Foaia de observație clinică a pacientului ucrainean
Ucraina înseamnă “teritoriu de graniță”. Când granița este formată din cea de a 44-a țară ca mărime din lume, nu mai avem de a face cu fâșia de frontieră clasică, ci cu un concept doctrinar defensiv, o centură de securitate, privită din perspectiva Rusiei istorice, a celei sovietice și postsovietice. Ucraina pare blestemată să rămână brâul de apărare de S-V al Rusiei pentru multă vreme de acum înainte, plasat în afara oricărei aspirații de integrare într-un alt geospațiu decât cel al CSI. Un spațiu ce tinde spre neutralitate militară, conform dorinței exprimate de avocații ucraineni ai non-integrării, în marile cancelarii europene. Deviaționismul oranj al lui Iuscenko a luat sfârșit. A fost un fel de antract între administrația postsovietică a lui Kravciuk și Kucima și recurența prorusă a lui Ianukovici. Ucraina se întoarce acolo de unde nu s-a clintit de fapt, niciodată: la statutul de “kraina”, de graniță profund spiritualizată a Rusiei, cu care împarte limba, mari teritorii date în custodie de fosta URSS și devenite “ucrainene”, importante capacități de producție specială sau elite politice și militare, care au acaparat prim-planul scenei publice sau al funcțiilor de comandă din aparatul siguranței de stat al regimurilor de la Kiev. Intențiile de dez-sovietizare sau dez-rusificare clamate de elitele naționaliste sunt proiecte lovite de nulitate într-un stat succesoral, care nu se va dez-sovietiza și dez-kaghebiza nici după dispariția biologică a generațiilor școlite în învățământul sovietic. Ucraina este o capsulă a timpului sovietic.
În aprilie 2008, la summit-ul NATO de la București, Kievul n-a mai primit mult-așteptatul Membership Action Plan, iar asigurarea că va putea adera într-un viitor neprecizat la alianță, echivalează cu o investiție imobiliară pe Lună, cu plata în avans. Respingerea Ucrainei la summit s-a făcut sub șantajul direct al Rusiei, care a amenințat că în cazul unei aderări își va poziționa rachetele spre Kiev. În paralel, elitele proruse și-au trimis prospectiv la Bruxelles, o gardă de avocați ai nonintegrării, în frunte cu Piotr Simonenko, liderul Partidului Comunist și academicianul Petr Tolochko care au respins și motivat “invitația de sinucidere”, ce ar reprezenta-o invitația de aderare la NATO. Cel mai serios argument al avocaților nonintegrării, care converge perfect cu poziția Kremlinului, este că Organizația Tratatului Nord-Atlantic nu poate apăra integritatea teritorială a Ucrainei. Statul succesoral are teritorii împrumutate de fosta URSS, care au făcut parte din RSSF Rusă, care ar fi revendicate de actuala federație, în cazul în care statul fragmentarist ucrainean ar adera la NATO. Este vorba despre interfluviul Nipru-Doneț, unde rusofonii ajung până la 75 de procente în regiunea Donets’k sau 69 în Luhans’k și până la 88 de procente în Crimeea. Este un argument atât de serios, încât s-a dovedit că poate congela orice intenție reală de aderare atlantică la nivelul maselor. Un sondaj de opinie a relevat că mai mult de 70% dintre ucraineni nu sunt de acord cu integrarea țării lor în NATO. Mai sunt procente semnificative de nehotărâți, încât te întrebi, până la urmă, cine vrea cu tot dinadinsul ca Ucraina să devină membru NATO, când ucrainenii nu își doresc acest lucru.
Scenariul dezmembrării unui stat aspirațional a fost verificat deja cu succes în Georgia. Prin intervenția militară a Rusiei în Osetia de Sud și Abhazia, aflate în anticamera alipirii la federație, Georgia a pierdut aproape jumătate din teritoriul național și acesta este doar începutul. Moscova invită și alte republici autonome din cadrul CSI, să urmeze exemplul Osetiei, de a cere să se integreze în Federația Rusă. Scenariul georgian va cunoaște apexul în Ucraina, stat artificial și compozit, o nefericită rezultantă a arhitecturii geopolitice gândite de Stalin și Hrușciov, format din teritorii răpite Poloniei și României sau “donate” de Rusia. În termenii actuali, ai restaurării hegemoniei rusești, “donația” făcută Ucrainei trebuie interpretată drept o formă de împrumut sau custodie a unor bunuri imobiliare, care poate expira oricând, în funcție de viitoarele aspirații de integrare în structurile comunitare și euroatlantice ale regimului de la Kiev. Semnalul ruperii Ucrainei va fi dat de republica autonomă a Crimeei, teritoriu istoric rusesc, iar fracturarea va continua spre sud-est, pe liniile de demarcație dintre etnia rusă și cea ucraineană, care se întrepătrund în interfluviul Nipru-Donețk, după o ecuație la fel de complicată ca și cea a osmozei dintre musulmani și hinduiști în nord-vestul Indiei. Când în urma intervenției Armatei Roșii în Georgia, NATO și-a trimis pe coasta caucaziană a Mării Negre o armadă de descurajare, era deja prea târziu. Gestul nu poate fi interpretat decât ca o recunoaștere tardivă a eșecului diplomației euro-americane, în cazul cultivării speranței deșarte că Ucraina se va putea smulge curând din status quo-ul de stat tampon între Rusia și NATO. O centură de securitate care coboară din Belarus și debușează în Marea de Azov. Un soi de chastity belt, dacă reevaluăm valorile panslavismului, în spatele căreia, în capsula temporală sovietică succesorală mai există și câte un visător cognitiv, precum Iuscenko, care a încercat să schimbe destinul implacabil al națiunii sale, cel de santinelă compulsivă a hegemoniei rusești, de “kraina” de când lumea. Nu întâmplător, primul stat al slavilor de răsărit s-a numit Rusia Kieveană. Ecuația Kievului rusificat capătă acum o și mai mare confirmare.
Cornel Ivanciuc
