Posts Tagged → Toader Paleologu

Singura sansa a PDL: rezistenta la schimbare

PDL şi-a pierdut electoratul asistat şi nici nu-l va mai recupera, nici cu socialismul de cazarmă şi găletuşă al grupării Blaga, nici cu social-democraţia de boy scouts în spielhosen a grupării Boc.  Despre ridicolul fad şi glumiţele fără umor  ale lui Toader Paleologu (e foarte important prenumele) sau heirupismul hipiot al celor trei magi greenpeace nici nu mai are rost să discutăm.

Şi PDL nici nu trebuie să-şi recupereze electoratul asistat. Trebuie doar să meargă cu reformele pînă la capăt, să se radicalizeze aşa cum liderii săi nu sînt capabili nici măcar să-şi imagineze şi să devină cu adevărat un partid de dreapta, nu ceea ce este acum, o a treia aripă a Marii Mişcări Socialiste Post-Decembriste (celelalte două aripi fiind, aşa cum aţi ghicit, PSD şi PNL).

PDL-ul trebuie să ofere sistemului privat (antreprenori, salariaţi, liber profesionişti) atît de mult încît acesta să aibă ce pierde în cazul venirii la guvernare a USL-ului. Şi, în acelaşi timp, trebuie să lase USL fără arme în eventualitatea că acesta va veni la guvernare după 2012. Adică să distrugă statul aşa cum îl ştim noi acum. Nu să-l reformeze. Să-l distrugă. Şi trebuie s-o facă repede, pentru că în 2012 va fi deja prea tîrziu.

Şi nu mă refer la aşa-zisul stat social. Mă refer la statul keynesian, marea vacă de muls a tuturor guvernărilor post-decembriste. Fiindcă opusul statului minimal nu este statul social, este statul keynesian. Este o distincţie foarte importantă, chiar dacă liderii PDL evită subiectul şi inventează fraude de tip „statul eficient versus statul asistenţial”. Stat minimal înseamnă retragerea statului nu numai din afacerea cu pomeni pentru asistaţi, ci şi din afacerea cu investiţii imobiliare sau de alte feluri, din afacerea cu subvenţii, facilităţi, ajutoare de stat, din afacerea cu consumul, din afacerea cu energia, din afacerea cu telegondole peste drum de primărie etc. Nu există stat eficient. Punct.

Electoral, în 2012 şi chiar după, PDL trebuie să se bazeze pe rezistenţa la schimbare a plătitorilor de taxe. Dar pentru a face asta, adversarii politici ai PDL, socialiştii conduşi de cuplul puber de revoluţionari la fără frecvenţă, trebuie să aibă ce schimba. Promisiunile USL din campania electorală trebuie să-i alarmeze pe contribuabili, schimbările propuse de copiii de suflet ai lui Felix să fie un motiv suficient să scoată la vot, de partea PDL-ului, două milioane de votanţi. Poate că rezistenţa la schimbare nu va fi o miză pentru două milioane de votanţi. Însă nici nu trebuie. E suficient să fie o miză doar pentru două sute de mii, care să militeze pentru PDL, să-şi convingă rudele, prietenii şi cunoscuţii să iasă la vot şi să voteze PDL, iar cei cu posibilităţi financiare chiar să sprijine logistic şi financiar campania PDL.

Justiţia şi Codul Muncii sînt exemple de mize ale rezistenţei la schimbare. Sînt două argumente împotriva venirii USL la guvernare. Prea puţin, totuşi. E nevoie de o scădere drastică a fiscalităţii, de eliminarea birocraţiei, de sute de mii de concedieri în sistemul bugetar, de desfiinţarea a zeci de agenţii, a cîtorva ministere, de începerea unor reforme radicale în sănătate şi în administraţie, de retragerea statului din economie, de desfiinţarea a zeci de programe şi proiecte ale statului.

Există vreo şansă ca toate astea să se întîmple? Nu, evident că nu. USL va cîştiga categoric alegerile din 2012 iar PDL nu va trece de 20%, în cel mai fericit caz.

Să fie clar, nu merge cu şmecherii tactice, cu găselniţe de imagine sau mai ştiu eu ce. Nu merge cu vrăjeală. PDL ori începe terapia de şoc şi reformele radicale (tăierea salariilor bugetarilor nu e reformă, e o găselniţă de etapă), ori schimbă statul din temelii, ori rămîne în opoziţie pînă la dispariţie. Căci după înfrîngerile electorale din 2012 şi 2014 PDL dispare de pe scena politică. Şi odată cu el şi pedeliştii (mulţi dintre ei speră să supravieţuiească partidului – nu vor supravieţui, aşa cum nici ţărăniştii n-au supravieţuit PNŢcd-ului).

Creşterea economică, tîmpenia cu care o tot dau liderii PDL în frunte cu Boc, nu este o miză. Să fim serioşi, intră la marja de eroare. În locul lui Boc aş renunţa la discursurile motivaţionale pentru copii tembeli. Creşterea economică cu 0.7% sau 2.3% nu se simte însă micşorarea statului cu 30% sau 50% se simte şi se vede. Dar mă tem că noi n-o vom vedea niciodată.

PS. PDL ar putea începe reforma prin a da afară toată organizaţia de tineret a partidului. Sau măcar să-i închidă undeva, să nu-i vadă şi să nu-i audă nimeni. Nu de altceva, dar pentru un partid de dreapta o masă de spălaţi pe creier scoasă în faţă, în văzul lumii nu e cea mai bună reclamă.

Din ce am văzut în ultimele săptămîni, PDL tinde să fie un partid al semnului de exclamare. Uitaţi-vă la ei cum scriu şi cum vorbesc. Blaga îl foloseşte pe post de pulan şi testosteron, Boc îl foloseşte ca să arate ca tocilarul clasei pe  LSD iar tinerii pedelişti ca să arate ca nişte pionieri nord-coreeni în tabără de muncă la Sovata.

O suta de minti in cautarea unei singure sigle

Reuniunea PD-L de la Poiana Brașov a hipnotizat atenția presei  americane. De la “Stuff & Dough” a lui Cristi Puiu (într-un exces de zel, cei de la “San Cisco Chronicle” i-au tradus atunci numele în Chris Chicken), media de dincolo de ocean n-a mai alocat atâta spațiu unui eveniment românesc. Vuiește “The Newark Times” pe seama istoricului meeting. “Apple, steering, compass or siren? This is the question” este fulminantul titlu de articol de fond al senior-editorului Yul Itzkoff, care pare perfect familiarizat cu problemele politicii românești. El intră cu o lejeritate dezarmantă în culisele ciondănelilor din PD-L și vorbește despre rebrenduirea partidului, despre necesitatea schimbării denumirii și siglei formațiunii politice de guvernământ din România, ca și cum ar fi participat in corpore la reuniunea colegiului director al PD-L din Poiana Brașov, “o stațiune montană exclusivistă din sud-estul Transilvaniei, comparabilă ca aspirații cu Aspen”: Europarlamentarul Cristian Preda – acest nume are precis legătură cu Predator*, filozofează Yul Itzkoff – s-a gândit la un măr, în loc de trandafir. Mărul coboară direct dintre crăcile imnului partidului, “Omul bun și pomul copt”, pe când trandafirul, o floare violentă, specifică deșerturilor pietroase asiatice, este de sorginte socialistă. Sunt însă, felurite mere. Unul roșu te poate duce cu gândul înapoi la socialismul de care tuturor le este silă, deși încă nu știu cum să scape de el și care, iată că obsedează în cel mai serios mod cu putință elitele dreptei politice. Un măr verde te duce cu gândul la ecologiști, afacere capro-varzistă perversă, căci cu verzii nu se știe niciodată cum stau lucrurile până la capăt.

Până ca Preda să se decidă asupra culorii mărului (putea să opteze de la bun început pentru auriu sau oranj, în loc să se piardă în strigături de fermier cu aspirații de medic nutriționist, de genul: “mărul este un semn de sănătate, de deschidere și de simpatie, este un fruct pentru toată lumea, oricine putând să mănânce un măr”), vicepreședintele Ioan Oltean i-a smuls mărul din mână, înlocuindu-l cu o pară. Argumentul lui Oltean este cel puțin hilar: “Uite așa, ca să nu fie mărul. Și para este un fruct foarte căutat”. “Ciudat”, concluzionează Yul Itzkoff. “Am cercetat atent de ce are atâta căutare para și am descoperit o mulțime de lucruri interesante, care țin de istoria semiclandestină a Transilvaniei actuale: din cauza permanentei crize de prune, transilvănenii obișnuiesc să facă țuică de pere, cu nimic mai prejos decât cea de mere sau de prune (apple or plum brandy). Preparat de cele mai multe ori în casă, produsul este comercializat ilegal pe piața neagră, în toată Uniunea Europeană, ajungând până în Albion, unde britanicii se dau în vânt după el”, scrie Yull Itzkoff.

“What would you say about a siren?”, se întreabă Mark Stiglitz de la “The Newarker”. Domeniul coșului cu fructe din care să se poată  extrage ideea de nouă siglă a PD-L a fost abandonat instantaneu, în momentul în care care Teodor Paleologu, fostul ministru al Culturii, a trecut pe un concept marinăresc: “O timonă sau o ancoră, un nod marinăresc sau o sirenă. Orice are legătură cu navigația”. “Paleologu”, scrie Mark Stiglitz, “are o aplecare naturală  spre slugărnicie, pe care și-o joacă într-o notă naivă, de copil cu părul bucălat și cu buzele umflate, după ce a fost prins cu degetele în borcanul cu miere. Pretins descendent al împăraților bizantini, a surprins opinia publică lăudându-l pe președintele Traian Băsescu, pe care l-a făcut direct “responsabil” de toate victoriile repurtate de PD-L în alegerile parlamentare. El îl cadorisește pe președinte cu cuvinte încărcate cu semnificația lingușelii, de genul “pleașcă” (a kind of windfall), iar retorica marinărească de acum, este iarăși o dedicație făcută președintelui, dat fiind faptul că Traian Băsescu a fost comandant de vas în timpul regimului Ceaușescu.

“Ar fi de remarcat că Paleologu nu se pricepe la navigație. Sau are probleme de cultură generală”, scrie Mark Stiglitz, “deși a studiat filozofia la Sorbona. Unii dintre noi ar putea avea o părere ceva mai bună despre sirene. Știam că îi înnebunesc la cap pe marinari, deci îi ajută să piardă direcția, nu să navigheze. Apoi, o ancoră te poate duce cu gândul involuntar, mai degrabă la un port maritim sau fluviatil, decât la sigla unui partid. Iar nodul marinăresc încurcă și mai mult lucrurile, deoarece un neavizat îl poate confunda ușor cu un laț de prins guguștiuci”. “Tot aproape de domeniul marinăresc a rămas și propunerea făcută de Sorin Frunzăverde”, fost ministru al Apărării, continuă Mark Stiglitz”, care s-a gândit la o busolă. Om pragmatic, misterios și dur, Frunzăverde a pornit de la premisa că noua emblemă a PD-L ar trebui să fie un simbol grafic asemănător cu cel al NATO”. “|n fine, aici în Poiana Brașov lucurile par tot mai complicate, iar PD-L pare să-și mai caute mult și bine busola, de vreme ce unii nu fac încă deosebirea dintre NATO și un partid politic”, își încheie articolul într-o notă ironică, inegalabilul Mark Stiglitz.

Cornel Ivanciuc

* “The Predator aliens are a fictional extraterrestrial species featured in the Predator science-fiction franchise, characterised by their trophy hunting of other dangerous species for sport, including humans and their fictional counterparts, Aliens”. (Charly Daarwin).