Posts Tagged → Crimeea

Pe miini bune, soarta Lumii

Cutia cu viermi

Preşedintele Statelor Unite ale Americii crede că Rusia nu este decît o putere regională. Care a înhăţat Crimeea din slăbiciune. În mod clar, Barack Hussein Obama este un politician de-o anvergură unică. Declaraţiile, făcute acum cîteva zile la o conferinţă de presă comună cu premierul Olandei, nu sînt altceva decît rodul unei analize pătrunzătoare. Rusia, în regionalitatea ei, deţine un arsenal nuclear capabil să atingă orice regiune a planetei. Totodată, e singura putere militară capabilă să transforme, la o adică, Statele Unite ale Americii în cenuşă radioactivă, după cum reamintea, nu demult, un apreciat comentator al televiziunii de stat de la Moscova. Şi tot în regionalitatea ei, încalecă, geografic, două continente cu multe regiuni.

Din slăbiciune, Rusia a cucerit Crimeea fără o gleznă scrîntită pe la flăcăii care i-au făcut lucrarea lui Putin, după cum opina şi un apreciat analist american. Tot dintr-o slăbiciune evidentă, gazul Rusiei ţine Europa Unită într-o emoţionantă stare de dependenţă, energetic vorbind. Cît Germania să declare că, deocamdată, nu există alternativă viabilă. Ceea ce, sigur, poate ridica întrebarea cam pînă unde pătrunde cu analiza Obama. Oferindu-şi cîteva momente de relaxare, în turneul european de îmbărbătare a aliaţilor Americii, Liderul Lumii Libere a vizitat, la Roma, ce-a mai rămas din Colosseum. Văzînd, a remarcat, judicios, că obiectivul e mai mare decît multe stadioane de baseball. Ce chestie. Romanii ăia n-aveau iPhone, dar uite ce-i ducea mintea să facă, gen. Măi, măi. Şi ei tot vreo putere regională, probabil.

Într-o lume a păcii, în care diverse puteri regionale nu pot crea, în slăbiciunea lor, decît probleme minore, Obama a decis să împingă efectivele armatei americane către nivelul de dinainte de 1941. În septembrie 2013, generalul Ray Odierno, şeful Statului Major al Armatei SUA, declara în faţa Congresului că reducerile operate de administraţia Obama ridică “riscul substanţial” ca America să nu mai aibă capacitatea “de-a susţine nici măcar o operaţiune majoră de luptă”. Marina stă şi mai bine, coborînd în timp, ca prezenţă navigantă, spre 1917. Dar, nu-i aşa, nu cantitatea, ci calitatea contează.

De aceea, s-a decis renunţarea la racheta Tomahawk, fără să existe vreun înlocuitor. Este vorba de principala rachetă de croazieră a marinei, care i-a permis lui Obama să-l dărîme pe Gaddafi, pisat cu vreo 112 bucăţi în 2011. Fiind însă o relicvă a Războiului Rece, încheiat de multă vreme, dar în plină desfăşurare, trebuia abandonată. Împreună cu racheta saer-sol Hellfire, tot aşa, fără vreun înlocuitor comparabil. În plus, trebuia oprită şi producţia avionului F-22 Raptor, cu tehnologie “stealth”, considerat de mulţi experţi drept cel mai bun avion de “superioritate aeriană” construit vreodată. Pe scurt, NATO nu poate decît să prospere, cu puterea regională Rusia în coastă, acţionînd din slăbiciune. Faţă de începutul anilor ’90, efectivele americane din Europa s-au redus de la 400.000 de soldaţi la vreo 67.000. De la 800 de avioane militare americane, s-a ajuns la vreo 130 de avioane de luptă, 12 avioane cisternă şi 30 de avioane cargo. Iar în Mediterana nu mai este staţionat nici un portavion cu grupul lui de nave.

Evident, însă, europenii vor compensa reducerea prezenţei americane. După cum o demonstrează şi cheltuielile lor militare. Faţă de pragul de 2% din PIB stabilit pentru finanţarea NATO, europenii au reuşit, în medie, o contribuţie decisivă de 1,6%. Ceea ce este perfect. În fond, ce s-ar putea întîmpla prin retragerea Americii din rolul de principală putere putere mondială? Să avem o lume a anarhiei, cu tot felul de regimuri agresive înarmate cu bombe atomice, prin proliferare nucleară? Sau o lume dominată de puteri regionale, slabe, ca Rusia putinistă sau China comunistă, tentată de Taiwan şi de gîlceavă cu Japonia, pentru diverse insuliţe? Naaah! Şi dacă ar fi să fie… Ce, n-ar fi bine? Capacul la cutia cu viermi trebuie să rămînă mereu închis? N-au voie şi ei la joacă? Prin diplomaţie atentă, bazată pe analize pătrunzătoare, vor deveni cetăţeni-model ai Lumii Noi. Garantat. Obama rămîne în funcţie pînă în ianuarie 2017.

Cum sa nu-l bati pe Putin: din convingere!

Despre amnezia geopolitică

Limitarea drastică a schimburilor comerciale cu Rusia şi concurenţă la sînge pe piaţa internaţională, prin preţ şi calitate, aşa încît exporturile ruseşti să fie făcute în pierdere, sub costurile de producţie. Tăierea surselor de finanţare pentru Rusia. Tăierea exporturilor de tehnologie către Rusia. Izolare diplomatică şi susţinerea activă a opoziţiei democratice din Rusia. Sprijin militar hotărît pentru Ucraina, prin înarmarea forţelor ucrainene şi consolidarea prezenţei militare NATO în celelalte ţări ameninţate. Doar aşa poate fi oprit imperialismul rusesc. Printr-o ofensivă totală, dusă, simultan, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, politico-diplomatic şi militar.

Exact această strategie a fost aplicată de Ronald Reagan şi de aliaţii lui, acum mai bine de trei decenii, împotriva Imperiului Sovietic. Cu un succes uluitor, care a lăsat cu gura căscată tabăra împăciuitorismului, a defetismului, a cedării în faţă expansiunii sovietice în Asia, Africa, America Latină şi Caraibe. N-a mers de la sine, au trebuit înfrînte nenumărate obstacole. Dar Imperiul Sovietic s-a dezintegrat, în mai puţin de un deceniu. Deşi “kremlinologii” îl bănuiau de viaţă veşnică. A fost posibil pentru că America şi-a ales lideri prin care să continue să fie America. Acasă, democraţie şi prosperitate spectaculoasă prin capitalism descătuşat, nu sugrumat de stat, iar peste hotare, intervenţie hotărîtă împotriva dictaturilor. Nu contaminare cu socialism şi cedare în faţa despoţilor. Şi, în nici un caz, capitulare în faţa “şantajului nuclear”.

Probleme de resurse umane

Pînă prin anii ’80, tabăra capitulării avertiza, pe nenumărate voci, politico-academico-mediatice, asupra “nebuniei” unei ofensive, chiar şi economice, împotriva Moscovei. Dacă URSS era împinsă cu spatele la zid, urma holocaustul atomic! Stînga occidentală, butonată de KGB, a scos milioane de oameni în stradă, cu cereri isterice de dezarmare unilaterală a Occidentului, spre a demonstra sovieticilor că n-au de ce să se teamă. Cu Vestul dezarmat, Moscova urma, desigur, să se dezarmeze şi ea, în calitate de campioană, autodeclarată, a păcii mondiale. Asemănările cu împăciuitorismul contemporan sînt frapante. Numai că, spre deosebire de anii ’80, situaţia e mai grea.

Ronald Reagan a reuşit fiindcă a fost susţinut, cu fermitate, de Margaret Thatcher, de Helmut Kohl şi chiar şi de François Mitterand, socialistul. Criza ucraineană demonstrează diferenţa uriaşă dintre Barack Obama, David Cameron, Angela Merkel,  socialistul François Hollande şi iluştrii lor predecesori. Premierul Ucrainei a cerut, inclusiv la Washington, ca ţării lui se i se aprobe cumpărarea de armament modern. A fost refuzat, sec. Normal. Gîndirea “progresistă” spune că dacă ajuţi victima să se apere, îl întăriţi şi mai rău pe agresor. Tot întru menajarea agresorului, Angela Merkel s-a grăbit să asigure Kremlinul că o intervenţie militară occidentală este exclusă. Ca lider al Lumii Libere, Obama a întărit mesajul, confirmînd că opţiunea militară nu este pe masă. Dacă Putin dă asigurări că doar Crimeea l-a interesat, Ucraina nu trebuie apărată. Logic. Cît despre sancţiunile economice, financiare, tehonologice şi măsurile politico-diplomatice dinspre UE şi NATO, ele au anvergura frecţiei la picior de lemn.

Amnezia, factor de progres – al dezastrului.

Ca să reuşească, “doctrina Reagan” trebuie aplicată integral, concomitent, pe toate planurile. Acum, mai mult ca oricînd. În anii ’80, Lumea Liberă avea un singur adversar de talie: URSS. Azi, alături de ambiţiile Rusiei nucleare, există ambiţiile Iranului prenuclear şi ale Chinei comuniste temeinic nucleare. Iniţial, axa Berlin-Roma-Tokio n-a fost luată în serios. Rezultat: peste 65 de milioane de morţi, în al Doilea Razoi Mondial. Axa Moscova-Teheran-Beijing există de ani buni. Conlucrează strîns, inclusiv pe plan nuclearo-militar. Îşi aruncă influenţa pînă în America Latină, unde Cuba, Venezuela şi Nicaragua ţin sus stindardul socialismului, sau în Africa, unde hălci enorme din estul continentului au trecut, de facto, cu toate resursele, în proprietatea Chinei. Al cărei ritm de înarmare are un singur precedent: Germania lui Hitler, din anii ’30.

Moscova, Teheranul şi Beijingul nu se ascund. Spun pe faţă că duşmanul lor este Occidentul. În primul rînd, America, fără de care n-ar există nici un Occident. America americană, nu cea socialistă şi gata de capitulare. Rusia, Iranul şi China, cu sateliţii lor, ar dori o lume în care ele să facă legea.Văzînd reacţia vestică la agresiunea rusească în Ucraina, ce vor crede? Că n-are rost să-şi pună problema unor noi agresiuni? Cu fiecare zi în care Occidentul ezită, ameninţarea creşte. De pildă, ameninţarea cu forţa, care, pentru a da rezultate, trebuie să fie credibilă. Aşa cum o demonstrează, magistral, Putin, prin agresiunea lui.Vlady, departe de-a rămîne singur, cîştigă noi fani. Obama, Cameron, Merkel, Hollande au, încă, ocazia să arate că nu sînt moştenitorii ideologici ai “şcolii capitulării occidentale”. Pot încă pune piciorul în prag. Întrebarea e dacă vor. Dacă au, sau nu, convingerea că Occidentul merită aparat. Prin victorie. Aşa cum au avut-o iluştrii lor predecesori, care au dărîmat URSS.

Cite vieti ati salvat?

Acum cîțiva ani, pe vremea lui Bush, la o conferință de presă, Condoleeza Rice declara: Prin intervenția în Irak și Afghanistan am salvat vieți. Un jurnalist șmecheraș a întrebat-o, self-suficient, în aplauzele extaziate ale audienței: Și cîte vieți ați salvat?

Dacă Chamberlain și Daladier (parcă el era) ar fi intervenit împotriva lui Hitler în 1938 s-ar fi transformat în ținte publice ale urii populare. Niște criminali, iubitori de război, din cauza cărora au murit, uite, 40 de mii sau 200 de mii de oameni. Nu puteau să se înțeleagă, să negocieze, să lase forța și orgoliile la o parte și să fie pace și bună vecinătate? De ce trebuia neapărat să-i umilească pe germani și pe Hitler?

Și cînd Chamberlain ar fi ieșit în conferință de presă și ar fi declarat că prin intervenția împotriva lui Hitler au salvat vieți, un jurnalist șmecheraș ar fi întrebat, în aplauzele extaziate ale audienței: Cîte vieți ați salvat? Chamberlain, ca și Condoleeza Rice 70 de ani mai tîrziu, n-ar fi știut să răspundă. Dar ar fi fost frumos să răspundă: 60 de milioane. Imediat ar fi fost luat de dubă și îmbrăcat în cămașă de forță, în șocul și rîsetele audienței. Însă noi știm acum că avea dreptate. 60 de milioane de vieți ar fi salvat. Poate nu chiar atîtea, dar oricum, cîteva zeci de milioane.

Cum sa-l bati pe Putin cu stiloul

Dacă stiloul ţine şi de-o minte, nu doar de-o mînă

Problema Rusiei agreabilului Vladimir Vladimirovici îşi are rezolvarea în creaţia inegalabilului Sergiu Zagardan. Citez: “Aşa e viaţa, aşa e viaţa/ Are şi uşor şi greu/Aşa e viaţa”. Un verdict de-o profunzime insondabilă pentru mulţi, din păcate. Într-adevăr, problemele ridicate de Putin şi de toţi cei aidoma lui se pot rezolva şi uşor şi greu. Să luăm, bunăoară, o interesantă constatare: dacă barilul de petrol scade sub 90 de dolari, Rusia se duce în cap. Moscova n-ar mai avea de unde scoate banii pentru coşul zilnic. Dacă barilul scade şi mai mult, spre 80, 70, 60 sau chiar 40 de dolari, cum s-a mai întîmplat, numai de expansiune pe cale armată nu i-ar mai arde. Căci armata costă al naibii, iar vreo trei sferturi din economia Rusiei stă în exporturile de resurse, în special petrol şi gaze.

Barack Hussein Obama are soluţia la mîna lui. E nevoie doar de cîteva semnături. Problema nu e mîna în care ar ţine stiloul. Ci mintea care comandă mîna. Preşedinţia lui Barack a fost salvată, paradoxal, exact de inamicul pe care s-a tot luptat să-l distrugă, din motive pur ideologice. Industria petrolului si-a gazelor. America trece, în prezent, printr-un extraordinar boom energetic. Pe bază de carburanţi fosili. De şist, da. În America, Antişistul nu se chelfăneşte cu jandarmi prin sate, nu iese la manifestaţii în serie pe străzile capitalei, ci e la putere. Fracturarea hidraulică oferă vreo 96% din hidrocarburile nou extrase care au proptit economia americană, trăgînd în jos preţurile la energie. Extracţia s-a făcut exclusiv pe terenuri private, nu din portofoliul statului. Iar exploatatorii privaţi au capacitatea să şi exporte. Aducînd pe piaţa mondială un surplus care ar trage preţurile în jos.

Obstacolul îl reprezintă principalul aliat, de facto, al lui Putin. Este vorba de preşedintele Statelor Unite. Barack a îmbrăţişat ecologismul, conform căruia hidrocarburile distrug planeta, prin “emisiile de carbon”.  De fapt, de dioxid de carbon. Ceea ce nu, ştiinţa nu “demonstrează” deloc. Departe de-a există un “consens ştiinţific” privind încălzirea planetei cu CO2 rezultat din arderea combustibililor fosili, datele arată că, de mai bine de 15 ani, Pămîntul nu se încălzeşte. Dimpotrivă, e într-o uşoară răcire. Fie că Obama înţelege că politica lui energetică i-a permis enormului judokan şi culturist de la Kremlin să se joace de-a Imperiul, fie că nu înţelege, rezultatul e acelaşi: Putin se joacă de-a Imperiul. Ceea ce riscă să ducă la o catastrofă realmente de neuitat.

Obama ar putea semna, oricînd, autorizaţiile de export pe care le cer extractorii americani de petrol şi gaze de şist. Ar putea semna autorizaţiile de explorare şi exploatare a zăcămintelor aflate pe terenurile statului. Ar putea semna autorizaţiile de construire a unei conducte petroliere care ar aduce pînă  la porturile din Golful Mexic petrolul şi gazele de şist extrase din Canada. Prin cîteva semnături, Liderul Lumii Libere ar crea pentru Vladimir Vladimirovici şi gaşca lui o problema de nerezolvat. Relansînd competiţia pe piaţa mondială a energiei, ceea ce ar surpa, grav, dominaţia rusească în domeniu. Iar asta, fără gloanţe, fără tancuri, fără portavioane, fără sînge vărsat în bătălii. Şi chiar şi fără sancţiuni economice. Dar cum să o facă din moment ce, ideologic, ar trebui să renunţe la unul dintre stabilopozii programului său politic? Aici se joacă soarta omenirii: între ideologia unui anticapitalist ajuns preşedintele Americii şi presiunea realităţii. Care nu ţine de ideologie, ci doar de prezenţa sau absenţa gesturilor de bun-simţ. Cum magistral spunea Sergiu Zagardan, „şi usor şi greu”. Insondabil  pentru mulţi, dar sondele rămîn soluţia.

Rusia invadeaza Ucraina iar companiile si autoritatile occidentale boicoteaza St. Patrick’s Day

Cine zicea că Occidentul e molîu și nu ia atitudine?

Guinness și Heineken, primarii New York-ului și Bostonului au boicotat St. Patrick’s Day din cauza refuzului de a permite însemnele pro-gay la manifestare. Comunitatea gay a putut participa, însă organizatorii au refuzat să aprobe și alte însemne la paradă decît cele tradiționale. Cu alte cuvinte, au refuzat să transforme Parada de St. Patrick’s Day într-o altă paradă gay. În aceste condiții, mai multe companii și autorități americane au decis să boicoteze parada.

În timpul ăsta, Occidentul se cîcîie să impună sancțiuni economice Rusiei pentru invazia Ucrainei și nici Guinness sau Heineken nu au anunțat că-și suspendă operațiunile și sponsorizările în Rusia. Am mai spus-o, singura șansă a ucrainienilor să fie băgați în seamă de Occident e să se declare toți gay și să se căsătorească bărbații între ei și femeile între ele.

Putin și ideologii ruși acuză Occidentul de slăbiciune, decadență și irelevanță. Iar Occidentul nu face decît să confirme acuzațiile.

Putin: pretul inconstientei, pretul indolentei, pretul decadentei

Trezirea la realitate

Enormă îngrijorare, de cînd cu Ucraina, că stă să izbucnească un nou Război Rece! Cum ar veni, preţ de aproape un sfert de secol, teza că Războiul Rece s-ar fi încheiat a fost înghiţită pe nemestecate, cu deplină inconştienţă. Un război se încheie cu victoria uneia dintre tabere. Dar ce victorie e aceea care îi ţine la putere pe foştii agresori? Cum s-ar fi democratizat, de pildă, Germania, Italia şi Japonia cu naziştii, fasciştii şi militariştii rămaşi la butoane? Minunat, desigur. După prăbuşirea Imperiului Sovietic, în Rusia a rămas la putere aceeaşi clică. În loc de democraţie, Rusia a primit, vorba lui Putin, “democraţie controlată”. Adică borfaşocraţie. Iar în  loc de economie de piaţă, a primit neofeudalism, bazat pe export de resurse naturale. Un model care are nevoie, mereu, de noi resurse şi de noi supuşi. Deci de expansiune. A durat ceva, dar iată: sub Putin, expansiunea Rusiei Imperiale se reia.

Vinovat de ce se întîmplă în Ucraina este, fără discuţie, Putin. Dar Vladimir cel Mare, cum probabil se alintă singur, încordîndu-şi muşchii în oglindă, la bustul gol, n-ar fi mişcat dacă n-ar fi avut cum. După ce Reagan, Thatcher şi Papa Ioan Paul al Doilea au învins URSS, liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil.  Dividendele păcii puteau fi încasate, reducînd masiv cheltuielile militare, întărind dependenţa de resursele Rusiei şi renunţînd la contactul cu realitatea.

Începem să vedem că toate acestea n-au făcut decît să dea borfaşocraţiei răgazul să-şi revină din şocul destrămării URSS, doar pentru a-şi dori, pe faţă, refacerea Imperiului. Cu ani de zile în urmă, Puţin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de-a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Cînd acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.

Cum să nu fi avut Putin curajul să intre în Crimeea, văzînd că liderii din Vest, în frunte cu Obama, declară “încălzirea globală” drept cea mai mare ameninţare la adresa omenirii? Cum să nu rîdă mulţumit, văzînd că Occidentul şi-a ales ca teme majore de dezbatere politică legalizarea căsătoriilor gay, drepturile animalelor sau interzicerea extragerii petrolului şi gazelor de şist? Cum să nu radieze de mîndrie ştiind că Uniunea Europeană depinde, în proporţie de peste o treime, de gazele ruseşti? Şi cum să nu creadă că poate face orice, fără teamă, aflînd că Obama a redus, în 2014, efectivele militare americane sub nivelul de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial? După ce, în anii ’80, forţele SUA erau dimensionate să poată susţine simultan, cu succes, două conflicte majore, pe două teatre diferite de război (de pildă, cu URSS şi cu China) şi încă un conflict mediu (America Centrală, Orientul Mijlociu)…

Iar pe lîngă Putin mai sînt şi colegii de la Beijing, şi colegii de la Teheran, şi colegii de la Fenian, şi toţi satrapii şi nesănătoşii care visează la glorie şi expansiune, prin distrugerea Occidentului. Cam cît de timoraţi se simt ei, acum?… Trezirea la realitate, după aproape un sfert de secol de comă autoindusă, riscă să fie extrem de dură. S-a pierdut enorm de mult timp, în numele unor aberaţii. Din fericire, Occidentul, adică lumea civilizaţiei, nu a barbariei, încă mai are atuuri decisive. Dar cu cît va întîrzia revenirea la gesturile şi politicile de bun-simţ, cu cît va continua să se agaţe de ficţiune, în loc să coboare cu picioarele pe pămînt, cu atît consecinţele inconştienţei, indolenţei şi decadenţei vor fi mai tragice.

Putin. Crima indelung organizata

Vladimir, tata lu’ Barack

Cel mai catastrofal preşedinte american a fost Jimmy Carter, de stînga, din Partidul Democrat. A pierdut Afganistanul, intrat pe mîna sovieticilor, Nicaragua, intrată pe mînă comuniştilor şi Iranul, intrat pe mîna islamiştilor. Aproape că a pus America în genunchi, aducînd Lumea Liberă în pragul înfrîngerii în faţa URSS şi-a dictaturilor de tot felul. Căci Lumea Liberă fără America e zero. Pînă acum, Barack Obama, tot de stînga, din Partidul Democrat, a pierdut Siria, lăsată pe mîna favoritului lui Putin, Assad junior, şi-a islamiştilor. A ajutat Egiptul să aleagă între dictatură islamică şi dictatură militară. În Turcia situaţia evoluează interesant, Afganistanul revine, metodic, sub Talibani, iar în Iran, bezmeticii ajunşi la putere sub Carter, sprijiniţi cu amabilitate de Rusia şi de China, sînt tot mai aproape de bomba atomică şi se simt bine în Irakul abandonat de Obama. Acum, cu Putin peste Ucraina, Barack poate spune că, dacă nu l-a egalat pe Carter, iată, îl şi întrece. Cu aceeaşi politică “morală”, a dialogului, nu a confruntării. Prin care America îşi cere scuze că există. Şi care lasă popoare întregi să-şi vadă spulberate visele de libertate şi de normalitate, în timp ce asasinii scapă basma curată. Aşa cum riscă să se întîmple şi în Ucraina.

Lui Putin îi place la război. Şi-a lansat prima preşedinţie cu al doilea măcel din Cecenia, ca premier şi fost şef al FSB, urmaşul KGB. Redevenit premier, a continuat cu Georgia, în 2008, pe fundalul Olimpiadei de la Beijing. Vrumm, vrumm, tancuri, bombardamente, treburi. În a doua preşedinţie nu putea decît să continue reţeta de succes. Vrumm, vrumm şi în Crimeea, pe teritoriul Ucrainei. Ca o frumoasă copertă la Olimpiada de la Soci. Fanii lui, inclusiv cei din Occident, n-au ratat ocazia de-a susţine justeţea cauzei Kremlinului. Crimeea a fost ataşată artificial la Ucraina, e populată majoritar de ruşi. Putin are tot dreptul să-i apere, fiindcă Occidentul e vinovat, desigur, de răzmeriţa de la Kiev, care a răsturnat regimul lui Yanukovici, profund pro-Moscova. Dă-le-n mă-sa de tratate! Balalaică, lacrimi, aplauze. Sigur, Yanukovici şi-a asasinat cetăţenii cu ajutorul specialiştilor din trupele Berkut. Ca asasin-şef, a fugit din ţară, fiind primit, frăţeşte, la Moscova. Dar ce e asasinat pentru unii, e înalt patriotism pentru alţii.

Fireşte. Fasciştii trebuie stîrpiţi, iar Viktor Yanukovici a luat-o la picior taman din calea fasciştilor supăraţi că le-a tăiat calea spre UE, bastion al fascismului. Nu? Perfect normal ca Viktor să anunţe din Rusia, de la Rostov pe Don, că tot el e preşedintele Ucrainei. În timp ce specialişti anonimi luau în stăpînire instituţiile de putere din Simferopol, capitala Crimeei, şi aeroporturile strategice, cu blindate tot anonime. Dacă nu răspundeau la întrebări, nici specialiştii şi nici blindatele fără însemne, de unde să ştie corespondenţii străini de unde erau? Pe cînd Parlamentul de la Moscova aproba operaţiuni militare în toată Ucraina, iată că intervine şi Barack, de la Washington, cu cîteva consideraţiuni. Ferme. Aşa nu se mai poate, consecinţe serioase etc.

Putin a fost, probabil, fascinat, dacă a stat el o oră şi jumătate la telefon cu Obama, care era în blugi, în Biroul Oval. Între timp, specialiştii nu mai erau anonimi, ci ruşi, ceea ce fuseseră de la început, dar speculaţiile nu-şi au rostul în jurnalismul de calitate. Mai ales cu obuz pe ţeavă la interlocutori. Oricum, perfect. Cică Rusia va încasa o izolare diplomatică şi economică. Adică ce? Nu le mai cumpără nimeni petrolul şi gazele? După ce-a şters pe jos cu Obama în criza din Siria, devenind, de facto, mai tare decît Preşedintele Statelor Unite, Putin şi-a consolidat  poziţia dominantă. Zi, Barack! Mă scoţi din Ucraina? Dai cu bombardeaua, trimiţi portavioane, ce faci? Faci declaraţii. Bine. Hai, te ţin la curent, pa, pa.

Bun, şi? Ce să facă America într-un context atît de complicat, cu atîtea pericole şi cu Lumea Liberă atît de sătulă de conflicte? Un context similar a existat şi în anii ’70-‘80. Atunci, un preşedinte american a spus ce trebuia spus, risipind deruta. Şi a făcut ce trebuia făcut, cu inteligenţă şi cu fermitate. Ronald Reagan a declarat, fără ezitare, că URSS este “Imperiul Răului”. A fixat un obiectiv clar: “We win, they lose”. “Noi cîştigăm, ei pierd”. A dus, cu echipa lui şi cu aliaţi de nădejde, o ofensivă intensă, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, diplomatic şi militar. În 1989, la cîteva luni după ce a părăsit Casa Albă, Imperiul Sovietic s-a prăbuşit. Obama susţine că îl admiră pe Reagan. Admirabilă ipocrizie, din moment ce este exact opusul politic al lui Reagan. Îl vedeţi pe Barack declarînd Rusia “Imperiul crimei îndelung organizate?” Şi făcînd tot ce trebuie făcut pentru victoria Lumii Libere?

În 2008, după ce Puţin invadase Georgia, Sarah Palin avertizase că urmează Ucraina, dacă Obama ajunge la Casa Albă. În 2012, la dezbaterile prezidenţiale cu Obama, Mitt Romney avertizase că Rusia este principalul duşman geopolitic al Occidentului. Şi Palin şi Romney au fost ridiculizaţi de presa pro-Obama (peste 90% din presa americană) şi de Obama însuşi. Amîndoi au avut, evident, dreptate. Nici presa, nici Obama nu şi-au cerut, însă, scuze pentru batjocura la care i-au supus, doar pentru ca Putin să aibă liniştea să-şi organizeze, îndelung, crimele. Ajuns preşedinte, Obama a cedat, imediat, la ofuscările Moscovei şi a oprit instalarea Scutului Antirachetă în Polonia şi Cehia. A trimis-o pe hilara Hilary Clinton, unsă ministru de externe, să “reseteze” relaţia cu Moscova. A făcut temenele în faţa tuturor dictatorilor pe care i-a găsit, cerînd scuze pentru că America există şi n-a stat, mereu, cu mîinile în sîn în faţa barbariei. S-a lăsat ridiculizat în Siria. Acum, “roadele” sînt culese, ca şi pe vremea lui Carter, de milioane şi milioane de nevinovaţi. Din fericire, Carter a prins un singur mandat. Obama e la al doilea, şi mai are încă doi ani pe lîngă cel în curs. Ceea ce Putin ştie foarte bine. Pare liniştit, nu mizează pe vreo surpriză.

Axa Moscova, USL si expertii in nuante KGB

Ani de zile tot felul de genii, experți în relații internaționale și politică externă, specialiști în geopolitică și geostrategie, apropiați de PSD/PNL dar și din zona ăstorlalți, ne-au bătut la cap cu Elveția Estului, ne-au acuzat că ne închinăm la Înalta Poartă de la Washington, de la Londra, Berlin sau Bruxelles, că ne fasolim la licurici, că sîntem niște țărănoi inculți și bîntuiți de uri și rusofobii absurde și rușinoase, că sîntem încremeniți în trecut, maniheiști și simpliști, că nu sîntem în pas cu vremurile, că nu vedem evidențele și nu simțim nuanțele, că Rusia e un partener de încredere, o țară care se luptă să fie bine, un potențial prieten, care ne poate aduce beneficii economice și de alte naturi, că s-a schimbat și e pe drumul democrației, ba chiar e mai democrată decît noi, că numai tractoriștii fără imaginație strategică și simț de anticipație geopolitică ca noi mai văd în Rusia un pericol și în Statele Unite și Uniunea Europeană aliați, în timp ce spiritele fine, culte, cu cursuri geostrategice de elită la bază, cu puterea de a citi printre rînduri, de a vedea în viitor și de a simți în nări mirosuri în degrade, care acolo unde noi vedem roșu ele văd fuchsia, turcoaz și lila, au simțit în Rusia un partener cald, uman, tovărășesc la foc de tabără.

Mai țineți minte cînd gafeurul incult și actoraș țărănoi pus pe ură și războaie, Ronald Reagan, vorbea de Imperiul Răului și îi cerea lui Gorbaciov să dărîme zidul Berlinului iar cei mai profunzi și informați și inteligenți oameni fin lume, sovietologii, vorbeau despre un URSS nemuritor șși despre viitorul lumii ca un sincretism între soviete și occident?

Uitați-vă acum la cîtă încredere, libertate, democrație, bună vecinătate, respect pentru lege și drepturile omului transpiră viitorul nostru partener, Rusia.

Ponta, Antonescu, toți useliștii, cu tot cu intelectualii USL-ului și experții în nuanțe cu miros de KGB au arătat ani de zile că sînt ori imbecili, ori iresponsabili, ori trădâtori. Irecuperabili, în toate trei cazurile. Subliniez irecuperabili.

Bolile profesionale ale vecinatatii apropiate (2) – Ukraina

Foaia de observație clinică a pacientului ucrainean

Ucraina înseamnă “teritoriu de graniță”. Când granița este formată din cea de a 44-a țară ca mărime din lume, nu mai avem de a face cu fâșia de frontieră clasică, ci cu un concept doctrinar defensiv, o centură de securitate, privită din perspectiva Rusiei istorice, a celei sovietice și postsovietice. Ucraina pare blestemată să rămână brâul de apărare de S-V al Rusiei pentru multă vreme de acum înainte, plasat în afara oricărei aspirații de integrare într-un alt geospațiu decât cel al CSI. Un spațiu ce tinde spre neutralitate militară, conform dorinței exprimate de avocații ucraineni ai non-integrării, în marile cancelarii europene. Deviaționismul oranj al lui Iuscenko a luat sfârșit. A fost un fel de antract între administrația postsovietică a lui Kravciuk și Kucima și recurența prorusă a lui Ianukovici. Ucraina se întoarce acolo de unde nu s-a clintit de fapt, niciodată: la statutul de “kraina”, de graniță profund spiritualizată a Rusiei, cu care împarte limba, mari teritorii date în custodie de fosta URSS și devenite “ucrainene”, importante capacități de producție specială sau elite politice și militare, care au acaparat prim-planul scenei publice sau al funcțiilor de comandă din aparatul siguranței de stat al regimurilor de la Kiev. Intențiile de dez-sovietizare sau dez-rusificare clamate de elitele naționaliste sunt proiecte lovite de nulitate într-un stat succesoral, care nu se va dez-sovietiza și dez-kaghebiza nici după dispariția biologică a generațiilor școlite în învățământul sovietic. Ucraina este o capsulă a timpului sovietic.

În aprilie 2008, la summit-ul NATO de la București, Kievul n-a mai  primit mult-așteptatul Membership Action Plan, iar asigurarea că va putea adera într-un viitor neprecizat la alianță, echivalează cu o investiție imobiliară pe Lună, cu plata în avans. Respingerea Ucrainei la summit s-a făcut sub șantajul direct al Rusiei, care a amenințat că în cazul unei aderări își va poziționa rachetele spre Kiev. În paralel, elitele proruse și-au trimis prospectiv la Bruxelles, o gardă de avocați ai nonintegrării, în frunte cu Piotr Simonenko, liderul Partidului Comunist și academicianul Petr Tolochko care au  respins și motivat “invitația de sinucidere”, ce ar reprezenta-o invitația de aderare la NATO. Cel mai serios argument al avocaților nonintegrării, care converge perfect cu poziția Kremlinului, este că Organizația Tratatului Nord-Atlantic nu poate apăra integritatea teritorială a Ucrainei. Statul succesoral are teritorii împrumutate de fosta URSS, care au făcut parte din RSSF Rusă, care ar fi revendicate de actuala federație, în cazul în care statul fragmentarist ucrainean ar adera la NATO. Este vorba despre interfluviul Nipru-Doneț, unde rusofonii ajung până la 75 de procente în regiunea Donets’k sau 69 în Luhans’k și până la 88 de procente în Crimeea. Este un argument atât de serios, încât s-a dovedit că poate congela orice intenție reală de aderare atlantică la nivelul maselor. Un sondaj de opinie a relevat că mai mult de 70% dintre ucraineni nu sunt de acord cu integrarea țării lor în NATO. Mai sunt procente semnificative de nehotărâți, încât te întrebi, până la urmă, cine vrea cu tot dinadinsul ca Ucraina să devină membru NATO, când ucrainenii nu își doresc acest lucru.

Scenariul dezmembrării unui stat aspirațional a fost verificat deja cu succes în Georgia. Prin intervenția militară a Rusiei în Osetia de Sud și Abhazia, aflate în anticamera alipirii la federație, Georgia a pierdut aproape jumătate din teritoriul național și acesta este doar începutul. Moscova invită și alte republici autonome din cadrul CSI, să urmeze exemplul Osetiei, de a cere să se integreze în Federația Rusă. Scenariul georgian va cunoaște apexul în Ucraina, stat artificial și compozit, o nefericită rezultantă a arhitecturii geopolitice gândite de Stalin și Hrușciov, format din teritorii răpite Poloniei și României sau “donate” de Rusia. În termenii actuali, ai restaurării hegemoniei rusești, “donația” făcută Ucrainei trebuie interpretată drept o formă de împrumut sau custodie a unor bunuri imobiliare, care poate expira oricând, în funcție de viitoarele aspirații de integrare în structurile comunitare și euroatlantice ale regimului de la Kiev. Semnalul ruperii Ucrainei va fi dat de republica autonomă a Crimeei, teritoriu istoric rusesc, iar fracturarea va continua spre sud-est, pe liniile de demarcație dintre etnia rusă și cea ucraineană, care se întrepătrund în interfluviul Nipru-Donețk, după o ecuație la fel de complicată ca și cea a osmozei dintre musulmani și hinduiști în nord-vestul Indiei. Când în urma intervenției Armatei Roșii în Georgia, NATO și-a trimis pe coasta caucaziană a Mării Negre o armadă de descurajare, era deja prea târziu. Gestul nu poate fi interpretat decât ca o recunoaștere tardivă a eșecului diplomației euro-americane, în cazul cultivării speranței deșarte că Ucraina se va putea smulge curând din status quo-ul de stat tampon între Rusia și NATO. O centură de securitate care coboară din Belarus și debușează în Marea de Azov. Un soi de chastity belt, dacă reevaluăm valorile panslavismului, în spatele căreia, în capsula temporală sovietică succesorală mai există și câte un visător cognitiv, precum Iuscenko, care a încercat să schimbe destinul implacabil al națiunii sale, cel de santinelă compulsivă a hegemoniei rusești, de “kraina” de când lumea. Nu întâmplător, primul stat al slavilor de răsărit s-a numit Rusia Kieveană. Ecuația Kievului rusificat capătă acum o și mai mare confirmare.

Cornel Ivanciuc