Mindri ca sintem romani

La mulţi ani, România, la mulţi ani, români! Oriunde ne-am afla, nici mai buni, nici mai răi decît alţii, am dovedit din nou, de curînd, că sîntem, în primul rînd, în momente extrem de importante, uniţi. Pentru orice altceva avem restul anului la dispoziţie, azi e zi de voie bună şi de satisfacţie a lucrurilor bine făcute, împreună.

PS: Se şurubăreşte la sistemul de comentarii, s-a luat legătura cu factorii de decizie şi se va rezolva problema în cel mai scurt timp posibil.

PPS: S-a rezolvat, dar deocamdată pe stil vechi, nu pe Disqus.

Fara scheisse, Klause!!!

“Merde”, în franceză. “Shit”, în engleză. În româneşte nu mai traducem. Păi Dan Mihalache, domnu’ neamţ? Ăsta-i mesajul pe care l-aţi auzit matale de la electorat? Din ţară şi din diaspora? Chiar şi Ioan Rus, de la PSD, a dat-o pe bune, spre regretul domnului Iliescu: au pierdut Cotroceniul fiindcă au rămas la comunism. Ciuma roşie. Tocmai un ciumat roşu aţi ales matale şef la cancelarie? Din ăia care nu fac boala, preferă să o dea la alţii, ca să trăiască ei ca boierii. Sau nu i-aţi citit biografia lui Dan Mihalache? Politică, desigur. Iar dacă i-aţi citit-o, aţi înţeles că, pînă la PNL, a intrat în PSD ca să-i distrugă din interior, în calitate de consilier al lui Adrian Năstase?

Mihalache distrugîndu-l din interior pe Adrian Năstase. Asta chiar ar merita văzută. Sînt şi filme de la distrugere? Tot din interior l-a distrus şi pe Crin Antonescu? În perioada cînd era stegar la USL, pe toate televiziunile, vînturînd merda cu lopata verbală? O fi, naibii, vreun erou acoperit al dreptei, infiltrat adînc în spatele liniilor duşmane, ca să-i rupă dinăuntru, pînă le iese pe nas. Şi nu ne-am prins noi. Nu? Domnu’ neamţ, dat fiind că sînteţi român, avem toată înţelegerea, deocamdată. Poate aţi zis că merită să încercaţi, ca în Germania, o treabă de consens, gen doamna Merkel. Punţi deschise, mîini întinse, dreapta şi stînga înfrăţite. NEIN!

NU sîntem în Germania, bre! Matale nu eşti doamna Merkel, iar dacă stînga din Germania ar fi ca asta de aici, Munchen ar fi Caracal, iar Berlinul, un mare Ferentari. Deci vă rugăm mult, ja? Uitaţi-o pe asta cu Mihalache, bitte! Va rugăm bitte mult. Că odată se evaporă enormul capital de simpatie, aşa, din nimic, pînă să apucaţi să preluaţi, oficial, funcţia. Mai faceţi matale două, trei din astea şi gata. Puff! Nicht simpatie! Doar grosse scheisse. De numa, numa, cum se zice în Ardeal. N-ar fi păcat?

Aşa, dacă doreaţi mata dreapta cu stînga într-un mare bruderschaft, decît eroi care au luptat acoperit, îl luaţi direct pe Marean Vanghelie, care a luptat descoperit din interiorul PSD, cu capul gol. Unde mai pui că te poate face şi cu dreapta, şi cu stînga, şi are mulţi colegi în Jărmania, la studii. Păi nu? Klause, pe prima aţi dat-o rău de tot în bălării. Americanii, de-auzim că v-au invitat la ei, zic “three strikes and you’re out!” Trei gherle şi-ai ieşit. Ei sint pe baseball. Sau Mihalache o fi de la CIA? NSA? NASA? Las-o, bre, în sărăcie. Că de sărăciile astea de pesedişti vopsiţi in liberali ne-am săturat. Nicht Mihalache. Fără scheisse, Klause! Că nu de-aia te-au votat oamenii.

Iuri Andropov, ideolog și polițist: Apoteoza cekismului

In memoria a patru neuitati, admirabili luptatori pentu adevar: Noel Bernard, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca

Nu trebuie sa ne mire ca, in Rusia lui Vladimir Vladimirovici Putin, Iuri Vladimirovici Andropov, de la a carui nastere s-au implinit pe 15 iunie o suta de ani, beneficiaza de un mini-cult in continua expansiune, plasmuit si intretinut de la cel mai inalt nivel. Pentru Putin si mafia din jurul sau, personaje provenind din structurile medii ale politiei secrete sovietice, Iuri Andropov simbolizeaza forta unui sistem care, cred ei, nu era menit sa se prabuseasca. Fantasmele triumfaliste ale anilor sovietici continua sa populeze imaginarul Kremlinului. Recursul la mitul lui Andropov semnifica, in fapt, o incercare de legitimare prin istorie. Evident, avem de-a face cu o istorie falsificata, trucata, contrafacuta. Pe scurt, masluita.

In aceasta viziune, reformele andropoviste, strict supravegheate de initiatorii lor din aparatul de partid si de securitate, nu riscau sa duca la naruirea edificiului institutional al partidului-stat ideocratic. Andropov era un birocrat calit in epurarile staliniste de dupa al doilea razboi mondial. Credea sincer in misiunea URSS ca „bastion al socialismului mondial”. Il adorase, ca atatia alti aparaticiki pe Stalin. Fusese protejatul celui mai obscurantist dintre ideologii oficiali, Mihail Andreievici Suslov. Alegerea lui Andropov, in noiembrie 1982, ca secretar general al CC al PCUS si ca presedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, deci sef al statului sovietic, schimba un pattern al succesiunii. Era pentru prima oara cand un fost sef al politiei secrete ajungea la carma regimului totalitar numit URSS. Lavrenti Pavlovici Beria se apropiase de aceasta pozitie, dar a fost lichidat, cum se stie, inainte de a o putea ocupa. Arestat in iunie 1953, la putine luni dupa moartea lui Stalin, Beria a fost executat ca spion in septembrie acelasi an.

Favoritul lui Jdanov si Suslov

Cariera lui Andropov a inceput sub patronajul ideologului suprem al stalinismului dezlantuit, Andrei Alexandrovici Jdanov. Jdanov se ocupa personal de Republica Autonoma Carelo-Fina unde Andropov a urcat vertiginos treptele ierarhiei de partid. Accentuez acest lucru intrucat Jdanov era exponentul cel mai influent al factiunii din Leningrad, epurata sangeros dupa moartea lui in 1948. Mitologia politica a comunistilor leningradeni conteaza mult in aceasta istorie. Vladimir Putin insusi provine din acel oras, asemeni multor membri ai anturajului sau imediat.

Dupa un stagiu in aparatul CC, Andropov a fost trimis ambasador in Ungaria unde a avut misiunea deosebit de sensibila de a supraveghea dinamica politica in anul crucial 1956. Este de presupus ca Andropov insusi suferise un soc in urma revelatiilor din „Raportul Secret” al lui Nikita Sergheievici Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956. Pe de alta parte, ideologic vorbind, convingerile sale erau incasabile si inebranlabile, alcatuite din beton armat. Nu era omul indoielilor, al curajului de a se intreba asupra chestiunilor celor mai spinoase din istoria formatiunii pe care a servit-o cu devotament perinde ac cadaver. Era un fanatic comunist, un true believer.

La Budapesta, Andropov l-a avut ca subordonat pe ofiterul KGB sub acoperire diplomatica, Viktor Kriucikov, cel care avea sa-i succeada in fruntea Comitetului Securitatii Statului in momentul cand a fost rechemat in secretariatul CC. A jucat cartea deschiderii, a reusit sa adoarma suspiciunile lui Imre Nagy si ale celorlalti membri ai grupului reformator. Cand a izbucnit revolutia, pe 23 octombrie 1956, Andropov a jucat un rol aparent impaciuitor, a acceptat revendicarile noului guvern. Era calm si afabil, un simulant de anvergura. Dramaturgia amicala ascundea de fapt imensa anxietate a emisarului Moscovei. In realitate, Andropov era unul dintre cei mai duri activisti, a sustinut cu maxima tarie ideea interventiei militare sovietice. A dat apoi asigurari membrilor guvernului legal ca, daca vor iesi din cladirea ambasadei iugoslave unde se refugiasera dupa a doua interventie militara sovietica, pe 3 noiembrie 1956, ca voi fi lasati liberi, ca se vor putea duce acasa, impreuna cu famillie lor. Imediat dupa ce Nagy si amicii sai au parasit incinta ambasadei, dand crezare promisiunilor lui Andropov, au fost capturati, azvarliti in camioane sovietice si expediati in România. Oficial, s-a spus ca ei cerusera azil politic. In realitate era o operatie gangstereasca, de rapire a unor demnitari inca in functie ai unui stat care indraznise sa se retraga din Tratatul de la Varsovia. Tot Andropov a fost cel care l-a convins pe Janos Kadar sa rupa cu Nagy si sa formeze guvernul quisling ce si-a zis „muncitoresc-taranesc”.

Ca rasplata pentru activitatile sale de distrugere a ceea ce propaganda comunista a numit „contrarevolutia maghiara”, Andropov a ajuns responsabilul relatiilor internationale ale PCUS, functie in care a luptat pentru mentinerea hegemoniei sovietice in miscarea comunista mondiala. Ca secretar al CC, a colaborat cu Suslov in consolidarea unei linii dure in ideologie. A fost unul dintre cei mai activi critici ai PC Chinez , dar si ai „revizionismului” iugoslav. Detesta orice abatere de la ortodoxia marxist-leninista. Primavara de la Praga i-a creat cosmaruri, a sustinut cu infocare interventia militara pentru suprimarea a ceea ce a intrat in istorie drept tentativa de a intemeia un socialism cu chip uman. A incercat, fara succes, organizarea unei conferinte comuniste mondiale care sa excomunice PC Chinez. In perioada separarii Bucurestiului de tutela moscovita (1962-1964), Andropov a participat la toate intalnirile decisive dintre conducerile PMR si PCUS.

Tocmai pentru era un militant dur, Leonid Brejnev si Aleksei Kosighin, duumvirii care au ajuns in fruntea dictaturii dupa debarcarea lui Hrusciov (octombrie 1964), l-au numit pe Andropov drept succesorur al lui Vladimr Semiceastnii, ca presedinte al KGB in in 1967. Era nevoie de eficienta maxima, iar Andropov probase ca este un functionar extrem de eficient al nomenclaturii.

Anchiloza dogmatica si persecutarea disidentilor

Aparut in 2005 la Yale University Press, volumul „Dosarul KGB al lui Andrei Saharov” ofera probe precise despre obsesia politiei secrete sovietice si in primul rind a lui Iuri Andropov, in raport cu fizicianul devenit critic al sistemului. Nu mai putin graitoare sint paginile referitoare la actiunile de compromitere, prin dezinformare si intoxicare, a marelului luptator pentru drepturile omului si a sotiei sale, Elena Bonner. Este astazi cert faptul ca liderii comunisti au luat cit se poate de in serios activitatile disidente. In pofida campaniilor oficiale menite sa bagatelizeze si sa calomnieze miscarea pentru drepturile omului condusa de Saharov, membrii Biroului Politic erau ingroziti de actiunile unui om lipsit de orice alt sprijin decit solidaritatea unui numar restrins de sustinatori, precum si a opiniei publice internationale. Din carte reiese ca Andropov, perceput de unii in Vest drept un birocrat ceva mai sofisticat, era de fapt un politruc cit se poate de dogmatic. Iata un fragment dintr-un raport despre Saharov, trimis de Andropov, pe atunci presedintele KGB, Biroului Politic, in decembrie 1979 (deci cu trei ani inainte de a-i succede lui Brejnev la conducerea PCUS): „In 1970, Saharov a creat asa-numitul «Comitet pentru drepturile omului»”. Indaratul fatadei Comitetului, Saharov a actionat cu vigoare pentru a consolida elementele antisociale, a stabilit si a mentinut contacte cu centrele straine subversive si a condus realizarea unor actiuni antisovietice extremiste si provocatoare”.

Limba de lemn a aparatului se facea astfel ecoul anxietatii acestor meschini functionari, inapti sa priceapa motivatiile adinci ale unor oameni precum Saharov, Bonner, Soljenitin, Iuri Orlov, ori Vladimir Bukovski. Mortificati din punct de vedere etic, Brejnev si acolitii sai, printre care Andropov a ocupat un loc central, nu puteau decit sa-si demonizeze adversarii. Faptul ca Saharov si ceilalti activisti pentru drepturile omului proclamau tactica non-violentei ii scotea din minti. In 1975, Andropov reactioneaza furibund la atribuirea Premiului Nobel pentru pace lui Saharov. Este in egala masura exasperat de interventiile unor partide comuniste occidentale in favoarea fizicianului disident. Intr-un memorandum catre Biroul Politic, Andropov declara: „In acest moment ar fi imposibil sa renuntam la tratarea drept criminali a celor care se opun sistemului sovietic”. Iata cum a inteles sistemul sa raspunda criticilor sai: prin utilizarea intregului aparat politienesc si de pseudo-justitie pentru a demonstra criminalitatea oricarei forme de opozitie. Documentele KGB-iste ofera informatii privitoare la fixatiile politiei secrete, inclusiv temerile legate de raspindirea „virusului revizionist” neo-marxist. Cum se stie, Gorbaciov insusi a fost in mare masura inspirat, odata ajuns la putere, de ideile „Primaverii de la Praga”. Intr-un raport semnat de Andropov in 1971, lui Saharov i se reproseaza faptul ca a ajuns sa-l blameze pe Lenin pentru tragedia sovietica. Cit despre Elena Bonner, se observa faptul ca, desi membra de partid, ea joaca un rol decisiv in a-l atrage pe Saharov pe panta antisovietismului.

Cel care l-a propus ca presedinte al KGB a fost cardinalul rosu Mihail Suslov, pontiful ideologic care simtise riscul dezintegrarii doctrinei monolitice oficiale. Principala misiune a lui Andropov a fost sa suprime miscarea pentru drepturile omului, sa anihileze in fasa orice intitiativa disidenta. A fost un campion al celei mai abjecte dezinformari, a cultivat fara scrupule „metodele speciale” criminale. Era Homo Sovieticus paradigmatic. Adversarii sai principali au fost marii disidenti Aleksandr Soljenitin si Andrei Saharov. A condus personal campaniile de dezinformare impotriva acestora. S-a ocupat si de actiunile teroriste impotriva Papei Ioan Paul al II-lea. In istoria Razboiului Rece, calculatul birocrat Andropov ramane drept una din figurile cele mai sinistre.

Cand a ajuns secretar general, KGB-ul a declansat o campanie de intoxicare in mediile de informare vestice care urmarea sa-l prezinte drept un reformator secret, „a closet liberal”, un om care, in sinea sa, admira valorile culturale occidentale, iubea muzica jazz si nu era nicicum monstrul tenace, obtuz si dogmatic din relatarile anterioare. In fapt, inflexibilul Iuri Andropov a ajuns la putere ca un om extenuat si grav bolnav, cum extenuat si grav bolnav era si sistemul pe care a dorit din rasputeri sa-l salveze. Reformele sale au fost modeste, lipsite de vlaga si viziune, au mers indeosebi in directia intaririi disciplinei in intreprinderi si a unor banale retusuri doctrinare. Formula sa a fost „accelerare” (uskorenie). In niciun caz nu era ispitit se incurajeze acea transparenta care va deveni, sub Gorbaciov, glasnost-ul. Ca secretar general, aflam din memoriile lui Kriucikov, s-a opus revenirii lui Aleksandr Iakovlev din exilul diplomatic canadian. Intre intelectualii de partid, era apropiat de Evgheni Primakov si Gheorghi Arbatov, amandoi oameni de incredere nu doar pentru conducerea de partid, dar si pentru KGB. Primakov, viitorul premier al Rusiei intre 1998 si 1999, era, probabil, chiar ofiter sub acoperire.

A patronat reactiile isterice ale propagandei oficiale dupa doborarea avionului sud coreean in 1983. A murit in 1984, neregretat de nimeni, cu exceptia fostilor subalterni din KGB. Poate ca singurul sau merit a fost ca l-a promovat pe Mihail Gorbaciov, grabind astfel, involuntar, fireste, naufragiul unui regim liberticid, un despotism totalitar vinovat de moartea a peste douazeci de milioane de oameni. Intr-un rar moment de sinceritate, Andropov a spus ca nu poate exista o eroare mai mare decat redeschiderea discutiilor publice despre „blestemata chestiune”. Se referea la chestiunea Stalin. Fortat de logica luptei pentru putere, Gorbaciov a redeschis aceasta cutie a Pandorei si a precipitat finalul URSS. Pentru admiratorul lui Andropov, Vladimir Putin, fost locotenent-colonel in KGB, a fost vorba de „cea mai grava catastrofa geopolitica din istoria secolului XX”. Finalul erei Eltin si ascensiunea lui Putin au insemnat de fapt revenirea fantomei lui Andropov la Kremlin sau, cum spunea Serghei Kovaliov, fost disident, prieten cu Andrei Saharov si respectat militant pentru drepturile omului, apoteoza cekismului.

Ma bucur sa anunt aici lansarea noului meu blog pe site-ul postului de radio “Europa Libera”. Voi publica acolo, cu ajutorul colegilor de la Praga carora le multumesc si pe acesata cale, texte inregistrate si transmise la RFE (REL) precum si alte comentarii legate de lumea ideilor, de kremlinologie, de istoria politica si intelectuala a ceea ce s-a numit candva Blocul Sovietic. Blogul meu personal, pornit in 2009, isi va continua existenta, poate nu in acelasi ritm precum pana acum. Evident, voi continua sa scriu aici, pe “Contributors”, in “Evenimentul Zilei”, in revista “22″, in reviste occidentale etc Sunt mai bine de trei decenii de cand colaborez cu acest post de radio. Nu exista o alta institutie din spatiul presei cu care sa fi avut o colaborare atat de rodnica si de indelungata. Ma consider parte din familia spirituala a Europei Libere. Este vorba de o traditie vie pe care inteleg sa o onorez in continuare.

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Recomandari:

http://www.contributors.ro/global-europa/virtutea-luciditatii-iuri-glazov-si-soarta-comunismului/

http://www.routledge.com/books/details/9780415703475/

Vladimir Tismăneanu

articol preluat de pe În Linie Dreaptă

Judecătorii universului

Oare este de mirare că secolul care s-a inspirat din Marx și Nietzsche a fost cele mai violent, cel mai criminal, din întreaga istorie a omenirii?

Cu ceva timp în urmă, am comentat aici pasajul în care Hegel lăuda capacitatea omului de a suprima mental orice date exterioare sau interioare, pe scurt, capacitatea de a nega întregul univers și de a face din conștiința de sine singura realitate, intrând în „infinitul neconstrâns al abstractizării absolute sau al generalizării absolute, gândirea pură de sine însuși”.

(în textul original: die schrankenlose Unendlichkeit der absoluten Abstraktion oder Allgemeinheit, das reine Denken seiner selbst )

Mai trebuia să spun că aceasta este condiția sine qua non pentru a opera fie „critica radicală a tot ceea ce există”, propusă de Karl Marx, fie „răsturnarea tuturor valorilor”, dorită de către Nietzsche.

De asemenea, este evident că atât Marx cât și Nietzsche au măturat sub covor avertismentul lui Hegel că această capacitate, exercitată exact cu acele puteri nelimitate cerute de aceste două proiecte, nu putea conduce decât la o succesiune de dezastre, „Ceea ce ea [această libertate negativă] crede că dorește nu poate fi altceva decât o idee abstractă, iar punerea ei în practică nu poate fi altceva decât o furie a distrugerii. ”

(în textul original: Nur indem er etwas zerstört, hat dieser negative Wille das Gefühl seines Daseins; er meint wohl etwa irgendeinen positiven Zustand zu wollen, z.B. den Zustand allgemeiner Gleichheit oder allgemeinen religiösen Lebens, aber er will in der Tat nicht die positive Wirklichkeit desselben, denn diese führt sogleich irgendeine Ordnung, eine Besonderung sowohl von Einrichtungen als von Individuen herbei; die Besonderung und objektive Bestimmung ist es aber, aus deren Vernichtung dieser negativen Freiheit ihr Selbstbewußtsein hervorgeht. So kann das, was sie zu wollen meint, für sich schon nur eine abstrakte Vorstellung und die Verwirklichung derselben nur die Furie des Zerstörens sein.)

Refuzul lui Marx de a elabora planul detaliat al societății socialiste viitoare, sau măcar de a-l descrie în termeni generali, deja conținea în germene promisiunea că lucrurile aveau să se petreacă exact în acest fel. Cu cât idealul ce trebuie atins este mai vag și mai nebulos, cu atât mai mult el poate fi împodobit cu cele mai minunate calități, păstrându-se, în același timp, dreptul de a comite în numele lui toate felurile de crime și de ticăloșii. Iar aceasta o dovedește nu doar experiența istorică a tiraniei sovietice și chineze. Când dl. Lula, în zilele noastre, proclamă: „Nu știm ce fel de socialism este acela pe care ni-l dorim”, el arată clar că nu se simte câtuși de puțin șocat de faptul că drumul spre acest obiectiv imposibil de definit trebuie să treacă prin Mensalão, prin banii băgați în chiloți, prin înflorirea fără precedent a comerțul cu droguri, prin jaful de la Petrobrás, prin cele șaptezeci de mii de omoruri pe an, prin reducerea universitarilor noștri la o adunătură de analfabeți funcționali, prin controlul dictatorial al opiniei publice, prin risipa obscenă de la Cupa Mondială și prin încă o serie nesfârșită de alte capitole deprimante. Totul pentru o cauză, despre care nu trebuie nici măcar să ni se spună ce este ea.

(NT sub denumirea de Mensalão este cunoscut un mare scandal de corupție, izbucnit în 2005, când a ieșit la iveală faptul că Partidul Muncitorilor, condus de Președintele Lula da Silva, plătea lefuri lunare parlamentarilor opoziției pentru ca aceștia să voteze inițiativele guvernamentale; Petrobrás este o mare companie petrolieră, cea mai mare din Emisfera Sudică, având capital parțial de stat.)

Mutatis mutandis, figura Supraomului care „își creează propriile valori” este atât de vagă și de adjectivală încât poate fi folosită pentru a inspira orice: de la nazism și anti-creștinism militant, până la revoltele studențești din mai 1968, dar și anarhismul, cluburile de sadomasochism, pedofilia, crima organizată și dezorganizată, industria avortului, până și tatuajul și piercing-ul pe organele genitale – pe scurt, orice.

Este incredibil cât de confortabil de inconștienți rămân marxiștii și nietzscheenii în fața faptului că, pentru a realiza ceea ce promit, ei trebuie să opereze acea „abstractizare absolută”, de care vorbea Hegel, punându-se, așadar, în chip imaginar, deasupra universului, judecându-l și condamnându-l. Să spunem că se cred zei? Nu, pentru că zeii sunt incluși în acest univers și judecați împreună cu el, ceea ce face din autorul acestei simple operații mintale un fel de super-zeu, superior acelui „mare maxim” al Sf. Anselm. De asemenea, este inutil să mai spunem că, atunci când efectuează această cotitură, ei duc idealismul subiectiv până la ultimele sale consecințe, chiar în momentul în care își închipuie că absorb și depășesc idealismul obiectiv al lui Hegel. Dar, nici nietzscheenii și nici marxiștii nu-și pot da seama de aceasta, pentru că, dacă ar face-o, ar trebui să realizeze că judecata lor asupra universului nu este altceva decât o fantezie individualistă, destinată fie să se închidă într-un solipsism inconsecvent – care ar fi cea mai puțin letală dintre ipoteze -, fie să se răspândească în rândul maselor ca psihoză epidemică și să debordeze într-o „furie a distrugerii”, așa cum, de fapt, s-a și întâmplat. Dacă inspiratorii acestei minunății nu simt nici o vină pentru ceea ce au produs, dacă, dimpotrivă, continuă să cuvânteze cu acele aere de superioritate sublimă de judecători ai universului, nu este numai pentru că le lipsește conștiința morală: înainte de aceasta ei și-au distrus propria conștiință intelectuală, în momentul în care au refuzat să vadă natura radical subiectivistă, fuga precipitată de realitate, care constituia centrul strategiei cognitive pe care au adoptat-o. După ce a jurat că nu pricepe nimic, individul nu mai poate pricepe nici că nu pricepe. Rămâne ieșirea infailibilă: poza, simularea, aroganța inconfundabilă a aceluia care privește totul de sus, cu mutră scârbită.

Oare este de mirare că secolul care s-a inspirat din Marx și Nietzsche a fost cel mai violent, cel mai criminal, din întreaga istorie a omenirii? Cu toate acestea, există încă în mediile academice, un număr suficient de idioți care cred cu pioșenie în virtuțile „distrugerii creatoare”, negând experiența istorică a faptului că singurul lucru care se creează prin distrugere este încă și mai multă distrugere. Chiar în 2013, Editura Boitempo, a infailibilului dr. Emir Sader, a organizat un seminar internațional „Marx: crearea distructivă”. Chestia asta nu se mai termină.

Publicat în Diário do Comércio.

http://olavodecarvalho.org

traducerea: Anca Cernea

Bleen si Blogary in viitor

Financiar vorbind, rămînerea mea la Blogary este imposibilă. De patru ani trag în disperare de proiectul ăsta. Nu se mai poate.

Blogary va rămîne online în măsura în care se vor găsi bani pentru plata hostingului.

Pluginul de fundraising costă în jur de 17 euro pe lună. Alte abonamente și licențe pentru aplicații sînt plătite pe o perioadă mai lungă, dar oricum ele erau relevante doar pentru partea de updatare a conținutului.

Conținutul site-ului va consta în preluări de pe În Linie Dreaptă și probabil articole scrise de Ducu Hâncu, dacă și cînd mai trimite.

Nu știu dacă se va ocupa cineva de administrarea comentariilor și conținutului online.

Cîteva precizări: nu scriu politică în timpul liber. Dacă aș scrie, n-ar mai fi timp liber, nu? Timpul liber încerc să mi-l petrec în moduri cît mai gratuit-relaxante, cu familia, cu prietenii,cu jocurile de strategie. Scrisul despre politică nu e un hobby. Jocurile de strategie sînt un hobby, berea cu prietenii e un hobby.

În ciuda a ceea ce se crede, scrierea unui articol (sau chiar mai multe) pe zi și administrarea unui site și a unor conturi de social media, tot ce înseamnă ocuparea unui spațiu public, nu-ți ia 47 de minute pe zi, îți ia 18 ore pe zi. Dacă e să vorbim doar în termeni de timp, nu și de ocupare a creierului, energie și nervi. Faptul că toate astea ajung în spațiul virtual sl al net-ului nu înseamnă că nu sînt făcute de oameni reali, în spațiul real, cu instrumente reale. Asta presupune un spațiu, întreținere, mobilier, chirie, PC-uri, curemt electric, internet prin cablu, telefonie mobilă cu internet și alte asemenea. Plus timp. Foarte mult timp. Din păcate, deși oi fi excentric, milionar nu sînt sigur, ca să pot susține toate astea din banii mei.

Le mulțumesc tuturor celor care au susținut Blogary pînă acum. Nu sînt mulți.

Eurasianism si genocid

Nu este prea greu de înțeles că o ideologie care urmărește reconstruirea uneia dintre cele mai sângeroase imperii din toate timpurile ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-și dezvăluie propria natură crudă și ucigașă.

Studenții de la Universitatea de Stat din Moscova cer demisia prof. Aleksandr Dughin pentru că acesta a susținut, de la înălțimea catedrei sale, uciderea sistematică a ucrainenilor care, potrivit lui, nu ar aparține speciei umane. „Ucideți, ucideți, ucideți”, a spus el. „Nu mai este nimic de discutat. Spun asta ca profesor.”

Declarația completă și exactă se află la minutul 17.58 al acestui videoclip.

Imperiul Eurasiatic, așa cum îl concep Aleksandr Dughin și principalul său ucenic, Vladimir Putin, este o sinteză a fostei URSS cu Imperiul Țarist. Întrucât teoria care fundamentează acest proiect este, la rândul ei, o fuziune între marxism-leninism, mesianism rusesc, nazism și ezoterism, și întrucât e greu de găsit în Occident vreun cititor care să cunoască suficient toate aceste școli de gândire, fiecare vede în ea partea care îi este mai simpatică, acceptând orbește restul pachetului.

Nostalgicii stalinismului văd în ea făgăduința renașterii URSS. Conservatorii îi aplaudă moralismul represiv, soi disant religios. Bătrânii admiratori ai lui Mussolini și Hitler îi apreciază concepția sincer antidemocratică asupra Statului, precum și disprețul rasist față de popoarele destinate a fi supuse Imperiului.

Esoteriști, urmașii lui René Guénon și Julius Evola, consideră că ea este întruparea vie a unei „metapolitici” superioare, de neînțeles pentru vulg, mai mult sau mai puțin asemănătoare celei descrise de romancierul (ezoteric el însuși) Raymond Abellio, La Fosse Babel. Și musulmanii ajung, uneori, să adere la proiect, din cauza antioccidentalismului lor nedisimulat și plin de ură, în speranța vagă de a-l folosi mai târziu ca trambulină pentru crearea Califatului Universal, pe care, la rândul lor, „eurasiaticii” cred că îl vor putea folosi pentru scopurile lor.

Nu ar fi greșit să înțelegem eurasianismul ca pe o sistematizare raționalizată a haosului mental internațional. În acest sens, unitatea sa esențială nu poate fi căutată la nivel ideologic, ci în strategia de ansamblu care articulează într-un proiect de putere mondial o varietate de discursuri ideologice eterogene și, teoretic, aflate în conflict unele cu altele.

Nu trebuie să se creadă, totuși, că această trăsătură definitorie este unică și originală. În ciuda închipuirii generale, toate mișcările revoluționare, fără excepție, au crescut pe terenul fertil al confuziei limbilor. Eurasianismul se deosebește de celelalte doar prin cultivarea, încă de la început, a conștientizării foarte clare a acestui factor și, prin urmare, printr-o utilizare ingenioasă a confuzionismului revoluționar.

Oricum ar fi, utilizarea violenței genocide ca instrument de ocupație teritorială este atât de înrădăcinată în principiile sale strategice încât, fără aceasta, întregul proiect ar fi complet lipsit de sens.

Acest fapt evident nu împiedică, totuși, pe fiecare dintre cei fascinați de eurasianism să continue să vadă în el doar ceea ce vrea, acoperindu-și ochii în privința părților sale dezagreabile. Dacă milioane de idioți au făcut acest lucru cu marxismul timp de un secol și jumătate, refuzând să vadă planul genocid pe care acesta îl purta în sine încă de la început – și explicându-i “ex post facto” crimele și demențele ca simple accidente de parcurs – , de ce nu ar da o șansă celui mai recent și mai fascinant narcotic revoluționar de pe piață?

Original: Eurasianismo e genocídio 
Traducere: Anca Cernea

articol preluat de pe ÎN LINIE DREAPTĂ

Iohapontas, filmul finalei prezidentiale din aceasta toamna

Ultimul sondaj INSCOP, din iulie 2014, comandat de Adevărul, are următoarele rezultate:

Din respondenții care au o opțiune (90%)

  • 66,1% îl preferă candidat din partea PNL pe Klaus Iohannis iar 33,9% pe Crin Antonescu
  • 62,9% îl preferă candidat din partea PSD pe Victor Ponta iar 37,1% pe Mircea Geoană

Din respondenții care declară că merg la vot (66%)

  • 67,1% îl preferă candidat din partea PNL pe Klaus Iohannis iar 32,9% pe Crin Antonescu
  • 65,9% îl preferă candidat din partea PSD pe Victor Ponta iar 34,1% pe Mircea Geoană

Din respondenții care ar merge la vot, excluzîndu-i pe cei care nu sînt hotărîți, în turul I ar vota:

  • 40,5% cu Victor Ponta
  • 29,0% cu Klaus Iohannis
  • 8,9% cu Mihai Răzvan Ungureanu
  • 4,1% cu Călin Popescu Tăriceanu
  • 3,2% cu Kelemen Hunor
  • 2,6% cu Corneliu Vadim Tudor
  • 2,5% cu Cristian Diaconescu
  • 2,1% cu Dan Diaconescu
  • 7,1% cu altcineva

Din respondenții care ar merge la vot, excluzîndu-i pe cei care nu sînt hotărîți și care ar vota ”altcineva”, în turul I ar vota:

  • 43,6% cu Victor Ponta
  • 31,2% cu Klaus Iohannis
  • 9,6% cu Mihai Răzvan Ungureanu
  • 4,5% cu Călin Popescu Tăriceanu
  • 3,5% cu Kelemen Hunor
  • 2,8% cu Corneliu Vadim Tudor
  • 2,6% cu Cristian Diaconescu
  • 2,2% cu Dan Diaconescu

Din totalul respondenților, într-un tur II cu Ponta și Iohannis ar vota:

  • 52,8% cu Victor Ponta
  • 47,2% cu Klaus Iohannis

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și Iohannis ar vota:

  • 54,8% cu Victor Ponta
  • 45,2% cu Klaus Iohannis

Din totalul respondenților, într-un tur II cu Ponta și Antonescu ar vota:

  • 60,7% cu Victor Ponta
  • 39,3% cu Crin Antonescu

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și Antonescu ar vota:

  • 64,3% cu Victor Ponta
  • 35,7% cu Crin Antonescu

Din totalul respondenților, într-un tur II xu Ponta și MRU ar vota:

  • 58,3% cu Victor Ponta
  • 41,7% cu MRU

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și MRU ar vota:

  • 62,6% cu Victor Ponta
  • 37,4% cu MRU

Din totalul respondenților, într-un tur II cu Ponta și Predoiu ar vota:

  • 66,7% cu Victor Ponta
  • 33,3% cu Cătălin Predoiu

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și MRU ar vota:

  • 67,9% cu Victor Ponta
  • 32,1% cu Cătălin Predoiu

Din totalul respondenților, într-un tur II cu Ponta și Cristian Diaconescu ar vota:

  • 67,5% cu Victor Ponta
  • 32,5% cu Cristian Diaconescu

Din totalul celor care intenționează să meargă la vot, într-un tur II cu Ponta și Cristian Diaconescu ar vota:

  • 68,5% cu Victor Ponta
  • 31,5% cu Cristian Diaconescu

Concluzii:

Există doar două personaje politice care contează la prezidențiale: Victor Ponta și Klaus Iohannis. Restul sînt dust in the wind. Dacă Iohannis își pierde dreptul de a candida, pe motive de incompatibilitate, Ponta e președintele României și ar trebui să pupe picioarele ANI.

Ponta are mai mult succes la cei care sînt deciși să vină la vot. În schimb, candidații opoziției, cu excepția lui Cătălin Predoiu și Cristian Diaconescu, au mai mult succes la indeciși, la cei care ar cam sta acasă. E normal, electoratul dreptei e demobilizat și dezamăgit. Pe de altă parte, se vede cît potențial are Klaus Iohannis de a cîștiga votanți dintre indeciși. Acolo se joacă finala prezidnețială, pe acel teren, al indecișilor.

Sondajele au infirmat ”mitul” (în fapt, o intoxicare venită din partea dreptei) conform căruia Ponta ar fi plafonat pe la 40-45%. Din sondaje se vede că, în funcție de contracandidat, e plafonat între 52% și 68%. Abia aștept să văd mîine titluri mari în EVZ și pe crawlul B1-ului: Ponta DISPERAT! Intră să VEZI ce nenorocire HALUCINANTĂ a pățit! Nu poate obține mai mult de 68%!!!

Ponta poate fi bătut la prezidențiale cu trei condiții absolut necesare:

  1. Să candideze Klaus Iohannis
  2. Klaus Iohannis să aibă o campanie excelentă
  3. Ponta să facă erori mari sau măcar medii

De remarcat blocajul lui Predoiu, care nu reușește să crească nici măcar printre cei indeciși să meargă la vot. Asta arată că Predoiu e un om de partid, impus de partid și votat doar de alegătorii disciplinați ai partidului sau partidelor care îl susțin. E normal. Are notorietatea cea mai scăzută dintre toți, nu e cunoscut de cei mai puțin interesați de politică și nici nu are carisma necesară sau mitul sau temele care să atragă oameni din afara galeriilor politice. Cristian Diaconescu e în aceeași situație. Ca să parafrazez un celebru politician, încă președinte, Iohannis are cel mai mare potențial de creștere iar Predoiu și Diaconescu, cel mai mic.

În turul II decisivă e persoana candidatului, nu organizațiile. Partidele au putere limitată de a aduce oamenii la vot și sînt decisive în primul tur. Aici, la capitolul ăsta, Ponta, Iohannis, Antonescu și MRU stau ceva mai bine decît Predoiu și Diaconescu.

Jocul politic al toamnei e clar. Vom avea o finală Ponta-Iohannis sau, dacă Iohannis nu va avea dreptul de a candida, vom avea un cîștigător sigur, pe Ponta. Crin Antonescu, MRU, Predoiu și Cristian Diaconescu sînt în afara jocului prezidențial.

Cind sistemul de educatie minte

Ponta despre educație:”Trebuie să-i ajutăm pe cei mai puțin buni să fie mai buni. Școala nu trebuie să fie junglă în care doar cei puternici supraviețuiesc.” De ce ar încerca cei mai puțini buni să fie mai buni, dacă iau diplome și așa? De ce ar mai dori cei buni să fie buni, dacă oricum nu e nicio diferență și toată lumea ia diplome, indiferent de cît de bună e? Sistemul fabricilor de diplome, șpăgilor și copiatului îi lasă fără motivație atît pe cei buni cît și pe cei mai puțini buni. Nimeni nu mai vrea să învețe, că nu are de ce. Singura motivație e să furi, să înșeli, să copiezi. Adică să devii pesedist. Cred că ăsta e și scopul lui Ponta. Să transforme toți românii în pesediști. Un om care e învățat încă din copilărie și adolescență că soluția e minciuna, hoția și copiatul are toate datele necesare să devină pesedist. Ponta însuși a ajuns unde a ajuns prin furt și minciună, prin copiat și înșelătorie.

O diplomă furată nu-ți folosește decît în sistemul de stat. Cu cît mai multe diplome mincinoase va elibera sistemul de educație, cu atît va crește mai mult aparatul de stat. Sistemul privat cere aptitudini și competențe, sistemul de stat cere diplome. Astfel, statul va crește numărul bugetarilor, pentru a putea absorbi sutele de mii de absolvenți fără competențe dar cu diplome care ies anual din sistemul de educație. Vom ajunge ca jumătate dintre salariați să lucreze la stat, așa cum se întîmplă în Grecia.

Oamenii trebuie să primească note de trecere, diplome, locuri de muncă, case, ajutoare, pensii. De cînd se nasc și pînă mor trebuie să li se dea. Cu o singură condiție. Să ne voteze pe noi, socialiștii. Să ne dea puterea să luăm de la alții, să păstrăm pentru noi și să le dăm și celor care ne-au votat. Iar cei care muncesc, care vor să facă ceva, sînt furați la naștere pînă la moarte. Dacă nu pleacă în afară.

Dacă mîine Ponta se decide să dea 17 milioane de certificate de geniu tipărite peste noapte, înseamnă că în România trăiesc 17 milioane de genii? Dacă mîine primești o diplomă prin care se atestă că știi cît face doi plus doi înseamnă că automat știi cît face doi plus doi?

Să presupunem că mîine Ponta ne ia pe toți în barcă să ne treacă Dunărea. Dacă ne dă tuturor diplome de înotători fără să știm să înotăm și se răstoarnă barca, cum se salvează cei care nu știu să înoate? Se agață de diplome ca de colaci? Și de unde știi pe cine să salvezi dacă se răstoarnă barca? De unde știi care sînt cei mai vulnerabili, care nu știu să înoate? La urma urmei, toată lumea are diplomă de înotător, habar nu ai cine știe cu adevărat să înoate și cine nu. Dar dacă tu nu știi să înoți, cui ceri ajutor? Dacă îi ceri ajutor unuia care, ca și tine, nu știe să înoate? Cum organizezi oamenii în barcă în eventualitatea unei catastrofe? Cum organizezi operațiunile de salvare? În mod normal ar trebui să-i grupezi. Unul care știe să înoate lîngă unul care nu știe să înoate. Însă toți au diplome de înotători. Mai mult, toți au diplome de înotători de performanță. Cînd barca se răstoarnă te trezești că în grupul X sînt cinci oameni care habar n-au să înoate și se îneacă toți iar în grupul B ai șapte înotători buni, care șomează, că nu au nevoie să se ajute între ei. Dacă diplomele de înotător s-ar fi dat pe bune, știai cum să-i grupezi. Fiindcă diploma e o informație. Dacă informația e falsă, dacă conține o minciună, va naște un adevărat haos. Dacă chirurgul care mă operează pe creier a luat diploma de chirurg pe șpagă și relații? Dacă nu știe să opereze pe creier? Dacă arhitectul care a proiectat podul ăsta a luat diploma de arhitect fiindcă era văr cu un profesor sau fiindcă a dat șpagă și habar n-are să proiecteze poduri care nu se prăbușesc la prima rafală de vînt? Dacă șoferul din stînga mea nu știe regulile de circulație și nu recunoaște indicatoarele și intră într-o intersecție fără să aibă prioritate și din dreapta vine o mașină cu o sută la oră și intră cu botul chiar în mine? Diplomele nu sînt recompense. Nu sînt favoruri. Sînt informații vitale pentru societate.

Gîndiți-vă numai cît timp trebuie să piardă angajatorii din sistemul privat cu testarea potențialilor angajați, în condițiile în care nu poți pune nicio bază pe informațiile din diplomele eliberate de sistemul de educație. Gîndiți-vă cîte țepe au luat și iau și cît timp și bani pierd cu recrutarea. Angajezi pe cineva pe baza diplomei și îți dai seama că nu e bun de nimic. În România legislația muncii nu-ți permite să-l dai afară. Și uite așa stai cu el luni de zile pe cap, pierzi bani și timp numai fiindcă sistemul de educație minte. ”Ia-l! Angajează-l! Dă-i bani! E doctor în drept! Ce vrei mai mult? Ar fi bun chiar și de prim ministru, Doamne iartă-mă!”

[fundraiser_panel id=”62120″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]