Principala arma de lupta impotriva corporatiilor

E libertatea economică.

Corporațiile nu sînt afectate decît în mică măsură de fiscalitate, restricții și birocrație. Au forță financiară, au resurse organizatorice și logistice să se descurce cu birocrația și fiscalitatea. Ba chiar au puterea să negocieze direct cu statul și să obțină facilități.

Micile afaceri nu au această capacitate. Nu pot negocia direct cu statul pentru a obține facilități, nu au forța financiară să suporte fiscalitatea ridicată, nu au forța organizatorică să se descurce cu birocrația și restricițiile impuse de stat la fiecare pas. Fiscalitatea și birocrația înseamnă resurse financiare, organizatorice, umane, de timp și energie blocate. O corporație are sute de avocați și personal administrativ dedicat care să se ocupe de birocrație, are forță financiară să suporte fiscalitatea ridicată, are capacitatea de a atrage bani din credite.

Birocrația și fiscalitatea afectează în primul rînd inițiativa, cei care vor să intre pe piață, și în al doilea rînd afacerile mici și medii deja existente. În fapt, marile businessuri și corporațiile sînt avantajate de restricțiile impuse de stat fiindcă acestea le elimină concurența potențială.

Fiscalitatea și birocrația păstrează status quo-ul și blochează concurența la marile businessuri și corporații, multe dintre ele aflate în relații privilegiate cu statul. Nu degeaba marii miliardari și marile corporații susțin stînga politică, socialismul, birocrația și fiscalitatea.

Am mai fi avut astăzi Microsoft, Apple, Amazon, Google sau Facebook dacă economia americană nu avea un grad ridicat de libertate? Ar fi avut forța aceste mici afaceri de garaj studențești să lupte împotriva giganților momentului, ca IBM, HP, Xerox sau Yahoo?

Este liberă piața în care noii veniți au accesul restricționat sau interzis?

Evident că piața nu e democratică și egalitaristă. Pentru a avea succes ai nevoie de capital, de resurse, de fler, de noroc, de știjnță. În unele domenii bariera de intrare pe piață e mai jos, pe altele e mai ridicată. Dar dacă mai vine și statul și impune bariere suplimentare și artificiale pe toate piețele, prin fiscalitate, birocrație și reglementare excesivă inhibă orice inițiativă, pietrifică piețele și, în timp, omoară orice concurență și chiar piața liberă.

Un vot cit o Toyota

La un salariu net de 1000 de lei statul primește 800 de lei. Adică 80%. Statul ia acești bani din buzunarul angajatului. La noi pesediștii, cred că Năstase, dacă nu mă înșel, au introdus o șmecherie contabilă, împărțirea, formală, a impozitării muncii, între angajator și angajat, ca să nu-și dea seama milioanele de salariați-votanți cît le ia statul din buzunar.

În realitate însă, banii aceștia sînt dați de angajat, nu de angajator.

Să presupunem că la angajare viitorul salariat cere 2000 de lei net. Așa se negociază la noi, salariul net, nu brut. Angajatorul este de acord să-i plătească angajatului, dar nu 2000 de lei, cum am fi tentați să credem, ci 3600 de lei. Fiindcă atît scoate angajatorul din buzunarul său pentru salariatul respectiv. Astfel, angajatorul e dispus să scoată 3600 de lei pentru respectivul angajat. Atît valorează pentru el, lunar, munca salariatului. Dar angajații, în covîrșitoarea lor majoritate, nu știu asta. ”M-am angajat, dar scîrțarul ăla de patron n-a vrut să-mi dea mai mult de 2000 de lei. Atît valorează munca mea? 2000 de lei? Ce dobitoc! Au dreptate domnii Ponta și Antonescu cînd vor să ia de la îmbuibații ăștia și să dea la popor!” Ce nu știe angajatul nostru sau nu vrea să știe e că domnii Ponta și Antonescu și domnul Rușanu, că e vedetă zilele astea, îi iau 1600 de lei din cei 3600 de lei pe care îi dă patronul. În patru ani salariatul respectiv, votantul domnilor Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu, le plătește domnilor Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu, numai din impozitarea muncii, fără să punem la socoteală TVA-ul și celelalte taxe și accize, fiți atenți, 76 800 de lei. Adică vreo 17 000 de euro. O Toyota Corolla Terra pe benzină, cu motor de 1.6 litri. Cadou pentru domnii Ponta și Antonescu și Șova și Rușanu și Boc și Blaga și Udrea și Băsescu și Iliescu și Tăriceanu și toți domnii și doamnele care se perindă și s-au perindat pe la putere. O Toyota pe ciclu electoral pe cap de salariat, doar din impozitarea muncii, atenție!

Într-adevăr, angajatorul e cel care plătește acei 1600 de lei, însă îi plătește din banii pe care i-ar fi dat angajatului. Sînt banii pe care patronul i-a pus deoparte pentru salariat. Dacă îi va da salariatului sau îi va da domnilor Ponta, Antonescu, Rușanu și care or mai fi, asta decid politicienii. Asta decid alegătorii care votează.

Dar hai să presupunem că angajatul nu va fi afectat de scăderea contribuțiilor sociale. Să zicem că el va fi mulțumit în continuare cu cei 2000 de lei. Așa va negocia el. Patronului îi rămîn astfel 1600 de lei. Bani dispus să-i cheltuie pe angajați. Cu 1600 de lei mai angajează încă un om. Să facem următorul calcul. Să presupunem că are 20 de angajați, cu un salariu net mediu de 2000 de lei. Adică 40 000 de lei care se duc în buzunarele angajaților și încă 32 000 de lei care se duc la stat. Să zicem că de la 1600 de lei contribuțiile sociale vor ajunge la 600 de lei, adică 30% din salariul net. În loc de 32 000 de lei, la stat se vor duce doar 12 000 de lei. Angajatorului îi rămîn 20 000 de lei. Dacă împărțim acești bani la noul salariu brut, cu contribuțiile scăzute, ne dă aproape opt noi angajați (20 000 : 2600). Din banii aconomisiți acesta poate angaja opt oameni. Sau poate investi în firmă, urmînd să se extindă și să angajeze mai mulți oameni peste patru luni sau un an sau trei ani. Asta da protecție socială!

Cine va avea de pierdut? Sistemele de protecție socială de stat și politicienii și funcționarii care le gestionează și decid către cine se duc acei bani plătiți de angajator din banii pe care i-ar fi dat angajatului sau cu care ar mai fi angajat pe cineva sau cu care ar fi dezvoltat firma urmînd să facă apoi noi angajări. Pierd politicienii corupți, pierd funcționarii corupți și incompetenți, pierd profitorii sistemelor de protecție socială. Nu mai discutăm despre sistemul de sănătate, o gaură neagră în care se duc banii asiguraților. E ca și cum ai depune bani direct în contul Mafiei.

Iar efectul benefic al unei afaceri nu e numai de a crea locuri de muncă ci și de asigura clienților produse și servicii cît mai bune. Mai departe, agregat, efectul se duce spre PIB, macroeconomie, prestigiu național, forță economică, forță politică și geopolitică.

PS. Bugetul asigurărilor la noi are un deficit de peste 3 miliarde de euro anual. Eficiența colectării e scăzută, nivelul extrem de ridicat al contribuțiilor îi îndeamnă pe români să găsească soluții alternative de evitare a contribuțiilor sociale, avem extrem de mulți pensionari, atîta timp cît în anii 90 pensionarea era de fapt un șomaj mascat (de aceea s-au practicat pensionările anticipate) iar sistemul este corupt și plin de găuri. Soluția nu poate veni peste noapte, însă cert e că cel mai mare inamic al creării locurilor de muncă e nivelul ridicat al contribuțiilor sociale.

PS2. Pentru sistemele de pensii scăderea natalității și dezintegrarea instituției familiei sînt cele mai mari probleme. În același timp, apariția schemelor de ajutor social public se numără printre motivele scăderii natalității și dezintegrării familiei, dar aceasta e deja o altă discuție.

Colectarea veniturilor la buget sau cum ne plingem ca statul nu ne fura eficient

Marea problemă a zilei, lunii, anului, deceniului și mileniului e reprezentată de veniturile la buget, de cît de mici sînt ele în comparație cu așteptările și de cît de proastă e colectarea veniturilor la buget. Tragedie! Statul nu e în stare să colecteze suficienți bani din buzunarul cetățenilor! Cît de groaznic!

Toți stîngiștii, și mai ales ăia care compun cu succes ”dreapta” românească sînt convinși că socialismul e o idee bună, prost aplicată sau, mai bine zis, aplicată de cine nu trebuie. Dacă ar fi aplicată de ei, ar funcționa genial. Dacă socialismul funcționează prost e fiindcă statul nu colectează suficient de strict și de profesionist banii la buget și nu îi cheltuie apoi cum trebuie. Dar acestea nu sînt tare structurale, consecințe ale lipsei de responsabilitate și motivație, ci accidente, întîmplări cauzate de lipsa de morală și profesionalism a celor ce compun statul acum. ”Dacă am fi noi la putere lucrurile ar merge perfect și socialismul ar funcționa, căci banii s-ar colecta mai eficient la buget și cheltuielile ar fi mai deștepte și folositoare.”

Sănătatea, educația, infrastructura, transporturile, energia, toate acestea nu funcționează bine nu fiindcă statul le administrează prost (din cauza lipsei de responsabilitate și motivație). Nu. Ele nu funcționează fiindcă sînt subfinanțate. Fiindcă nu se bagă destui bani în ele. Fiindcă nu se colectează eficient veniturile la buget. Fiindcă nu se iau bani destui de la cetățeni. Asta înseamnă colectarea veniturilor la buget: băgatul mîinii în buzunarul cetățenilor. Toată lumea se plînge că statul nu fură eficient banii cetățenilor. Eu zic că ar trebui să ne bucurăm.

Dacă nu putem spera la un stat minimal (și nu putem spera, fiindcă la noi nu există absolut nicio forță politică dispusă să susțină capitalismul, libertatea, inițiativa privată, drepturile cetățenilor și limitarea implicării statului în societate), să sperăm măcar în incompetența statului. Nu e cea mai bună situație, însă e mai bine decît să avem un stat care să-și facă datoria de stat cvasitotalitar cu abnegație, competență și eficiență. Bine, reglementările stufoase și confuze, degrabă interpretabile în favoarea statului și împotriva cetățeanului, induc cetățeanului o stare de nesiguranță și dependență de stat, iar statului îi dau puteri arbitrare. ”Dacă vrem să te înfundăm, găsim noi ceva și te înfundăm.” În același timp, arbitrariul în aplicarea reglementărilor duce la concurență neloială și distorsiunea pieței (sînt sigur că nu distorsiunea e cuvîntul, dar mă chinuie un lapsus de senilitate și n-am pe cine să întreb la ora asta). Deși și aici e de discutat. Statul oricum distorsionează toate piețele prin tot felul de restricții, reglementări, licențieri etc. Cît de tratament inegal și nedrept, statul oricum îl aplică cetățenilor prin impozitarea progresivă (și chiar prin flat tax), prin contribuții pe care le plătesc doar anumite categorii de cetățeni, prin redistribuirea banilor și, în general, tot ce înseamnă inginerie socială.

Colectarea eficientă a veniturilor la buget nu aduce nimic bun. Domeniile administrate de stat vor funcționa la fel de prost, însă funcționărimea statului va avea mai mulți bani de spart pe mînă, iar în buzunarele contribuabililor vor rămîne mai puțini bani.

Cînd politicienii, jurnaliștii, oengiștii, propagandiștii și activiștii vă vor spune că soluția este stoparea evaziunii fiscale și o mai eficientă colectare a veniturilor la buget, nu-i credeți și trimiteți-i acolo unde merită, la origini și în marja de eroare electorală.  ”Ăștia sînt proști. Noi vom face și vom drege și aia și ailaltă și ailaltă fără să creștem taxele. Nu. Vom stopa evaziunea fiscală și vom colecta mai eficient veniturile la buget. Iată că nu vorbim prostii, avem surse de finanțare pentru toate tîmpeniile populiste și socialiste care ne trec prin cap”. Sursele de finanțare sînt contribuabilii, lor li se va băga mîna mai adînc în buzunar și cuțitul mai apăsat pe jugulară. Fiindcă asta înseamnă stoparea evaziunii fiscale și o colectare mai eficientă a veniturilor bugetare. Evaziunea fiscală o fac contribuabilii. Colectarea veniturilor la buget se face din buzunarele contribuabililor. Statul nu are alte surse de finanțare decît buzunarul cetățeanului, fie că se finanțează din împrumuturi sau inflație. Împrumuturile și inflația sînt plătite tot de contribuabili.

Dacă politicienii promit cheltuieli mai mari și venituri mai mari din stoparea evaziunii fiscale și o mai eficientă colectare a veniturilor la bugetul de stat și nu reușesc, vor crește taxele. Problema e că vor plăti mai mult fraierii care plătesc de obicei, iar veniturile la buget tot nu vor crește. Vor muri afaceri, vor dispărea locuri de muncă, vor sărăci sute de mii de oameni, vor pleca la dracu în praznic sau unde văd cu ochii, însă veniturile la bugetul de stat nu vor crește. Și chiar dacă vor crește, nu va fi niciun bine. Statul va avea mai mulți bani la dispoziție să-i administreze prost și va căpăta mai multă îndrăzneală. Mai mulți bani la buget înseamnă că statul va avea mai multă putere, va fi încurajat să se implice mai mult în mai multe domenii, va sufoca tot mai mult societatea și libertățile cetățeanului.

Nu așteptați de la politicieni promisiuni, proiecte, inițiative, soluții și mai multe cheltuieli bugetare, stoparea evaziunii și o mai eficientă colectare a veniturilor la buget. Soluțiile sînt altele. Soluțiile sînt libertatea economică, capitalismul și proprietatea privată. Votați politicienii care vă promit mai multă libertate, mai mult capitalism, cheltuieli bugetare cît mai mici și venituri bugetare cît mai mici. Adică cît mai puțini bani în buzunarul lor și al funcționarilor și cît mai mulți bani în buzunarele contribuabililor, la dispoziția inițiativei private.

Orice promisiune, proiect, inițiativă a unui politician sau funcționar înseamnă mai mulți bani furați din buzunarul cetățeanului (care e din ce în ce mai mult contribuabil și din ce în ce mai puțin cetățean) și investiți în creșterea puterii statului.

Cota unica vs cota progresiva se intoarce

Acum şase luni scriam  „Despre cota unică. O insulă de egalitate într-o mare de libertate.”  La o săptămînă şi ceva după articol, dar fără legătură cu articolul :), am primit oferta lui Sebastian Lăzăroiu de a-i fi consilier la Ministerul Muncii şi astfel n-am mai apucat să scriu şi partea a doua.

Principalul contra-argument „de dreapta” la articolul meu era acela că e preferabilă o cotă progresivă mai mică unei cote unice mai mari.  Bogdan Glăvan scria atunci: „Dar tot nu sunt convins. Prefer oricând să trăiesc cu o impozitare progresivă de la 1% la 3% sau, de ce nu, chiar de la 8% la 16% decât cu o cotă unică de 90% sau, de ce nu, chiar și 16%.” Foarte adevărat. La prima vedere.

Hai să luăm premisele de la care pornesc cele două tipuri de taxare:

  1.  Cota unică (flat tax): plăteşti direct proporţional cu ce cîştigi. Gigel cîştigă de două ori mai mult decît Vasilică, plăteşte impozit de două ori mai mare. Raportul e acelaşi în ceea ce priveşte banii rămaşi în buzunarele lui Gigel şi Vasilică. După ce-şi plăteşte impozitele Gigel rămîne cu de două ori mai mulţi bani decît Vasilică, raport identic cu cel de dinainte să intervină statul. Cu alte cuvinte, statul nu schimbă raportul dintre averile cetăţenilor săi.
  2. Cota progresivă: cu cît cîştigi mai mult, cu atît plăteşti statului un procent mai mare din ce cîştigi. De obicei, astfel de impozitare e în praguri. 18%, 23% şi 40% mi se pare că erau cotele pe timpul lui Adrian Năstase, înainte de introducerea cotei unice. Nu mai ţin minte pragurile, de la cît la cît te încadrai în categoria celor care trebuie să plătească 18%, de la cît la cît în categoria celor care trebuie să plătească 23% şi aşa mai departe. Astfel, dacă Gigel cîştigă de două ori cît Vasilică, poate plăti un impozit de trei ori mai mare, dacă a depăşit nu ştiu ce prag stabilit de stat şi a trecut de la categoria chiaburoilor la cea a burghezuţilor, spre deosebire de Vasilică, care e la chiaburici sau chiar la sărăcani. Ce se întîmplă însă cu banii rămaşi după ce statul îşi ia impozitul, ce se întîmplă cu raportul dintre averile împricinaţilor? Păi tinde să se egalizeze, aia se întîmplă. Diferenţele tind să se estompeze. Dacă înainte de plata impozitelor Gigel era cu 40% mai bogat decît Vasilică, după plată Gigel rămîne cu 30% sau cu 20% mai bogat decît Vasilică. Sau dacă Gigel avea cu 10% mai mult decît Vasilică, după intervenţia statului se poate întîmpla ca averile celor doi să rămînă egale.

În cazul cotei progresive statul are pretenţia de a egaliza averile supuşilor, de a estompa diferenţele dintre ei. Visul de aur al cotei progresive este egalitatea. Şi mai mult decît atît, cota progresivă nu porneşte doar de la premisa că oamenii trebuie să fie egali în avere, indiferent dacă sînt sau nu egali în aptitudini, energie, voinţă, circumstanţe şi hazard, porneşte şi de la premisa că statul e singurul care poate şi trebuie să încerce să anuleze aceste diferenţe. Statul maximal, care face dreptate şi inginerii sociale, şi cota progresivă au ieşit din acelaşi ou.

Cota unică strînge bani pentru a face posibilă funcţionarea statului fără a interveni în raporturile dintre averile subiecţilor săi, cota progresivă face inginerie socială şi are pretenţia de a reorganiza societatea pe baze mai egale, vorba poetului. Cota unică nu se îngrijeşte de banii rămaşi în buzunarele poporenilor, de cît i-a rămas şi cui, cota progresivă e foarte atentă la cît i-a rămas şi cui, la raportul dintre buzunarul lui Gigel şi buzunarul lui Vasilică. În primul caz, statul îşi ia partea, în al doilea caz îşi ia partea dar are pretenţia să facă şi dreptate şi egalitate socială.

Cei care susţin cota progresivă consideră că statul trebuie să stabilească merite şi să împartă dreptate socială.

Cota unică porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi stă stea în banca lui, cota progresivă porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi să împartă dreptate şi egalitate socială. Care-i dreapta şi care-i stînga? Care-i statul cu comportament minimal şi care-i statul cu pretenţii maximale? Se poate un stat cu comportament minimal să ceară impozit unic de 90% şi un stat cu pretenţii maximale să ceară impozit progresiv de 1% şi 3%?

Sau putem alege să-i credem pe Iliescu, Năstase, Ponta, Antonescu şi Vosganian.

click pentru rezoluţia maximă

Poate că aici, pe primii metri, nu e mare diferenţă între cele două drumuri, dar la capătul lor diferenţa e enormă, poate că este cea dintre statul hoţ şi statul tiranic, între Imperiul Otoman şi cel Sovietic, între cel care îţi vrea banii şi cel care îţi vrea conştiinţa.

Despre cota unica. O insula de egalitate intr-o mare de libertate.

Cinci studenţi se decid să strîngă bani pentru a pleca împreună la munte. Să-i numim inteligentul, norocosul, muncitorul, ghinionistul şi puturosul. Primul cîştigă 4 000 de lei dintr-un proiect IT pe care-l face într-o săptămînă, al doilea primeşte 3 000 de lei de la părinţi, al treilea nu-şi găseşte de lucru decît ca ospătar şi cîştigă 1 500 de lei după o lună de muncă, al patrulea se îmbolnăveşte şi nu poate munci decît cinci zile, pentru care cîştigă 500 de lei iar cel de-al cincilea e genul care nu se poate trezi dimineaţa şi nici nu poate munci vara, cînd e atît de frumos afară dar reuşeşte să strîngă de ici, de colo, 300 de lei.

În ziua plecării studenţii noştri se întîlnesc şi decid să pună o parte din bani într-un fond comun, pentru cazare, transport şi masă, urmînd ca fiecare să-şi păstreze o parte din banii cîştigaţi pentru cheltuieli personale, „private”, să le zicem. Astfel, după calculul lor, cazarea, masa şi transportul fac împreună circa 3 000 de lei. Toţi vor beneficia în mod egal de fondul comun, de masă, cazare şi transport.

Au 3 variante în care pot decide cum participă fiecare la fondul comun:

a) Fiecare participă cu o sumă fixă, adică cu 600 de lei. Primilor doi le convine, fiindcă după ce contribuie la fondul comun le rămîn suficienţi bani şi pentru cheltuielile „private”. Astfel, dacă primul ar contribui cu 15% din banii săi iar al doilea cu 20%, cel de-al treilea ar fi nevoit să contribuie cu 40% din banii săi, rămînîndu-i puţin peste jumătate pentru alte cheltuieli. Nu mai vorbim de ceilalţi doi, al patrulea şi al cincilea, care chiar nu-şi pot permite să participe la fondul comun, ceea ce înseamnă că vor fi eliminaţi din povestea noastră şi vor rămîne acasă. Dacă despre al cincilea putem spune c-o merită din plin (deşi, la urma urmei, parcă şi el ar merita totuşi o a doua şansă), de al patrulea ne pare sincer rău, fiindcă, s-o spunem p-aia dreaptă, omul n-a avut nicio vină, a avut doar ghinion să se îmbolnăvească într-un moment nepotrivit iar atunci cînd a avut posibilitatea, a muncit. Rău ne pare şi pentru cel de-al treilea. N-a avut norocul să fie inteligent ca primul sau să aibă părinţi bogaţi ca cel de-al doilea însă s-a luptat să-şi găsească de lucru şi a muncit din greu o lună întreagă. Iar dacă pentru primii doi contribuţia la fondul comun de cazare, masă şi transport abia se simte, pentru el reprezintă aproape jumătate din banii munciţi. Această variantă o putem numi „cît dai, atît primeşti”. În fapt, în acest caz, stabilirea unui fond comun ar fi inutilă.

b) Cei cinci contribuie cu acelaşi procent, egal pentru toată lumea. Astfel, prietenii noştri au decis ca fiecare să contribuie cu 30% din banii cîştigaţi în luna de dinaintea plecării. Primul contribuie cu 1 200 de lei, al doilea cu 900 de lei, al treilea cu 450 de lei, al patrulea cu 150 de lei iar ultimul cu 90 de lei. Astfel, dacă al doilea a cîştigat de două ori mai mult decît al treilea, va contribui cu de două ori mai mulţi bani la fondul comun iar dacă primul a cîştigat de 8 ori mai mult decît al patrulea, va contribui cu de 8 ori mai mulţi bani. Sau, dacă privim din punctul de vedere al banilor rămaşi, raportul dintre prietenii noştri rămîne acelaşi, şi după ce contribuie. Astfel, primului îi rămîn 2 800  de lei, de 8 ori mai mult decît celui de-al patrulea, căruia îi rămîn 350 de lei. În acest caz, al cotei unice, să-i zicem (ideea mi-a venit acum, pe loc – sună bine cotă unică, nu?) pe de o parte toţi cei cinci au parte de o vacanţă la munte, nimeni nu rămîne acasă şi toţi au parte de cazare, masă şi transport în mod egal iar pe de altă parte, fiecare se distrează, are bani de cheltuială, proporţional cu cît merită, cu cît a cîştigat în luna de dinaintea plecării. Avem totuşi o strîngere de inimă pentru cel de-al patrulea, cel care a avut ghinionul să se îmbolnăvească şi ne cam enervează cheful de distracţie al celui de-al doilea, cel care n-a muncit deloc dar a avut bani de la părinţi. Însă ne bucurăm că ceilalţi au primit exact ce au meritat, primul pentru ştiinţă, al treilea pentru muncă şi ultimul pentru lene. Această variantă de contribuţie pune accentul pe merit, fără a neglija însă nevoile minimale ale fiecăruia. O insulă de egalitate într-o mare de libertate, cu alte cuvinte.

c) Cu cît unul dintre studenţii noştri cîştigă mai mulţi bani, cu atît procentul cu care va participa la fondul comun va fi mai mare. Astfel, se stabilesc mai multe plafoane: cine cîştigă pînă în 1 000 de lei, contribuie cu 10%, cine cîştigă între 1 000 şi 2 000, cu 20%, între 2 000 şi 3 000, cu 30%, între 3 000 şi 4 000, cu 40%, peste 4 000, cu 50%. În acest caz, primul contribuie cu 2 000 de lei, al doilea cu 1 200 de lei, al treilea cu 300 de lei, al patrulea cu 50 de lei şi al cincilea cu 30 de lei. Putem remarca, că deşi al doilea a cîştigat dublu faţă de al treilea, va contribui la fondul comun cu o sumă de aproape 7  ori mai mare. În acest caz, ca şi în cel de-al doilea, toţi prietenii noştri au parte de munte şi beneficiază de cazare, masă şi transport în mod egal.  Ideea, în această variantă, e ca subiecţii noştri să rămînă în propriul buzunar cu sume de bani relativ egale, nu numai să beneficieze în mod egal de cazare, masă şi transport ci şi de banii pentru cheltuieli „private”. Această variantă pune accentul pe egalitate, îi recompensează pe cei care cîştigă mai puţin şi îi pedepseşte pe cei care cîştigă mai mult, pentru a-i aduce pe toţi la acelaşi nivel. Fiindcă toţi avem nevoie de distracţie şi „alte cheltuieli” în mod egal, ca oameni ce sîntem. Inteligentul va fi pedepsit pentru inteligenţă, norocosul pentru noroc şi muncitorul pentru muncă şi sumele de bani de cheltuială care le vor rămîne nu vor fi proporţionale cu cît a cîştigat fiecare, ci vor tinde să fie relativ egale pentru toţi.

Această variantă, a cotei progresive, nu doar taie un drum printre curţile sătenilor, încearcă să-l taie în aşa fel încît să le egalizeze parcelele. Taie în aşa fel încît la final, cînd drumul e gata, toţi sătenii să aibă terenuri egale. Iar în prezenţa egalităţii absolute, libertatea îşi pierde sensul. Fiindcă  inegalitatea însăşi e rezultatul libertăţii (dar nu numai al libertăţii, ci şi al hazardului sau nedreptăţii – problema e că atunci cînd încerci să tai capetele nedreptăţii şi hazardului, îţi moare balaurul de tot). Iar încercarea de a o anula pe prima este, în fapt, încercarea de a o anula pe cea de-a doua. Iar de la egalitate la devălmăşie nu e decît o jumătate de pas. Terenurile ţăranilor erau rezultatul libertăţii, odată transformate în parcele identice, nu mai spun nimic despre libertatea stăpînilor lor. E ca şi cum, într-o cursă atletică, ai opri concurenţii din 50 în 50 de metri şi i-ai pune de fiecare dată să reia cursa de pe poziţii egale. În acest caz, din libertatea de a alerga nu rămîne decît efortul de a alerga. Efort care va fi din ce în ce mai mic, fiindcă nu merită, atîta timp cît rezultatul e acelaşi. Iar foştii atleţi se vor transforma în animale de povară, puse să alerge sub ameninţarea biciului.

Şi uite aşa, ajungem la varianta extremă, în care toţi banii cîştigaţi de studenţi se duc într-un fond comun, utilizat în mod egal de toţi (aţi ghicit, asta-i varianta comunistă). Dacă vă veţi uita atent, veţi vedea că varianta c) nu e decît varianta „imperfectă” a acesteia, e varianta de circumstanţă, care visează în secret la ideal, care merge pe burtă şi care deocamdată trebuie să ţină seama de contextul istorico-spiritual şi cultural. Cînd progresul spiritual o va permite, cînd spiritul uman va fi copt şi cînd prostimea va fi pregătită pentru o nouă treaptă a evoluţiei,  atunci se va trece la varianta perfectă, ideală, extremă, la varianta „unul pentru toţi, ura şi la gară, ce-am avut şi ce-am pierdut”. Ah, vorbesc ca-n 1917 primăvara, de frică să nu zică ăştia că o dau cu anticomunismul şi crimele comunismului.