Posts Tagged → Revoluţie

Ce mă revoltă de m-am înscris în AD

Articolul acesta este scris de prietena noastră, doamna Simona Mereuță care, pe măsură ce va contribui cu texte, va primi în curînd și cont de autor.

Au trecut 30 ani de la revolutia societatii romanesti impotriva regimului comunist .Eu inteleg ca nici revolutia nu apartine cu adevarat societatii civile si ca mai degraba apartine vechilor securisti sprijiniti din Vest , ce stiau ca decat sa fim bombardati ca tarile arabe unde s-a adus democratia cu forta , mai bine evitam un razboi cu fortele imperialiste colonialiste din Vest sau un razboi civil ca in Siria si supravietuim cum om putea in noul sistem politic globalist corporatist.

A fost o decizie bună in final, dar pierderile sunt pe masura. Desi am sperat cu totii la un trai mai bun aici in tara noastra , milioane de oameni, dupa 3 decenii de rabdare ,au ajuns la capatul rabdarii si-au luat inima-n dinti si-au emigrat peste hotare pentru un trai mai bun.Ma repet cu sintagma ”trai mai bun” pentru ca nimeni nu-si inchipuie ca in Vest umbla cainii cu colacii in coada , curge lapte si miere,  dar se traieste mai bine,  raman la finalul lunii cu economii nu cu datorii. Nu mai traiesc de la o zi la alta , ingrijorati , ca nu-si mai permit sa-si achite ratele la locuinta .Pot sa-si intemeieze mai usor chiar si o familie, primind sprijin de la stat, un sprijin real, nu ca-n Romania, o bataie de joc, 150 lei alocatia, cat o factura de gaz in luna octombrie.

Din punct de vedere economic, s-a inlocuit economia bazata pe productie cu o economie de consum. S-au construit mall-uri , s-au inchis fabrici si uzine. .Imm-urile nici n-au apucat sa apara, pana sa prinda romanul curaj sa-si deschida o afacere  ne-au asediat multinationalele. In agricultura, micii producatori cu fermele lor de subzistenta n-au avut nici curajul nici educatia sa formeze cooperative pentru a putea accesa fonduri europene, agricultura e in continuare reprezentata de cativa mari jucatori, fosti directori de CAP-uri , care au stiut cum sa profite si de fonduri si de lumea needucata , ce si-a cedat de buna voie pamanturile , pentru cativa saci de faina sau ulei. E jale mare si-n agricultura. In ritmul acesta satele vor disparea, odata cu ele dispar si traditiile, cat si ideea de viata traita la tara in deplina libertate, ideea de posesie a unei proprietati ce-ti poate asigura traiul propriu cat si traiul natiunii. E o mare pierdere pentru natiunea noastra , chiar o tragedie , o faradelege , un act anticonstitutional , intrucat pamantul romanesc ajunge in proprietatea strainilor.Vom ajunge iobagi pentru straini in propria tara.


Dupa 30 ani de la revolutie nu avem nici autostrazi. Suntem generatia „N-am„. Dar ne-am saturat de politicienii tradatori, vanzatori de neam .E incredibil ce pagube materiale au produs ciocoiii securisti. La 30 ani de la revolutie , mai avem insa vie o speranta, ca generatiei noastre ii vine in sfarsit randul sa preia zestrea lasata de fabulosii politicieni post comunisti.O economie in hemoragie, valori morale „ingropate”, dezumanizare, entropie principiala, postmodernism, neomarxism, epidemie de coruptie si analfabetism, nepotism, institutii supradimensionate pline de rude de gradul „n” plimbatori de hartii inutile, un stat de drept la fel de drept ca o trestie in bataia vantului, criza demografica cronica, educatie slaba cu absolventi tot mai putini de Bac, sanatate fara aparatura performanta , cu doctori si asistente tot mai putini la numar si mai munciti pentru a compensa lipsa personalului. Cu familia naturala amenintata de ideologia LGBT , chestiune recunoscuta pana si de papa de la Roma , dar ignorata de clasa politica si o parte din societatea civila ignoranta, la randul ei spalata pe creier de ideologiile neomarxiste. La cate probleme avem ca natiune, tocmai asta ne mai lipsea, un upgrade modern, educatie sexuala timpurie, ingradirea libertatii de exprimare si schimbarea actelor juridice pentru a nu ofensa o minoritate sexuala de 2 la mie. De parca problemele astea ar fi realele probleme ale romanilor , nu lipsurile materiale, educationale, sanitare samd.

Inchei cu un mesaj, SA VA FIE RUSINE ! Sa ne ajute providenta sa putem indrepta relele pricinuite acestei natiuni abuzate si rasabuzate de toti ticalosii ultimilor 30 ani !

(Foto: romanialiterara.com)

Revolutia de orice fel ucide

Socialismul are nevoie, pe langa celelalte componente, de un ingredient numit REPRESIUNE.
Daca intr-un stat totalitar asta nu ar fi o problema, in democratie e nitel mai greu.
De aceea, tot socialismul a inventat REVOLUTIA.
Revolutia, pentru cei care mai tin minte, a fost intens propovaduita inainte de 1989, sub diverse forme.
REVOLUTIA nu are absolut nimic democratic in ea, deoarece reprezinta impunerea, pe cale violenta, prin represiune, oprimare, a vointei unei categorii, asadar nu exista drept de a alege. Adica ti se baga pe gat vointa revolutionarilor, te supui sau mori.
Problema e ca in democratie, socialismul nu mai poate da vina pe regim, el fiind ales liber. Drept pentru care socialismul aplica invataturile din povestea pompierului incendiator. Ca sa poata reprima, isi formeaza structuri si musai sa dea un nou,,dusman de clasa”norodului. In cazul de fata coruptia. Totul e in subteran mutat in zona luptei contra democratiei, nicidecum in zona apararii cetateanului, asta pentru cei care inca nu s-au prins de scamatoria asta ieftina.
Socialismul nu poate exista fara revolutie, fara suprastat, fara represiune. Singura lui problema e inventarea unui dusman. Si bineinteles, tinerea populatiei in saracie si lipsuri pentru o stare emotionala negativa puternica.
Asadar, in cazul asasinatelor care au zguduit lumea civila, se dau niste structuri de forta care au o infrastructura tehnica si de personal special pregatita sa suprime, nicidecum sa ajute. De ce? Pentru ca impreuna, sub pretextul,, REVOLUTIEI ANTICORUPTIE” se ocupa de luptele politice si mancat banuti. Nimic in folosul norodului! Contractele cu firmele private se inscriu fix in aceeasi paleta, firme private pe care, dupa ce mananca banii impreuna, le baga la zdup pt coruptie.
Pompierul incendiator e pregatit insa doar pentru incendiile starnite de el, considerand ca el controleaza tot.
In momentul cand altcineva da foc, el nu mai stie ce are de facut, apa nu mai curge pe furtun, scara nu se mai inalta, masina de interventie nu e pregatita pentru asa ceva. Evident, e pregatita doar pentru scenarii de dinainte gandite, nu chestii intamplatoare.
Atunci cand,, lupta anticoruptie” va viza suprastatul insasi, este posibil sa renastem.
Nu, nu va faceti iluzii, nimeni nu isi va da demisia, suprastatul are nevoie de acei calai.
Iar cei ce blameaza coruptia, de fapt stau cu scarile pregatite sa se urce in cladirea incendiata, dupa stingerea focului si sa apara ca salvatori ai natiunii. Se vor urca pe scarile pregatite de pompier.
Mai e o problema. Saltelele de rezerva de la sol au inceput sa se dezumfle.

(Foto: RFI)

La Revolutie am fost obositi si stresati de dictatura

Și ne-am împușcat unii pe alții. Așa înțeleg din comunicatul PÎCCJ, care a clasat dosarul Revoluției din decembrie 1989, ”în care au fost făcute cercetări privind 709 morţi, 2.198 de răniţi, dintre care 1.855 împuşcaţi, şi 924 de reţinuţi” – Mediafax.

In acest context, pe fondul lipsei de cooperare si coordonare, initiativele unor militari si civili de a patrunde in anumite imobile ori de a verifica acoperisurile unor cladiri, fara incunostintarea celorlalte forte aflate in zona, au creat deruta si reprezentari gresite, cu consecinta deschiderii focului concentrat si producerii a numeroase victime. De asemenea, starea de oboseala si stres acumulata a afectat aprecierea lucida si obiectiva a realitatii inconjuratoare, existand situatii in care dispozitive militare, mixte, ori civile au deschis, cu usurinta, focul asupra unor imobile, inclusiv asupra unor autoturisme aflate in deplasare care nu au oprit la filtrele organizate, in conditiile existentei doar a unor banuieli neverificate ca s-ar fi efectuat focuri de arma din directia imobilelor sau autoturismelor respective. Pe fondul aceleasi stari de oboseala si stres, au existat si situatii in care s-au executat focuri de arma intre militari din incinta aceleiasi unitati sau intre unitati militare. – Hotnews

Și cam derutați, după cum puteți citi mai sus. Poate și puțin bolnavi cînd am fost mici. Dar în acest fel, măcar se infirmă vorba ”Ceaușescu să ne ierți/În ’89 am fost beți”, care a circulat o perioadă în spațiul public.

Ce nu știu este dacă să plîng sau să rîd – sau ambele – la apelul revoluționarilor, adresat actualului președinte, ”Domnule Iohannis, acționați!”.

(în curs de actualizare)

Poporul meu…

Se însera, ningea. Dar nu era vreo stihie. Era, în schimb, pustiu. Spre Intercontinental, o tribună abandonată, în mijlocul bulevardului. Am urcat treptele pînă pe platformă. Eram singuri, soţia mea şi cu mine, uitîndu-ne la Piaţa pustie, sub ninsoare. Nimeni spre Dalles, nimeni nici spre Colţea. Pe trotuare, se mai strecura cîte un trecător. Dar în Piaţă nu era nimeni. În urmă cu un an, aici îi împuşcaseră. După căderea serii. După ce “se întunericise”. Trecuse de-abia un an, iar Piaţa era părăsită. Poporul meu era acasă. Poporul meu avea altă treaba. Poporul meu n-avea chef să-şi amintească. Poporul meu îi uitase pe cei care îi plătiseră cu sînge libertatea. Poporul meu trecuse peste ei, trecuse mai departe, trecuse la loc.

Atunci m-am supărat pe poporul meu. Nu l-am înjurat. Nu l-am făcut idiot. Nu l-am blestemat. M-am supărat, doar. Fiindcă n-a vrut să fie liber. A preferat să se vîndă. Ieftin. Mizerabil. Era carne, era unt, era “Kent” la tutungerie, era program la televizor toată ziua, era băutură toată noaptea la non-stop, erau banane şi portocale, băgaseră şi căldură în calorifere. Era de nu se poate. Era de stat deoparte. Erau tot comuniştii la putere, numai că îşi ziceau democraţi. Şi poporul meu a hotărît să rămînă cu ei. Ziceţi ca n-a fost Revoluţie în decembrie ’89? Evident că a fost.

16-22, ei au tras în noi…

Toate revoluţiile se întorc de unde au plecat. Doar că a noastră s-a întors imediat. Pe 22 decembrie, seara, la cîteva ore după ce fugise Ceaşcă, şi în balcon la C.C. apăruse Iliescu şi au început să tragă iar. Atît a durat. Cîteva ore, pînă au început să tragă iar. “Teroriştii”. Deci trebuia să ne salveze cineva, corect? La o zi după ce oamenii aduşi de Ceauşescu în faţă la C.C. n-au vrut să stea la locurile lor, cum ceruse Cîrmaciul, poporul meu a trecut la locul lui, acceptînd să fie salvat de Ion Iliescu. La o zi după ce PCR, cu Ceauşescu în frunte, a ordonat masacrul de la Universitate, Dalles, Romană, noul PCR, rebotezat Frontul Salvării Naţionale, şi-a asigurat domnia pentru încă o generaţie. După un an, Piaţa Universităţii era pustie, sub ninsoare.

Puteam să mă supăr mai devreme. De la respingerea, prin durut în cot, a “Proclamaţiei de la Timişoara”. De la “Noi muncim/ Nu gîndim!”, sau “IMGB/ Face ordine!”, sau “Iliescu te votăm, îţi votăm tot neamu’/ Ca să moară de necaz Raţiu şi Câmpeanu!” De la alegerile din Duminica Orbului, 20 mai ‘90, Iliescu victorios cu 85%. De la mineriada din iunie ’90. Caci nu mai era loc de nici o iluzie. Nu poporul meu a dărîmat comunismul lui Ceauşescu. L-a dărîmat o infimă minoritate, care a avut curajul să înfrunte gloanţele, pentru libertate. Poporul, cînd a aflat, n-a ieşit în stradă decît în cîteva oraşe, unde au murit eroii. Apoi, poporul a votat pentru comunismul lui Iliescu. Logic: Recuperare, Recondiţionare, Refolosire! “Cei trei R”. Nu? Alegerile din 20 mai 1990 au spus tot: doar 15% din poporul meu a vrut să scape de comunism. Doar 15% a vrut viitorul, nu trecutul reambalat. Doar 15% au înţeles ce va urma. Şi-au spus-o. Şi-au încercat. Şi degeaba.

16-22, trag şi azi în noi…

Totuşi, am sperat. După anul acela de minciună, de manipulări sinistre, de barbarie, am sperat că există o limită. Că măcar atunci cînd se împlinea un an de cînd au fost asasinaţi, în stradă, fraţii lor care au cutezat mai mult decît ei, pentru ca să avem, cu toţii, mai mult decît fericirea servituţii, mai mult decît paradisul lagărului socialist, oamenii se vor trezi. De ruşine. Şi vor veni să aprindă o lumînare. Ca un popor demn. Ca un popor mîndru de eroii lui. Chiar dacă ninge. Chiar dacă sînt de făcut cumpărături de Crăciun. Chiar dacă sînt chestii la televizor. Să fie împreună. Acolo unde au murit fraţii lor. Dacă nici asta nu ne adună, atunci?…  Ne-am întîlnit cu un băiat pe care îl ştiam de la demonstraţia-maraton din primăvară, cînd veneam zilnic în Piaţa Universităţii. Am schimbat cîteva vorbe. Aveam lumînări. Le-am aprins la Troiţă, ne-am chinuit să le apărăm cu nişte hîrtii de prin buzunare. Am revenit peste o oră. Şi peste două. Era tot pustiu. Am plecat.

De-atunci, supărarea s-a risipit. Nu mă mai gîndesc la procentaje. O fi tot 15%, n-o fi? A rămas doar mîhnirea. Adîncă, deloc risipită. După 25 de ani, poporul meu tot ezită, tot nu crede. Că alta e calea. Iar cei care ar trebui să-l lumineze rămîn îngrijoraţi de soarta stîngii “adevărate”, a socialismului “adevărat” (nu vă supăraţi, de unde luaţi adevărul acela, din ce carte?), adică bun. Indispensabil. Trag tare, articol după articol, declaraţie după declaraţie, nu cumva să uităm că e indispensabil. A fost, între timp, Duminica Românilor, cînd mare parte din poporul meu a ieşit la vot şi-a oprit un dezastru. Mulţi “luminători” zic: “Ne-a trecut glonţul pe la ureche!” Poate nu ştiu ce înseamnă să-ţi treacă, fizic, glonţul pe la ureche. Poate nu ştiu ce înseamnă să-l vezi cum se înfige în zid, sau în asfalt, nu în tine. Poate nu ştiu că aceeaşi mafie roşie care a ucis atunci e la putere şi azi în România. Poate nu ştiu împotriva cui au votat, pe 16 noiembrie 2014. Naiba ştie. Ce ştiu eu este că merg să aprind o lumînare şi după 25 de ani, pe 21 decembrie. Tot aşa, seara. Poporul meu? E treaba lui.

Kamikaze