Cel pe care îl ascultați cîntînd, printre altele,  nemuritoarea ”Zaraza” ar trebui să ne dea sensul a ce trebuie să facem astăzi. Respingerea oricărei forme de comunism, indiferent cît de bine mascate, și demnitatea de a-i rezista. Moscopol este definitoriu și pentru diaspora românească, de asemenea, plecată din țară din cauza asaltului roșu de după 1990.

Acum, cînd sîntem, aparent, în cea mai bună și mai sigură situație a României de la Marea Unire, nu trebuie să uităm ce a însemnat pentru noi cizma rusească și ce avem de făcut. Respingerea oricărei forme de comunism, indiferent de intențiile bune sub care este mascat, unirea cu Republica Moldova și direcția, fără dubiu și nenegociabilă către vest. Un vest asaltat el însuși de idei așa zis revoluționare, un vest într-o profundă criză identitară. Dar acest vest este, paradoxal poate, tot ce a mai rămas solid și de încredere ca reper al unei lumi libere.

Cînd petreceți și vă simțiți bine, nu uitați ce a însemnat guvernul comunist. Pentru România, 45 de ani.

La mulți ani, România! 🙂

moscopol

 

 

Simțul răspunderii ca valoare totalitară

Colegiul Invizibil, un ONG posh al Chișinăului anilor `90-2000, finanțat să-i învețe pe moldovenii ieșiți din comunism care e treaba cu progresul, deși oamenii abia ieșiseră din exact aceeași structură ideologică, a făcut în acea perioadă un „studiu”, în care deplîngea atașamentul moldovenilor față de „valori totalitare” precum hărnicia, simțul răspunderii, răbdarea, libertatea trecută prin filtrul prudenței și moderației. Toleranța, laxismul, călare pe relativismul moral cel mai abject – aceste „valori” trebuiau să deschidă zorii unui viitor luminos, prosper, modern pentru R. Moldova. După malaxorul totalitar, dar care nu înfrînse ființa basarabeanului ieșit cu tricoloare, prapuri și icoane în `89, un alt „om nou” trebuia construit. Identitatea trebuia batjocorită. Unionismul expediat la „extremism” și „talibanism”. Memoria obstrucționată, trecutul, istoria făcute irelevante.

Acum, după ce s-au chinuit să bage bumbac în cap moldovenilor că responsabilitatea și hărnicia sunt „valori totalitare”, se întreabă siderați de ce nu a mers „reforma”. Pentru reformă ai nevoie de oameni responsabili, harnici, și cu un simț moral adecvat. Ceea ce ați devalorizat voi timp de 25 de ani.

După eșecul „reformei” în R. Moldova, după ce toate aceste puzderii de ong-uri și fundații s-au făcut efectiv de rîs în politicile lor de revenire la o economie liberală autentică, după rezultatul aproape derizoriu al contribuției lor la restituirea unei societăți libere anti-comuniste pentru Moldova (a se vedea rezultatele alegerilor), ar trebui să închidă gura. Să ne scutească de „nații civice”. De Țiganiade. De Republici ploieștene. De Alianțe. De coaliții. De „principii și valori”. De progres, știință și tehnică.

Condamnați comunismul, oameni buni! Condamnați comunismul. Studiați-i originile, manifestările, avatarele. Și cu această ocazie, tăceți o vreme din gură. Ca să citez, epigonic, din alte apeluri mai timpurii…

moldova

Plagiat LCK, a fost sau n-a fost? La ce folosesc doctoratele?

Emilia Șercan a publicat pe pressone.ro concluziile sale în urma studierii apărării tezei de doctorat a Laurei Codruța Kovesi, procuror șef DNA.

Deci, avem așa, extras din articol:

Am analizat documentele și argumentele prezentate de Laura Codruța Kövesi și am găsit o serie de greșeli, omisiuni sau suspiciuni noi, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.

Cazul nu este comparabil cu dosarele Victor Ponta, Gabriel Oprea sau Petre Tobă – ale căror plagiate sunt masive și sfidătoare, dar ridică semne de întrebare nu doar asupra apărării folosite în 2012, ci şi privind însăși teza de doctorat a Laurei Codruța Kövesi, intitulată „Combaterea crimei organizate prin dispoziţii de drept penal”.

Noi suspiciuni (1)

În cursul verificării documentelor menționate, am descoperit noi suspiciuni de plagiat.

Astfel, paragrafe întregi de la paginile 21–24 ale tezei semnate de Laura Codruța Kövesi sunt reproduse, fără ghilimele, din volumul I al cursului„Combaterea crimei organizate”, semnat de chestorul de poliţie Damian Miclea şi apărut în 2004 la Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Inclusiv notele de subsol din lucrarea lui Damian Miclea sunt preluate de şefa DNA în teza sa.

Mai departe, articolul integral, citiți aici.

Acum, cu CNATDCU tras din nou pe linie moartă, șanse să mai vedem încă o evaluare nu mai există, iar LCK rămîne, la fel ca Ponta, cu decizia primită în 2012, de la CEN, că nu a plagiat.

Dar de ce vor doctorate mai marii puterii?

1) Doctoratul în sine nu reprezintă pentru acești oameni nimic altceva decît un gadget de agățat la butonieră, la o cămașă la care nu au nici măcar mîneci. E un semn al puterii discreționare, al puterii pe care nu au crezut niciodată că o vor putea avea sau o vor putea pierde.

2) Avînd în vedere cine a ocupat funcții de conducere după 1989, doctoratul a devenit un fel de răzbunare pe tovarășa academician doctor… Elena Ceaușescu. Ceea ce pînă atunci nu era permis decît cuplului conducător și cel mult celor apropiați, după Revoluție, în complicitate cu idei aparent generoase (facultăți particulare, institute de specialitate) a devenit accesibil tuturor celor care le-au luat locul. Este reluarea, sequel-ul, dacă vreți, a ceea ce s-a întîmplat în anii venirii la putere a comuniștilor, cînd s-au făcut pe puncte, în primă fază, apoi la seral și facultăți muncitorești sute de mii, dacă nu milioane de așa ziși intelectuali, non-necesari evident, dar cu orgoliul satisfăcut de diplomele și titlurile primite.

3) Doctoratele acestea nu sînt solicitate decît, cel mult, în sistemul de stat, ceea ce îi face pe posesorii lor adevărați rentieri din bani publici și asigură, în același timp, rotația cadrelor la putere și păstrarea unui stat din ce în ce mai puternic. Mențin, de asemenea, monopolul sistemului de stat asupra celui privat, cel din urmă, copleșit de sarcină financiară din ce în ce mai mare, fiind obligat, prin sistemul de taxe și impozite, să îl susțină pe primul, nu numai absolut non-necesar, dar și greu de evaluat cît de păgubos la adresa educației naționale, în general, și la renumele țării, în special.

Pentru că nu se mai  poate spera ca de acum încolo, o bună bucată de vreme, învățămîntul superior românesc, cu cîteva excepții, să poată fi luat în serios în afara granițelor țării. Compromiterea educație naționale, pe termen mediu și lung, face parte din strategia comunistă a egalizării non-valorii, a impresiei de intelectualitate acolo unde numai despre așa ceva nu se poate vorbi. a acordării de avantaje financiare celor care nu le merită.

S-au compromis, astfel, nu numai clase importante din societate, dislocîndu-se din locurile lor oameni, fals și posibil penal (în cazul echivalării plagiatului cu furtul intelectual), dar însăși conceptul de educație națională. Nu știu cu ce se va ocupa proiectul de țară al comisiei formate pe lîngă Palatul Cotroceni, dar dacă aceasta este măcar una din temele sale, măsurile legale ar trebui să fie gata înainte de începerea oficială a lucrărilor. Adică peste un an, cînd am fost anunțați că vom afla și cu ce se va ocupa concret onor comisia instituită cu scopul mai mult sau mai puțin precis, mai mult sau mai puțin pompos, ”proiect de țară’.

lck

(Foto: jurnalul.ro)

Sa ne cunoastem candidatii. Azi, USR Iasi.

Doamna Cosette Chichirău, candidat la Camera Deputaților din partea USR, la Iași. Care mi-a atras atenția, deși intenționam să mă concentrez mai întîi pe programul lor de guvernare, prin franchețe, deschidere către nou și îmbrățișarea cu entuziasm a ”valului” pe care l-a simțit mai nou în politica românească.

Valul este USR, franchețea evidentă de cîte ori apare pe micul ecran sau pe și mai micul ecran de calculator, iar deschiderea, surpriză! Este mai mult închidere, încă de cînd doamna – în SUA aflîndu-se, bănuiesc – nu dorea, ca și aici, de altfel, nici un fel de colaborare cu republicanii sau cu democrații, ci susținea candidatura lui Bernie Sanders, fostul candidat democrat, socialist declarat, la Casa Albă.

Pentru că asta înseamnă, de fapt, nici stînga, nici dreapta. Socialism, nu departe de comunism, adică de unde am plecat în 1989 și unde vrem să ajungem? Închidem cercul, nu ”întinăm valorile partidului, nu întinăm memoria celor care șiau dat viața pentru cauza socialismului în această țară”? Pe scurt, o bătaie de joc la adresa noastră, care am trecut prin ororile sistemului totalitar comunist, care încercăm, de mai bine de 26 de ani, să diminuăm rolul statului în societate, care ne luptăm încă pentru o piață liberă, care ne dorim luxul și libertatea de a dispune cum dorim de banii noștri, ai fiecăruia.

Sigur că orice userist, poate chiar doamna Chichirău, îmi va spune că nu trebuie să echivalez socialismul cu comunismul, că și comunismul, la o adică, a fost o idee bună, dar prost aplicată. Pe care ei, cei școliți și munciți în occident, îmbibați de ideile noi și înălțătoare ale grijii față de om, capabili, fiecare pe domeniul său, îl vor aplica așa cum trebuie. Cum trebuie? – întreb acum, și cu siguranță voi mai avea ocazia, dacă programul partidului pentru alegerile parlamentare nu mă va lămuri.

Sigur, orice userist, poate chiar doamna Chichirău, îmi va putea explica că una e socialismul/comunismul (mă scuzați că nu fac diferența acum) aplicat de fostele cadre ale PCR, niște inculți ori niște ”intelectuali” cu școli absolvite la seral ori la facultăți muncitorești, niște bădărani ajunși peste noapte șefi, niște pușlamale și niște neica nimeni, dacă nu cumva jigodii ajunse ”domni” și ”doamne” la capitală, și cu totul altceva cel de acum, planificat cu grijă, scris cu vorbe mari, pline de sensuri și încărcate de goliciunea din spatele lor, nesusținute faptic de nimic. Și, mai ales, aplicat de oameni frumoși, oameni deosebiți, oameni speciali, oamenii noi ai lumii capitalist-avansate din care vin, îmbibați cu ideile cele noi și frumoase ale păcii și înțelegerii, ale bunăstării și dezvoltării continue a industriei și agriculturii, care vor milita pentru ştiinţă, învă­ţământ și cultură, cu fermitate și corectitudine politică, ridicîndu-ne astfel nivelul de bunăstare și fericire la cote nevisate măcar.

A se scuti. Nu voi vota niciodată așa ceva. Occidentul care nu a trăit măcar o zi de socialism/comunism poate cocheta cu asemenea idei, noi nu. Utopiile cu ”eliminarea sărăciei complet” poate prind prin minți cu doi neuroni care lucrează în ture, dar noi nu ne permitem.

Și iată de ce, în atari condiții, cind aproape toată lumea ”bună” și toată lumea ”fină” preferă ”oamenii frumoși” și ”oamenii deosebiți”, îmi rezerv dreptul și aroganța de a prefera, în continuare, oameni și atît.

cosette(Foto: captură Facebook/Cosette Chichirau)

 

Cum se distrug civilizatiile

V-ați întrebat vreodată cum se distrug civilizațiile? Ce duce la haos și, uneori inevitabil, chiar dacă nu într-o viață de om, la dispariția lor? Ce și cine alimentează toate aberațiile și ingineriile socio-politice și economice globale? Cum – un exemplu numai – au reușit la noi 1000 de comuniști, cîți număra partidul, cu ajutorul rușilor, să impună un sistem politic despotic și criminal care a durat mai bine de patru decenii, care a scos toată societatea românească din matca ei firească de coagulare și dezvoltare și ale cărui consecințe le suportăm și astăzi, neștiind dacă și cum ne vom reveni vreodată? Cum și din cauza cui au murit, în regimurile dictatoriale – și încă mai mor, prin alte părți ale globului – sute de milioane de oameni?

S-au scris cărți serioase pe temă. Dar cel mai clar și mai succint răspuns a fost formulat de Yeba Woodhouse. Care spune, și e de ținut minte:

Când au venit comuniștii la putere, mișcarea nu a fost resimțită ca o lovitură de stat sau ceva similar de către contemporani, ci a fost privită drept ceea ce era, o consecință a „intrării rușilor” Un continuum de agresivitate și primitivism.

Comuniștii, la rândul lor, aveau interesul să-și creeze loialități și puneau de la primari, la gardieni de închisoare toată drojdia societății, categoria născuților din împerecheri accidentale în șanț vreme de câteva generații.

În ziua Naționalizării, un astfel de exemplar chiuia (voios și inspirat) prin sat (un sat din Oltenia, bogat): „Mi-au luat rușii tot ce n-am avut!”

Împerecherile au continuat și regăsesc azi pe net destule exemplare care, neavând nimic de pierdut ele însele, nimic de apărat, nici o realizare, nici o responsabilitate și nici un principiu, propovăduiesc voios distrugerea civilizației, doar pentru a scăpa de sentimentul ratării.

În articolul următor, (tot) despre cum minoritățile dictează majorității.

nationalizare(Foto: adevarul.ro)

Am cunoscut comunisti deprimati

Am avut vecini comuniști, la începutul anilor 90, pe vremea cînd locuiam impasse de la Petite Barrerie, în Villiers-le-Bâcle (prietenii, Mircea, Doru, știu unde…). Portretul lui Thorez, Marchais, Marie Curie si Aragon (în camera fiicei lor) erau răspîndite ideologic pe pereți. Nu puteau sa admită, nu era negociabil, că nu aș fi o victimă inocentă trădării aparatului în fața a capitalismului si ca nu regret, măcar subconștient, comunismul. Căderea statelor din Est era traumatismul final, trăiau în depresie, inutil, din iarna lui 1989.

Erau de origina italiană, își făceau pastele la un fel de mașină mare din cupru, cu manivelă, si vinerea primeam cîteva kilograme de paste proaspete de la ei. Depresia ideologică și alterarea simțului realității, sentimentul vinovăției (“sîntem primii care recunoaștem crimele comunismului, dar…”), dorința de a-mi arăta fața generoasă a omului comunist, îi făcea sa nu mai estimeze corect necesarul alimentar per capita. Primeam pentru o săptămâna vreo patru kg – cele mai bune strangozzi, tagliatelles, pappardelle, pici et j’en passe et des meilleurs, pe care le-am mîncat vreodată. Plus borcane maison cu pastă de roșii uscate și “pesto au mortier“ făcut proaspăt din basilico genovese crescut de ei la liziera pădurii, pecorino, parmezan și muguri de brad – la care mulțumeam, bogdaproste, Pour que Marx nous pardonne! Pour l’âme glorieuse du camarade Brejnev! etc. Bănuiau ca era o ironie, dar ideea îi impresiona. Nu erau deloc proști, erau doar stupizi și unilaterali. Am fost suficient de precaut sa nu pronunț niciodată numele trădătorilor Hrusciov și, oroare, Gorbaciov.

Fiica lor, aproape majoră, ultima utecista activă din viața mea, m-a întrebat, pasională, la prima întîlnire : Ce ai simțit cînd ai devenit pionier? Cînd păduri cutreieram pe malurile rîușorului Yvette, m-a informat că din copilărie a decis că primul ei bărbat va fi un comunist. Am înțeles cu stupoare că figuram în cap de listă. Am explicat că nu, nu e cazul, ar fi o trădare, nu am fost și nu sînt comunist. Dar ai trăit acolo, în comunism, insista ea, și romantică și interesată.
Nu era o comunistă exaltată – era comunistă pentru că era o exaltată. Era un caz consacrat.
Exaltarea îi atenua complexitatea și polifonia, dar nu lipsit de farmec. Cînd o prindea, vocea îi devenea rugoasă. Devenea atunci senzuală, devenea vulnerabilă, exaltarea îi era călcîul lui Ahile.

Am primit cravata roșie tardiv, în clasa a patra. Recunosc, m-am mîndrit cu ea. Mai ales că mi-a fost dată de actorul Gărdescu, pentru cei contemporani cu copilăria mea baronul Münchhausen în Căpitanul Val-Vîrtej, vecin cu Școala germană de pe Nuferilor. Fusese, se spunea, în tinerețe gardist, numele îl va fi predestinat, acum pupa pionierii și pionierele, Căpitanul (celălalt, desigur, nu Val-Vîrtej) nu fu, deci, nici de această dată, trist. După ceremonie i-a zis mamei: Doamnă, să spălați cravata separat, ca murdărește jalnic orice atinge.

Notă informativă. Prin pădurile acelea îl întîlneam pe un anume Peter Handke culegînd ciuperci, mereu crispat de prezența noastră, ca și cînd l-am fi surprins într-o postură rușinoasă, eventual perversă. Ultima dată l-am întîlnit acum patru ani, pe ploaie, tot pe acolo, în Forêt de la Tête Ronde, și am purtat discuția cea mai handkeiană posibilă (v. teatrul lui Handke…), el așteptînd cu o politețe de o nervozitate nedisimulată să plec, ca să nu-i dibuiesc locul de ciuperci.
L-am urmărit și știu unde-i locul.

ciuperci

(Foto: ahistoryofthepresentananthology.blogspot.ro)

Postfata la “locale”, mai –iunie 2016…

Prăbușirea oarecum subită, masivă și de la sine a comunismului totalitar putea să pară unul dintre cele mai spectaculoase miracole ale istoriei oarecum recente. Desigur, tranziția către lumea liberă, ca succesiune rapidă de stări, deschideri, evoluții sinuoase, indică un proces ceva mai complicat decât o simplă și atotcuprinzătoare prăbușire…

La prima vedere, ieșirea din bipolarismul capitalism-socialism, la nivel de sistem, sfere de influență și pachet de confruntări strategice rămâne totuși o cotitură istorică majoră. Capcana stă în pachetul de iluzii și predicții grăbite, derivate dintr-o viziune liniară asupra modelelor de evoluție la nivel global.

Tocmai “noul globalism”, aparent dominant, uniform, prin setul de tendințe supranaționale, a generat o viziune sumară, potrivită pentru toți și la orice, despre potențialitatea evoluțiilor în lumea contemporană. Tensiunea între uniformitate, aliniere, cumulare, consecință a unei gramatici victorioase și dominante și dezvoltarea derivată oarecum dintr-un viitor pe cât de misterios pe atât de viclean, tinde să aprindă lumina în dormitor. Cultura victoriei capitalismului asupra comunismului totalitar, viabilă și performantă la finele secolului al XX-lea, pare să descopere cu surpriză, inerție și tot mai multe semne de întrebare riscurile singularității. Ca model, practici și finalizări. Ironie a istoriei, tocmai absența adversarilor (din Estul comunist) scoate la pensie profesioniștii bipolarității. Cine îi va înlocui?!
Interval gri.

Rămași singuri, învingătorii sunt tot mai nesiguri. Tot mai surprinși într-o confruntare cu o realitate de o complexitate explozivă, generatoare de incertitudine la scară mare și puternic productivă de factori, jucători și abordări haotice. “Pluraliști erați, acum să vedeți voi pluralism!!”…

O nouă hartă a problemelor explodează continuu pe toate meridianele. Tema romantică a “globalismului” devine tot mai obosită, obositoare, datorită fragmentării, izolării și desincronizării pe multiple spații, medii de existență și modele de operare.
Ne vom confrunta în anii următori cu un pachet eterogen, amplu și acaparator de stări, impasuri și răsturnări greu de imaginat în trecutul apropiat (victorios și globalist) într-o lume pe cât de liberă, pe atât de sumar definită.

O primă observație. Dezordinea apărea de obicei la periferie. Stăpânii intervin și refac status quo-ul. Acesta e modelul clasic.
Ce se întâmplă atunci când dezordinea, discordanțe majore se dezvoltă, se maturizează și face “poc” tocmai în nucleul intern, de bază, al lumii dominante, stăpânitoare global, singură și netulburată de competitori sistemici alternativi?! “The only one, but the best!” părea să fi devenit pentru câțiva ani, lozinca ce ar fi aruncat la gunoi “Proletari din toate țările, uniți-vă!” Succes incontestabil.
Cum gestionăm succesul?!

Vestea proastă este că după euforia succesului, rămâne răspunderea și efectul stăpânirii spațiului dobândit, a onorării așteptărilor și, mai ales, a pachetului contradictoriu de teme și probleme. Părea simplu și oarecum plăcut. Chiar era. Bucuria libertății, a liberei inițiative, a asocierii spontane și, desigur, a exprimării de sine, într-o bună parte a lumii, Europa de Est, va rămâne una dintre cele mai benefice experiențe istorice.
Revenind la prezent. La prezentul expus masiv unui viitor problematic sever, o nouă gramatică, tot mai complexă se conturează la orizont. Marcată de paradoxuri, sfidări, capcane. Alegem o portiță de intrare în labirint? OK!

O privire preliminară asupra unui câmp problematic major. Regimul democratic, ca prezență efectivă, legitimă, rol determinant și ca reper major într-o lume “tot mai globalistă”…
Ceea ce nu a reușit comunismul în forme dintre cele mai radicale și ofensive, ar putea, cu blândețe, lene în gândire, hămesire consumeristă să provoace tocmai “capitalismul victorios”… La el acasă. Deci, aproape de țintă (“în pat cu victima”…), ca o derivată contradictorie a unui spațiu mult prea vast pentru a fi perceput, conceptualizat și procesat într-un viitor excesiv de complicat…
Lucrurile par ușor diferite… Luate la întrebări, ar putea mărturisi. Tensiunea între posibil și real, combinând doar trei dimensiuni, într-o matrice generatoare de combinații dinamice care se desfășoară, generează o diversitate de stări deja vizibile, cu care ne confruntăm în acești ani tot mai tumultuoși.

Să punem împreună, cu o pondere variată, prin repoziționări mai mult sau mai puțin aleatoare:
• Un leadership tot mai eterogen, cu identități-măști pe cât de clasice (social-democrați, liberali, naționaliști…) pe atât de relativizate în deceniile recente. Exprimat periodic, adesea efemer, prin mecanisme instituționale etichetate după limbajul clasic al doctrinei burgheze biseculare, acum puternic virusate de practici sumare.

• Valuri succesive de sfidări structurale, de contexte, derivate adesea aparent din politici locale hazardate și nu de puține ori de impactul unor tendințe cu largă răspândire la nivel regional.

• Un public, populație, grupuri dispersate, cu drept de vot, marcat de dependențe materiale, expus la schimbări haotice, nu de puține ori, orfan într-o lume a nimănui.

O matrice simplă dar severă a subminării democrației în “lumea liberă”, prin forțe proprii, în combinații dintre cele mai limpezi, la vedere și mai adânc instalate în viața publică și politică prin care hoinărim.

1. Să începem cu poporul. DEMOS…
O populație puternic marcată de abandonul statal, atotcuprinzător și autoritar din timpuri trecute. Partea nevăzută a eliberării, în lipsa unei culturi civice, menite să asigure beneficii efective ale vieții în democrație și piață liberă. De fapt, o lume confuză și vastă, lipsită de repere, ținte și oferte atractive. Într-un spațiu structural incert.
Tot mai puternică, răspândită și acută senzația că de fapt nu se întâmplă nimic!

Nu este surprinzător afluxul masiv de populație inclusă în exodul către Occident, acasă la capitalismul efectiv, adânc instalat. Un univers stabil, chiar rigid, dovedindu-se tot mai clar, nepregătit pentru asimilarea de grupuri sociale marcate de așteptări iluzorii, seduse de noul mod de viață promis, propagat și pus la bătaie după marele moment al victoriei asupra comunismului ca sistem.

Cei rămași acasă, din ce în cei mai străini în lumea în care trăiesc, într-o confuzie individuală și colectivă cvasipermanentă, fulgerată de crize, scandaluri, răsturnări de contexte, îmbrânciți către un comportament aleatoriu, superficial, către nicăieri…
Ignoranță, izolare, inerție.

2. Guvernările-surogat în spații structurale tot mai fragmentate, marcate de decalaje, conjuncturi nefaste și marginalizări aspre pe noile piețe. Regionale, europene, globale.
Un examen serios, adesea nimicitor, pentru “noile elite” – colecție de măști sau simpli executanți prin raportare cuminte la noii stăpâni ai lumilor în care au fost, aparent, primiți.
Greu de găsit o sursă mai viguroasă de diluare a credibilității publice, interne și externe, a noilor regimuri rătăcite în tranziție. O “democrație” falimentară prin definiție, menită să descalifice, voluntar sau prin neputință, valorile autentice mult peste ceea ce propaganda anticapitalistă a bolșevismului agresiv putea spera să opună și să submineze încrederea, speranța și înrolarea populară în cultura politică occidentală.

Dilema asumării graduale a noilor modele culturale și procedurale (libera concurență, inițiativa privată, reforma economică, privatizare ș.a.) cu riscul unor evoluții modeste, chiar mediocre (“sindromul tergiversării”) sau evoluții rapide, ușor hazardate, generatoare de prăbușiri pe cât de costisitoare structural și material, pe atât de productive în deompensare instituțională și decredibilizarea noilor jucători. Noile crize! Proaspăt căzuți de la balcon …

3. Noul machiavellism. Centrarea pe politicianismul ordinar, confruntări de culise, criminalitatea politică organizată pe găști, “aripi”, baronizarea teritorială, asocieri oculte prin structuri externe sau infiltrări corporative hrănite printr-o corupție multilateral dezvoltată la orașe și sate, o metastază generalizată în administrația publică, toate la un loc, instaurând un regim sui-generis imbatabil între cele două epoci istorice.
Dispreț profund, exprimat prin inițiative ascunse, de la un punct, pe față, față de populație, interesul public și cerințele materiale, structurale aflate în pragul unor evoluții critice.
O autoinvazie prin forțe proprii, generând pagube materiale și nedreptăți sociale greu de egalat de atacuri externe sau catastrofe naturale.
Una dintre cele mai paradoxale surprize ale eliberării de etatism, monopartidism și conformism ideologic.
Un spațiu haotic, agresiv, distructiv, acaparat de “minorități” iresponsabile, puse pe căpătuială rapidă, cu orice preț.
Prețul va fi mare.

4. Capcana “liberei inițiative”. Face fiecare ce poate, uneori ce vrea, foarte adesea răstălmăcind tot ce poate fi rânduit imediat pe o “piață” efervescentă, îmbibată cu improvizații, ilegalități și jefuirea aleatoare a tot ce mișcă. Oportunități nemăsurate prin dispariția statului autoritar. Statul degeaba în instituții autorizate a devenit practică uzuală. Inițiativa înseamnă adesea, hoția măruntă sau majoră, mica șmecherie sau marile lovituri date proprietății, resurselor. Demontarea vechilor industrii prin creșterea producției de fier vechi, terenuri pentru industria imobiliară, mall-uri și spații de parcare reprezintă “noua revoluție industrială”.

Munca la negru exprimă unitatea de nezdruncinat între noii îmbogățiți și viitorii năpăstuiți. Înstrăinarea externă masivă a terenurilor agricole pentru clienți de pe toate meridianele poate deveni subiect de doină. Doinitul la români a trecut masiv în industria manelelor. Și blocajul amplu, atotcuprinzător în relansarea infrastructurii exprimă cel mai direct ruptura dintre interesul național și înstrăinarea deplină, probabil definitivă a avutiei nationale ar putea fi menționat printre primele articole are unei Constituții readoptate explicit.

Între piața muncii și economia de piață apare un teren viran folosit pentru depozitarea deșeurilor. Da, avem recent, import de deșeuri!
A mai auzit cineva de sindicate?! Dialogul social menit să pună împreună nevoi, resurse și strategii într-o agendă publică responsabila și cuprinzătoare a devenit o utopie tragi-comică.

5. Abolirea reprezentării rezumă demolarea pilonului principal al democrației efemere practicate în România ultimelor decenii. Câte dintre așteptările care marchează adânc, persistent, adesea acut diversele grupuri sociale se regăsesc în oferta politică, în programele electorale, în misiunile asumate de cei aleși, numiți, rătăciți prin instituțiile statului la diverse niveluri?!

Cui îi pasă?! Ruptura dintre alegători și aleși exprimată subit și acut în 5 iunie 2016 se constituie ca un faliment al democrației la orașe și sate. Câștigători prin majorități încorpite în minoritatea celor prezenți la vot, 30% din 20% = Victorie!!

Rămân doar complicități ordinare ale populismului universal, prin dispariția cvasideplină a diversității identitare, ideologice (unde sunt social-democrații, unde sunt liberalii, țărăniștii, ecologiștii, naționaliștii????!) Unde sunt abordările alternative, menite să exprime idealuri, credințe, valori, într-un spațiu de joc pluralist, competitiv, dinamic?
“Dictarura proletariatului” nu s-ar putea mândri cu o performanță comparabilă în secarea de trăire, înrolări și prezențe în care tocmai ne lăfăiam, savurând telenovele pe toate canalele… La canal cu noi, burghezi nenorociți!…

6. Raportarea falimentară la sfidările structurale inerente tranziției și mai recent derivate din crize globale.
Un beneficiu strategic al democrației vine din capacitatea de a selecta competent și responsabil răul cel mai mic. Pentru populație, pentru resursele naturale, pentru avuția națională, pentru viitorul posibil, aproape sigur.

“Tehnocrația la români”, un volum antologic publicat recent de o editură obscură din “ținutul secuiesc”, spune multe (deja știute) despre abilitatea nețărmurită a guvernărilor recente de a asuma și duce până la capăt cele mai păguboase abordări. Guverne efemere (78 de zile), guverne aparent nemuritoare, guverne virtuale ș.a. au măcinat în gol, realități tot mai dense, în negativitatea lor. În paguba colectivă nemăsurată, neasumată și nedocumentată adusă averii publice. Atâta câtă mai este…
Iată de ce, putem spune cu seninătate senilă că România actuală este un “runaway train” gonind în necunoscut cu echipa de ceferiști conversând prețios, la vagonul restauranat.

7. Toate bune și frumoase. Programul de guvernare prezentat, asumat și aprobat de Parlament, cu o majoritate covârșitoare, susținută de o populație harnică și entuziast angajată, pentru valorizarea cât mai profitabilă, în deplină legalitate și responsabilitate, a unui pachet de oportunități structurale care se aștern în calea neamului românesc. Vis frumos de cartier…

8. Ușor altceva. Câteva întrebări:
– cu ce vor veni pe piața ofertelor principalii jucători politici pentru testul electoral din toamnă?! Identități probate prin fapte, raportare la electorat, căi de urmat asumate clar, concret, calificat.

– care va fi masa critică instalată și posibil în dezvoltare pentru intervalele următoare la nivel economic, în contexte externe tot mai zdruncinate, cu resurse financiare tot mai drămuite, ca spațiu de joc, cu intervale critice majore?

– care vor fi principalele decalaje între așteptările, speranțele și temerile populației rămase acasă, tot mai expuse la dezovltări critice și posibil, tot mai abandonată de demagogi falimentari nominalizați pentru burse de studii și editare de cărți în spații elevate pentru detenție?!

Ar fi, deci, opt (8) dezvoltări negative posibile, deja instalate, oarecum acceptate, larg tolerate sau pur și simplu de neatins, prin care liberi și neatârnați, românii de azi, alegători și aleși, o lasă moartă cu democrația.
Asta e…

postelectorale

Comunismul. Ce sa facem cu el.

Comunismul este o idee bună, dar prost aplicată. Comunismul are conducători proști și populiști. Numai conducători proști și populiști. Comunismul are dușmani peste tot. Masoneria, capitalismul rău – că bun nu există – și feroce, grupul Bilderberg, corporațiile, sistemul financiar mondial, rîul, ramul la nevoie se unesc pentru a distruge acest minunat sistem politic.

Noi nu îl merităm. Noi nu înțelegem binefacerile lui, noi nu vrem egalitate, noi nu avem idealurile lui mărețe, noi vrem piață liberă, să ne zbatem pentru traiul zilnic, nu să ni se dea, sîntem obscuri și recalcitranți, retrograzi uneori, vrem proprietate privată, concurență și domnia legii, vrem să trăim liberi și după cum ne duce capul, vrem legi cît mai clare și stat cît mai puțin.

Și atunci de ce nu punem noi comunismul ăsta undeva, pentru vremuri mai bune și condiții în care să se desfășoare plenar? Legat cu șapte sigilii, promitem să nu ne atingem de el, să-l păstrăm proaspăt și nealterat de vreun atom de capitalism, pur și nevinovat, așa cum l-au făcut mama și tatăl lui, Marx, Engels și Lenin, în vecii vecilor, amin!

lenin

(Foto: emlii.com)

Uite abuzul-nu e abuzul, uite abuzul!

Există printre susținătorii cauzei Bodnariu impetuoși care acuză Barnevernet de nazism.

Un motiv în plus pentru cei din tabăra prudenților pro-Barnevernet să se scandalizeze de lipsa de măsură a românilor care s-au trezit să beștelească isteric, impertinent și în evidentă necunoștință de cauză, un sistem norvegian care – tocmai pentru că e norvegian – n-are cum să fie prost sau aberant. Necum nazist.

Să acuzi un biet funcționar de la Protecția Copilului de nazism pare, într-adevăr, ușor deplasat. Am stat atunci să mă gândesc de ce s-a exagerat, totuși? Ce i-a împins pe unii să se refere la funcționarii Barnevernet în acești termeni “fatali”?

Explicația mea (evident subiectivă) ar fi aceea că această exagerare de limbaj apare pe un fond de perplexitate și indignare maxime în fața unor funcționari surzi și orbi la datele subiective ale problemei.

Revin – pentru că mi se pare extraordinar de important – la ceea ce am scris pe Hotnews despre circumscrierea traumei: răspunsul subiectiv al copilului presupus traumatizat, trăirea efectivă a acelui eveniment presupus traumatic este ceea ce ar trebui să intereseze în primul rând. Să nu iei în calcul elementul subiectiv, istoria acelui copil, bucuriile lui, speranțele lui, viziunea lui asupra familiei și asupra vieții înseamnă să nesocotești demnitatea umană. Îi spui tu că-l doare chiar dacă nu-l doare, îi spui tu ce e rău (pentru el) și hotărăști tu în locul lui ce e mai bine (pentru el) chiar dacă el, poate, nu crede asta. Făcând cele de mai sus omori ceea ce are copilul mai de preț, lucrul fără de care niciun om, indiferent de vârstă, nu poate trăi: sentimentul valorii personale, sentimentul că ceea ce este și ceea ce simte chiar contează pentru ceilalți care, cunoscându-i răspunsul emoțional, nu își vor permite să-l nesocotească atunci când vor lua niște decizii care îl implică și pe el.

Cel mai probabil, cei care acuzau Barnevernet de nazism n-au gândit în termenii aceștia, dar au simțit în termenii aceștia.

Nesocotirea ființei de care pretinzi că îți pasă nu poate fi decât strigătoare la cer. Reacția viscerală a românului, exagerările, mobilizarea fără precedent sunt reacția de revoltă maximă a celui care, trecut fiind prin comunism, simte (chiar înainte de a înțelege) că acolo nu s-a ținut cont de ființe, ci de legi. Ori noi am mai auzit și am mai trăit așa ceva. Știm (și dacă nu știm, simțim) prea bine în ce constă mecanismul și ce daune produce.

Și, cu riscul de a părea răutăcios, cutez să spun că există astăzi tot felul de metode de îngrădire și de nesocotire a ființei (în speță a trăirii subiective a copilului), unele mai aplaudate decât altele. O mamă care-și vede copilul exclusiv prin intermediul principiilor de parenting citite în vreun bestseller sau pe vreun site de profil și care știe (că doar a citit!) mai bine decât copilul care îi sunt nevoile (când să mânânce, cu se să se îmbrace, la ce școală să meargă ș.a.m.d.) este o mamă care nesocotește realitatea ființei căreia i-a dat viață. Să nu iei în calcul subiectivitatea copilului  înseamnă să nesocotești demnitatea umană, să-i furi dreptul la libertate, creativitate și spontaneitate.

Niciun părinte și niciun Barnevernet de pe lumea asta nu poate ignora ceea ce simte copilul. Nu fără să-l abuzeze. E ca și cum i-ai da viață doar ca să i-o iei. E ca și cum l-ai proteja doar ca să-l lași fără repere și fără apărare.

Uite, de-asta s-au revoltat oamenii.

(Foto: flickr.com/Michael Kazarnowicz)

In contra politiei gandirii politic corecte

Cristian Câmpeanu, Facebook:

Desfid ONG-urile care au semnat apelul împotriva lui Marius Bostan să dea exemple de „discurs discriminatoriu, bazat pe ură” care să fie prezente în mod sistematic în articolele publicate de În linie dreaptă. Pentru că dacă nu o fac, atunci demersul lor este un act de poliție a gândirii și o vânătoare de vrăjitoare de esență totalitară.
Precizez că faptul că cineva de la Vox Publica sau Vasile Ernu califică ILD drept „extrema dreaptă” nu este nici pe departe suficient pentru linșajul ideologic al lui Marius Bostan.
Deocamdată atât Bostan, cât și ILD și-au asumat o identitate conservatoare, ceee ce ultima oară când am verificat nu era o crimă și nici nu descalifică moral. Dimpotrivă.
Mi se pare o ironie groasă că a ajuns moralmente dezirabil în România să publici un leninist revoluționar radical precum Slavoj Zizek și tot felul de băieți și fete entuziaști care vorbesc deschis despre o nouă revoluție proletară și instituirea „adevăratului, autenticului comunism”, orice va fi fiind acela, iar a fi conservator a devenit condamnabil. De când comunismul înnobilează moral și intelectual în România iar conservatorismul compromite? Când s-a petrecut această revoluție copernicană și n-am sesizat, într-o țară în care comunismul a făcut sute de mii de victime și unde dictatura a fost răsturnată printr-o revoltă sângeroasă?
ILD dreaptă si-a asumat o identitate ideologică de dreapta, capitalistă și creștină. După știința mea, ILD este mai aproape de conservatorismul anglo-saxon decât de mișcările conservatoare europene, cee ce în sine, ar trebui să fie un certificat de excelență democratică. Este chiat una din puținele platforme românești care își asumă un conservatorism de sorginte britanico-americană și de aceea este atât din virulentă, de exemplu, împotriva anti-semitismului, fie că el aparține unor extremiști recunoscuți precum Jobbik, fie „progresiștilor” care militează pentru distrugerea Israelului ca mijloc de a face dreptate palestinienilor.
Cred că Bostan nu are nici un motiv să fie stingherit sau rușinat de ILD. Dimpotrivă, trebuie să fie mândru. Rușine să le fie acestor polițiști ai gândirii de la ONG-urile semnatare, care s-au autoinstalat în poziția de inchizitori ai corectitudinii politice. România are nevoie de mai multă Libertate, nu de milițieni ideologici pe care nu-i recomandă nimic nici intelectual, nici moral pentru o astfel de poziție. Că încă n-a venit vremea, Slavă Domnului, să primim certificate de validare morală de la Ernu et Comp.
În final, proba e simplă: în mâinile cui credeți că ar fi mai sigure libertățile civile și democrația în România: în mâinile unui vechi țărănist care a crescut la umbra politică a lui Corneliu Coposu, cum este Bostan, sau în mâinile adversarilor săi ONG-iști?

(Foto: sodahead.com)