Saptamina 7-13 iulie 2014

Votați articolul pe care îl vom promova săptămîna viitoare pe prima pagină a Blogary (în sliderul de pe pagina de home), pe conturile de Twitter și Facebook ale Blogary (inclusiv financiar).

Lovitura de stat, 3 iulie 2012, Dragoș Paul Aligică

Mai țineți minte?, 14 iulie 2012, Bleen

Articolul de promovat in saptamina 14 - 20 iulie 2014

  • Mai țineți minte? (14 iulie 2012, Bleen) (53%, 9 Voturi)
  • Lovitura de stat (3 iulie 2012, Dragoș Paul Aligică) (47%, 8 Voturi)

Total Votanţi: 17

Loading ... Loading ...

Acest articol-sondaj săptămînal ține loc și de forum offtopice. Puteți comenta orice vrea suflețelul vostru.

Principala arma de lupta impotriva corporatiilor

E libertatea economică.

Corporațiile nu sînt afectate decît în mică măsură de fiscalitate, restricții și birocrație. Au forță financiară, au resurse organizatorice și logistice să se descurce cu birocrația și fiscalitatea. Ba chiar au puterea să negocieze direct cu statul și să obțină facilități.

Micile afaceri nu au această capacitate. Nu pot negocia direct cu statul pentru a obține facilități, nu au forța financiară să suporte fiscalitatea ridicată, nu au forța organizatorică să se descurce cu birocrația și restricițiile impuse de stat la fiecare pas. Fiscalitatea și birocrația înseamnă resurse financiare, organizatorice, umane, de timp și energie blocate. O corporație are sute de avocați și personal administrativ dedicat care să se ocupe de birocrație, are forță financiară să suporte fiscalitatea ridicată, are capacitatea de a atrage bani din credite.

Birocrația și fiscalitatea afectează în primul rînd inițiativa, cei care vor să intre pe piață, și în al doilea rînd afacerile mici și medii deja existente. În fapt, marile businessuri și corporațiile sînt avantajate de restricțiile impuse de stat fiindcă acestea le elimină concurența potențială.

Fiscalitatea și birocrația păstrează status quo-ul și blochează concurența la marile businessuri și corporații, multe dintre ele aflate în relații privilegiate cu statul. Nu degeaba marii miliardari și marile corporații susțin stînga politică, socialismul, birocrația și fiscalitatea.

Am mai fi avut astăzi Microsoft, Apple, Amazon, Google sau Facebook dacă economia americană nu avea un grad ridicat de libertate? Ar fi avut forța aceste mici afaceri de garaj studențești să lupte împotriva giganților momentului, ca IBM, HP, Xerox sau Yahoo?

Este liberă piața în care noii veniți au accesul restricționat sau interzis?

Evident că piața nu e democratică și egalitaristă. Pentru a avea succes ai nevoie de capital, de resurse, de fler, de noroc, de știjnță. În unele domenii bariera de intrare pe piață e mai jos, pe altele e mai ridicată. Dar dacă mai vine și statul și impune bariere suplimentare și artificiale pe toate piețele, prin fiscalitate, birocrație și reglementare excesivă inhibă orice inițiativă, pietrifică piețele și, în timp, omoară orice concurență și chiar piața liberă.

Salariul minim obligatoriu si interdictia de a munci

Creșterea salariului minim nu înseamnă că statul dă bani. Înseamnă că ia locuri de muncă. Angajatorul are de ales între a plăti mai mult, inclusiv statului, și a nu angaja. Cel mai mult au de suferit tinerii și cei care fac muncile de jos.

Odată cu creșterea salariului minim crește numărul oportunităților de angajare interzise de stat. Astfel, deși angajatorul și angajatul au negociat, le este interzis să se semneze actele și să încheie contractul de muncă. Angajarea este, în fapt, interzisă.

Dacă angajatorul nu e dispus să plătească angajatului suma x pentru munca y nu o va face, chiar dacă statul îl obligă. Va încerca să găsească soluții alternative. Va renunța la activitatea respectivă sau o va pune în sarcina celorlalți angajați. Dacă nu îmi permit, economic vorbind, să angajez un om pe o anumită sumă, nu o voi face. Pe de altă parte, dacă un salariu e considerat prea mic, de neacceptat, nimeni nu-l va accepta. Dacă totuși cineva îl acceptă, înseamnă că e acceptabil și că acel cineva chiar are nevoie de banii aceia și e dispus să muncească pentru ei.

A interzice oamenilor să se angajeze pe un anumit salariu e ca și cum le-ai interzice copiiilor cu capacitate intelectuală sub medie să meargă la școală sau ca și cum ai interzice notele sub șapte. Dacă s-ar interzice notele sub șapte la școală, copiii care nu ar putea lua peste șapte, nu ar putea face școală. Ăsta e salariul minim: interdicția de a munci.

Să presupunem că un om trăiește din vînzarea coifurilor de hîrtie. Face coifuri de hîrtie și le vinde. Zece bani coiful. Dacă statul interzice cumpărarea de obiecte mai ieftine de un leu, deoarece este crud și nedemn, potențialii cumpărători de coifuri de hîrtie vor fi obligați să dea un leu pe coif sau să nu mai cumpere deloc. Însă un coif de hîrtie chiar nu merită un leu și mulți vor renunța să mai cumpere. Și uite așa, omul nostru rămîne fără un venit. Așa mic, cum era el, era un venit. Poate că omul nostru nu poate face mai mult. Nu se pricepe, nu are educația, capacitatea fizică și intelectuală să facă mai mult. E singura muncă pe care este capabil să o facă în acest moment al vieții lui. Poate că asta va face toată viața sau poate că la un moment dat va căpăta experiență și va învăța să împletească coșuri din nuiele și să le vîndă cu zece lei coșul. Dar nu va învăța nefăcînd nimic. Or, prin salariul minim obligatoriu, prin interdicția de a face anumite munci de slabă calitate sau cu cerere mică, oamenii care la un anumit moment în viața lor nu pot face mai mult sînt obligați să nu facă nimic. Angajatorii nu vor plăti mai bine acele munci. Vor renunța la ele.

Prin această măsură o întreagă piață, aceea a muncilor prost plătite, este scoasă în afara legii. Cu cît angajatorul este mai puțin dispus să plătească o muncă, cu atît e mai dispus să renunțe la ea. Dacă plătește puțin pentru ea, înseamnă că o consideră puțin importantă și în momentul în care este obligat, prin lege să plătească mai mult pentru ea, cît nu face, va încerca să găsească alternative și să renunțe la ea.

Dacă stai la terasă, bei bere, te uiți la Germania-Franța și ți-e lene să te duci pînă peste drum să-ți cumperi țigări, îi dai trei lei unui amărît care-și face veacul cu mici comisioane și îl trimiți după țigări. Aveți amîndoi de cîștigat. Tu faci un drum mai puțin și nu pierzi două minute din meci, el cîștigă trei lei. Nu-și face piscină din ăia trei lei, nu-și plătește chiria, poate că nici nu are unde locui, dar sînt trei lei de care își cumpără două pîini, sînt trei lei pe care îi ia, nu-i dă. Și atunci vine statul și vă interzice tranzacția. ”Domnule, e nedemn ce se întîmplă aicișa. Nu poți, porcule, să-i dai bietului om doar trei lei! E inuman. I-NU-MAN! Înțelegi!” Apoi, către bietul om: ”Azi e ziua ta norocoasă. Fii recunoscător! Te-am scos din foame. De azi, porcul ăsta care se uită la meci și ține cu Germania, evident, va trebui să-ți dea cinci lei dacă vrea să-i cumperi țigări. Cinci! Nu trei! Înțelegi? Cinci!” Porcul capitalist care nu vrea să piardă două minute din meci se gîndește dacă merită să dea atîția bani pentru două minute, cît durează să ia țigări de la tutungeria de peste drum. Trei lei merita, cinci lei e cam mult. ”Două minute? Hm… Garcon, las’ că-mi iau singur țigări. Tu stai cu mîna-n cur și mulțumește-i statului că teoretic ești mai demn și mai bogat cu doi lei și practic ești useless și mai sărac cu trei lei.”

O solutie pentru conservarea cladirilor vechi

A existat vreodată vreo propunere sau inițiativă a administrațiilor locale de cedare gratuită a clădirilor cu valoare arthiectonică, istorică și culturală către investitorii privați? Întreb fiindcă nu am urmărit subiectul cu atenție.

Astfel, clădirea este cedată gratuit unui investitor care se obligă să o restaureze după un plan prestabilit. În același timp, investitorul este scutit de plata taxei pe proprietate pentru clădirea respectivă pe întreaga perioadă a existenței clădirii în condițiuni bune. Clădirea poate fi vîndută sau închiriată mai departe. E decizia proprietarului, cu condiția păstrării acesteia în condiții bune și întocmai planurilor stabilite de autorități (arhitecți, istorici etc). Atunci cînd un terț cumpără clădirea preia și drepturile și obligațiile aferente.

Terenul rămîne în proprietatea statului. Dacă se întîmplă ceva cu clădirea, dacă arde sau se prăbușește, terenul revine în folosința autorităților locale fără ca proprietarul clădirii să aibă vreun drept asupra acestuia. Astfel, proprietarul va avea tot interesul să păstreze clădirea în bune condițiuni, atîta timp cît în lipsa clădirii pierde și dreptul de folosință a terenului.

Dacă sînt mai mulți doritori pentru o asemenea clădire, se face licitație. Dacă e doar unul, clădirea este cedată gratuit sau vîndută cu un leu, în condițiile în care, prin contract, noul proprietar se obligă să o restaureze fără să-i afecteze valoarea arhitectonică sau istorică. Clădirea poate avea orice destinație cu condiția să-i fie păstrate structura și aspectul.

Notă: Timp de o lună site-ul Blogary se află în refaceri și prefaceri. Va fi funcțional în toată această perioadă, însă va suferi tot felul de modificări și poate nici frecvența articolelor noi nu va fi foarte ridicată.

Mondialul lor si Mondialul nostru

Filmul bate fotbalul

Spania dezintegrată de Olanda. Italia dînd încă o aspră lecţie de viaţă Angliei. Uruguayul făcut arşice de Costa Rica. Brazilia şi Croaţia cu “arbitrajul respectiv”. Cupa Lumii, abia începută, nu duce deloc lipsă de mari spectacole. Acelea, definitorii. Care te marchează. Entuziasmante sau deprimante. Înălţătoare sau revoltătoare. Nectar sau venin. Fiecare are lista lui. La Mondialul 2014, spectacolul definitoriu a venit, pentru mine, chiar în prima noapte, după meciul de deschidere. Da, după. Am stat, la început uluit, apoi fascinat, cucerit şi, în cele din urmă, cu ochii umeziţi, pînă spre trei noaptea, la un documentar. Realizat de Ionel Stoica. Indiferent ce se va întîmpla în luna aceasta, indiferent cine va pierde şi cine va cîştiga, filmul acela va fi, pentru mine, Mondialul 2014. Culmea, e despre o echipă de-acum exact douăzeci de ani. De fapt, despre destinul nostru, de români.

Sînt un mare pasionat de documentare. Le am strînse pe casete video, pe DVD-uri, le strîng în continuare în formate digitale, cu sutele de gigabiţi. E o treabă, şi cu documentarele. Nu se fac singure, şi nu oricine ştie să le facă. Am unele pe care le revăd, periodic. Britanice, americane şi franţuzeşti, germane, braziliene, scandinave, chestii. Despre istorie, politică, presă, medicină, arhitectură, muzică, războaie, industria filmului, teatru, automobile, vapoare, avioane, televiziune, exploararea spaţiului, cîte şi mai cîte. Plus documentare despre fotbal. Le revăd pentru că trec de ecran şi mă înhaţă, ducîndu-mă, de fiecare dată, în lumea lor, cu adevăruri şi cu emoţii numai ale lor. Aşa sînt documentarele bune. Documentarul lui Ionel Stoica este impecabil. Povestea României la Mondialul din 1994. Visul american. Cînd lumea a fost a noastră. Apoi n-a mai fost. Nimic. L-aş revedea şi l-aş tot revedea. Pentru ce spune şi pentru cum spune.

Recunosc, nu mă aşteptăm. La TVR? Da, iată, este posibil. Sigur, la unu noaptea, în reluare, după ce prima dată îl băgaseră dimineaţa, pe la zece. De ce? N-au înţeles ce marfă aveau? Trebuia ascuns, ca să nu fie văzut? Cînd merita, cu prisosinţă, un loc în primetime. Sau, poate, nu. La ce bun să ne amintim? Meciurile acelea, din nopţile acelea. Fericirea fără margini, mândria şi speranţele de necuprins, cu mulţimi imense în stradă. Iar cei tineri, de ce să afle cum a fost? Cum de a fost posibil? Graţie cui? Cine erau ei? Ei, care ne-a făcut să visam, cu ochii deschişi, că vom lua Mondialul? Că vom fi şi noi, românii, cei mai buni din lume? În primul sport al lumii?

Germania de Vest a ieşit prima oară campioană mondială în 1954, la Berna, în Elveţia, învingînd Ungaria lui Puşkaş, enormă favorită. Şoc tectonic. Germania, paria lumii după război, nu însemna mare lucru în fotbal. Poate părea ridicol, dar acea victorie a schimbat istoria. Vest-germanii şi-au poreclit ţara “Republica de la Berna”. Exemplul fotbalului le-a dăruit încrederea care a generat “miracolul economic”, continuat pînă azi. Dar ce înţeleg nemţii din fotbal şi din viaţă, este? Nu vom fi vreodată Germania. Totuşi, nu pot să uit. În vara lui ‘94, la BBC, colegii ziarişti englezi deschiseseră o lista de pariuri cu România în finală. Acela a fost impactul. Aceea era imaginea României în Anglia. Cînd a ratat Belo ultimul penalti cu Suedia, am vrut să arunc televizorul pe geam. M-a oprit soţia. Nu eram furios pe ai noştri. Pur şi simplu, ştiam că s-a dus o şansă unică. Nu pentru fotbal. Pentru România.

Peste douăzeci de ani, dintr-un documentar, am aflat că Răducioiu a ştiut, cu inima grea, acelaşi lucru. De atunci. Făcuse rost, din nimic, de golul egalării şi de golul victoriei cu Suedia. Aşa cum fac marii fotbalişti cînd echipa lor, cu alţi mari fotbalişti, e la ananghie. Apoi a fost golul lui Andersson. N-avea cum, dar a fost. Şi gata. Au lipsit cinci minute. Mi-au dat lacrimile urmărind finalul fimului. Messi, Neymar, Pirlo? Minunaţi. Dar nu sînt ai noştri. Înainte de mizeria, de incompetenţa şi de ticăloşia de azi, am avut o şansă. În America, ai noştri, cei de atunci, au fost România cea bună. Şi frumoasă. Filmul, asta arată. Cu vorbele lor, cu emoţiile lor, cu rîsete şi lacrimi. Ei, şi? Cu ce folos? În 1950, un puşti dintr-o familie amărîta şi-a văzut tatăl plîngînd fiindcă Brazilia pierduse, pe teren propriu, Mondialul. A jurat să cîştige, pentru el, Cupa Lumii. Prima din istoria Braziliei. S-a ţinut de cuvînt. I se spune Pelé. Dacă s-ar găsi, aş cumpăra un braţ de DVD-uri cu documentarul lui Ionel Stoica şi le-aş împărţi. Nu de alta, dar poate că un puşti de pe la noi, văzînd ochii umeziţi ai tatălui său, după ce-au privit amîndoi filmul, va jura să cîştige Cupa Lumii cu naţionala României. Şi se va ţine de cuvînt.

Brazilia si Germania

La campionatele mondiale la care s-au întîlnit Argentina cu Belgia și Germania cu Franța, adică în 1982 și 1986, Germania a ajuns în finală și a pierdut. Anul ăsta e foarte probabil să avem în sferturi Germania-Franța și Argentina-Belgia.

Apropo de Germania. Între 1966 și 1990, Germania a lipsit din finală doar în 1970 și 1978. A fost prezentă în toate finalele din Europa (1974, 1982, 1990). A avut trei finale consecutive, în 1982, 1986 și 1990. După al doilea război mondial, Germania a fost prezentă în cinci din opt finale pe teritoriu european (Elveția 1954 – cu Ungaria, Germania 1974 – cu Olanda, Spania 1982 – cu Italia, Italia 1990 – cu Argentina). A lipsit în Suedia 1958 (Brazilia – Suedia), în Franța 1998 (Franța – Brazilia) și în Germania 2006 (Italia – Franța). În finalele din Europa în care nu au jucat nemții, a jucat ori Franța, ori Brazilia, ori ambele.

Toate mondialele de pe teritoriu american au fost cîștigate de sud americani. 1930 – Uruguay (în Uruguay), 1950 – Uruguay (în Brazilia), 1962 – Brazilia (în Chile), 1970 – Brazilia (în Mexic), 1978 – Argentina (în Argentina), 1986 – Argentina (în Mexic), 1994 – Brazilia (în Statele Unite).

Singura națională care a cîștigat în deplasare în duelul Europa – America a fost Brazilia în 1958, în Suedia (cu Pele, Garincha, Didi).

Pe teren neutru e scor egal. Brazilia a cîștigat în Japonia/Coreea iar Spania a cîștigat în Africa de Sud.

Dacă se păstrează tradiția, campioana mondială de anul ăsta va fi sud americană.

O victorie a Argentinei sau Uruguay-ului pe teritoriu brazilian va fi considerată o tragedie națională, politică și economică. Dacă sînt scoși, brazilienii ori fac revoluție, fură cupa și împușcă oficialii și celelalte echipe pe stadion, ca chinezii și Vadim, ori fac tot posibilul să cîștige olandezii, germanii sau francezii.

Cred că pe lista marcatorilor Braziliei vom găsi și arbitri, și gherile marxiste, și pe Blatter (nume predestinat, adică un blat la comparativ – bine că nu-l cheamă Blattest). Cred că organizatorii vor face tot posibilul să scoată Argentina înainte de finală, cel mai probabil în semifinala cu Olanda, cînd autocarul Argentinei va fi arestat pentru viteză excesivă într-un blocaj din trafic. După două ore, jucătorii vor fi eliberați, mai puțin Messi care va fi reținut pînă după meci pentru niște verificări în pașaport și la apa de la genunchi. Olanda bate cu un gol al lui Van Persie marcat în minutul 97, în fața unei Argentine cu 3 eliminați și un băgat în spital. Arbitrul va fi britanic din Falkland supervizat de un brazilian. Chiar în timpul fluierului final, la 1-0 pentru Olanda, opt olandezi vor primi simultan galbene și roșii și vor fi suspendați pentru finala cu Brazilia. Finala se va juca între Brazilia și o selecționată a jurnaliștilor sportivi malaezieni și va fi comentată pentru întreaga planetă de comentatori TVR, ca să stingă lumea televizoarele din minutul 4 și să nu vază cele șase goluri din penalty și ofsaid. Olanda nu va ajunge la meci. Va primi o broșură cu greșeli de tipar exact pe rîndul cu data, locul și ora meciului și se va prezenta a doua zi la granița cu Columbia, în timpul unui schimb de droguri și dolari. Vor fi arestată întreaga delegație și trimisă în Olanda, împreună cu cartelul de la Medellin. În Olanda toată lumea va fi eliberată iar columbienii vor deveni un fel de mega image al Olandei sau pakistanezi ai Londrei.

Dreapta a picat examenul statului de drept si justitiei

“Ceea ce se întîmplă cu Mircea Băsescu nu e justiție, e un atac la Traian Băsescu, o conspirație pusă la cale de inamici politici și servicii.” Și îl mai acuzăm pe Voiculescu că atacă credibilitatea justiției! Ce au auzit oamenii pînă acum de la cele două tabere? Totul e o conspirație a inamicilor, justiția e o bîtă cu care se lovesc politicienii. Nu e dosar penal al unui politician care să nu fie considerat o răzbunare a inamicilor politici, a serviciilor și grupărilor conspirative. Ideea la finalul zilei? Nimic nu e ceea ce pare. Justiția nu e justiție. Știm noi.

Dreapta susținătoare a statului de drept și justiției, cu toată adunătura de jurnaliști, lideri de opinie și militanți din jurul ei, a picat și ultimul examen pe care îl mai avea de picat.

Nu e nicio conspirație. Nu e nicio capcană. Nu e niciun atac politic al serviciilor sau nuștiucui. Nu e nicio înscenare inamică. E doar justiția față în față cu lăcomia, prostia, sentinentul de impunitate, setea de putere și aroganța politicienilor. Sau prostia de a se lăsa prinși. Am înțeles că asta i se reproșează lui Mircea Băsescu. Nu disprețul pentru lege, nu utilizarea în folos personal a suveranității cu care milioane de amărîți din țara asta l-au învestit pe fratele Traian, nu faptele antisociale, nu afacerile cu interlopi politici ca Marian Căpățînă (politician de dreapta, cu statul de drept și justiția) și interlopi și mafioți. Nu contează ce a făcut, grav e că l-au prins. Mai bine nu-l înregistrau și nu afla publicul și justiția. Justiția trebuie stîrpită, adevărul ascuns, nu vedeți că e o conspirațiune voiculesciană?