Sa ne detonam trecutul, tovarasi!

Mi se pare că trăim într-un miraj diversionist. Toată lumea vorbește despre Traian Băsescu. Primii trei președinți ai României postcomuniste au fost, pe rând, făcuți praf. Nu vorbim despre oameni perfecți, ci doar de niște lideri aleși democratic.

Nu mi-a plăcut nimic din mandatele dlui Iliescu, dar mă duce mintea să văd măcar că ar fi putut face încă și mai mult rău decât a făcut, condiționat fiind, ca orice om politic, de propria experiență, de opțiunile sale, dar și de contextul social intern: a fost ales (cel puțin în 1990) cu 86% din voturile românilor! Al doilea său mandat a fost, în comparație cu primul, de-a dreptul decent.

L-am votat entuziast pe dl Emil Constantinescu și am recunoscut apoi că mi-am pus speranțe prea mari în domnia sa, dar asta nu mă determină să-i demolez mandatul: a fost primul lider necomunist al României, ne-a apropiat de NATO și a reparat găurile bugetare produse în marele jaf de până în 1996 (nu e ușor să guvernezi o țară aflată în pragul insolvenței). A respectat foștii deținuți politici și s-a înconjurat cu mulți oameni de valoare.

În cazul domnului Băsescu, e clar că a desființa retoric tot ce a făcut ca șef de stat e o probă de orbire, dacă nu de rea voință. Și domnia sa a fost ales democratic, în două rânduri. Nu a aterizat la Cotroceni din neant. Oricum, mandatele sale aparțin istoriei și vor fi evaluate cu limpezime, de către istoricii români onești.

Evident, aș fi preferat ca, la încheierea acestor mandate, domnul Traian Băsescu să nu-și mai continue activitatea politică. Ar fi putut mai ușor să-și apere bilanțul prezidențial și să intervină, deasupra tumultului partizan, în chestiunile realmente importante pentru România. În același timp, fiecare om e liber să facă alegerile dorite. Iar domnul Traian Băsescu nu mai este președintele României de doi ani. Cred că suntem pe o pistă falsă vorbind – pro sau contra- despre domnia sa, ca și cum ar exercita încă suprema magistratură a statului.

Nu susțin, în concluzie, că nu ar trebui să ne criticăm foștii președinți. Dar a-i arunca pe toți trei, cu tot ce au făcut în 24 de ani, la gunoi, înseamnă a recunoaște că am eșuat, că suntem o națiune care și-a ratat țintele și bâjbâie în ură de sine.

(Foto: adevarul.ro)

Ion Iliescu, inculpat penal. Filmul Mineriadei 1990

La trei zile după Congresul PSD, cînd s-a trezit – la propriu – comemorînd, împreună cu toată sala, victimele mineriadelor, Ion Iliescu, de trei ori fost președinte postdecembrist al României, a fost astăzi, 21 octombrie, pus sub acuzare pentru infracțiuni împotriva umanității,

Din Comunicatul oficial al Parchetului General:

Ca urmare a ordonanţei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de infirmare a soluţiei şi confirmare a ordonanţei de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorii militari continuă ancheta în dosarul nr. 47/P/2014 privind evenimentele din 13-15 iunie 1990.

Prin ordonanţa nr. 47/P/2014 din data de 16 octombrie 2015, procurorii militari au dispus schimbarea încadrării juridice şi efectuarea în continuare a urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii contra umanităţii prev. de art. 439 alin. 1 lit. a, g şi j din Codul penal constând în reprimarea violentă a manifestaţiei din Piaţa Universităţii, din dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, soldată cu decesul a patru persoane şi rănirea prin împuşcare a altor trei, precum şi vătămarea corporală şi lipsirea de libertate a aprox. 1.000 de persoane în zilele de 14 şi 15 iunie 1990, ca urmare a atacului violent declanşat de către muncitori din unele centre industriale şi bazine carbonifere din ţară. – Hotnews

Să ne amintim, cu această ocazie:

1. Că dosarul Mineriadei a fost redeschis în martie anul acesta, ca urmare a admiterii, de către ÎCCJ, a cererii Parchetului General, survenită ca urmare a deciziei CEDO din 17 septembrie 2014, prin care statul român a fost obligat să facă dreptate victimelor crimelor și infracțiunilor umanității;

2. Că pentru adoptarea Legii 27/2012 – pentru modificarea și completarea Codului Penal al României și a Legii 286/2009 privind Codul Penal – privind înlăturarea prescripției în cazul infracțiunilor de crimă împotriva umanității s-au luptat cei care au și scris-o, Monica Macovei și Sever Voinescu;

3. Ce s-a întîmplat atunci. Atunci, în iunie 1990. Mai jos, cel mai bun și complet film al evenimentelor, o datorie morală a noastră de a nu da uitării unul din cele mai importante și mai grave momente din istoria recentă, prin trecerea timpului. O datorie de a ține trează memoria istorică, prin proiectarea evenimentelor tuturor celor care nu știu sau cărora nu le este clar ce s-a petrecut atunci. Astfel încît, printre altele, să nu se mai întîmple ca la o televiziune să fie întrebată una dintre victimele de atunci, figură-emblemă a Pieței Universității 1990, dacă a participat la evenimente. Oana Zamfir în dialog cu Marian Munteanu, astăzi, la DIGI24, detalii aici.

Personal, fără să fi suferit fizic, m-am chinuit să-l urăsc pe Ion Iliescu pentru tot ce a reprezentat și a făcut. N-am reușit. I-a scăpat, în acest fel, încă o victimă.

Filmul, acum:

(Foto: reporterntv.ro)

13 -14. Dupa 25 de ani.

Apelurile la forţele responsabile.

Ion Iliescu, preşedintele României, 13 iunie 1990.

Victor Ponta, prim-ministru, deputat în Parlamentul României, preşedinte PSD. 8 iunie 2015:

„Vreau sa va rog sa facem un apel foarte hotarat la responsabilitate catre cei din PNL-PDL. Cred ca intr-o democratie lucrurile nu se transeaza in strada, prin forta. Si nu vreau sa fim pusi in aceasta situatie. Am inteles ca ei aduc 1.000 de oameni, noi putem aduce 10.000. Daca ei pot sa aduca 10.000, noi putem aduce 100.000, dar cred ca este cea mai mare greseala pe care poate sa o faca Romania in acest moment.

Fac un apel la ultimul dram de minte pe care sper ca il mai au dl Blaga si dna Gorghiu, sa inteleaga ca nu poti sa dai foc unei tari si ca ne vom adresa procurorului general al Romaniei cu sesizare penala pentru savarsirea infractiunii prevazute de art. 397 alin. (2) din Codul penal. Si procurorul general, conform procedurii, ca si la mine, ii declara suspecti si ii cerceteaza. Si vedem atunci daca le mai place sa faca politica din justitie. Putem sa facem acest lucru, sper sa nu fie cazul” – Hotnews

Cornelia Naum, mama lui Victor Ponta:

„A venit sa isi cumpere trei costume.
‘Dar ce iti trebuie atatea costume?’
‘Pai uite va trebui sa fiu imbracat totdeauna oficial pentru ca mi s-a oferit sa lucrez ca sef al Corpului de Control’.

Si atunci eu l-am intrebat:
‘Bine, Victor, de-aia am mancat noi bataie pe 13 iunie (Mineriada din 13 iunie 1990 – n.red.)? ‘
Iar el mi-a raspuns, si nu a negat, ca a mai facut o data aceasta afirmatie:
‘Au fost singurii care mi-au dat o sansa'” – ziare.com

UPDATE 1: Paul Dragoş Aligică, pe Facebook:

Nu am reusit sa comentez in ultima vreme nu pentru ca nu as avea ceva de zis ci pentru ca am o perioada foarte intensa de predat (in programul din linkul de mai jos*).

Multumiri tuturor celor care s-au interesat de natura si originea tacerii mele. Sunt prins in continuare in acest program dedicat studentilor de la alte universitati care vor sa se familiarizeze cu programul de cercetare la care sunt afiliat dar imediat ce ma voi degaja am sa am cate ceva de zis si eu despre situatia din tara.

Pana atunci rememorez si eu ca si dv evenimentele in Iunie 1990 si ma gandesc la cat rau au putut face acesti nemernici si la abisul ce ne desparte de canaliile si impostorii care cu atatat tenacitate din Ianuarie 1990 pana azi au reusit sa submineze, murdareasca, imbolnaveasca, corupa, jefuiasca si distruga tot ceea ce aceasta tara si popor puteau mai bine si puteau da mai bun.

*grad.mercatus.org

N-a fost sa fie. Si de atunci si de acolo a plecat totul. Atunci s-a rupt firul.

UPDATE 2

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/clarice.dinu/videos/10205257081960639/” mbottom=”50″]

(Foto: bzi.ro)

Poporul meu…

Se însera, ningea. Dar nu era vreo stihie. Era, în schimb, pustiu. Spre Intercontinental, o tribună abandonată, în mijlocul bulevardului. Am urcat treptele pînă pe platformă. Eram singuri, soţia mea şi cu mine, uitîndu-ne la Piaţa pustie, sub ninsoare. Nimeni spre Dalles, nimeni nici spre Colţea. Pe trotuare, se mai strecura cîte un trecător. Dar în Piaţă nu era nimeni. În urmă cu un an, aici îi împuşcaseră. După căderea serii. După ce “se întunericise”. Trecuse de-abia un an, iar Piaţa era părăsită. Poporul meu era acasă. Poporul meu avea altă treaba. Poporul meu n-avea chef să-şi amintească. Poporul meu îi uitase pe cei care îi plătiseră cu sînge libertatea. Poporul meu trecuse peste ei, trecuse mai departe, trecuse la loc.

Atunci m-am supărat pe poporul meu. Nu l-am înjurat. Nu l-am făcut idiot. Nu l-am blestemat. M-am supărat, doar. Fiindcă n-a vrut să fie liber. A preferat să se vîndă. Ieftin. Mizerabil. Era carne, era unt, era “Kent” la tutungerie, era program la televizor toată ziua, era băutură toată noaptea la non-stop, erau banane şi portocale, băgaseră şi căldură în calorifere. Era de nu se poate. Era de stat deoparte. Erau tot comuniştii la putere, numai că îşi ziceau democraţi. Şi poporul meu a hotărît să rămînă cu ei. Ziceţi ca n-a fost Revoluţie în decembrie ’89? Evident că a fost.

16-22, ei au tras în noi…

Toate revoluţiile se întorc de unde au plecat. Doar că a noastră s-a întors imediat. Pe 22 decembrie, seara, la cîteva ore după ce fugise Ceaşcă, şi în balcon la C.C. apăruse Iliescu şi au început să tragă iar. Atît a durat. Cîteva ore, pînă au început să tragă iar. “Teroriştii”. Deci trebuia să ne salveze cineva, corect? La o zi după ce oamenii aduşi de Ceauşescu în faţă la C.C. n-au vrut să stea la locurile lor, cum ceruse Cîrmaciul, poporul meu a trecut la locul lui, acceptînd să fie salvat de Ion Iliescu. La o zi după ce PCR, cu Ceauşescu în frunte, a ordonat masacrul de la Universitate, Dalles, Romană, noul PCR, rebotezat Frontul Salvării Naţionale, şi-a asigurat domnia pentru încă o generaţie. După un an, Piaţa Universităţii era pustie, sub ninsoare.

Puteam să mă supăr mai devreme. De la respingerea, prin durut în cot, a “Proclamaţiei de la Timişoara”. De la “Noi muncim/ Nu gîndim!”, sau “IMGB/ Face ordine!”, sau “Iliescu te votăm, îţi votăm tot neamu’/ Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!” De la alegerile din Duminica Orbului, 20 mai ‘90, Iliescu victorios cu 85%. De la mineriada din iunie ’90. Caci nu mai era loc de nici o iluzie. Nu poporul meu a dărîmat comunismul lui Ceauşescu. L-a dărîmat o infimă minoritate, care a avut curajul să înfrunte gloanţele, pentru libertate. Poporul, cînd a aflat, n-a ieşit în stradă decît în cîteva oraşe, unde au murit eroii. Apoi, poporul a votat pentru comunismul lui Iliescu. Logic: Recuperare, Recondiţionare, Refolosire! “Cei trei R”. Nu? Alegerile din 20 mai 1990 au spus tot: doar 15% din poporul meu a vrut să scape de comunism. Doar 15% a vrut viitorul, nu trecutul reambalat. Doar 15% au înţeles ce va urma. Şi-au spus-o. Şi-au încercat. Şi degeaba.

16-22, trag şi azi în noi…

Totuşi, am sperat. După anul acela de minciună, de manipulări sinistre, de barbarie, am sperat că există o limită. Că măcar atunci cînd se împlinea un an de cînd au fost asasinaţi, în stradă, fraţii lor care au cutezat mai mult decît ei, pentru ca să avem, cu toţii, mai mult decît fericirea servituţii, mai mult decît paradisul lagărului socialist, oamenii se vor trezi. De ruşine. Şi vor veni să aprindă o lumînare. Ca un popor demn. Ca un popor mîndru de eroii lui. Chiar dacă ninge. Chiar dacă sînt de făcut cumpărături de Crăciun. Chiar dacă sînt chestii la televizor. Să fie împreună. Acolo unde au murit fraţii lor. Dacă nici asta nu ne adună, atunci?… Ne-am întîlnit cu un băiat pe care îl ştiam de la demonstraţia-maraton din primăvară, cînd veneam zilnic în Piaţa Universităţii. Am schimbat cîteva vorbe. Aveam lumînări. Le-am aprins la Troiţă, ne-am chinuit să le apărăm cu nişte hîrtii de prin buzunare. Am revenit peste o oră. Şi peste două. Era tot pustiu. Am plecat.

De-atunci, supărarea s-a risipit. Nu mă mai gîndesc la procentaje. O fi tot 15%, n-o fi? A rămas doar mîhnirea. Adîncă, deloc risipită. După 25 de ani, poporul meu tot ezită, tot nu crede. Că alta e calea. Iar cei care ar trebui să-l lumineze rămîn îngrijoraţi de soarta stîngii “adevărate”, a socialismului “adevărat” (nu vă supăraţi, de unde luaţi adevărul acela, din ce carte?), adică bun. Indispensabil. Trag tare, articol după articol, declaraţie după declaraţie, nu cumva să uităm că e indispensabil. A fost, între timp, Duminica Românilor, cînd mare parte din poporul meu a ieşit la vot şi-a oprit un dezastru. Mulţi “luminători” zic: “Ne-a trecut glonţul pe la ureche!” Poate nu ştiu ce înseamnă să-ţi treacă, fizic, glonţul pe la ureche. Poate nu ştiu ce înseamnă să-l vezi cum se înfige în zid, sau în asfalt, nu în tine. Poate nu ştiu că aceeaşi mafie roşie care a ucis atunci e la putere şi azi în România. Poate nu ştiu împotriva cui au votat, pe 16 noiembrie 2014. Naiba ştie. Ce ştiu eu este că merg să aprind o lumînare şi după 25 de ani, pe 21 decembrie. Tot aşa, seara. Poporul meu? E treaba lui.

Kamikaze

Teoria lantului fara bila, a celulei cu gemulet sau a raului mai mic

Uitați-vă bine la ce se întîmplă acum în Ucraina.

Cei douăzeci de ani de slăbiciune și derută din partea Rusiei s-au terminat. Rusia redevine o mare putere, expansionistă, agresivă, totalitară. Vorba lui Alexandru Hâncu, fie-vă frică! Și treziți-vă. Ucraina e vecina noastră și a Moldovei, nu e în Oceania. Următorii pe listă sîntem noi și polonezii. Iar noi sîntem înconjurați de prăzi ușoare ale Rusiei, ca Bulgaria sau Serbia, că Marea Neagră aproape au rezolvat-o. Și pe unguri i-au rezolvat. Îi tranșază acum pe ucrainieni, iar Moldova e pac pac, o nimica toată.

Sîntem într-un moment de cumpănă a istoriei și trebuie să înfigem bine picioarele în pămînt, că n-o să fie deloc ușor.

Avem nevoie, mai mult ca niciodată, de lideri curajoși, cu caracter puternic, consecvenți, patrioți, cu rădăcini istorice și intelectuale bine înfipte în tradiția democrației occidentale și luptei românilor pentru libertate și democrație din secolele XIX și XX. Avem nevoie de lideri care să știe unde mergem și, mai ales, care să știe de unde venim. Avem nevoie de lideri care să creadă și care să lupte pînă la ultima picătură de energie pentru ceea ce cred. Avem nevoie de lideri care să nu-și schimbe credințele și părerile despre lume și viață de două ori pe zi sau de cinci ori pe an. Avem nevoie de lideri politici cu convingeri puternice și patrioți. Nu trebuie să fie îngeri, trebuie să înfigă bine picioarele în pămînt, să mîrîie și să-și arate colții la dușman.

Avem nevoie de ei la Cotroceni, la Palatul Victoria, la Parlament, la Strasbourg. Avem nevoie de ei să susțină cauza României, cu forță și convingere aici, în fața românilor, și în fața cancelariilor occidentale.

Teoria răului mai mic pornește de la premisa că sîntem niște căcați leșinați care atîta merită și să zică mersi și pentru atîta.

Nu ne permitem epoca răului mai mic. Nu ne mai putem permite trădători, hoți sau lași. Altfel, vom avea ales între o gubernie soft și o gubernie hard, între o celulă cu zăbrele la ferăstruică și o celulă fără fereastră deloc. ”Ha, uite, lanțurile mele n-au bilă!” Etefleoșc. Și?

Astfel, Ponta și Antonescu ies amîndoi din discuție.

De fapt, în cazul lor nici nu poți vorbi de răul mai mic, fiindcă este extrem de greu spre imposibil să-ți dai seama care dintre ei e răul mai mic, Oricum, dacă unul dintre ei e totuși răul mai mic, diferența e atît de mică încît e complet irelevantă. E ca și cum după trecerea glonțului prin țeastă ai muri instantaneu sau ai mai trăi patru secunde. Să fim serioși, patru secunde în plus de viață nu se pun.

Nu avem nevoie de șmecherași deciși să ne vîndă oricînd, oricui pe oricît, nu avem nevoie de mafioți care negociază prețul cu oareșce talent, nu avem nevoie de molîi care nu ridică capul din pămînt, prin ale căror vene curge apă și care se pișă pe ei cum ridică cineva un pic tonul la ei. Nu avem nevoie de lași, paralizați în tăceri interesate sau pur și simplu speriate. Nu avem nevoie de debili, de instabili psihic, de țăcăniți plecați pe cîmpii, urmăriți de paranoi și obsesii.

Nu mai sîntem în situația să ne putem permite hoți, trădători și lași.

Poate în alte situații istorice, mai fericite, mai calme și mai optimiste, ne putem descurca și cu hoți, mincinoși, trădători și lași. Din 1989 încoace trădătorii, lașii, hoții și mafioții pe de o parte nu au avut cui ne vinde, că rușii erau în corzi, pe de altă parte îi strîngea gheara americană de coițe și europenii visau expansiuni. Credeți că Iliescu nu ne-ar fi dat la ruși? Dealtfel, a și încercat, însă a căzut URSS-ul la doar cîteva săptămîni sau zile după ce ne vînduse. Fără intervenția Occidentului și azi tot de la țîța păroasă a Natașei sugeam laptele existențial, asta în timp ce Alioșa ne făcea necurățenii și perversiuni pe la spate. Așa cum ne-a mai făcut, dar nu mai ținem minte, că acum sîntem persecutați de aifoanele americane și de Bieber. Bine, bine, cu Bieber you have a point.

Teoria răului mai mic, a celulei cu gemuleț și a lanțului fără bilă nu funcționează în situația politică actuală. Trădătorii cu față de michimauși puberi, hoții amatori de chilipiruri, mafioții abili în negocieri, molîii cu apă în vine și limba tăiată, zărghiții cu pitici adormiți pe creiere și, în general, toată adunătura politică de la vîrf de acum, toți aceștia nu sînt soluția.

Nu confundați luciditatea cu renunțarea, nu confundați tăcerea cu inteligența, nu confundați lașitatea cu loialitatea.

Acum, mai mult ca niciodată, e nevoie de luptă, e nevoie să spunem tare ceea ce credem, mai mult ca niciodată acum e nevoie de lideri puternici, cu credință, caracter și curaj, care să-și cunoască istoria, tradițiile, limba, să-și iubească țara și să creadă în libertate, democrație și destinul occidental al României. Avem nevoie de inteligență, curaj, credință și patriotism. E mult? Nu, e minimumul necesar.

Referendum pe model belarus, o bataie de joc la adresa democratiei si a dreptului de a alege. Cum luptam impotriva fraudei?

Ca să nu mai consume bani, timp, energie și alte resurse pentru a ocoli măsurile de siguranță și prevenire a fraudei, USL a găsit o soluție mult mai bună: le-a eliminat din lege. Simplu. La acest referendum frauda e norma, nu abaterea de la normă.

Eliminarea din lege a măsurilor de siguranță și prevenire a fraudei nu poate fi justificată în niciun fel de USL-iști. Modificările legislative sînt făcute cu vădită rea credință și cu intenția de a elimina orice barieră legală în fața fraudării. Neîndoielnic, nu există o altă motivație decît intenția de fraudă. Atunci cînd dai o lege în care elimini sistemul de alarmă, încuietoarea de la ușă, scoți geamurile de la ferestre, intenția de furt este clară.

Modificări ale legii prin care USL a eliminat măsurile de siguranță și prevenire a fraudei (EVZ)

Listele suplimentare

Spre deosebire de varianta anterioară a legii, aşa cum fusese modificată prin OUG 103/2009, actuala formă prevede ca în procesele verbale încheiate, în fiecare secţie de votare, după numărarea voturilor să nu se mai menţioneze separat numărul persoanelor care, neaflându- se la domiciliu, votează pe listele separate.

Mai grav, procesele verbale nu vor menţiona nici câţi dintre cetăţenii arondaţi de drept la respectiva secţie de votare au votat şi câţi dintre aceştia nu s-au prezentat la vot.

Acest lucru face mai dificilă verificarea corectitudinii votului, pentru că orice discrepanţă ar putea fi explicată prin faptul că „au votat mulţi pe listele speciale”.

Urne mobile

În plus, nici numărul voturilor exprimate cu ajutorul urnei mobile (cetăţenii nedeplasabili, aflaţi fie la domiciliu, fie în spitale, unităţi militare sau penitenciare) nu va fi menţionat separat în procesul verbal.

Dacă adăugăm la acestea şi faptul că pe litoral vor fi înfiinţate secţii de votare în hoteluri şi restaurante, tabloul adunării şi numărării voturilor se va complica din ce în ce mai mult.

Buletinele de vot

Procesele verbale nu vor mai menţiona nici incidentele legate de buletinele de vot, cum ar fi dacă numărul de buletine găsite în urne diferă de numărul alegătorilor care figurează că au votat.

Prin eliminarea tuturor acestor rubrici din procesul verbal, este mult mai complicată verificarea corectitudinii procesului de votare sau al numărătorii, ceea ce face mai dificilă şi depunerea de contestaţii.

Ștampila de vot și sigiliile urnelor de vot

Una dintre cele mai mari cauze de alarmă într-o zi de vot este absenţa uneia dintre ştampilele standardizate din secţia de votare, pentru că o ştampilă uitată sau căzută pe mâna cui nu trebuie poate permite ştampilarea unor buletine în plus şi strecurarea lor în urnă.

În acest context, este îngrijorător că procesele verbale finale nu vor menţiona nici câte asemenea ştampile existau în secţia respectivă la începerea votării, nici dacă vreuna a dispărut cumva până la sfârşitul zilei. De asemenea, starea sigiliilor de pe urnele de vot nu va mai fi menţionată.

Toate aceste modificări legislative, eliminarea tuturor acestor măsuri de siguranță dovedesc reaua credință a USL-ului și intenția clară de a frauda.

Cum luptăm împotriva fraudei?

Cea mai eficace modalitate este absența de la vot. Cu cît vor absenta mai mulți, cu atît eforturile de fraudă ale USL vor fi mai mari, mai disperate, mai lipsite de măsuri de precauție și deci mai vizibile și ușor de demonstrat. Cu cît prezența la vot va fi mai mică, cu atît șansele puciștilor de a obține cvorumul sînt mai mici. Astfel, scopul fraudei este anulat. Frauda este ineficientă. Dacă vor veni la vot doar 4,5 milioane de alegători (votanții USL la locale), șansele puciștilor de a scoate din mînecă 4,5 milioane de voturi sînt absolut nule. Nici chiar USL nu poate frauda atîta. Deși vor încerca. Vor încerca pînă vor ajunge să nu se mai ferească, să facă totul pe față. Cu fiecare zi care trece disperarea crește și puciștii renunță la aparențe, la formalisme, la orice precauții și disimulare. Pînă în momentul în care vor anunța public ceea ce știe toată lumea, ceea ce știu UE, US și UK: ”Numele noastre sînt Dan Voiculescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Ion Iliescu, Viorel Hrebenciuc, Cătălin Voicu, Tudor Chiuariu, Relu Fenechiu și dăm o lovitură de stat.”
A doua modalitate, în ordinea eficacității, este intimidarea, este prevenția. E nevoie de observatori care să stea în secții, de oameni care să stea în afara secțiilor, cu ochii pe ce se întîmplă în fața acestora, oameni care să stea cu ochii pe orice autobuze sau microbuze care fac turism electoral. Cu cît mai mulți ochi, mai multe camere de fotografiat și de filmat vor fi ațintite asupra lor, cu cît li se vor pune mai multe întrebări, cu atîta vor fi mai puțin dispuși să fraudeze, cu atît vor pierde mai mult timp și oportunități așteptînd un momentul în care nu vor fi văzuți.
A treia modalitate este documentarea. Nu are efect propriu zis asupra proporțiilor fraudei însă acestea nu pot fi cunoscute dacă frauda nu este documentată. E nevoie de mărturii, imagini, înregistrări audio și video.

Toate aceste trei modalități de luptă împotriva fraudei, boicotul, intimidarea și documentarea, sînt la îndemîna oricui. Nu trebuie decît să nu votăm, să fim atenți la ce se întîmplă în interiorul și în jurul secțiilor de vot și să avem la îndemînă o cameră foto sau/și video.

Așa cum spunea cineva care a participat ca observator la 25 de scrutinuri (în toată lumea), acest referendum nu este organizat după norme europene, ci după norme importate din Belarus sau Kazahstan. Acest referendum este o rușine europeană, este o bătaie de joc la adresa democrației și a dreptului de a alege.

PS. Oricum, este bine ca toți ce vor absenta de la vot și vor putea merge pînă la secția la care sînt arondați, să verifice seara, pe la 22.30, dacă a semnat cineva în locul lor pe lista de alegători. Dacă da, atunci cel ce este responsabil pentru lista respectivă, cel care le verifică documentele de identitate celor care se semnează pe listă, are o problemă penală serioasă și e pasibil de cîțiva ani de pușcărie.

Constiinta artistilor? Unde e?

Vă e teamă, nu vă pasă, nu vă e ruşine?

Vorbeam zilele acestea în Piaţa Victoriei dacă e inutil ce facem noi, cei care venim acolo, seară de seară. Nu e! Şi în ’90 a fost greu. Şi atunci au rîs de noi, la început. La primul protest la care am fost, în ianuarie ‘90, cînd am ieşit pe stradă să strigăm „Jos comunismul”, „Jos Iliescu”, „Nu mai staţi în casă/ Morţii nu ne lasă”, am luat-o pe bulevard, de la Piaţa Victoriei, de la Romană, spre Universitate. Şi am fost huiduiţi de la geamuri, scuipaţi, s-a aruncat cu pungi cu apă, cu borcane. Eram tineri absolvenţi, alături de mulţi, foarte mulţi studenţi. Cel mai tare ne durea că rîdeau de noi, ne luau la mişto, ne batjocoreau. Nu străinii. Prietenii, familia.

Apoi a început Piaţa Universităţii. Singura. Cea adevărată. Şi am ajuns mii, zeci de mii, suta de mii. Nu mai eram singuri. Iar cheia, credeţi-mă, au fost doi artişti. Paţurcă şi Sterian. Cristian Paţurcă era foarte cunoscut în underground şi printre revoluţionari. Valeriu Sterian era o supervedetă. Fără ei, n-ar fi fost nimic. Fără doi mari artişti cu conştiinţă. Ei au închegat totul, prin cîntecele lor. Nu, nu l-am dat jos pe Iliescu. A cîştigat primele alegeri, din ’90, cu 87%. 20 Mai, Duminica Orbului. Dar dacă nu eram în stradă, mii, zeci de mii, suta de mii, mafia comunistă ar fi făcut de-atunci exact ce face USL acum. Dar am fost. Şi mafioţii au făcut pe ei, în loc să facă dictatura la loc. Am avut, totuşi, democraţie.

Pe atunci, noi eram trei băieţi care absolviseră Medicina. Ducu Hâncu, Andrei Iliescu, Bogdan Duţu. Ne-am zis Grupul D.A.B., iniţialele prenumelor. Din anii ’80, dădeam spectacole la clubul IMF, la Farmacie, în spatele Sălii Dalles, deep underground. Aveam, însă, şi 500 de oameni la spectacole. Am fost ameninţaţi cu exmatricularea, cu arestarea, cu toate alea. După Revoluţie, n-am putut să stăm deoparte.

Ne-am apucat iar, tot underground. Ne chemau studenţii, fiindcă nimeni nu făcea umor politic atît de bun şi-atît de dur. Foarte elegant, dar dur. Mesaj clar: Jos Iliescu, Jos comunismul. Cu multă muzică. Paţurcă a venit la noi. Să dăm spectacole împreună. Noi cu D.A.B, el cu trupa. Apoi, într-o duminică, “Paţu” şi Vali ne-au chemat la Preoteasa, la o cafea cu nişte oameni. Ei, mari artişti, noi, nişte bieţi băieţi talentaţi. Sterian a vorbit foarte calm, foarte lucid. Spectacole împreună. Rezistenţă pe scenă. Piaţa Universităţii n-a murit. Să le-o aducem şi celor care n-au fost acolo, care n-au înţeles. Şi am început. Cu Mihai Cîrciog de la Express, cu Alianţa Civică, în facultăţi, pe unde se putea. Şi s-a putut. Sala Palatului, de patru ori, Teatrul Naţional, Sala Radio.

Aşa, la un an de la alegerile din 20 mai, au fost peste 100.000 de oameni în Piaţa Revoluţiei, la spectacol. La un an de la mineriadă, două zile la rînd, Sala Palatului a fost ticsită, arhiplină. Şi tot aşa, cam săptămîna de săptamîna. Paţurcă, Sterian, şi noi, D.A.B, lîngă atîţia mari artişti. Care n-ar fi venit, dacă nu erau Cristi şi Vali. Mi-au dat lacrimile, văzînd că împărţim scenele cu Victor Rebengiuc, Adrian Pintea, Ştefan Bănică senior, Mircea Vintilă, Florian Pittiş, Alexandru Andrieş, Călin Nemeş, Mircea Baniciu, Compact şi atîţia alţii. Apoi, Paţurcă şi textierul lui, Dr. Barbi, au scos Colinde din Sufletul Golanilor, cu MED-Quartet, grupul vocal din care făceau parte prietenii mei Bogan şi Andrei. Probabil aveţi discul în casă, pe undeva.

La alegerile din 1992, Ion Iliescu n-a mai cîştigat cu 87%. Prietenii şi familiile n-au mai votat cu el. În 1996, a pierdut alegerile. N-a îndrăznit să dea o lovitură de stat. Democraţia, strîmbă, şchioapă, natîngă, cum era ea, exista şi în România. E ferma mea convingere că fără Piaţa Universităţii plină în 1990, fără 100.000 de mii de oameni în Piaţa Revoluţiei în 1991, n-am fi avut-o. Iar dacă n-ar fi fost „Imnul Golanilor” şi „Doamne, vino, Doamne” şi celelalte cîntece ale lor, n-ar fi fost aşa. Cristian Paţurcă şi Valeriu Sterian au fost liantul, prin talentul şi prin vizibilitatea lor încăpăţînată, fără compromisuri, fără ezitări. Ei au ales să nu stea pe bară. Ei au ales să nu se teamă. Ei au ales să le pese şi să lupte, cu armele lor. Şi au ajutat mii, zeci de mii, sute de mii de oameni să se dezmeticească. Pînă au ajuns milioane şi milioane.

„Imnul Golanilor” şi „Doamne, vino Doamne” se aud şi în Piaţa Victoriei. Dar Cristi şi Vali nu mai sînt printre noi. Dacă ar mai fi, Piaţa ar fi plină. Iar mafia ar face iarăşi în pantaloni. Marii noştri artişti, însă, stau pe bară. Conştiinţa nu îi îndeamnă să vină printre noi. Să îi ajute şi pe alţii să se dezmeticească. Îşi văd de treburi, de concedii, de spectacole, de proiecte. Sigur, azi avem internet, facebook, bloguri. Dar marea diferenţă dintre Piaţa Universităţii de atunci şi Piaţa Victoriei de azi e că nu-i mai avem pe Cristi şi pe Vali. Nu mai avem marii artişti cu conştiinţă. Colegii lor, marii artişti de azi, au altele mai bune de făcut. Chiar aşa? Chiar nimeni? Chiar vă e teamă? Chiar nu vă pasă? Chiar nu vă e ruşine? Cristi şi Vali. Doamne, mi-e atît de dor de ei.

Dottore, manipulatorule, suspendatorule!

Agregatul restauraţiei şi stîrpirea alternativei

Premierul repetă, obsesiv, cîteva teme. Voinţa poporului exprimată în stradă, în ianuarie 2012, şi voinţa poporului exprimată la alegerile din 10 iunie. Împotriva dictaturii preşedintelui. Voinţă pe care guvernarea lui o reprezintă. Dar guvernarea îi este sabotată, pas cu pas, de preşedintele dictator. Care e urmaşul preşedintelui dictator dărîmat în decembrie 1989. În mod logic, soluţia e suspendarea preşedintelui de către parlament, în vederea demiterii prin referendum. Doar aşa, guvernarea premierului poate înfăptui voinţa exprimată de popor.

Of. Prin definiţie, un dictator n-are cum să fie suspendat de parlament. E suspendat în furci, în ştreang, e mitraliat, sinucis, înfipt într-un lemn, arestat după o lovitură de palat şi executat, sau, în unele cazuri jenante, lăsat să-şi toace miliardele la Paris sau în alte locaţii similare. Dictatorul nostru din 1989, tocmai fiindcă era dictator, nu îşi asculta la televizor premierul, din partidul advers, propunîndu-i, la o televiziune particulară, amabilă, suspendarea în parlament. În vederea demiterii prin referendum. Ba, încă, pentru a doua oară.

Cîte roţi dinţate sărite din angrenajele raţiunii, cîte sinapse adormite să ai, ca să faci comparaţia? Nicolae Ceauşescu, suspendat de Marea Adunare Naţională. Plecînd, de bunăvoie, din CC, ca să-şi pregătească, împreună cu o mînă de consilieri, campania pentru referendum. Cîştigînd, democratic, referendumul. Revenind în CC. Cîştigînd, încă o dată, democratic, alegerile prezidenţiale. Pentru a fi ameninţat, apoi, cu încă o suspendare din funcţie. Zău? Cine, mă? Tovarăşul Ceauşescu? Nu, pe bune.

Trecem peste insulta, grotescă, adusă morţilor din decembrie 1989. S-o fi grăbit şi premierul. Cu un scurt răgaz de gîndire, ridicolul absolut al comparaţiei ar fi fost evident. Dar premierul nu-şi poate permite luxul unui asemenea răgaz. E obligat să se grăbească. Agregatul USL a fost lansat, le scoate pe bandă rulantă şi nu poate fi oprit. Iar alegerile sînt de-abia în noiembrie. Premierul repetă, mereu, că nu vrea să trăiască sub dictatura preşedintelui. Dar dacă, pînă în noiembrie, poporul, văzînd ce produce agregatul, ajunge la concluzia că nu vrea să trăiască sub el? Căci agregatul produce masiv.

Scandal după scandal, abuz după abuz, epurare după epurare, plagiat după plagiat. Justificări penibile după justificări penibile, inclusiv la Bruxelles. „Ce să fac? Dacă Băsescu n-a venit, vă reprezint eu. Credeam că vine”. Aşa, da. Regulile sînt călcate în picioare. Constituţia nu mai contează. Tot ce contează e manipularea opiniei publice, praful în ochi, ascunderea adevărului, în disperarea de-a pune mîna pe toate butoanele puterii. Pentru ca toate regulile, fără excepţie, să fie rescrise iute, iute, pînă la alegeri. Astfel încît puterea să nu mai poată fi pierdută, aşa cum au pierdut-o Iliescu în 1996 şi Năstase în 2004. Să nu mai existe alternativă. Să nu se mai pună problema alternativei. Să fie stîrpită.

În dictatură, voinţa poporului în materie de guvernare se exprimă după gratii, în exil, sau cu topoarele. Din mormînt, exprimarea se întrerupe. În democraţie, voinţa poporului în materie de guvernare se exprimă la alegerile generale. În ianuarie 2012 nu au fost alegeri generale, ci proteste de stradă, cu cîteva mii de participanţi. Pe 10 iunie nu au fost alegeri generale, ci locale, pentru primari şi consilieri. Guvernarea USL nu reprezintă voinţa poporului, ci voinţa traseiştilor din Parlament. Atît. Doar ei au ales, pînă acum, guvernul Ponta. Acum, sondajele sînt favorabile, opoziţia nu există. Acum e momentul să dispară şi preşedintele.

Pînă în noiembrie, multe se pot întîmpla. Poate criza loveşte iar, şi premierul trebuie să tăie şi el salariile şi pensiile. Poate apare alt partid. După Năstase şi Vîntu, poate intră şi alţii în puşcărie, condamnaţi legal şi definitiv, cu repercusiuni în sondaje. Cine ştie ce scandaluri mai izbucnesc, gen, zilnic, ce plagiaturi se mai dovedesc? Spre deosebire de premier, preşedintele n-a fost ales de traseiştii parlamentului, ci de popor. Cu o majoritate de voturi, aşa cum e în democraţie. Majoritatea de la urne contează în democraţie, nu cea din sondaje. Iar majoritatea din sondaje nu e bătută în cuie.

Poporul e manipulabil, desigur. Dar poporul e şi capricios. Are tot felul de curiozităţi. Şi de sentimente. De pildă, poporului nu-i plac hoţia şi minciunile dovedite. Nu e nici fanul norului de lăcuste care rade tot în cale. Legi, Constituţie, bun simţ, orice. Aşa, cu iz de restauraţie a dictaturii. Pariul premierului e că poporul înghite orice găluşcă, din ură sinceră faţă de Udrea şi de Băse, care a tăiat pensiile şi salariile. Dar în loc de pariu, nu-i mai bună certitudinea? Acum, nu în noiembrie, la parlamentare, sau peste doi ani, la prezidenţiale. Poporul, curios cum îl ştim, s-ar putea întreba, totuşi, ce-i cu toată graba. Şi ce-i cu toate scandalurile, epurările, abuzurile, plagiaturile? O fi doar mînă nemernicului de Băsescu, sau asta produce agregatul USL? Asta-i schimbarea, asta-i izbăvirea? Hai să vedem.

Ultima mineriada a lui Iliescu

Retragerea lui Ion Iliescu din politică este o stratagemă de amazoană octogenară, călită în iureșul bătăliilor. Este un subterfugiu de bunicuță perversă, care nu doarme cu scufie de noapte ca toate băbăciunile, ci cu un coif de cavalerist pe care nu și-l leapădă de pe cap nici la duș. Odată cu așa-zisa sa retragere, Iliescu își șantajează propriul său partid. Îl amenință că dacă nu se va ridica împotriva lui Geoană, PSD riscă să se scindeze. Va fi Geoană în stare să salveze unitatea partidului?, se întreabă cu groază structurile teritoriale. După regrupările ce se produc în viteză, imediat după retragerea din competiție a lui Năstase și rocada sa cu Ponta, se pare că oamenii au înțeles mesajul. Structurile din teritoriu sunt în pragul unei revolte generale împotriva lui Geoană, pe care îl acuză că este asasinul PSD. Ele cer acum unitate, în numele lui Ponta. Unele voci au început să afirme că ne confruntăm cu o adevărată mineriadă de partid, iar altele le dau perfectă dreptate. Da, asistăm la ultima mineriadă a lui Iliescu, îndreptată de data asta împotriva propriei sale formațiuni politice. Rocada lui Năstase cu Ponta a produs o mulțime de cutremure locale, care nu fac altceva decât să reașeze plăcile tectonice exact în poziția în care erau ele ordonate, când PSD era condus de Iliescu. PSD nu se modernizează, ci se întoarce la starea de potențial care să-i conserve suflarea. Ponta, micuțul Titulescu, este subreta lui Năstase. Năstase este spiritul tânăr al lui Iliescu. Ponta este un Năstase în vârstă de 38 de ani. Năstase este un Iliescu în etate de 60 de ani. În spatele scenei, motorul secret al partidului, în formă de stea cu cinci colțuri, își râde satisfăcut în cilindri, deoarece are toate șansele să-i iasă și de data asta figura.

“Factorul motor” a dat gaura in tricolor

Care va să zică, de la Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie si până vinerea trecută au tăiat frunză la câini. Socialismul adevărat nu a fost instalat nicăieri în lume, le-a dat Iliescu vestea cea bună pesediştilor deprimaţi, adunati la priveghi la Institutul Ovidiu Şincai.

Dacă socialismul nu a existat, nu avea cum să dea greş. Pesediştii mai pot încerca o dată. Viitor există, şi e luminos.

Intelectualii progresişti pot sta şi ei liniştiţi. Ororile trecutului sovietic nu sunt ale stângii. “Stalinismul nu poate fi considerat de stânga.” “Socialismul de tip sovietic” nu a fost de stânga, ci “capitalism de stat cu ambalaj socialist”. În 1989 “nu a fost o revoluţie anti-socialistă”. “Factorul motor” a fost “muncitorimea”. Cum muncitorii erau comunişti, revolta nu putea fi anti-socialistă, Iliescu dixit.

E ca în filmele cu super-eroi ilegalişti care au răsturnat lumea la 23 august 1944.

Dar noul horror revizionist are probleme chiar la “factorul motor”. Pe 22 decembrie, “muncitorii” au făcut ore suplimentare, nu au părăsit Piaţa Palatului la sfârşitul programului. Strigau “fără comunişti”. Fără ei, cei din Piaţă? Sau fără Iliescu, cel din balcon?

Dupa ce au făcut scrum drapele roşii şi carnete de partid, au găurit steaguri tricolore. Nu decupau vreun simbol capitalist, ci o imagine cu spice, sonde, munţi, ape, păduri şi o stea roşie, chiar stema Republicii Socialiste România.

Fără îndoială, am delirat cu toţii. Nimic din ce am trăit, văzut şi auzit în decembrie 1989 nu s-a petrecut în realitate, doar Iliescu a decretat: nici vorbă de anti-socialism.

Comuniştii sunt meşteri şi la rescris istoria, şi în arta decupajului. Când Beria a fost mazilit, abonaţii Marii Enciclopedii Sovietice au primit în plic noi pagini şi instrucţiuni. Fiecare a decupat acasă paginile despre Beria şi le-a înlocuit, cu migală, conform instrucţiunilor, cu noile pagini despre Marea Bering.

Şi atunci de ce decupau muncitorii steagurile republicii socialiste? Pentru că erau colecţionari de steme. Sau maniaci. Pentru că iubeau frumosul, recunoaşteti, stema era urâtă. Dacă veţi şovăi în continuare, Iliescu mai are un as în mânecă: “Uitaţi-vă la tricolor”, vă poate spune. “Vedeţi vreo gaură la mijloc?”

GMT

BLOGARY

FAITH, FAMILY, FRIENDS, FREEDOM

Posts Tagged → Ion Iliescu