Ucraina, soarta lor şi soarta noastră
Ianuarie 2014. Ucraina e în război. De eliberare. De sub Rusia. Cu cîteva excepţii, comentatorii străini evită s-o spună. Cît despre liderii occidentali, nici nu poate fi vorba. Normal. Mama Rusie nu trebuie antagonizată. Mama Rusie (Gazprom, arme atomice) are de găzduit cu succes si Olimpiada de iarnă, după legendara Olimpiadă de vară de la Moscova, din 1980, boicotată de americani pentru invadarea Afganistanului de către URSS. Cînd arbitrele i-au furat Nadiei Comăneci titlul la individual compus şi Ţopescu a ţinut discursul acela, în care le întreba cum îşi vor privi copiii în ochi, cînd micuţii vor întreba: “Mămică, de ce ai judecat strîmb?” Ce vremuri.
Ce vremuri şi în 2008, în timpul Olimpiadei Partidului Comunist Chinez de la Beijing (cea mai scumpă de dinaintea celei de la Soci, care depăşeşte orice imaginaţie în materie de costuri). Atunci, Putin a trimis tancurile în Georgia, ca să facă terci visurile de independenţă reală, prin integrare euroatlantică, ale fostei şi viitoarei colonii. Iar Occidentul n-a mişcat un deget. Tot normal. N-ar fi ştiut nici care deget, nici încotro să-l mişte. De teamă că i-l striveşte Mama Rusie. Cu atît mai puţin ar şti acum, cînd Dînsa are de slobozit Pacea Olimpică peste planetă. Pacea. Mai nobil ideal nici că există. Răsculaţii din Ucraina par să fi găsit, totuşi, altul. Libertatea.
Puşcăriaş şi Campion Mondial
Preşedintele Ucrainei e Viktor Ianukovici. Zis “Puşcăriaşul”. Fiindcă a făcut de două ori puşcărie. De drept comun. E omul Moscovei, după faptă, după port. După sondaje, dacă alegerile s-ar ţine acum, le-ar cîştiga fostul campion mondial la box Vitali Klitschko. Zis “Doctor Pumn de Fier”, fiindcă are doctoratul în ştiinţe sportive. De cînd “Puşcăriaşul” a oprit, în noiembrie 2013, aderarea la Uniunea Europeană, întorcînd, cu patriotism, ţara spre Rusia, revolta ucrainenilor are ca punct central Piaţa Independenţei din Kiev. Denumită “EuroMaidan”. Adică “EuroPiaţa”. De-acolo, Klitschko l-a avertizat pe Ianukovici că va avea soarta lui Ceauşescu sau Gaddafi. Dacă nu se opreşte. Nu s-a oprit. A interzis protestele, graţie parlamentului-marionetă, şi a trecut la reprimare.
În weekend, erau, oficial, trei morţi, sau cel puţin patru, potrivit opoziţiei, printre ei seismologul Yuri Verbitsky, răpit, torturat şi aruncat într-o pădure, să moară îngheţat. Lupte de stradă la Kiev. Clădiri oficiale ocupate de răsculaţi. Revoltă în cel puţin alte unsprezece oraşe, inclusiv Cernăuţi. E război, dar corespondenţii străini nu spun aşa. O spun, însă, cei care luptă. Pentru libertate. Ucraina şi-a dorit-o mereu, iar Rusia nu i-a dorit-o niciodată. Chestiune de optică. O celebră anecdotă rusofonă spune că o graniţă sigură are soldaţi ruşi de ambele părţi. Pe aceeaşi linie, Rusia fără Ucraina e o ţară, iar cu Ucraina, e un imperiu. Pentru orice patriot ca Putin, obiectivul firesc e refacerea imperiului. Reagan i-a spus “Imperiul Răului”. Atunci, se numea URSS. “Puşcăria Popoarelor”, cum o alintau mulţi beneficiari. Sub Putin, fostul Imn al URSS a fost recuperat ca Imn al Rusiei. Păi, forma rămasă fără fond? Ar fi păcat.
Singuri, că Vestul e ocupat
Victor Ianukovici s-a născut în 1950 în estul Ucrainei, în zona rusofonă şi rusofilă Doneţk. Rămas orfan de mamă, abandonat de tată, ajunge la orfelinat. Prima condamnare e în 1967, pentru vătămare corporală şi jaf. Trei ani, amnistie după 18 luni, de semicentenarul Revoluţiei Sovietice. Recidivă în 1969, bătaie la beţie. Trei ani cu executare. Apoi intră electrician la un garaj şi este, cumva, luat sub aripă de fostul cosmonaut Ghiorghi Beregovoi, dublu “Erou al URSS”, mare ştab în partid. Pînă să-şi termine facultatea prin corespondenţă, Viktor devine şef de autobază. După absolvire, ca inginer mecanic, condamnările îi sînt radiate, intră în Partidul Comunist şi e pus director de întreprindere de transport. Profesia auto îl urcă pe culmi. Doctoratul în economie şi-l ia după Independenţă, ca guvernator al provinciei Doneţk. Viktor din Ucraina nu e acuzat că a plagiat, ci doar că i-au scris alţii teza.
Fostul preşedinte Leonid Kucima, comunist promoscovit democratizat, îl unge premier. Miliardarul Rinat Ahmetov, patronul lui Nea Mircea Lucescu de la Minerul Doneţk, îi finanţează campaniile electorale. În 2004, cîştigă preşedinţia prin fraudă masivă, dovedită în justiţie, şi-o pierde, în urma “Revoluţiei Portocalii”. Preşedinte ajunge pro-occidentalul Viktor Iuşcenko, otrăvit înainte de alegeri cu “Agent Portocoliu”, o armă chimică. Dovadă, pentru unii, că securiştii lui Putin ar avea simţul apropoului. Ianukovici îşi ia revanşa în 2010, învingînd-o la trei procente pe pro-occidentala Yulia Tymoşenko, fost premier, fost lider al “Revoluţiei Portocalii”. O bagă la puşcărie în 2011, pentru corupţie, după un proces considerat de UE o farsă.
Pentru regimul din Ucraina, răsculaţii sînt fascişti. Din vest, centru şi nord. Nerusofoni, nerusofili. Rusofonii şi rusofilii sînt concentraţi spre sud şi est, baza de putere a lui Ianukovici. Cetăţeni-model. La ei, monumentele sovietice sînt intacte, în timp ce la Kiev fasciştii din “EuroMaidan” au dărîmat statuia marelui Lenin. Interesant, însă: fasciştii vor în UE, vor legi şi norme europene, vor democraţie. De-aia s-au răsculat. Nu vor înapoi sub poala Rusiei, unde-i bagă Ianukovici. Nu vor “democraţia controlată” şi Uniunea Euroasiatică oferite de Putin, cu umoru-i ştiut. Cer demisia lui Ianukovici şi alegeri, imediat. De două luni, rezistă singuri, pe un frig crîncen. Sînt condamnaţi să învingă, singuri, sau să piară. Occidentul nu va face mare lucru. Toate acestea se întîmplă la graniţa României. Ţară din UE şi din NATO, ai cărei lideri din USL au sugerat, adesea, că Rusia ar fi un prieten mai bun decît Occidentul. De soarta Ucrainei depinde şi soarta noastră. Cum v-am mai spus, 2014 nu-i de colea.
UE face apel la printipuri si le striga oponentilor lui Ianukovici: „Sariti din tren ca va prindem noi!” dar tarile europene nu au nici forta economica si nici vointa politica pentru a se descurca onorabil cu ditamai elefantul, daca ajunge in parohia lor.
O tara in care jumatate din populatie se uita spre vest si cealalta jumatate asteapta ora exacta de la Moscova. De fapt sunt doua tari dar nimeni nu-si asuma riscul de a spune acest lucru deschis.
Pe scenariul pe care incearca sa-l forteze opozitia, marsul spre vest, cu orice pret, risca sa se aleaga cu tara rupta in doua. Un scenariu simplu: rusii le taie gazele, UE nu are cum sa le dea atatea gaze cate au nevoie, probabil le vor da doar pentru consumul populatiei, iar economia o ia la vale. Din acel moment, in Crimeea si zona de est (puternic industrializata-un fel de Transnistrie foarte mare) vor incepe miscarile antiguvernamentale si cele centrifuge, cu rezultat in ruperea de restul Ucrainei. Vor rezulta doua entitati, una in est, Crimeea si posibil zona Odesei, sub influenta ruseasca, si una in nord si vest, fara iesire la Marea Neagra, fara resurse energetice si cu mana intinsa la UE.
Nu m-ar mira ca, peste ani, sa aflam ca scenariul acesta a fost convenit, pe sest, de rusi si europeni, fiecare ramanand cu o felie de influenta in ceea ce este azi Ucraina.
Nebunia este ca exact strategia lui Ianukovici, cu balanganeala lui est-vest, ar putea sa fie sansa Ucrainei de a ramane intreaga si a-si crea un viitor. Ucraina are nevoie sa castige timp, probabil 10-12 ani, pentru a da in exploatare rezervele de gaze din Marea Neagra si a demara exploatarile de gaze de sist (daca vor gasi asa cum spera). Fara o baza energetica solida proiectul Ucrainei intregi, asociata / candidata la UE este mort din fasa.
Eu nu pot sa uit ca exact prooccidentali de tipul celor care, acum, striga in fata consulatului de la Cernauti „Ajutati-ne!” sunt cei care au restrans drepturile romanilor din Ucraina (scoli inchise, clase cu predare in romana lichidate, interzicerea aducerii de carti romanesti in Ucraina).
Cred ca, dincolo de mesaje despre principii democratice, ar trebui sa ne intrebam daca este in interesul Romaniei ca o tara de 40 milioane de oameni, ostila Romaniei, cu reflexe imperiale si care incalca sistematic drepturile minoritatii romanesti, sa devina asociat al UE sau chiar membru. Cred ca ar trebui sa fim pragmatici sa sa ne vedem de interesele noastre ca tara.
Din partea mea, n-au decat sa se rupa in cate parti vor ei, interesul nostru va trebui sa fie protejarea prin orice mijloace a minoritatii romanesti de acolo si, daca vremurile o vor permite, recuperarea a cat mai mult din teritoriile furate de Hitler si Stalin.
Nu trebuie sa ne speriem de faptul ca Rusia va ajunge mai aproape de noi. Ei oricum sunt vecini cu cine doresc si, in plus, Rusia este oponentul pe care-l cunosti, stii cum functioneaza, pe cand Ucraina nu stie nici ea ce reactii va avea, de unde sa le stim noi.
Pe scurt, strigam democratie, libertate, drepturile omului dar …. bunghiul pe ei.
Am vazut cateva meciuri ale lui Kltchko. Cel mai mult mi-a placut cel cu Lennox Lewis, cand, desi a pierdut prin knock-out tehnic din cauza unei arcade deschise, a parasit ringul in ovatiile publicului. Un luptator adevarat.
https://www.youtube.com/watch?v=RMjyJQClP8o
Noi îi avem pe Predoiu, MRU, Blaga, Baconschi, Cezar Preda și Tomac. Ei îl au pe Vitali.
Cu riscul de a fi aspru judecat de către colegii mei, intelectualii, trebuie să spun că sunt din ce în ce mai impresionat de anvergura politic a ex-pugilistului Vitali ”Dr. Ironfist” Klitchko.
Până la momentul ofertei otrăvite a lui Ianukovich, am crezut că e doar un fost campion popular și carismatic, cu anumite abilități organizatorice, dar care se hrănește în principal din capitalul de simpatie adunat ca vedetă. Însă felul în care s-a ținut tare și a refuzat oferta arată că tipul are creier politic și nu joacă pe mize mici. Genul ăsta de politician gladiator e tot ce se putea întâmpla mai bun opoziției antirusești din Ucraina. Aviz celor care se îmbată cu iluzia că șefia de promoție în serie și doctoratul strălucit te-ar face cumva să binemeriți de la patrie și popor.
Cum apare articolul, cum își dă demisia primul ministru ucrainian. Mai scrie, Ducu, mai scrie!
Ieri mi-au adus temporar în birou, că n-avea unde să stea, blocat fiind în drumul lui spre Constanța, un tovarăș inginer francez. Om la șaizeci de ani, umblat pe proiecte de infrastructură în Africa și Asia. La un moment dat, scoate Le canard pe masă și, văzîndu-mi privirea interesată, se grăbește să-mi spună că i l-a cerut nu știu care, dar dacă-l vreau eu… (Io-s totuși soră-sa șefei lui de proiect, deci mă-nțelegi, nu se face să mă refuze chiar așa, ghiolbănește, cel mult prin sugestie). Nu-l vreau de tot, băi țărane, îmi venea să-i zic, sau crezi că ți-l uzez dacă-l citesc?! În fine. Mă uit pe cîteva titluri, așa, de-a-mpicioarelea, direct pe biroul la care l-am așezat, după ce l-am asigurat că nu i-l iau. „Dar să nu mă întrebi de femeia lui Hollande”, zice el brusc, hlizindu-se. „Femeile, vrei să spui. Nu, nu te-ntreb, că știu deja.” (Și oricum tîmpiții mei de guvernanți din România sînt măcar mai fizicoși decît tîmpiții voștri, îmi venea să-i spun, dar m-am abținut, că sînt în criză de bună-creștere) Și-i povestesc caricatura aia cu Evolution care-a circulat pe FB: Napoleon cu mîna-n sîn, Sarko cu mîna-n burtă și, finalmente, Holșurubul ăsta al lor de-acum cu mîna-n prohab. Expertul meu zîmbește subțire și zice „Ei, nu prea știu ce văd femeile la prezidentul nostru. Poate le place că e om bun.” „Un socialist nu poate fi om bun”, mormăi eu. „Ah, dar depinde. Socialismul e totuși o idee generoasă”, grohăie el. „Socialismul e o mare tîmpenie, my friend, și asta ți-o spune cineva care l-a trăit pe propria piele aproape treizeci de ani!” Aici s-a încheiat temporar conversația noastră. Judecînd după mutră, poziția mea pe subiect nu i-a fost deloc pe plac. Deci, rămîne cum a stabilit Ducu mai sus. Occidentul european, cum arată acum, e fie în criză de infantilism, fie de senilitate.