Posts Tagged → edito

Cind sistemul de educatie minte

Ponta despre educație:”Trebuie să-i ajutăm pe cei mai puțin buni să fie mai buni. Școala nu trebuie să fie junglă în care doar cei puternici supraviețuiesc.” De ce ar încerca cei mai puțini buni să fie mai buni, dacă iau diplome și așa? De ce ar mai dori cei buni să fie buni, dacă oricum nu e nicio diferență și toată lumea ia diplome, indiferent de cît de bună e? Sistemul fabricilor de diplome, șpăgilor și copiatului îi lasă fără motivație atît pe cei buni cît și pe cei mai puțini buni. Nimeni nu mai vrea să învețe, că nu are de ce. Singura motivație e să furi, să înșeli, să copiezi. Adică să devii pesedist. Cred că ăsta e și scopul lui Ponta. Să transforme toți românii în pesediști. Un om care e învățat încă din copilărie și adolescență că soluția e minciuna, hoția și copiatul are toate datele necesare să devină pesedist. Ponta însuși a ajuns unde a ajuns prin furt și minciună, prin copiat și înșelătorie.

O diplomă furată nu-ți folosește decît în sistemul de stat. Cu cît mai multe diplome mincinoase va elibera sistemul de educație, cu atît va crește mai mult aparatul de stat. Sistemul privat cere aptitudini și competențe, sistemul de stat cere diplome. Astfel, statul va crește numărul bugetarilor, pentru a putea absorbi sutele de mii de absolvenți fără competențe dar cu diplome care ies anual din sistemul de educație. Vom ajunge ca jumătate dintre salariați să lucreze la stat, așa cum se întîmplă în Grecia.

Oamenii trebuie să primească note de trecere, diplome, locuri de muncă, case, ajutoare, pensii. De cînd se nasc și pînă mor trebuie să li se dea. Cu o singură condiție. Să ne voteze pe noi, socialiștii. Să ne dea puterea să luăm de la alții, să păstrăm pentru noi și să le dăm și celor care ne-au votat. Iar cei care muncesc, care vor să facă ceva, sînt furați la naștere pînă la moarte. Dacă nu pleacă în afară.

Dacă mîine Ponta se decide să dea 17 milioane de certificate de geniu tipărite peste noapte, înseamnă că în România trăiesc 17 milioane de genii? Dacă mîine primești o diplomă prin care se atestă că știi cît face doi plus doi înseamnă că automat știi cît face doi plus doi?

Să presupunem că mîine Ponta ne ia pe toți în barcă să ne treacă Dunărea. Dacă ne dă tuturor diplome de înotători fără să știm să înotăm și se răstoarnă barca, cum se salvează cei care nu știu să înoate? Se agață de diplome ca de colaci? Și de unde știi pe cine să salvezi dacă se răstoarnă barca? De unde știi care sînt cei mai vulnerabili, care nu știu să înoate? La urma urmei, toată lumea are diplomă de înotător, habar nu ai cine știe cu adevărat să înoate și cine nu. Dar dacă tu nu știi să înoți, cui ceri ajutor? Dacă îi ceri ajutor unuia care, ca și tine, nu știe să înoate? Cum organizezi oamenii în barcă în eventualitatea unei catastrofe? Cum organizezi operațiunile de salvare? În mod normal ar trebui să-i grupezi. Unul care știe să înoate lîngă unul care nu știe să înoate. Însă toți au diplome de înotători. Mai mult, toți au diplome de înotători de performanță. Cînd barca se răstoarnă te trezești că în grupul X sînt cinci oameni care habar n-au să înoate și se îneacă toți iar în grupul B ai șapte înotători buni, care șomează, că nu au nevoie să se ajute între ei. Dacă diplomele de înotător s-ar fi dat pe bune, știai cum să-i grupezi. Fiindcă diploma e o informație. Dacă informația e falsă, dacă conține o minciună, va naște un adevărat haos. Dacă chirurgul care mă operează pe creier a luat diploma de chirurg pe șpagă și relații? Dacă nu știe să opereze pe creier? Dacă arhitectul care a proiectat podul ăsta a luat diploma de arhitect fiindcă era văr cu un profesor sau fiindcă a dat șpagă și habar n-are să proiecteze poduri care nu se prăbușesc la prima rafală de vînt? Dacă șoferul din stînga mea nu știe regulile de circulație și nu recunoaște indicatoarele și intră într-o intersecție fără să aibă prioritate și din dreapta vine o mașină cu o sută la oră și intră cu botul chiar în mine? Diplomele nu sînt recompense. Nu sînt favoruri. Sînt informații vitale pentru societate.

Gîndiți-vă numai cît timp trebuie să piardă angajatorii din sistemul privat cu testarea potențialilor angajați, în condițiile în care nu poți pune nicio bază pe informațiile din diplomele eliberate de sistemul de educație. Gîndiți-vă cîte țepe au luat și iau și cît timp și bani pierd cu recrutarea. Angajezi pe cineva pe baza diplomei și îți dai seama că nu e bun de nimic. În România legislația muncii nu-ți permite să-l dai afară. Și uite așa stai cu el luni de zile pe cap, pierzi bani și timp numai fiindcă sistemul de educație minte. ”Ia-l! Angajează-l! Dă-i bani! E doctor în drept! Ce vrei mai mult? Ar fi bun chiar și de prim ministru, Doamne iartă-mă!”

[fundraiser_panel id=”62120″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]

Salariul minim obligatoriu si interdictia de a munci

Creșterea salariului minim nu înseamnă că statul dă bani. Înseamnă că ia locuri de muncă. Angajatorul are de ales între a plăti mai mult, inclusiv statului, și a nu angaja. Cel mai mult au de suferit tinerii și cei care fac muncile de jos.

Odată cu creșterea salariului minim crește numărul oportunităților de angajare interzise de stat. Astfel, deși angajatorul și angajatul au negociat, le este interzis să se semneze actele și să încheie contractul de muncă. Angajarea este, în fapt, interzisă.

Dacă angajatorul nu e dispus să plătească angajatului suma x pentru munca y nu o va face, chiar dacă statul îl obligă. Va încerca să găsească soluții alternative. Va renunța la activitatea respectivă sau o va pune în sarcina celorlalți angajați. Dacă nu îmi permit, economic vorbind, să angajez un om pe o anumită sumă, nu o voi face. Pe de altă parte, dacă un salariu e considerat prea mic, de neacceptat, nimeni nu-l va accepta. Dacă totuși cineva îl acceptă, înseamnă că e acceptabil și că acel cineva chiar are nevoie de banii aceia și e dispus să muncească pentru ei.

A interzice oamenilor să se angajeze pe un anumit salariu e ca și cum le-ai interzice copiiilor cu capacitate intelectuală sub medie să meargă la școală sau ca și cum ai interzice notele sub șapte. Dacă s-ar interzice notele sub șapte la școală, copiii care nu ar putea lua peste șapte, nu ar putea face școală. Ăsta e salariul minim: interdicția de a munci.

Să presupunem că un om trăiește din vînzarea coifurilor de hîrtie. Face coifuri de hîrtie și le vinde. Zece bani coiful. Dacă statul interzice cumpărarea de obiecte mai ieftine de un leu, deoarece este crud și nedemn, potențialii cumpărători de coifuri de hîrtie vor fi obligați să dea un leu pe coif sau să nu mai cumpere deloc. Însă un coif de hîrtie chiar nu merită un leu și mulți vor renunța să mai cumpere. Și uite așa, omul nostru rămîne fără un venit. Așa mic, cum era el, era un venit. Poate că omul nostru nu poate face mai mult. Nu se pricepe, nu are educația, capacitatea fizică și intelectuală să facă mai mult. E singura muncă pe care este capabil să o facă în acest moment al vieții lui. Poate că asta va face toată viața sau poate că la un moment dat va căpăta experiență și va învăța să împletească coșuri din nuiele și să le vîndă cu zece lei coșul. Dar nu va învăța nefăcînd nimic. Or, prin salariul minim obligatoriu, prin interdicția de a face anumite munci de slabă calitate sau cu cerere mică, oamenii care la un anumit moment în viața lor nu pot face mai mult sînt obligați să nu facă nimic. Angajatorii nu vor plăti mai bine acele munci. Vor renunța la ele.

Prin această măsură o întreagă piață, aceea a muncilor prost plătite, este scoasă în afara legii. Cu cît angajatorul este mai puțin dispus să plătească o muncă, cu atît e mai dispus să renunțe la ea. Dacă plătește puțin pentru ea, înseamnă că o consideră puțin importantă și în momentul în care este obligat, prin lege să plătească mai mult pentru ea, cît nu face, va încerca să găsească alternative și să renunțe la ea.

Dacă stai la terasă, bei bere, te uiți la Germania-Franța și ți-e lene să te duci pînă peste drum să-ți cumperi țigări, îi dai trei lei unui amărît care-și face veacul cu mici comisioane și îl trimiți după țigări. Aveți amîndoi de cîștigat. Tu faci un drum mai puțin și nu pierzi două minute din meci, el cîștigă trei lei. Nu-și face piscină din ăia trei lei, nu-și plătește chiria, poate că nici nu are unde locui, dar sînt trei lei de care își cumpără două pîini, sînt trei lei pe care îi ia, nu-i dă. Și atunci vine statul și vă interzice tranzacția. ”Domnule, e nedemn ce se întîmplă aicișa. Nu poți, porcule, să-i dai bietului om doar trei lei! E inuman. I-NU-MAN! Înțelegi!” Apoi, către bietul om: ”Azi e ziua ta norocoasă. Fii recunoscător! Te-am scos din foame. De azi, porcul ăsta care se uită la meci și ține cu Germania, evident, va trebui să-ți dea cinci lei dacă vrea să-i cumperi țigări. Cinci! Nu trei! Înțelegi? Cinci!” Porcul capitalist care nu vrea să piardă două minute din meci se gîndește dacă merită să dea atîția bani pentru două minute, cît durează să ia țigări de la tutungeria de peste drum. Trei lei merita, cinci lei e cam mult. ”Două minute? Hm… Garcon, las’ că-mi iau singur țigări. Tu stai cu mîna-n cur și mulțumește-i statului că teoretic ești mai demn și mai bogat cu doi lei și practic ești useless și mai sărac cu trei lei.”

Cota unica vs cota progresiva se intoarce

Acum şase luni scriam  „Despre cota unică. O insulă de egalitate într-o mare de libertate.”  La o săptămînă şi ceva după articol, dar fără legătură cu articolul :), am primit oferta lui Sebastian Lăzăroiu de a-i fi consilier la Ministerul Muncii şi astfel n-am mai apucat să scriu şi partea a doua.

Principalul contra-argument „de dreapta” la articolul meu era acela că e preferabilă o cotă progresivă mai mică unei cote unice mai mari.  Bogdan Glăvan scria atunci: „Dar tot nu sunt convins. Prefer oricând să trăiesc cu o impozitare progresivă de la 1% la 3% sau, de ce nu, chiar de la 8% la 16% decât cu o cotă unică de 90% sau, de ce nu, chiar și 16%.” Foarte adevărat. La prima vedere.

Hai să luăm premisele de la care pornesc cele două tipuri de taxare:

  1.  Cota unică (flat tax): plăteşti direct proporţional cu ce cîştigi. Gigel cîştigă de două ori mai mult decît Vasilică, plăteşte impozit de două ori mai mare. Raportul e acelaşi în ceea ce priveşte banii rămaşi în buzunarele lui Gigel şi Vasilică. După ce-şi plăteşte impozitele Gigel rămîne cu de două ori mai mulţi bani decît Vasilică, raport identic cu cel de dinainte să intervină statul. Cu alte cuvinte, statul nu schimbă raportul dintre averile cetăţenilor săi.
  2. Cota progresivă: cu cît cîştigi mai mult, cu atît plăteşti statului un procent mai mare din ce cîştigi. De obicei, astfel de impozitare e în praguri. 18%, 23% şi 40% mi se pare că erau cotele pe timpul lui Adrian Năstase, înainte de introducerea cotei unice. Nu mai ţin minte pragurile, de la cît la cît te încadrai în categoria celor care trebuie să plătească 18%, de la cît la cît în categoria celor care trebuie să plătească 23% şi aşa mai departe. Astfel, dacă Gigel cîştigă de două ori cît Vasilică, poate plăti un impozit de trei ori mai mare, dacă a depăşit nu ştiu ce prag stabilit de stat şi a trecut de la categoria chiaburoilor la cea a burghezuţilor, spre deosebire de Vasilică, care e la chiaburici sau chiar la sărăcani. Ce se întîmplă însă cu banii rămaşi după ce statul îşi ia impozitul, ce se întîmplă cu raportul dintre averile împricinaţilor? Păi tinde să se egalizeze, aia se întîmplă. Diferenţele tind să se estompeze. Dacă înainte de plata impozitelor Gigel era cu 40% mai bogat decît Vasilică, după plată Gigel rămîne cu 30% sau cu 20% mai bogat decît Vasilică. Sau dacă Gigel avea cu 10% mai mult decît Vasilică, după intervenţia statului se poate întîmpla ca averile celor doi să rămînă egale.

În cazul cotei progresive statul are pretenţia de a egaliza averile supuşilor, de a estompa diferenţele dintre ei. Visul de aur al cotei progresive este egalitatea. Şi mai mult decît atît, cota progresivă nu porneşte doar de la premisa că oamenii trebuie să fie egali în avere, indiferent dacă sînt sau nu egali în aptitudini, energie, voinţă, circumstanţe şi hazard, porneşte şi de la premisa că statul e singurul care poate şi trebuie să încerce să anuleze aceste diferenţe. Statul maximal, care face dreptate şi inginerii sociale, şi cota progresivă au ieşit din acelaşi ou.

Cota unică strînge bani pentru a face posibilă funcţionarea statului fără a interveni în raporturile dintre averile subiecţilor săi, cota progresivă face inginerie socială şi are pretenţia de a reorganiza societatea pe baze mai egale, vorba poetului. Cota unică nu se îngrijeşte de banii rămaşi în buzunarele poporenilor, de cît i-a rămas şi cui, cota progresivă e foarte atentă la cît i-a rămas şi cui, la raportul dintre buzunarul lui Gigel şi buzunarul lui Vasilică. În primul caz, statul îşi ia partea, în al doilea caz îşi ia partea dar are pretenţia să facă şi dreptate şi egalitate socială.

Cei care susţin cota progresivă consideră că statul trebuie să stabilească merite şi să împartă dreptate socială.

Cota unică porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi stă stea în banca lui, cota progresivă porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi să împartă dreptate şi egalitate socială. Care-i dreapta şi care-i stînga? Care-i statul cu comportament minimal şi care-i statul cu pretenţii maximale? Se poate un stat cu comportament minimal să ceară impozit unic de 90% şi un stat cu pretenţii maximale să ceară impozit progresiv de 1% şi 3%?

Sau putem alege să-i credem pe Iliescu, Năstase, Ponta, Antonescu şi Vosganian.

click pentru rezoluţia maximă

Poate că aici, pe primii metri, nu e mare diferenţă între cele două drumuri, dar la capătul lor diferenţa e enormă, poate că este cea dintre statul hoţ şi statul tiranic, între Imperiul Otoman şi cel Sovietic, între cel care îţi vrea banii şi cel care îţi vrea conştiinţa.