Posts Tagged → deficit bugetar

Iluzia fiscală

E despre subestimarea poverii fiscale impuse de stat. Unele taxe ascund mai bine costul statului decât altele[1]. Mai puțin vizibile sunt, de exemplu, taxele indirecte (TVA) și inflația decât cele directe ca impozitul pe venit. În genere, politicienii vor încerca să ascundă costul statului crescând taxele mai puțin vizibile. Republicanul Robert Dole spunea că impozitarea seamănă cu jumulirea unei gâște. Aceasta este arta de a obține cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de țipete[2]. De aceea sunt populare printre politicieni măsuri ca deficitele bugetare, inflația și impozitele indirecte. Acestea ascund mai ușor costurile programelor guvernamentale[3]. Think tank-ul de stânga The Roosevelt Institute spunea că e nevoie de taxe mai puțin vizibile. Așa e mult mai probabil să le susțină cetățenii[4].

Ideea iluziei fiscale apare încă de la John Stuart Mill. Acesta atrăgea atenția că povara taxelor indirecte e subestimată. Italianul Amilcare Puviani dezvoltă tema la începutul secolului XX iar aceasta este reluată prin anii ’60 de către James Buchanan[5]. Iluzia fiscală e indusă deliberat de autorități. Prin ea rezultă taxe mai mari decât cele care ar fi existat dacă acestea ar fi fost mai vizibile și mai transparente[6].

Există și o interpretare socialistă a iluziei fiscale. De exemplu, Downs (1960) și Galbraith (1958) cred că sunt subestimate beneficiile statului în raport cu taxele. Pentru Downs beneficiile statului sunt distante și mai puțin recunoscute de cetățeni în timp ce taxele sunt mai direct experimentate și mai bine înțelese. Așa cetățenii subestimează beneficiile sectorului public în raport cu costurile și vor milita pentru reducerea statului[7]. Tema e însă mai discutată de cărturari liberali.

În genere, iluzia fiscală e despre:

(1) mărimea taxei,

(2) plătitor și

(3) vinovatul creșterii ulterioare a prețurilor.

În esență, oamenii percep taxele ca mai mici decât sunt în realitate, cred că le plătesc alții și dau vina pe altcineva decât pe stat pentru creșterea prețurilor rezultată din creșterea taxelor.

E mai ușor pentru politicieni să crească taxe indirecte decât taxe directe[8]. De exemplu, taxele indirecte ca accizele sau TVA sunt considerate mai puțin vizibile decât cele directe. Aici taxa e inclusă în prețul bunului sau serviciului[9]. Omul nu e conștient de mărimea taxei sau chiar de existența ei. Iluzia e și mai mare când taxa a existat deja de ceva timp. Prețul mai mare poate fi observat inițial de cumpărător. Cu timpul însă, creșterea nu mai e resimțită așa mult[10]. Taxele indirecte sunt mai puțin vizibile pentru că sunt ascunse în prețul bunurilor[11]. Potrivit lui Frank Chodorov, cei care găsesc o justificare morală taxării trebuie să explice de ce statul încearcă să o ascundă în prețul bunurilor[12].

TVA apare la fiecare nivel al lanțului productiv, nu e concentrată toată povara pe retailer[13]. Dacă taxa ar fi concentrată pe retailer, ar fi mai vizibilă pentru cetățeni decât dacă e dispersată pe întregul lanț. Dacă ar fi concentrată, cetățeanul ar da mai ușor vina pe stat[14]. TVA-ul acționează ca o picătură chinezească. Complexitatea sistemului de taxare e importantă[15]. Structuri complexe și indirecte de plată a taxelor vor duce la o taxare mai mare decât structurile simple[16]. Cu cât sistemul fiscal e mai complicat, cu atât taxele sunt mai puțin vizibile. Dacă există o singură taxă, pe venit, aceasta ar fi mult mai vizibilă și individul ar fi mai conștient de cât plătește pentru stat[17]. Într-un sistem mai stufos, taxele sunt dispersate iar adevărata povară fiscală e percepută mai greu[18].

Iluzia fiscală în cazul TVA sau a accizelor poate e și de partea patronilor care cred că taxa e plătită de consumatori și că ei ar fi doar niște colectori neplătiți pentru stat cumva ca la taxele pe muncă plătite de angajator.

Se crede că dacă avem o taxă pe vânzări aceasta e adăugată pur și simplu la prețul de vânzare[19]. Prețul include taxa. Oamenii plătesc $1.00 la un film și văd acolo un anunț că această sumă e compusă din prețul de 85 cenți și o taxă de 15 cenți. Consumatorul tinde să creadă că taxa e adăugată pur și simplu prețului. Însă prețul real e de 1$, nu de 85 de cenți[20]. Taxa e plătită de antreprenor, nu de consumator. Dacă statul pune o taxă e vânzare de 20%, acest procent nu e adăugat pur și simplu la preț[21]. Cererea nu a fost modificată la introducerea TVA. Iar prețul e pus deja la maxim. Taxa doar scade venitul net al vânzătorului. O taxă nu poate fi transferată consumatorului[22].

O asumpție a acestui transfer către consumatori e că un cost determină prețul. În realitate, prețurile determină costurile de producție, nu invers[23].

Această taxă nu poate fi însă transferată ușor și fără probleme consumatorilor. Să ne gândim că unii producători pot ieși din afaceri datorită taxei[24]. Sau avem cazul celor care aleg alte direcții de producție.

Dacă firmele ar fi putut crește pur și simplu prețurile cu nivelul aferent taxei, ar fi făcut-o deja[25].

Un argument prin reducere la absurd e că dacă admitem că antreprenorii pot trece taxele consumatorilor, atunci consumatorii le pot transfera înapoi angajatorilor (pentru că un muncitor își vinde forța de muncă unui patron, aici patronul e consumatorul), care iar le transferă consumatorilor, care iar le transferă patronilor, care iar le transferă… etc. Până la urmă nimeni n-ar plăti taxe[26].

E adevărat că o taxă reduce oferta și așa cresc prețurile. Doar în acest sens indirect am putea spune că o taxă e transferată consumatorilor[27]. Consumatorii nu plătesc efectiv taxa, ci doar prețurile mai mari ulterioare.

Această situație poate explica de ce nu au scăzut la noi prețurile imediat după reducerea TVA la alimente. Acestea au crescut inițial doar profitul antreprenorilor, așa cum o creștere de TVA doar le-ar fi crescut pierderile.

Apoi cetățenii cred că de vină sunt patronii pentru creșterea prețului, nu statul prin taxe.

Deficitul bugetar e o altă cale invizibilă de extracție. Deficitul implică o taxare viitoare. Această taxare viitoare e mai puțin vizibilă și acceptabilă decât taxarea curentă. Împrumutul duce la creșterea cheltuielilor publice fără a crește taxarea curentă[28].

Inflația, creșterea masei monetare, e una din cele mai indirecte modalități de extragere a resurselor. Aceasta e și cel mai greu de înțeles de cetățeni și acționează ca o taxă indirectă[29]. În plus, statul va da vina pentru creșterea prețurilor pe firme, sindicate, recolta agricolă slabă, carteluri străine etc[30].

Această iluzie fiscală se manifestă și în discuția despre impozitarea corporațiilor[31]. Politicienii vorbesc adesea despre impozitarea corporațiilor ca și cum taxele ar fi plătite de o non-persoană, corporația[32], de cineva dintr-un fel de a 4-a dimensiune[33]. Dar aceste impozite sunt până la urmă plătite de indivizi. Corporația doar strânge banii de la altcineva – clienți, angajați sau proprietari de acțiuni pe care-i transferă apoi statului[34].

Iluzia fiscală apare și la taxele directe, cum sunt cele pe muncă. Acestea sunt încasate înainte ca salariul să fie dat formal muncitorului[35]. Buchanan observă că taxele pe muncă par mai mici atunci când angajatorul colectează de la muncitor banii pentru stat[36]. De aceea este bună inițiativa PSD ca angajatul să plătească separat contribuția. Așa muncitorul vede mai ușor cât e furat de stat.

În plus, muncitorul ignoră că plătește tot, inclusiv partea patronului din taxarea pe muncă. Situația taxelor pe salariu este asemănătoare TVA-ului. Muncitorul, care aici e vânzătorul, „patronul” forței de muncă, nu poate transfera taxele pe muncă antreprenorului. Iar efectul va fi un salariu net mai mic pentru muncitor[37]. Antreprenorul își face socoteala cu brutul, nu cu netul. Singura întrebare e doar unde merge diferența, la muncitor sau la stat. În modelele sociale actuale centrate pe echitate banii merg la stat, nu la muncitor.

Aceste tehnici de a masca povara statului nu vor pieri prea curând. Mereu va exista această tendință a politicienilor să înfrângă rezistența la taxare a cetățenilor, să caute taxe mai puțin vizibile și mai acceptabile. Inclusiv termenul „contribuție” contribuie la iluzia fiscală. Acesta dă impresia că o taxă e ceva voluntar, că e altceva decât furt.

Bibliografie:

[1] Buchanan, James M.; Wagner, Richard E. 2000, Democracy in Deficit, Liberty Fund, Indianapolis, p.135.

[2] Gwartney, James et all. 2015, Economia pentru toți: Ce ar trebui să știe oricine despre avuție și prosperitate, Editura Tritonic, București, partea III-a.

[3] Ibidem.

[4] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[5] Sanandaji, Tino; Wallace, Bjorn. 2011, Fiscal Illusion and Fiscal Obfuscation. Tax Perception in Sweden, The Independent Review, v. 16, n. 2, Fall 2011, pp. 237–246, p.238: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_16_02_5_sanandaji.pdf, accesat 19.06.2018.

[6] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[7] Oates, Wallace, E. On the Nature and Measurement of Fiscal Illusion https://pdfs.semanticscholar.org/c658/a359d43b1b037d8e69b747e25245af7c40ff.pdf, accesat 20.18.2018.

[8] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[9] Buchanan, James M. 1967, Public Finance in Democratic Process: Fiscal Institutions and Individual Choice, Liberty Fund, Indianapolis, cap.The Fiscal Illusion: http://files.libertyfund.org/files/1073/0102.04_LfeBk.pdf, accesat 25.06.2018.

[10] Ibidem.

[11] Sausgruber, Rupert; Jean-Robert Tyran. 2005, „Testing the Mill hypothesis of fiscal illusion” în Public choice 122.1-2 (2005): 39-68, p.2: http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.641.4871&rep=rep1&type=pdf, accesat 23.06.2018.

[12] Rothbard, Murray N. 2010, The Value-Added Tax Is Not the Answer: https://mises.org/library/value-added-tax-not-answer, accesat 04.07.2018.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[16] Idem, pp.133-134.

[17] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[18] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[19] Rothbard Murray N. 2006, Man, Economy, and State with Power and Market, fourth edition, Ludwig von Mises Institute,  Alabama, p.1140.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p.1139.

[24] Idem, p.1140.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p.1143

[27] Idem, p.1140.

[28] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.144.

[29] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[30] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.114.

[31] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[32] Ibidem.

[33] Yeager, Leland B. 2011, Is the Market a Test of Truth and Beauty?, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.324.

[34] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[35] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[36] Dziemianowicz, Ryta I. 2017, et all, Tax Expenditures aș an Example of Fiscal Illusion în Optimum. Studia Ekonomiczne NR 5 (89) 2017, p.88: http://cejsh.icm.edu.pl/cejsh/element/bwmeta1.element.hdl_11320_6410/c/Optimum_5_2017_RI_Dziemianowicz_A_Kargol-Wasiluk_A_Wildowicz-Giegiel_A_Wyszkowski_Tax.pdf, accesat 22.06.2018.

[37] Rothbard Murray N. 2006, op.cit., p. 1152.

Primul trimestru, primul examen picat

Mai avem putin si terminam luna martie. Primul trimestru din 2017. De cand s-a aprobat bugetul am incercat sa explic tuturor ca filosofia lui Dragnea, de a creste salariile bugetarilor pentru a creste veniturile la stat, este una paguboasa.

Sa recapitulam.

– Am anticipat ca in Iulie sau August vom avea prima rectificare bugetara negativa.
– Am atras atentia ca FSDI este o “golaneala” economica a lui Dragnea.
– Am explicat de ce nu este loc pentru o lege a salarizarii unitare in 2017 sau 2018 fara sa tai din alte cheltuieli.
– Am estimat ca va creste numarul de bugetari in 2017.
– Am anticipat ca o crestere fara niciun fel de legatura cu productivitatea a salariului minimim pe eocnomie va produce mari perturbari, in special pentru IMM-uri.
– V-am aratat ca bugetul programului “start-up nation” este mai mare ca programul similar din SUA, si acolo nu dau bani gratis.
– V-am spus ca la ANAF incasarile nu vor fi cele promise de Dragnea.
– V-am spus ca declaratiile lui Dragnea si programul PSD vor duce al costuri mai mari pentru finantarea deficitului bugetar.

Nu stiu daca stiti dar in aceste zile doua delegatii importante viziteaza ministerele lui Dragnea. Sunt misiuni exploratorii pentru intocmirea rapoartelor de tara dupa preluarea guvernarii de Dragnea. Maine aceste institutii vor face publice concluziile si propriile estimari. Sa vedem ce iese.

Cea mai importanta veste insa, vine de la ministrul de finante. Declaratia acestuia vine sa confirme o parte din declaratiile institutiilor internationale.

Domnul Viorel Stefan ne-a anuntat, senin, nici mai mult nici mai putin ca este posibil sa fie depasit deficitul bugetar asumat de 3% si guvernul Dragnea este gata sa inceapa sa taie cheltuiele. Cel putin are mila de noi si ne pregateste. Asta dupa cele doua rateuri pe care le-a avut in ultimele doua saptamani cand ministerul de finante nu a putut sa se imprumute pentru a finanta deficitul deoarece au crescut dobanzile si implicit a scazut increderea in guvern. Intr-o tara adevarata, o astfel de declaratie ar fi dus la dezastru pe piata de capital si la deprecierea masiva a mondei nationale.

Sunteti curiosi de unde vor taia? Va spun eu. De la investitii, in special cele finantate cu credite bugetare. Primariile raman fara bani dar cu salarii mari. Singurele investitii pe care le vom vedea sunt cele prin PNDL distribuite politic. In fond doar asta ii intereseaza.

Pentru toate aceste rateuri, raspunde cineva?

P.S. Am finalizat analiza economica a felului in care Liviu Dragnea ingroapa o companie strategica de stat.

Codul Fiscal si specialistii

Să trecem la lucruri serioase. Tot despre Codul Fiscal, dar cu un specialist acum. Florin Cîtu. Care scrie, pe blogul personal, articolul:

Ignorați propaganda, codul fiscal este doar un reper in economie

Da. Codul fiscal este doar un reper. Nu produce deficite si nu supraincalzeste economia. Pentru a ajunge la astfel de rezultate este nevoie de politicieni si de bancheri centrali care urmaresc alte obiective pe langa stabilitatea preturilor.

In Romania, toata clasa politica sustine public un cod fiscal cu taxe mai mici. Numai ca atunci cand trebuie sa implementeze un cod fiscal cu taxe mai putine si mai mici apar probleme. Si ca sa nu para ca se opun doar asa de amorul artei opozantii folosesc tot felul de scuze cu priza la publicul larg.

[…]

Acesta este stilul. Este binecunoscut. Un stil care dezvaluie un adevar trist despre clasa politica si tehnocratii numiti politic. Nu au incredere in economia de piata. Nu au incredere in sectorul privat. Incearca mereu sa controleze, sa impuna, pentru ca din punctul lor de vedere ei stiu cel mai bine si nu vor decat se ne apere de “volatilitatea” economiei de piata. Anii de comunism inca isi fac simtita prezenta. Neincrederea in economia de piata domina deciziile de politica fiscala si monetara si reprezinta fundatia tuturor deciziilor de politica economica din ultimii 25 de ani. Si astazi acesti oameni cred ca pentru a reduce o taxa este nevoie sa cresti alta.

Recunosc, sunt maestrii in manipulare. Au reusit sa deturneze discutia despre codul fiscal transformand-o intr-o dezbatere despre sustenabilitatea bugetului si supraincalzirea economiei. Acest lucru se intampla desi codul fiscal reprezinta doar un punct de referinta in economie si nu exista o legatura directa intre cod si scenariile apocaliptice.

[…]

Politicienii si tehnocratii lor numiti lasa sa se inteleaga ca efectele codului fiscal apar in primul rand asupra bugetului. Dar nu este asa. Codul fiscal este folosit in egala masura de sectorul public si de sectorul privat. Atat sectorul public cat si sectorul privat iau decizii pe baza informatiilor pe care le ofera codul fiscal. Intercatiunea dintre cele doua sectoare care reactioaneaza relativ la codul fiscal o sa duca la efectul final in economie al schimbarilor de taxe si impozite.

De aceea o gandire simpla, liniara, contabila este gresita. Acest rationament nu ia in calcul complexitatea economiei. Este foarte posibil ca o reducere de TVA, de exemplu, sa insemne venturi din TVA mai mici pentru buget. In acelasi timp inseamna venituri mai mari pentru cei din sectorul privat. Si de aici povestea devine interesanta dar din pacate este ignorata total de propagandisti. Efectul unui cod fiscal cu taxe mai mici, si sper eu in viitor mai putine, se vede dupa ce sectorul privat decide ce sa faca cu veniturile mai mari ramase din reducerea de taxe. Decide sa consume, sa investeasca sau se economiseasca? Fiecare dintre aceste decizii este influentata de asteptarile pe care acesti oameni le au despre viitorul economiei. Un mediu economic in care sectorul privat vede o perspectiva pozitiva va duce la cresterea consumului in prima faza si pe urma la cresterea investitiilor. Desi nu este garantat este posibil ca scaderea veniturilor din reducerea de TVA sa fie compensata de cresterea veniturilor la buget pe alte canale.

[…]

Citiți articolul integral aici.

(Foto: Facebook Florin Citu)

O prostie de genul asta doar la Victor Ponta am vazut

„Prevederea de 3% deficit în Constituţie e o uriaşă prostie, cred că i-a fost inspirată de noul său prieten, Viktor Orban, că am vazut că şi Viktor Orban vrea să modifice Constituţia. Deficitele şi, în general, economia nu ţin cont de deciziile politice ale lui Băsescu. O prostie de genul ăsta numai la Viktor Orban am văzut şi am văzut că Traian Băsescu, în Europa, în afara de Viktor Orban, nu mai are niciun fel de partener, nimeni nu mai vrea să stea de vorbă cu el. S-au găsit amîndoi: doi oameni la fel de înguşti în gîndire, la fel de dornici de putere absolută. Şi, repet, pentru noi prietenia dintre Băsescu şi Viktor Orban e un pericol pentru noi ca ţară şi ca poziţie în Europa” a declarat Victor Ponta.

Victor Ponta face o confuzie gravă, pe care doar Che Guevara sau Crin Antonescu ar mai fi putut-o face, cînd zice că „deficitele şi economia nu ţin cont de deciziile politice”. Ponta confundă bugetul statului şi deficitele sale cu economia, aşa cum doar comuniştii o mai făceau.  A spune că bugetul e totuna cu economia e ca şi cum ai spune că taxele sînt totuna cu piaţa liberă. Or, în primul caz avem de a face cu o decizie politică. Veniturile şi cheltuielile bugetului sînt decizii eminamente politice. Politicienii şi funcţionarii Statului sînt cei care decid cît e impozitul pe venit sau profit, cît sînt accizele, cît e TVA-ul, cît sînt contribuţiile sociale, politicienii şi funcţionarii Statului sînt cei care decid cît şi pe ce sînt cheltuiţi banii obţinuţi din taxele mai sus enumerate şi cu cît trebuie să se împrumute cînd nu le mai ajung banii pentru ceea ce vor ei să facă. Acestea sînt decizii politice, nu rezultatul cererii şi ofertei, să ne fie clar. Bugetul e făcut de politicieni, în Guvern şi votat tot de politicieni, în Parlament, nu e rezultatul pieţei libere.

Pe de o parte economia, chiar şi cea mai liberă, este influenţată de deciziile politice, pe de altă parte, bugetul nu înseamnă altceva decît banii de cheltuială ai Statului iar deficitul bugetar sînt banii pe care Statul îi cheltuie fără să-i aibă, pe care-i împrumută şi pe care, azi, mîine sau poimîine îi plătesc cei care produc, adică cetăţenii. Ceea ce se face că nu înţelege Victor Ponta e că toate cheltuielile statului, atît cele pe care şi le poate permite cît şi pe cele pe care nu şi le poate permite dar pe care totuşi le face sînt plătite de cetăţeni. De cetăţenii de azi sau de mîine. Iar deficitele bugetare, ca şi bugetul, sînt decizii eminamente politice.

Deficitul bugetar este soluţia win-win pentru populismul economic: dai pomeni fără să creşti taxele. A folosit-o cu deosebit succes Tăriceanu în 2008. Este cea mai facilă modalitate prin care poţi obţine voturi şi cîştiga alegerile. Politicienilor trebuie să li se ia această libertate. Trebuie să li se ia libertatea de a ne încălca nouă libertăţile şi a ne fura viitorul, libertatea de a pune pe alţii să plătească pomenile date de ei prin intermediul bugetului atît clientelei economice cît şi clientelei electorale. Ce garanţie putem avea că politicienii nu duc Statul la faliment şi nu ne pun pe noi să-l scoatem din faliment? Singura garanţie ne-o poate da Constituţia, o altă garanţie nu putem avea. Politicenii sînt dispuşi să cheltuie oricît din banii noştri şi să se împrumute oricît în contul nostru şi al copiiilor noştri pentru a cîştiga alegerile şi pentru a se menţine la putere. Nu-i interesează ce se va întîmpla peste opt sau zece ani, îi interesează doar de cîţi bani au nevoie ACUM pentru a-şi plăti voturile. Şi aici nu mă refer la găletuşe şi clientela economică, mă refer la pomenile electorale stipulate prin legea bugetului şi acordate bugetarilor şi asistaţilor. Cine are curiozitatea să se uite în buget, va vedea că zecile de miliarde de euro aici se duc.

Libertatea Statului de a dispune de viitorul nostru trebuie limitată în aşa fel încît să nu încalce cu totul libertatea noastră, în aşa fel încît să ne mai rămînă şi nouă şi copiiilor noştri o fărîmă.

Ponta mai zice că o prostie de genul ăsta a văzut doar la Traian Băsescu şi Viktor Orban. Fie vorba între noi, deficitul bugetar este limitat prin Constituţie în Germania, în Elveţia şi în toate statele americane (cu excepţia Vermont-ului, paradisul stîngismului pe continentul american) iar propuneri de a introduce o asemenea regulă sînt şi în Statele Unite, la nivelul statului federal (un asemenea amendament a picat în 1995, la doar un singur vot) sau Franţa. Dacă prostiile lui Băsescu se mai întîlnesc pe la nemţi, americani sau francezi, Ponta e ceva mai original şi exclusivist: prostii ca ale lui nu mai vezi decît foarte rar, şi numai la Crin Antonescu.

Iată cîteva link-uri pentru Ponta:

Balanced budget amendment

Sarkozy calls for constitution change to limit deficit

Paris plans constitution changes to cut deficit

Constitution Is Only Way to Cut U.S. Deficit: David M. Primo

Idea for cutting the deficit – modernize the constitution

Berlin weaves a deficit hair-shirt for us all

Rapirea din Serai, acum cu 15% mai multa

PNL şi PSD continuă să susţină, chiar vehement, majorarea punctului de pensie de la 39% la 45% din salariul mediu pe economie. Adică o creştere a cheltuielilor cu pensiile de 15%.

De reţinut că în Legea Bugetului pentru 2010 s-a prevăzut un transfer de la bugetul de stat la cel al asigurărilor sociale de peste 7 miliarde de lei (1,5 miliarde de euro) pentru a acoperi deficitul celui din urmă. O creştere a punctului de pensie cu 15% ar aduce după sine o creştere transferului de la bugetul de stat cu circa 225 de milioane de euro, adică 5% din impozitul pe venit sau 3% din TVA sau 6% din accize. Aceste procente reprezintă doar creşterea transferului către bugetul asigurărilor, nu valoarea sa totală din impozitul pe venit, TVA sau accize (care ar fi de 46%, 23% sau 45%). Da, aţi înţeles bine. 46% din impozitul pe venit s-ar duce spre bugetul asigurărilor sociale (faţă de 40% acum).

Sînteţi dispuşi să acceptaţi o creştere a cotei unice de la 16% la 21% sau a TVA de la 24% la 27%? Fiindcă, dacă ar fi cît de cît responsabili, liberalii şi pesediştii ar propune în acelaşi timp şi o creştere a taxelor, care să acopere cheltuielile.

Bineînţeles, calculul veniturilor bugetare e făcut la o valoare a TVA de 19% şi liberalii şi pesediştii ar putea susţine că majorarea TVA de la 19% la 24% acoperă lejer creşterea pensiilor cu 15%. Uită însă un lucru (sau se fac că-l uită): majorarea TVA s-a făcut pentru e evita intrarea în incapacitate de plată a statului român, în condiţiile în care acesta are probleme în a reuşi să se împrumute pentru a-şi susţine cheltuielile bugetare.

O creştere a cheltuielilor bugetare doar pentru consum nu poate fi încadrată nici măcar la politici social-democrate, darămite la politici liberale. În mod normal, simplificînd la maximum, social-democraţii ar trebui să susţină o creştere a cheltuielilor bugetare pentru dezvoltare şi investiţii iar liberalii o scădere a taxelor şi implicit a cheltuielilor bugetare, urmînd ca banii rămaşi în buzunarul sectorului privat să fie folosiţi de acesta pentru dezvoltare şi investiţii. Însă propunerea de creştere a punctului de pensie de la 39% la 45% nu are de-a face nici cu politici social-democrate, nici cu politici liberale, ci pur şi simplu cu un război politic iresponsabil.

Sîntem o familie care cîştigă 3000 de lei pe lună şi cheltuie 4000, din care 3500 pe mîncare, plasmă şi ghiuluri iar PSD şi PNL ne propun să cîştigăm tot 3000 de lei dar să cheltuim 4500, din care 4000 pe mîncare, plasmă şi ghiuluri. O familie ai căror membri nu investesc bani în educaţie, profesiune, socializare, într-un cuvînt, în dezvoltare, ce şanse are să-şi plătească vreodată datoriile? Şi cine mai are încredere s-o împrumute?

Mîncarea îngraşă dar nu te învaţă o meserie. Carpeta cu Răpirea din Serai îţi umple sufletul de estetică veselă şi neamurile de invidie iar plasma îţi umple casa de Bote şi Iri însă niciuna nu-ţi învaţă copiii să scrie şi să citească şi nici pe tine să baţi un cui sau să lucrezi pe calculator.

PS. Am updatat regulile comentariilor.