Posts Tagged → cota unica de impozitare

Cota unica vs cota progresiva se intoarce

Acum şase luni scriam  „Despre cota unică. O insulă de egalitate într-o mare de libertate.”  La o săptămînă şi ceva după articol, dar fără legătură cu articolul :), am primit oferta lui Sebastian Lăzăroiu de a-i fi consilier la Ministerul Muncii şi astfel n-am mai apucat să scriu şi partea a doua.

Principalul contra-argument „de dreapta” la articolul meu era acela că e preferabilă o cotă progresivă mai mică unei cote unice mai mari.  Bogdan Glăvan scria atunci: „Dar tot nu sunt convins. Prefer oricând să trăiesc cu o impozitare progresivă de la 1% la 3% sau, de ce nu, chiar de la 8% la 16% decât cu o cotă unică de 90% sau, de ce nu, chiar și 16%.” Foarte adevărat. La prima vedere.

Hai să luăm premisele de la care pornesc cele două tipuri de taxare:

  1.  Cota unică (flat tax): plăteşti direct proporţional cu ce cîştigi. Gigel cîştigă de două ori mai mult decît Vasilică, plăteşte impozit de două ori mai mare. Raportul e acelaşi în ceea ce priveşte banii rămaşi în buzunarele lui Gigel şi Vasilică. După ce-şi plăteşte impozitele Gigel rămîne cu de două ori mai mulţi bani decît Vasilică, raport identic cu cel de dinainte să intervină statul. Cu alte cuvinte, statul nu schimbă raportul dintre averile cetăţenilor săi.
  2. Cota progresivă: cu cît cîştigi mai mult, cu atît plăteşti statului un procent mai mare din ce cîştigi. De obicei, astfel de impozitare e în praguri. 18%, 23% şi 40% mi se pare că erau cotele pe timpul lui Adrian Năstase, înainte de introducerea cotei unice. Nu mai ţin minte pragurile, de la cît la cît te încadrai în categoria celor care trebuie să plătească 18%, de la cît la cît în categoria celor care trebuie să plătească 23% şi aşa mai departe. Astfel, dacă Gigel cîştigă de două ori cît Vasilică, poate plăti un impozit de trei ori mai mare, dacă a depăşit nu ştiu ce prag stabilit de stat şi a trecut de la categoria chiaburoilor la cea a burghezuţilor, spre deosebire de Vasilică, care e la chiaburici sau chiar la sărăcani. Ce se întîmplă însă cu banii rămaşi după ce statul îşi ia impozitul, ce se întîmplă cu raportul dintre averile împricinaţilor? Păi tinde să se egalizeze, aia se întîmplă. Diferenţele tind să se estompeze. Dacă înainte de plata impozitelor Gigel era cu 40% mai bogat decît Vasilică, după plată Gigel rămîne cu 30% sau cu 20% mai bogat decît Vasilică. Sau dacă Gigel avea cu 10% mai mult decît Vasilică, după intervenţia statului se poate întîmpla ca averile celor doi să rămînă egale.

În cazul cotei progresive statul are pretenţia de a egaliza averile supuşilor, de a estompa diferenţele dintre ei. Visul de aur al cotei progresive este egalitatea. Şi mai mult decît atît, cota progresivă nu porneşte doar de la premisa că oamenii trebuie să fie egali în avere, indiferent dacă sînt sau nu egali în aptitudini, energie, voinţă, circumstanţe şi hazard, porneşte şi de la premisa că statul e singurul care poate şi trebuie să încerce să anuleze aceste diferenţe. Statul maximal, care face dreptate şi inginerii sociale, şi cota progresivă au ieşit din acelaşi ou.

Cota unică strînge bani pentru a face posibilă funcţionarea statului fără a interveni în raporturile dintre averile subiecţilor săi, cota progresivă face inginerie socială şi are pretenţia de a reorganiza societatea pe baze mai egale, vorba poetului. Cota unică nu se îngrijeşte de banii rămaşi în buzunarele poporenilor, de cît i-a rămas şi cui, cota progresivă e foarte atentă la cît i-a rămas şi cui, la raportul dintre buzunarul lui Gigel şi buzunarul lui Vasilică. În primul caz, statul îşi ia partea, în al doilea caz îşi ia partea dar are pretenţia să facă şi dreptate şi egalitate socială.

Cei care susţin cota progresivă consideră că statul trebuie să stabilească merite şi să împartă dreptate socială.

Cota unică porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi stă stea în banca lui, cota progresivă porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi să împartă dreptate şi egalitate socială. Care-i dreapta şi care-i stînga? Care-i statul cu comportament minimal şi care-i statul cu pretenţii maximale? Se poate un stat cu comportament minimal să ceară impozit unic de 90% şi un stat cu pretenţii maximale să ceară impozit progresiv de 1% şi 3%?

Sau putem alege să-i credem pe Iliescu, Năstase, Ponta, Antonescu şi Vosganian.

click pentru rezoluţia maximă

Poate că aici, pe primii metri, nu e mare diferenţă între cele două drumuri, dar la capătul lor diferenţa e enormă, poate că este cea dintre statul hoţ şi statul tiranic, între Imperiul Otoman şi cel Sovietic, între cel care îţi vrea banii şi cel care îţi vrea conştiinţa.

Despre cota unica. O insula de egalitate intr-o mare de libertate.

Cinci studenţi se decid să strîngă bani pentru a pleca împreună la munte. Să-i numim inteligentul, norocosul, muncitorul, ghinionistul şi puturosul. Primul cîştigă 4 000 de lei dintr-un proiect IT pe care-l face într-o săptămînă, al doilea primeşte 3 000 de lei de la părinţi, al treilea nu-şi găseşte de lucru decît ca ospătar şi cîştigă 1 500 de lei după o lună de muncă, al patrulea se îmbolnăveşte şi nu poate munci decît cinci zile, pentru care cîştigă 500 de lei iar cel de-al cincilea e genul care nu se poate trezi dimineaţa şi nici nu poate munci vara, cînd e atît de frumos afară dar reuşeşte să strîngă de ici, de colo, 300 de lei.

În ziua plecării studenţii noştri se întîlnesc şi decid să pună o parte din bani într-un fond comun, pentru cazare, transport şi masă, urmînd ca fiecare să-şi păstreze o parte din banii cîştigaţi pentru cheltuieli personale, „private”, să le zicem. Astfel, după calculul lor, cazarea, masa şi transportul fac împreună circa 3 000 de lei. Toţi vor beneficia în mod egal de fondul comun, de masă, cazare şi transport.

Au 3 variante în care pot decide cum participă fiecare la fondul comun:

a) Fiecare participă cu o sumă fixă, adică cu 600 de lei. Primilor doi le convine, fiindcă după ce contribuie la fondul comun le rămîn suficienţi bani şi pentru cheltuielile „private”. Astfel, dacă primul ar contribui cu 15% din banii săi iar al doilea cu 20%, cel de-al treilea ar fi nevoit să contribuie cu 40% din banii săi, rămînîndu-i puţin peste jumătate pentru alte cheltuieli. Nu mai vorbim de ceilalţi doi, al patrulea şi al cincilea, care chiar nu-şi pot permite să participe la fondul comun, ceea ce înseamnă că vor fi eliminaţi din povestea noastră şi vor rămîne acasă. Dacă despre al cincilea putem spune c-o merită din plin (deşi, la urma urmei, parcă şi el ar merita totuşi o a doua şansă), de al patrulea ne pare sincer rău, fiindcă, s-o spunem p-aia dreaptă, omul n-a avut nicio vină, a avut doar ghinion să se îmbolnăvească într-un moment nepotrivit iar atunci cînd a avut posibilitatea, a muncit. Rău ne pare şi pentru cel de-al treilea. N-a avut norocul să fie inteligent ca primul sau să aibă părinţi bogaţi ca cel de-al doilea însă s-a luptat să-şi găsească de lucru şi a muncit din greu o lună întreagă. Iar dacă pentru primii doi contribuţia la fondul comun de cazare, masă şi transport abia se simte, pentru el reprezintă aproape jumătate din banii munciţi. Această variantă o putem numi „cît dai, atît primeşti”. În fapt, în acest caz, stabilirea unui fond comun ar fi inutilă.

b) Cei cinci contribuie cu acelaşi procent, egal pentru toată lumea. Astfel, prietenii noştri au decis ca fiecare să contribuie cu 30% din banii cîştigaţi în luna de dinaintea plecării. Primul contribuie cu 1 200 de lei, al doilea cu 900 de lei, al treilea cu 450 de lei, al patrulea cu 150 de lei iar ultimul cu 90 de lei. Astfel, dacă al doilea a cîştigat de două ori mai mult decît al treilea, va contribui cu de două ori mai mulţi bani la fondul comun iar dacă primul a cîştigat de 8 ori mai mult decît al patrulea, va contribui cu de 8 ori mai mulţi bani. Sau, dacă privim din punctul de vedere al banilor rămaşi, raportul dintre prietenii noştri rămîne acelaşi, şi după ce contribuie. Astfel, primului îi rămîn 2 800  de lei, de 8 ori mai mult decît celui de-al patrulea, căruia îi rămîn 350 de lei. În acest caz, al cotei unice, să-i zicem (ideea mi-a venit acum, pe loc – sună bine cotă unică, nu?) pe de o parte toţi cei cinci au parte de o vacanţă la munte, nimeni nu rămîne acasă şi toţi au parte de cazare, masă şi transport în mod egal iar pe de altă parte, fiecare se distrează, are bani de cheltuială, proporţional cu cît merită, cu cît a cîştigat în luna de dinaintea plecării. Avem totuşi o strîngere de inimă pentru cel de-al patrulea, cel care a avut ghinionul să se îmbolnăvească şi ne cam enervează cheful de distracţie al celui de-al doilea, cel care n-a muncit deloc dar a avut bani de la părinţi. Însă ne bucurăm că ceilalţi au primit exact ce au meritat, primul pentru ştiinţă, al treilea pentru muncă şi ultimul pentru lene. Această variantă de contribuţie pune accentul pe merit, fără a neglija însă nevoile minimale ale fiecăruia. O insulă de egalitate într-o mare de libertate, cu alte cuvinte.

c) Cu cît unul dintre studenţii noştri cîştigă mai mulţi bani, cu atît procentul cu care va participa la fondul comun va fi mai mare. Astfel, se stabilesc mai multe plafoane: cine cîştigă pînă în 1 000 de lei, contribuie cu 10%, cine cîştigă între 1 000 şi 2 000, cu 20%, între 2 000 şi 3 000, cu 30%, între 3 000 şi 4 000, cu 40%, peste 4 000, cu 50%. În acest caz, primul contribuie cu 2 000 de lei, al doilea cu 1 200 de lei, al treilea cu 300 de lei, al patrulea cu 50 de lei şi al cincilea cu 30 de lei. Putem remarca, că deşi al doilea a cîştigat dublu faţă de al treilea, va contribui la fondul comun cu o sumă de aproape 7  ori mai mare. În acest caz, ca şi în cel de-al doilea, toţi prietenii noştri au parte de munte şi beneficiază de cazare, masă şi transport în mod egal.  Ideea, în această variantă, e ca subiecţii noştri să rămînă în propriul buzunar cu sume de bani relativ egale, nu numai să beneficieze în mod egal de cazare, masă şi transport ci şi de banii pentru cheltuieli „private”. Această variantă pune accentul pe egalitate, îi recompensează pe cei care cîştigă mai puţin şi îi pedepseşte pe cei care cîştigă mai mult, pentru a-i aduce pe toţi la acelaşi nivel. Fiindcă toţi avem nevoie de distracţie şi „alte cheltuieli” în mod egal, ca oameni ce sîntem. Inteligentul va fi pedepsit pentru inteligenţă, norocosul pentru noroc şi muncitorul pentru muncă şi sumele de bani de cheltuială care le vor rămîne nu vor fi proporţionale cu cît a cîştigat fiecare, ci vor tinde să fie relativ egale pentru toţi.

Această variantă, a cotei progresive, nu doar taie un drum printre curţile sătenilor, încearcă să-l taie în aşa fel încît să le egalizeze parcelele. Taie în aşa fel încît la final, cînd drumul e gata, toţi sătenii să aibă terenuri egale. Iar în prezenţa egalităţii absolute, libertatea îşi pierde sensul. Fiindcă  inegalitatea însăşi e rezultatul libertăţii (dar nu numai al libertăţii, ci şi al hazardului sau nedreptăţii – problema e că atunci cînd încerci să tai capetele nedreptăţii şi hazardului, îţi moare balaurul de tot). Iar încercarea de a o anula pe prima este, în fapt, încercarea de a o anula pe cea de-a doua. Iar de la egalitate la devălmăşie nu e decît o jumătate de pas. Terenurile ţăranilor erau rezultatul libertăţii, odată transformate în parcele identice, nu mai spun nimic despre libertatea stăpînilor lor. E ca şi cum, într-o cursă atletică, ai opri concurenţii din 50 în 50 de metri şi i-ai pune de fiecare dată să reia cursa de pe poziţii egale. În acest caz, din libertatea de a alerga nu rămîne decît efortul de a alerga. Efort care va fi din ce în ce mai mic, fiindcă nu merită, atîta timp cît rezultatul e acelaşi. Iar foştii atleţi se vor transforma în animale de povară, puse să alerge sub ameninţarea biciului.

Şi uite aşa, ajungem la varianta extremă, în care toţi banii cîştigaţi de studenţi se duc într-un fond comun, utilizat în mod egal de toţi (aţi ghicit, asta-i varianta comunistă). Dacă vă veţi uita atent, veţi vedea că varianta c) nu e decît varianta „imperfectă” a acesteia, e varianta de circumstanţă, care visează în secret la ideal, care merge pe burtă şi care deocamdată trebuie să ţină seama de contextul istorico-spiritual şi cultural. Cînd progresul spiritual o va permite, cînd spiritul uman va fi copt şi cînd prostimea va fi pregătită pentru o nouă treaptă a evoluţiei,  atunci se va trece la varianta perfectă, ideală, extremă, la varianta „unul pentru toţi, ura şi la gară, ce-am avut şi ce-am pierdut”. Ah, vorbesc ca-n 1917 primăvara, de frică să nu zică ăştia că o dau cu anticomunismul şi crimele comunismului.