Eroii nu mor niciodata? O, Doamne…

Oameni care de ce au murit, pentru ţara lor?

N-au cedat. N-au abandonat. N-au capitulat. Asasinii au fugit de pe străzile Kievului, iar şeful lor, preşedintele asasin, a fugit din capitala Ucrainei. Pentru a-i pune pe fugă, a fost nevoie de zeci de morţi. Şi-au dat viaţa pentru libertatea ţării lor, iar ţara lor a fost liberă pe 22 februarie. De sub tutela Rusiei şi de sub tutela mizerabilului stat mafiot tutelat de Rusia. “Eroii nu mor niciodată” au strigat zeci de mii de glasuri, în Piaţa Independenţei din Kiev. Repetînd cuvintele fostului premier Yulia Timoşenko, de-abia eliberată din puşcărie. Frumoase cuvinte. Cîtă vreme nu sînt uitaţi, eroii trăiesc. În România au murit, în decembrie 1989, şi mai mulţi eroi, într-o luptă cu mult mai inegală. Azi, sînt uitaţi. Ţara lor i-a uitat. A uitat de ce şi-au dat viaţa. Pentru ce şi-au dat-o. Pentru cine. Au rămas simple nume, pe cruci din cimitire uitate. Jertfa lor, batjocorită de ţara lor.

Poate că Ucraina va reuşi. Poate că ei vor fi mai inteligenţi, mai lucizi, mai generoşi, mai curajoşi. Mai oameni, adică. Poate că ei nu-şi vor uita eroii. Nu le vor batjocori jertfa. Poate că, peste un sfert de secol, părinţii, fraţii, soţiile şi soţii, copiii şi nepoţii eroilor Ucrainei nu se vor întreba de ce au murit ei. Sînge din sîngele lor, suflete din sufletele lor, iubire din iubirea lor. Pentru ce au murit? Pentru cine? Ucraina a fost liberă, pe 22 februarie 2014. România a fost liberă, pe 22 decembrie 1989. Pentru cîteva ore, a fost liberă de sub tutela Moscovei şi-a mafiei comuniste, create de Moscova. Poate că în Ucraina, libertatea va dura mai mult. Poate că vor şti s-o păstreze, în loc să accepte să le fie furată. Poate că, peste un sfert de secol, un sfert din populaţia activă a Ucrainei nu va emigra, din silă pentru ţara în care s-a născut.

Poate că, peste un sfert de secol, la ei nu se va spune, cu imbecilă aroganţă, cu execrabil cinism, cu revoltătoare ignoranţă, că eroii au fost doar nişte inconştienţi, exaltaţi, naivi, marginali, nişte mari proşti, şi mare brînză ce-au făcut ei că au ieşit în stradă in 1989 şi n-au fugit, şi n-au cedat, deşi erau măcelăriţi. În cel mai mare măcel din Europa anului 1989. Poate că lor le va crăpa obrazul de ruşine. Şi nu vor uita. Pentru ce le-au murit eroii. Pentru cine. Poate că ei îşi vor pedepsi toţi asasinii şi mafia de stat, cu pedeapsa pe care o merită. În loc să-i răsplătească, dîndu-le iar ţara pe mînă, imediat. Poate că, la ei, eroii nu vor fi murit pentru certificatul de revoluţionar al soacrei vreunui Geoană de-al lor, sau al vreunui Blaga, sau, ultimul pe listă, al vreunui Iliescu ucrainean. Poate că ei nu vor găsi vreun tînăr Ponta, trup şi suflet de partea Revoluţiei şi-a Pieţei Universităţii (unica, din 1990), care să-şi declare apoi iubirea pentru Che Guevara şi, ajuns premier, ataşamentul pentru mari proiecte alături de Rusia putinistă şi China comunistă. Întorcînd iar ţara spre coşmarul estic.

Pentru asta, Ucraina ar trebui să nu aibă o revoluţie. Revoluţiile se întorc de unde au plecat. Ar trebui să aibă victoria în Războiul ei de Eliberare. De Independenţă. Războiul pe care România n-a ştiut să şi-l cîştige, rămînînd cu revoluţia dependenţei de mafia comunistă, sulemenită în salvatoare a patriei. Care ne întoarce de unde am plecat. Greu, foarte greu va fi pentru Ucraina. Depinde în continuare şi de Putin, şi de lacheii Moscovei. Urmează războiul vorbelor, al provocărilor, al tuturor ipocriziilor. Greu de găsit lideri cinstiţi şi tari, patrioţi în fapte, nu în vorbe. De pildă, lideri care s-o rupă cu trecutul şi să tragă linia, întorcînd foaia. Cum au refuzat s-o facă Iliescu sau Adrian Năstase. Şi cum refuză s-o facă Ponta sau Antonescu, pretinzînd, evident, contrariul, în uraganul românesc al tuturor ipocriziilor.

Eroii Ucrainei n-au murit pentru Timoşenko sau Klitschko sau mai ştie cine. Au murit pentru ca familiile lor şi prietenii şi toţi oamenii buni din ţara lor, fiindcă asta înseamnă ţara, nu bestiile şi trădătorii, să aibă un viitor. Au avut curajul să fie ei armata de eliberarea a ţării lor. În naivitatea, inconştienţa, exaltarea şi marginalitatea lor, au eliberat o ţară. Poate că, în Ucraina, eroismul lor nu va fi ridiculizat şi uitat, ci preţuit, fiindcă va fi înţeles aşa cum se cuvine. Poate că ei vor înţelege ce înseamnă libertate. Poate nu se vor mulţumi cu dependenţa de pomeni, pensii şi salarii stabilite într-un birou guvernamental. Poate îşi vor cîştiga, în mod real, independenţa. Poate vor fi, cu adevărat, liberi. Poate că eroii lor nu vor muri încă o dată, în uitare şi-n batjocură, precum eroii României din 1989. Iar peste un sfert de secol, cei care au supravieţuit gloanţelor nu vor continua să întrebe “21-22, cine-a tras în noi?” În timp ce asasinii şi urmaşii lor îşi văd liniştiţi de jaf şi de nelegiuiri. Poate că, la ei, 22 va fi cu noroc. Cine ştie, poate ei chiar vor reuşi.

La granita noastra

Ucraina, soarta lor şi soarta noastră

Ianuarie 2014. Ucraina e în război. De eliberare. De sub Rusia. Cu cîteva excepţii, comentatorii străini evită s-o spună. Cît despre liderii occidentali, nici nu poate fi vorba. Normal. Mama Rusie nu trebuie antagonizată. Mama Rusie (Gazprom, arme atomice) are de găzduit cu succes si Olimpiada de iarnă, după legendara Olimpiadă de vară de la Moscova, din 1980, boicotată de americani pentru invadarea Afganistanului de către URSS. Cînd arbitrele i-au furat Nadiei Comăneci titlul la individual compus şi Ţopescu a ţinut discursul acela, în care le întreba cum îşi vor privi copiii în ochi, cînd micuţii vor întreba: “Mămică, de ce ai judecat strîmb?” Ce vremuri.

Ce vremuri şi în 2008, în timpul Olimpiadei Partidului Comunist Chinez de la Beijing (cea mai scumpă de dinaintea celei de la Soci, care depăşeşte orice imaginaţie în materie de costuri). Atunci, Putin a trimis tancurile în Georgia, ca să facă terci visurile de independenţă reală, prin integrare euroatlantică, ale fostei şi viitoarei colonii. Iar Occidentul n-a mişcat un deget. Tot normal. N-ar fi ştiut nici care deget, nici încotro să-l mişte. De teamă că i-l striveşte Mama Rusie. Cu atît mai  puţin ar şti acum, cînd Dînsa are de slobozit Pacea Olimpică peste planetă. Pacea. Mai nobil ideal nici că există. Răsculaţii din Ucraina par să fi găsit, totuşi, altul. Libertatea.

Puşcăriaş şi Campion Mondial

Preşedintele Ucrainei e Viktor Ianukovici. Zis “Puşcăriaşul”. Fiindcă a făcut de două ori puşcărie. De drept comun. E omul Moscovei, după faptă, după port. După sondaje, dacă alegerile s-ar ţine acum, le-ar cîştiga fostul campion mondial la box Vitali Klitschko. Zis “Doctor Pumn de Fier”, fiindcă are doctoratul în ştiinţe sportive. De cînd “Puşcăriaşul” a oprit, în noiembrie 2013, aderarea la Uniunea Europeană, întorcînd, cu patriotism, ţara spre Rusia, revolta ucrainenilor are ca punct central Piaţa Independenţei din Kiev. Denumită “EuroMaidan”. Adică “EuroPiaţa”. De-acolo, Klitschko l-a avertizat pe Ianukovici că va avea soarta lui Ceauşescu sau Gaddafi. Dacă nu se opreşte. Nu s-a oprit. A interzis protestele, graţie parlamentului-marionetă, şi a trecut la reprimare.

În weekend, erau, oficial, trei morţi, sau cel puţin patru, potrivit opoziţiei, printre ei seismologul Yuri Verbitsky, răpit, torturat şi aruncat într-o pădure, să moară îngheţat. Lupte de stradă la Kiev. Clădiri oficiale ocupate de răsculaţi. Revoltă în cel puţin alte unsprezece oraşe, inclusiv Cernăuţi. E război, dar corespondenţii străini nu spun aşa. O spun, însă, cei care luptă. Pentru libertate. Ucraina şi-a dorit-o mereu, iar Rusia nu i-a dorit-o niciodată. Chestiune de optică. O celebră anecdotă rusofonă spune că o graniţă sigură are soldaţi ruşi de ambele părţi. Pe aceeaşi linie, Rusia fără Ucraina e o ţară, iar cu Ucraina, e un imperiu. Pentru orice patriot ca Putin, obiectivul firesc e refacerea imperiului. Reagan i-a spus “Imperiul Răului”. Atunci, se numea URSS. “Puşcăria Popoarelor”, cum o alintau mulţi beneficiari. Sub Putin, fostul Imn al URSS a fost recuperat ca Imn al Rusiei. Păi, forma rămasă fără fond? Ar fi păcat.

Singuri, că Vestul e ocupat

Victor Ianukovici s-a născut în 1950 în estul Ucrainei, în zona rusofonă şi rusofilă Doneţk. Rămas orfan de mamă, abandonat de tată, ajunge la orfelinat. Prima condamnare e în 1967, pentru vătămare corporală şi jaf. Trei ani, amnistie după 18 luni, de semicentenarul Revoluţiei Sovietice. Recidivă în 1969, bătaie la beţie. Trei ani cu executare. Apoi intră electrician la un garaj şi este, cumva, luat sub aripă de fostul cosmonaut Ghiorghi Beregovoi, dublu “Erou al URSS”, mare ştab în partid. Pînă să-şi termine facultatea prin corespondenţă, Viktor devine şef de autobază. După absolvire, ca inginer mecanic, condamnările îi sînt radiate, intră în Partidul Comunist şi e pus director de întreprindere de transport. Profesia auto îl urcă pe culmi. Doctoratul în economie şi-l ia după Independenţă, ca guvernator al provinciei Doneţk. Viktor din Ucraina nu e acuzat că a plagiat, ci doar că i-au scris alţii teza.

Fostul preşedinte Leonid Kucima, comunist promoscovit democratizat, îl unge premier. Miliardarul Rinat Ahmetov, patronul lui Nea Mircea Lucescu de la Minerul Doneţk, îi finanţează campaniile electorale. În 2004, cîştigă preşedinţia prin fraudă masivă, dovedită în justiţie, şi-o pierde, în urma “Revoluţiei Portocalii”. Preşedinte ajunge pro-occidentalul Viktor Iuşcenko, otrăvit înainte de alegeri cu “Agent Portocoliu”, o armă chimică. Dovadă, pentru unii, că securiştii lui Putin ar avea simţul apropoului. Ianukovici îşi ia revanşa în 2010, învingînd-o la trei procente pe pro-occidentala Yulia Tymoşenko, fost premier, fost lider al “Revoluţiei Portocalii”. O bagă la puşcărie în 2011, pentru corupţie, după un proces considerat de UE o farsă.

Pentru regimul din Ucraina, răsculaţii sînt fascişti. Din vest, centru şi nord. Nerusofoni, nerusofili. Rusofonii şi rusofilii sînt concentraţi spre sud şi est, baza de putere a lui Ianukovici. Cetăţeni-model. La ei, monumentele sovietice sînt intacte, în timp ce la Kiev fasciştii din “EuroMaidan” au dărîmat statuia marelui Lenin. Interesant, însă: fasciştii vor în UE, vor legi şi norme europene, vor democraţie. De-aia s-au răsculat. Nu vor înapoi sub poala Rusiei, unde-i bagă Ianukovici. Nu vor “democraţia controlată” şi Uniunea Euroasiatică oferite de Putin, cu umoru-i ştiut. Cer demisia lui Ianukovici şi alegeri, imediat. De două luni, rezistă singuri, pe un frig crîncen. Sînt condamnaţi să învingă, singuri, sau să piară. Occidentul nu va face mare lucru. Toate acestea se întîmplă la graniţa României. Ţară din UE şi din NATO, ai cărei lideri din USL au sugerat, adesea, că Rusia ar fi un prieten mai bun decît Occidentul. De soarta Ucrainei depinde şi soarta noastră. Cum v-am mai spus, 2014 nu-i de colea.