Posts Tagged → decembrie 1989

Din 21 decembrie 2014 America e dusmanul?

Cu un sfert de secol în urmă, România a aflat de la Europa Libera că Timişoara s-a ridicat împotriva comunismului. Nu, pe atunci nu existau Facebook, Twitter, email. Şi nici telefonie mobilă. Telefonul fix era, pentru foarte mulţi români, un vis de neatins. La Timişoara se murea şi România nu ştia. Din întreaga zonă, nu doar din Timişoara, nu puteai telefona, de pildă, la Bucureşti, aşa, ca particular. Normal, comuniştii controlau comunicaţiile. De la Europa Liberă, însă, românii au aflat că fraţii lor timişoreni fuseseră ucişi cu bestialitate de propria lor armată, de propria lor miliţie, de propriile lor servicii de securitate, la ordinul lui Ceauşescu.

Au mai aflat românii şi că Timişoara se răzvrătise în masă împotriva comunismului:  grevă generală, revoltă totală. De altundeva, n-aveau de unde afla, decît de la posturile occidentale de radio, iar Europa Liberă avea o audienţă uriaşă. Şi aşa, aflînd, revolta s-a extins. Pînă la Bucureşti. Fără Bucureşti, jertfa Timişoarei ar fi fost degeaba. Şi a urmat jertfa Bucureştiului, începînd din 21 decembrie 1989. Armata, miliţia, serviciile de securitate comuniste au tras în Piaţa Universităţii, la Dalles, la Romană. Au ucis. Şi-au asasinat compatrioţii. Pe cine n-au omorît, au arestat. I-au bătut, i-au torturat, bărbaţi, femei, copii. A doua zi, la şase zile după ce se ridicase Timişoara, Bucureştiul a ieşit în stradă şi România a scăpat de Ceauşescu.

Asociaţia 21 Decembrie 1989 a reuşit, cu eforturi mari, să comemoreze absolut emoţionant eroii de-acum un sfert de secol. În balconul Universităţii, pe care tot cei de la 21 Decembrie l-au deschis în primăvara lui 1990, dînd naştere Fenomenului Piaţa Universităţii, au fost arborate patru drapele. Al României, al Uniunii Europene, al NATO şi al Statelor Unite ale Americii. Fiindcă la asta au visat, acum un sfert de secol, cei care au cutezat să iasă în stradă împotriva comunismului, înfruntînd gloanţele: la locul României în Lumea Liberă, nu în paradisul sovietic. Iar Lumea Liberă înseamnă America, NATO, UE.

Cei care cred că fără America am fi fost azi liberi şi-am fi ajuns în NATO şi în UE habar n-au de istoria acelor vremuri. Pentru că nu vor să aibă habar de adevăr. După cum nu vor să ştie nici de istoria acestor vremuri. Se vor bucura să afle că tovarăşi de-ai lor de idei au fost prezenţi la comemorarea victimelor masacrului comunist din 21 decembrie 1989. Unde au afirmat, cu tărie, că doar Putin va salva România, că America e diavolul iar capitalismul e iadul. Am fost acolo, i-am văzut, i-am auzit. Vorbeau cu mînie. Mînia lor se focaliza pe un steag american, fluturat în mulţime, ca un ecou la cel arborat în balconul Universităţii.

În balcon erau la microfon oameni care, acum un sfert de secol, i-au înfruntat cu mîinile goale pe asasinii comunişti în Piaţa Universităţii, la Baricada de la Inter, la Dalles, la Romană, şi au scăpat cu viaţă. În piaţă, era înjurată America şi era atacată cea care, înfăşurată în drapelul României, flutura drapelul Americii. Atacată fizic. S-au năpustit pe o femeie, cu brutalitate, din spate, să-i smulgă steagul, ca să facă să dispară simbolul “satanei capitaliste.” Cei din jur au sărit s-o apere. Anca Cernea e medic şi jurnalist, iar tatăl, bunicul, mama şi bunica ei au fost încarceraţi politic de comunişti, suferind ani cumpliţi de detenţie. După o pauză de elan, au venit şi jandarmii, reuşind să îi rezolve, cu dispozitivul lor sofisticat, pe atacatori: n-au prins niciunul. Drapelul american a rămas, însă, la posesoare. De aceea, jandarmii i-au cerut să plece ea cu steagul, ca să fie bine, să nu fie rău. Cererea a fost declinată.

În cursul comemorării de dumincă, 21 decembrie 2014, unul din momentele emoţionante de care vă spuneam a fost “Baricada Memoriei.” O vedeţi în imaginea surprinsă de Marius Stan, de la Miliţia Spirituală. Memoria trebuie să reţină adevărul, nu? Acum un sfert de secol, comunismul, nu capitalismul a asasinat la Timişoara, la Bucureşti, la Sibiu, Cluj şi în alte oraşe. Acum un sfert de secol, românii care au avut curajul să înfrunte gloanţele s-au revoltat împotriva comunismului, adus în România de la Moscova. Acolo unde domneşte, azi, Putin. Fără politica excepţională, clar anticomunistă, a preşedintelui american Ronald Reagan, Gorbaciov n-ar fi fost obligat să destrame Imperiul Sovietic. Fără America, România n-ar fi fost liberă, în 1989. Şi n-ar fi ajuns în NATO şi în UE. Căci fără America, NATO şi UE  n-ar fi existat,   America le-a creat. Acum un sfert de secol, românii au aflat de la postul american de radio Europa Liberă că Timişoara s-a ridicat împotriva comunismului, iar fraţii lor sînt măcelăriţi de asasinii lui Ceauşescu pentru că vor libertate. Din 21 decembrie 2014 nu mai e voie cu steagul Americii în Piaţa Universităţii din Bucureşti? Din 21 decembrie 2014 America e duşmanul? Spuneţi.

Foto: Marius Stan

baricada

Kamikaze

Poporul meu…

Se însera, ningea. Dar nu era vreo stihie. Era, în schimb, pustiu. Spre Intercontinental, o tribună abandonată, în mijlocul bulevardului. Am urcat treptele pînă pe platformă. Eram singuri, soţia mea şi cu mine, uitîndu-ne la Piaţa pustie, sub ninsoare. Nimeni spre Dalles, nimeni nici spre Colţea. Pe trotuare, se mai strecura cîte un trecător. Dar în Piaţă nu era nimeni. În urmă cu un an, aici îi împuşcaseră. După căderea serii. După ce “se întunericise”. Trecuse de-abia un an, iar Piaţa era părăsită. Poporul meu era acasă. Poporul meu avea altă treaba. Poporul meu n-avea chef să-şi amintească. Poporul meu îi uitase pe cei care îi plătiseră cu sînge libertatea. Poporul meu trecuse peste ei, trecuse mai departe, trecuse la loc.

Atunci m-am supărat pe poporul meu. Nu l-am înjurat. Nu l-am făcut idiot. Nu l-am blestemat. M-am supărat, doar. Fiindcă n-a vrut să fie liber. A preferat să se vîndă. Ieftin. Mizerabil. Era carne, era unt, era “Kent” la tutungerie, era program la televizor toată ziua, era băutură toată noaptea la non-stop, erau banane şi portocale, băgaseră şi căldură în calorifere. Era de nu se poate. Era de stat deoparte. Erau tot comuniştii la putere, numai că îşi ziceau democraţi. Şi poporul meu a hotărît să rămînă cu ei. Ziceţi ca n-a fost Revoluţie în decembrie ’89? Evident că a fost.

16-22, ei au tras în noi…

Toate revoluţiile se întorc de unde au plecat. Doar că a noastră s-a întors imediat. Pe 22 decembrie, seara, la cîteva ore după ce fugise Ceaşcă, şi în balcon la C.C. apăruse Iliescu şi au început să tragă iar. Atît a durat. Cîteva ore, pînă au început să tragă iar. “Teroriştii”. Deci trebuia să ne salveze cineva, corect? La o zi după ce oamenii aduşi de Ceauşescu în faţă la C.C. n-au vrut să stea la locurile lor, cum ceruse Cîrmaciul, poporul meu a trecut la locul lui, acceptînd să fie salvat de Ion Iliescu. La o zi după ce PCR, cu Ceauşescu în frunte, a ordonat masacrul de la Universitate, Dalles, Romană, noul PCR, rebotezat Frontul Salvării Naţionale, şi-a asigurat domnia pentru încă o generaţie. După un an, Piaţa Universităţii era pustie, sub ninsoare.

Puteam să mă supăr mai devreme. De la respingerea, prin durut în cot, a “Proclamaţiei de la Timişoara”. De la “Noi muncim/ Nu gîndim!”, sau “IMGB/ Face ordine!”, sau “Iliescu te votăm, îţi votăm tot neamu’/ Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!” De la alegerile din Duminica Orbului, 20 mai ‘90, Iliescu victorios cu 85%. De la mineriada din iunie ’90. Caci nu mai era loc de nici o iluzie. Nu poporul meu a dărîmat comunismul lui Ceauşescu. L-a dărîmat o infimă minoritate, care a avut curajul să înfrunte gloanţele, pentru libertate. Poporul, cînd a aflat, n-a ieşit în stradă decît în cîteva oraşe, unde au murit eroii. Apoi, poporul a votat pentru comunismul lui Iliescu. Logic: Recuperare, Recondiţionare, Refolosire! “Cei trei R”. Nu? Alegerile din 20 mai 1990 au spus tot: doar 15% din poporul meu a vrut să scape de comunism. Doar 15% a vrut viitorul, nu trecutul reambalat. Doar 15% au înţeles ce va urma. Şi-au spus-o. Şi-au încercat. Şi degeaba.

16-22, trag şi azi în noi…

Totuşi, am sperat. După anul acela de minciună, de manipulări sinistre, de barbarie, am sperat că există o limită. Că măcar atunci cînd se împlinea un an de cînd au fost asasinaţi, în stradă, fraţii lor care au cutezat mai mult decît ei, pentru ca să avem, cu toţii, mai mult decît fericirea servituţii, mai mult decît paradisul lagărului socialist, oamenii se vor trezi. De ruşine. Şi vor veni să aprindă o lumînare. Ca un popor demn. Ca un popor mîndru de eroii lui. Chiar dacă ninge. Chiar dacă sînt de făcut cumpărături de Crăciun. Chiar dacă sînt chestii la televizor. Să fie împreună. Acolo unde au murit fraţii lor. Dacă nici asta nu ne adună, atunci?…  Ne-am întîlnit cu un băiat pe care îl ştiam de la demonstraţia-maraton din primăvară, cînd veneam zilnic în Piaţa Universităţii. Am schimbat cîteva vorbe. Aveam lumînări. Le-am aprins la Troiţă, ne-am chinuit să le apărăm cu nişte hîrtii de prin buzunare. Am revenit peste o oră. Şi peste două. Era tot pustiu. Am plecat.

De-atunci, supărarea s-a risipit. Nu mă mai gîndesc la procentaje. O fi tot 15%, n-o fi? A rămas doar mîhnirea. Adîncă, deloc risipită. După 25 de ani, poporul meu tot ezită, tot nu crede. Că alta e calea. Iar cei care ar trebui să-l lumineze rămîn îngrijoraţi de soarta stîngii “adevărate”, a socialismului “adevărat” (nu vă supăraţi, de unde luaţi adevărul acela, din ce carte?), adică bun. Indispensabil. Trag tare, articol după articol, declaraţie după declaraţie, nu cumva să uităm că e indispensabil. A fost, între timp, Duminica Românilor, cînd mare parte din poporul meu a ieşit la vot şi-a oprit un dezastru. Mulţi “luminători” zic: “Ne-a trecut glonţul pe la ureche!” Poate nu ştiu ce înseamnă să-ţi treacă, fizic, glonţul pe la ureche. Poate nu ştiu ce înseamnă să-l vezi cum se înfige în zid, sau în asfalt, nu în tine. Poate nu ştiu că aceeaşi mafie roşie care a ucis atunci e la putere şi azi în România. Poate nu ştiu împotriva cui au votat, pe 16 noiembrie 2014. Naiba ştie. Ce ştiu eu este că merg să aprind o lumînare şi după 25 de ani, pe 21 decembrie. Tot aşa, seara. Poporul meu? E treaba lui.

Kamikaze