Posts Tagged → tva

Iluzia fiscală

E despre subestimarea poverii fiscale impuse de stat. Unele taxe ascund mai bine costul statului decât altele[1]. Mai puțin vizibile sunt, de exemplu, taxele indirecte (TVA) și inflația decât cele directe ca impozitul pe venit. În genere, politicienii vor încerca să ascundă costul statului crescând taxele mai puțin vizibile. Republicanul Robert Dole spunea că impozitarea seamănă cu jumulirea unei gâște. Aceasta este arta de a obține cel mai mare număr de pene cu cel mai mic număr de țipete[2]. De aceea sunt populare printre politicieni măsuri ca deficitele bugetare, inflația și impozitele indirecte. Acestea ascund mai ușor costurile programelor guvernamentale[3]. Think tank-ul de stânga The Roosevelt Institute spunea că e nevoie de taxe mai puțin vizibile. Așa e mult mai probabil să le susțină cetățenii[4].

Ideea iluziei fiscale apare încă de la John Stuart Mill. Acesta atrăgea atenția că povara taxelor indirecte e subestimată. Italianul Amilcare Puviani dezvoltă tema la începutul secolului XX iar aceasta este reluată prin anii ’60 de către James Buchanan[5]. Iluzia fiscală e indusă deliberat de autorități. Prin ea rezultă taxe mai mari decât cele care ar fi existat dacă acestea ar fi fost mai vizibile și mai transparente[6].

Există și o interpretare socialistă a iluziei fiscale. De exemplu, Downs (1960) și Galbraith (1958) cred că sunt subestimate beneficiile statului în raport cu taxele. Pentru Downs beneficiile statului sunt distante și mai puțin recunoscute de cetățeni în timp ce taxele sunt mai direct experimentate și mai bine înțelese. Așa cetățenii subestimează beneficiile sectorului public în raport cu costurile și vor milita pentru reducerea statului[7]. Tema e însă mai discutată de cărturari liberali.

În genere, iluzia fiscală e despre:

(1) mărimea taxei,

(2) plătitor și

(3) vinovatul creșterii ulterioare a prețurilor.

În esență, oamenii percep taxele ca mai mici decât sunt în realitate, cred că le plătesc alții și dau vina pe altcineva decât pe stat pentru creșterea prețurilor rezultată din creșterea taxelor.

E mai ușor pentru politicieni să crească taxe indirecte decât taxe directe[8]. De exemplu, taxele indirecte ca accizele sau TVA sunt considerate mai puțin vizibile decât cele directe. Aici taxa e inclusă în prețul bunului sau serviciului[9]. Omul nu e conștient de mărimea taxei sau chiar de existența ei. Iluzia e și mai mare când taxa a existat deja de ceva timp. Prețul mai mare poate fi observat inițial de cumpărător. Cu timpul însă, creșterea nu mai e resimțită așa mult[10]. Taxele indirecte sunt mai puțin vizibile pentru că sunt ascunse în prețul bunurilor[11]. Potrivit lui Frank Chodorov, cei care găsesc o justificare morală taxării trebuie să explice de ce statul încearcă să o ascundă în prețul bunurilor[12].

TVA apare la fiecare nivel al lanțului productiv, nu e concentrată toată povara pe retailer[13]. Dacă taxa ar fi concentrată pe retailer, ar fi mai vizibilă pentru cetățeni decât dacă e dispersată pe întregul lanț. Dacă ar fi concentrată, cetățeanul ar da mai ușor vina pe stat[14]. TVA-ul acționează ca o picătură chinezească. Complexitatea sistemului de taxare e importantă[15]. Structuri complexe și indirecte de plată a taxelor vor duce la o taxare mai mare decât structurile simple[16]. Cu cât sistemul fiscal e mai complicat, cu atât taxele sunt mai puțin vizibile. Dacă există o singură taxă, pe venit, aceasta ar fi mult mai vizibilă și individul ar fi mai conștient de cât plătește pentru stat[17]. Într-un sistem mai stufos, taxele sunt dispersate iar adevărata povară fiscală e percepută mai greu[18].

Iluzia fiscală în cazul TVA sau a accizelor poate e și de partea patronilor care cred că taxa e plătită de consumatori și că ei ar fi doar niște colectori neplătiți pentru stat cumva ca la taxele pe muncă plătite de angajator.

Se crede că dacă avem o taxă pe vânzări aceasta e adăugată pur și simplu la prețul de vânzare[19]. Prețul include taxa. Oamenii plătesc $1.00 la un film și văd acolo un anunț că această sumă e compusă din prețul de 85 cenți și o taxă de 15 cenți. Consumatorul tinde să creadă că taxa e adăugată pur și simplu prețului. Însă prețul real e de 1$, nu de 85 de cenți[20]. Taxa e plătită de antreprenor, nu de consumator. Dacă statul pune o taxă e vânzare de 20%, acest procent nu e adăugat pur și simplu la preț[21]. Cererea nu a fost modificată la introducerea TVA. Iar prețul e pus deja la maxim. Taxa doar scade venitul net al vânzătorului. O taxă nu poate fi transferată consumatorului[22].

O asumpție a acestui transfer către consumatori e că un cost determină prețul. În realitate, prețurile determină costurile de producție, nu invers[23].

Această taxă nu poate fi însă transferată ușor și fără probleme consumatorilor. Să ne gândim că unii producători pot ieși din afaceri datorită taxei[24]. Sau avem cazul celor care aleg alte direcții de producție.

Dacă firmele ar fi putut crește pur și simplu prețurile cu nivelul aferent taxei, ar fi făcut-o deja[25].

Un argument prin reducere la absurd e că dacă admitem că antreprenorii pot trece taxele consumatorilor, atunci consumatorii le pot transfera înapoi angajatorilor (pentru că un muncitor își vinde forța de muncă unui patron, aici patronul e consumatorul), care iar le transferă consumatorilor, care iar le transferă patronilor, care iar le transferă… etc. Până la urmă nimeni n-ar plăti taxe[26].

E adevărat că o taxă reduce oferta și așa cresc prețurile. Doar în acest sens indirect am putea spune că o taxă e transferată consumatorilor[27]. Consumatorii nu plătesc efectiv taxa, ci doar prețurile mai mari ulterioare.

Această situație poate explica de ce nu au scăzut la noi prețurile imediat după reducerea TVA la alimente. Acestea au crescut inițial doar profitul antreprenorilor, așa cum o creștere de TVA doar le-ar fi crescut pierderile.

Apoi cetățenii cred că de vină sunt patronii pentru creșterea prețului, nu statul prin taxe.

Deficitul bugetar e o altă cale invizibilă de extracție. Deficitul implică o taxare viitoare. Această taxare viitoare e mai puțin vizibilă și acceptabilă decât taxarea curentă. Împrumutul duce la creșterea cheltuielilor publice fără a crește taxarea curentă[28].

Inflația, creșterea masei monetare, e una din cele mai indirecte modalități de extragere a resurselor. Aceasta e și cel mai greu de înțeles de cetățeni și acționează ca o taxă indirectă[29]. În plus, statul va da vina pentru creșterea prețurilor pe firme, sindicate, recolta agricolă slabă, carteluri străine etc[30].

Această iluzie fiscală se manifestă și în discuția despre impozitarea corporațiilor[31]. Politicienii vorbesc adesea despre impozitarea corporațiilor ca și cum taxele ar fi plătite de o non-persoană, corporația[32], de cineva dintr-un fel de a 4-a dimensiune[33]. Dar aceste impozite sunt până la urmă plătite de indivizi. Corporația doar strânge banii de la altcineva – clienți, angajați sau proprietari de acțiuni pe care-i transferă apoi statului[34].

Iluzia fiscală apare și la taxele directe, cum sunt cele pe muncă. Acestea sunt încasate înainte ca salariul să fie dat formal muncitorului[35]. Buchanan observă că taxele pe muncă par mai mici atunci când angajatorul colectează de la muncitor banii pentru stat[36]. De aceea este bună inițiativa PSD ca angajatul să plătească separat contribuția. Așa muncitorul vede mai ușor cât e furat de stat.

În plus, muncitorul ignoră că plătește tot, inclusiv partea patronului din taxarea pe muncă. Situația taxelor pe salariu este asemănătoare TVA-ului. Muncitorul, care aici e vânzătorul, „patronul” forței de muncă, nu poate transfera taxele pe muncă antreprenorului. Iar efectul va fi un salariu net mai mic pentru muncitor[37]. Antreprenorul își face socoteala cu brutul, nu cu netul. Singura întrebare e doar unde merge diferența, la muncitor sau la stat. În modelele sociale actuale centrate pe echitate banii merg la stat, nu la muncitor.

Aceste tehnici de a masca povara statului nu vor pieri prea curând. Mereu va exista această tendință a politicienilor să înfrângă rezistența la taxare a cetățenilor, să caute taxe mai puțin vizibile și mai acceptabile. Inclusiv termenul „contribuție” contribuie la iluzia fiscală. Acesta dă impresia că o taxă e ceva voluntar, că e altceva decât furt.

Bibliografie:

[1] Buchanan, James M.; Wagner, Richard E. 2000, Democracy in Deficit, Liberty Fund, Indianapolis, p.135.

[2] Gwartney, James et all. 2015, Economia pentru toți: Ce ar trebui să știe oricine despre avuție și prosperitate, Editura Tritonic, București, partea III-a.

[3] Ibidem.

[4] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[5] Sanandaji, Tino; Wallace, Bjorn. 2011, Fiscal Illusion and Fiscal Obfuscation. Tax Perception in Sweden, The Independent Review, v. 16, n. 2, Fall 2011, pp. 237–246, p.238: http://www.independent.org/pdf/tir/tir_16_02_5_sanandaji.pdf, accesat 19.06.2018.

[6] Sanandaji, Nima. 2015, Scandinavian Myths: High Taxes and Big Spending Are Popular https://fee.org/articles/scandinavian-myths-high-taxes-and-big-spending-are-popular/, accesat 18.06.2018.

[7] Oates, Wallace, E. On the Nature and Measurement of Fiscal Illusion https://pdfs.semanticscholar.org/c658/a359d43b1b037d8e69b747e25245af7c40ff.pdf, accesat 20.18.2018.

[8] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[9] Buchanan, James M. 1967, Public Finance in Democratic Process: Fiscal Institutions and Individual Choice, Liberty Fund, Indianapolis, cap.The Fiscal Illusion: http://files.libertyfund.org/files/1073/0102.04_LfeBk.pdf, accesat 25.06.2018.

[10] Ibidem.

[11] Sausgruber, Rupert; Jean-Robert Tyran. 2005, „Testing the Mill hypothesis of fiscal illusion” în Public choice 122.1-2 (2005): 39-68, p.2: http://citeseerx.ist.psu.edu/viewdoc/download?doi=10.1.1.641.4871&rep=rep1&type=pdf, accesat 23.06.2018.

[12] Rothbard, Murray N. 2010, The Value-Added Tax Is Not the Answer: https://mises.org/library/value-added-tax-not-answer, accesat 04.07.2018.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[16] Idem, pp.133-134.

[17] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[18] Buchanan, James. 2000, op.cit, p.134.

[19] Rothbard Murray N. 2006, Man, Economy, and State with Power and Market, fourth edition, Ludwig von Mises Institute,  Alabama, p.1140.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem.

[23] Idem, p.1139.

[24] Idem, p.1140.

[25] Ibidem.

[26] Idem, p.1143

[27] Idem, p.1140.

[28] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.144.

[29] Buchanan, James M. 1967, op.cit.

[30] Buchanan, James. 2000, op.cit., p.114.

[31] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[32] Ibidem.

[33] Yeager, Leland B. 2011, Is the Market a Test of Truth and Beauty?, Ludwig von Mises Institute, Alabama, p.324.

[34] Gwartney, James et all, 2015, op.cit., partea III-a.

[35] Sanandaji, Nima. 2015, op.cit.

[36] Dziemianowicz, Ryta I. 2017, et all, Tax Expenditures aș an Example of Fiscal Illusion în Optimum. Studia Ekonomiczne NR 5 (89) 2017, p.88: http://cejsh.icm.edu.pl/cejsh/element/bwmeta1.element.hdl_11320_6410/c/Optimum_5_2017_RI_Dziemianowicz_A_Kargol-Wasiluk_A_Wildowicz-Giegiel_A_Wyszkowski_Tax.pdf, accesat 22.06.2018.

[37] Rothbard Murray N. 2006, op.cit., p. 1152.

Carmaciul este disperat

Liviu Dragnea este disperat. Acum vede ca populismul nu este ieftin iar sectorul privat nu mai poate “voluntar” sa sustina promisiunile faraonice ale carmaciului.

Se intampla exact ce anticipam – un atac impotriva sectorului privat. Trecerea unor taxe “la discutate si uitate”, taxa de solidaritate si taxa pe cifra de afaceri, nu a facut decat sa creasca disperarea lui Liviu Dragnea. Am spus atunci ca problema deficitului ramane si vor aparea noi „solutii” pentru a atrage fonduri suplimentare la buget.

In aceste moment exista mai multe “idei” vehiculate in spatiul public care contribuie la fragilizarea economiei. Accize mai mari, eliminarea pilonului II de pensii, supra-taxarea sistemului bancar si “split VAT”. Toate au efecte negative, dar cel mai dur loveste economia ideea importata din Italia : “split VAT”.

Guvernul PSD justifica orice inasprire fiscala astfel: trebuie sa eliminam evaziunea fiscala si sa crestem conformarea voluntara. Lasam la o parte faptul ca voluntar este opusul coercitiei sau faptul ca o mare parte din evaziune este rezultatul birocratiei si a fiscalitatii excesive.

Foarte bine. Sa elimine evaziunea fiscala. Totusi, ar trebui sa ne intrebam de ce evaziunea fiscala este mare tocmai in tarile unde serviciile publice, alea platite din taxele noastre, sunt deplorabile. Acest “detaliu” nu conteaza pentru PSD-isti. Ei sunt disperati pentru ca dupa ce au crescut cheltuielile cu salariile pentru a creste veniturile la buget (vezi cum explica Grindeanu in prima sedinta de guvern), au taiat investitiile, vad ca tot nu le ajung banii pentru promisiunile populiste din programul de guvernare.

Asadar, Liviu Dragnea spune ca vrea sa atace evaziunea fiscala si dupa ce a trecut la “discutate si uitate” doua taxe tampite, de solidaritate si pe cifra de afaceri, a venit cu a treia idee geniala : TVA defalcat (sau in “Split VAT” in engleza). Idee preluata de la alta tara unde serviciile publice sunt deplorabile si evaziunea fiscala este mare: Italia.

Ce nu ne spune guvernul PSD si Liviu Dragnea:
– in Italia TVA defalcat a fost introdus doar pentru companiile care au contracte cu statul. Adica in zona unde exista cea mai mare evaziune fiscala.

– in Italia acest sistem se estimeaza ca ar fi adus la buget un maxim de 2 miliarde de euro, dupa 12 luni. O suma infima fata de cat este valoarea evaziunii din TVA, aproximativ 37 miliarde euro in 2015.

– in Italia, acest sistem a dus la probleme majore pentru companiile care au fost fortate sa-l foloseasca. Acestea au fost nevoite sa se imprumute pentru a face fata problemei de “cash flow”. Costul imprumutului a fost transferat unde s-a putut in preturi iar unde nu s-a putut in cresteri salariale si dividende mai mici.

– Polonia se chinuie de doi ani sa implemeneteze un astfel de sistem de plata a TVA. Se pare ca va incerca intai pentru companiile care fac plati online, acolo unde evaziunea este mare, dar va fi un sistem optional. Companiile care opteaza pentru TVA defalcat vor beneficia, se pare, de controale mai “prietenoase” din partea fiscului polonez. Nici Polonia nu se arunca sa implementeze un sistem nou pentru toate firmele fara sa il testeze in prealabil.

Cand esti disperat, pierzi simtul ratiunii si iei decizii tampite. De la inceputul anului si pana acum guvernele PSD si Liviu Dragnea au anuntat o serie de masuri pe care mai apoi le-au retras. In majoritatea cazurilor pentru ca ori incalcau reglementari Europene si PSD-ul nu stia sau pentru ca ar fi aruncat tara in aer si societatea civila a transmis tare si raspicat acest lucru pana a inteles si PSD. TVA defalcat face parte din a doua categorie.

Dupa 7 luni de guvernare, Liviu Dragnea si PSD sunt disperati. Implementarea celor cateva masuri din programul de guvernare, asa cum am estimat inca de la inceput, au distrus imaginea de stabilitate economica pe care o avea Romania la sfarsitul lui 2016. In loc sa ia decizii la disperare, Liviu Dragnea si PSD ar trebui sa ia o pauza si sa evalueze onest impactul devastator pentru economie al cresterii cheltuielilor publice, in special cele cu personalul si subventiile, si al taierii investitiilor.

O evaluare obiectiva ar arata ca in acest moment este nevoie ca de aer de reforma in adminstratia publica pentru a limita cresterea cheltuielilor publice ca procent din PIB, demararea urgent a unui singur proiect major de infrastructura (autostrada Pitesti-Sibiu) si reducerea poverii fiscale pentru munca. Atat. Orice interventie in plus in economie este prea mult in acest moment. Si inca un lucru, trebuie sa inceapa urgent simplificarea drastica a codului fiscal.

Concluzia ultimelor luni este una singura, avand in vedere masurile promovate prin ordonante de urgenta sau „discutate si uitate”. Liviu Dragnea nu are habar despre ce este in programul de guvernare si niciodata nu a fost vorba despre programul de guvernare. In tot acest timp a fost vorba doar despre cum sa distraga atentia de la redistribuirea fondurilor publice catre membrii PSD si prietenii acestora fara ca acestia sa raspunda penal. „Jaful perfect” avea nevoie de o perdea mare de fum iar programul de guvernare a jucat acest rol pana acum.

Rapirea din Serai, acum cu 15% mai multa

PNL şi PSD continuă să susţină, chiar vehement, majorarea punctului de pensie de la 39% la 45% din salariul mediu pe economie. Adică o creştere a cheltuielilor cu pensiile de 15%.

De reţinut că în Legea Bugetului pentru 2010 s-a prevăzut un transfer de la bugetul de stat la cel al asigurărilor sociale de peste 7 miliarde de lei (1,5 miliarde de euro) pentru a acoperi deficitul celui din urmă. O creştere a punctului de pensie cu 15% ar aduce după sine o creştere transferului de la bugetul de stat cu circa 225 de milioane de euro, adică 5% din impozitul pe venit sau 3% din TVA sau 6% din accize. Aceste procente reprezintă doar creşterea transferului către bugetul asigurărilor, nu valoarea sa totală din impozitul pe venit, TVA sau accize (care ar fi de 46%, 23% sau 45%). Da, aţi înţeles bine. 46% din impozitul pe venit s-ar duce spre bugetul asigurărilor sociale (faţă de 40% acum).

Sînteţi dispuşi să acceptaţi o creştere a cotei unice de la 16% la 21% sau a TVA de la 24% la 27%? Fiindcă, dacă ar fi cît de cît responsabili, liberalii şi pesediştii ar propune în acelaşi timp şi o creştere a taxelor, care să acopere cheltuielile.

Bineînţeles, calculul veniturilor bugetare e făcut la o valoare a TVA de 19% şi liberalii şi pesediştii ar putea susţine că majorarea TVA de la 19% la 24% acoperă lejer creşterea pensiilor cu 15%. Uită însă un lucru (sau se fac că-l uită): majorarea TVA s-a făcut pentru e evita intrarea în incapacitate de plată a statului român, în condiţiile în care acesta are probleme în a reuşi să se împrumute pentru a-şi susţine cheltuielile bugetare.

O creştere a cheltuielilor bugetare doar pentru consum nu poate fi încadrată nici măcar la politici social-democrate, darămite la politici liberale. În mod normal, simplificînd la maximum, social-democraţii ar trebui să susţină o creştere a cheltuielilor bugetare pentru dezvoltare şi investiţii iar liberalii o scădere a taxelor şi implicit a cheltuielilor bugetare, urmînd ca banii rămaşi în buzunarul sectorului privat să fie folosiţi de acesta pentru dezvoltare şi investiţii. Însă propunerea de creştere a punctului de pensie de la 39% la 45% nu are de-a face nici cu politici social-democrate, nici cu politici liberale, ci pur şi simplu cu un război politic iresponsabil.

Sîntem o familie care cîştigă 3000 de lei pe lună şi cheltuie 4000, din care 3500 pe mîncare, plasmă şi ghiuluri iar PSD şi PNL ne propun să cîştigăm tot 3000 de lei dar să cheltuim 4500, din care 4000 pe mîncare, plasmă şi ghiuluri. O familie ai căror membri nu investesc bani în educaţie, profesiune, socializare, într-un cuvînt, în dezvoltare, ce şanse are să-şi plătească vreodată datoriile? Şi cine mai are încredere s-o împrumute?

Mîncarea îngraşă dar nu te învaţă o meserie. Carpeta cu Răpirea din Serai îţi umple sufletul de estetică veselă şi neamurile de invidie iar plasma îţi umple casa de Bote şi Iri însă niciuna nu-ţi învaţă copiii să scrie şi să citească şi nici pe tine să baţi un cui sau să lucrezi pe calculator.

PS. Am updatat regulile comentariilor.