Umbra dreptei

Se dă următoarea situaţie de pornire: anul 1850, elită intelectuală educată, finuţă, occidentalizată. Scopul ei: să fim naţiune modernă, în pas cu Vestul. Cum se face asta? Prin intermediul statului. (În sine existenţa statului era văzută drept un pas înainte). BNR, CFR, armata, justiţia, birocraţia, educaţia de stat, România Mare, toate create în câţiva zeci de ani. Unele din reuşitele elitei sunt reale, dar fundaţia e şubredă.

Lupta pe care o ducea elita nu era politică, ci socială (contra tradiţiilor, conservatorismului rural, ignoranţei faţă de cuceririle ştiinţei). Elita românească se vedea – şi se vede – trăgând din mâl poporul, adică un om care nu ştie că trebuie salvat, în consecinţă e nerecunoscător şi în plus e needucat şi miroase de-ţi mută nasul din loc. Este o misiune de destin, văzută de elită drept un sacrificiu continuu. Populaţia nu e un partener al schimbării, ci obiectul schimbării.

Conservatorii antebelici, care vedeau altfel lucrurile, au rămas în manualele de literatură. Şi cam atât. Ţărăniştii lui Maniu şi Mihalache se opuneau parţial viziunii de mai sus dar au guvernat doar 5 ani.

După 1989, discuţia s-a reluat în termeni aproape identici cu cei ai elitei de dinainte de 1947: „Naţia trebuie modernizată. UE e soluţia rapidă pentru realizarea acestui obiectiv. Poporul nerecunoscător şi retrograd trebuie tras din nou de păr în sus.”

A apărut însă o mare problemă: votul universal. Înainte de primul război mondial votul era cenzitar. Între cele două războaie regele numea primul-ministru care organiza alegerile şi al cărui partid le câştiga. Acum nu mai e aşa simplu. Trebuie să lupţi pentru voturi ca să ajungi la putere şi, eventual, la sinecuri. Iar voturile vin de la mulţi oameni care nu sunt elită, sunt – din perspectiva elitei – submediocri, înapoiaţi, în mâl până în gât.

Dacă nu exista Ion Iliescu această elită reformistă, modernizatoare, agnostică, urbană, pentru care statul e o unealtă şi nu un pericol, pro-UE, intelectuală, libertariană în planul valorilor sociale ar fi fost nu dreapta ci stânga, ca peste tot în Europa de Est.

Dar pentru că Ion Iliescu=stânga, iar clasă de mijloc formată în comunism precum la unguri nu aveam de fel, în anii ’90 elita=dreapta şi dreapta=elita. Problemele elitei au devenit problemele dreptei. Iar dreaptă multă în afara elitei nu există nici măcar acum.

Atitudinea de care scriu mai sus e rădăcina multor probleme, pentru că nu e ajustată la regulile jocului. Cum să obţii voturile unor oameni pe care îi dispreţuieşti? Reuşeşti să-i păcăleşti? Se lasă ei păcăliţi? Cât timp?

Pentru că proiect pe termen lung de cooptare a populaţiei nu există, rezultatele electorale sunt OK (atunci când de partea elitei e un politician carismatic care-i simpatizează cel puţin parţial obiectivele) sau dezastruoase (când alianţa nu există sau mai are efect).

Dreapta românească foloseşte aproape exclusiv valorile elitei româneşti, nu valorile dreptei aşa cum e ea oriunde pe glob. De-asta avem o dreaptă care luptă electoral cu ambele mâini legate la spate.

Sunt momente când cred că atitudinea asta e pe cale de dispariţie. După care poziţionarea asta faţă de populaţie apare din nou, ca o veşnică umbră a dreptei.

Partidul Miscarea Populara – o semnatura la fiecare doua minute

1. Dacă vrea să prezinte o listă de candidaţi la europarlamentare are nevoie de 200 000 de semnături. De opt ori mai multe decât cele de care e nevoie ca să se înfiinţeze.

2. Pentru un candidat la prezidenţiale, e nevoie tot de 200 000 de semnături.

Poţi să comasezi procesul de strângere de semnături („vă rog să semnaţi aici *ŞI* aici”), caz în care trebuie să devoalezi numele candidatului la prezidenţiale cu mult înainte de europarlamentare. Nu poţi strânge semnături în noiembrie pentru ambele scrutine, lăsând un spaţiu alb în loc de nume la vârful listei de semnături pentru prezidenţiale.

Sau partidul poate face totul în doi paşi: se strâng 200 000 de semnături în toamnă, se candidează la europarlamentare, se strâng iarăşi 200 000 semnături (vara şi la început de toamnă) pentru prezidenţiale.

Totul e uşurat de faptul că bucăţi enorme de PDL vor pleca în partidul MP curând spre foarte curând, iar oamenii de partid (oricare ar fi el) se pricep la strâns semnături. De fapt sunt experţi.

Chiar şi aşa, timpul e limitat: strâns semnături înfiinţare, înregistrarea oficială în registrul partidelor, strâns semnături europarlamentare, campanie, strâns semnături prezidenţiale. Un total de 425 de mii de semnături care trebuie strânse în 500 de zile. Dacă facem calculul: o semnătură la două minute, începând din clipa asta.

Precizări de final:

a) Discuţia de mai sus nu e o teorie privind sexul îngerilor, un partid nou-înfiinţat care nu candidează la europarlamentare şi la prezidenţiale se scoate singur din prim-plan.

b) prezumţia este că nu va exista o traiectorie comună a forţelor din opoziţie şi deci nici un efort comun pentru strâns semnături în 2014. La cum stau acum lucrurile, o colaborare a partidului Mişcarea Populară cu PDL sau ADA – la europarlamentare sau la prezidenţiale – pare puţin probabilă. Singurul punct de intersecţie între MP şi PDL ar fi o candidatură a lui Emil Boc.

Isarescu, candidat prezidential? O scurta evaluare

Mugur Isărescu beneficiază de un nivel ridicat de încredere din partea românilor. Asta nu contează foarte mult – şi în 2000 stătea foarte bine din punctul ăsta de vedere. Ce contează e opţiunea de vot.
De mai multe ori în ultimii ani Avangarde a testat două scenarii din acest punct de vedere:
Antonescu (USL) versus Isărescu (PDL/ARD)
2012, ianuarie: 48 la 28
2013, ianuarie: 44 la 33
Antonescu (USL) versus Isărescu versus MRU:
Luna referendumului: 54 la 12 la 10
2013, aprilie: 44 la 22 la 12.
Isărescu ar fi singurul candidat al opoziţiei cu şanse mari de a trece de 25% şi de a lua 30%, cam cât TB în primul tur de la ambele scrutine prezidenţiale la care a participat.
Mare atenţie: în toate sondajele de mai sus, Antonescu era candidat *USL*. Nu s-a testat ipoteza Antonescu (PNL) versus Isărescu (susţinut de PSD şi alţii).
Mai ales în turul doi, un candidat are nevoie de organizaţii puternice în sate şi în oraşele mici, care să mobilizeze votanţii şi să-i protejeze voturile la numărare. O candidatură a lui Isărescu fără sprijinul PSD are şanse mici.

Cine e inamicul opozitiei?

În textul de mai jos: „Opoziţie” = MP şi fostul ARD, dar nu PPDD sau IRL.

Fără grabă. Răspunsuri diferite înseamnă strategii diferite.

Dacă inamicul este Ponta, se doreşte ajungerea la guvernare fără PSD. Singurul partener posibil este PNL. Liberali + PDL + PC = 245 de parlamentari. Mai e nevoie de 50 pentru o majoritate, iar aceştia pot fi luaţi de la PPDD (care are 62), UDMR (27), restul fostului ARD (5) sau minorităţi naţionale (18).

Să zicem că se face moţiune de cenzură şi trece. Cine numeşte primul-ministru? Băsescu. Este un lucru sigur că va numi pe cine se doreşte? Nu. E mai prudent să faci moţiunea de cenzură în toamna lui 2014, aşteptând ca noul preşedinte – se speră Antonescu – să numească primul-ministru dorit? Evident. PNL, PDL, PC au încredere mai mare în Antonescu decât în Băsescu.

Rezultatul final este: Antonescu ajunge în 2014 preşedinte datorită Marii Alianţe De Dreapta, toată lumea papă de la buget mai puţin PSD care stă pe bară şi flămânzeşte. Vorbim despre un fel de 2005-2007. Dar asta nu e tot. În 2016, la locale şi parlamentare, Marea Alianţă de Dreapta – având controlul bugetului pentru că se află la putere – are o şansă în plus la locale de a-şi „susţine” primarii şi, în plus, dacă o dă în bară la parlamentare, poate fi salvată de Antonescu care numeşte ce prim-ministru vrea (indiciu: de la Marea Alianţă de Dreapta). În 2019 Antonescu ar candida din nou, iar susţinerea sa de către Marea Alianţă de Dreapta va fi răsplătită după alegerile din 2020, unde iarăşi va fi numit un prim-ministru convenabil şi pentru Antonescu, şi pentru Marea Alianţă de Dreapta. Dchema se poate întinde din 2014 până în 2024.

Dacă inamicul este Antonescu? Atunci scopul este ca Antonescu să nu mai ajungă preşedintele României. Vrei ruperea USL. Vrei să existe candidat PSD la prezidenţiale. Vrei de asemenea un PNL divizat. Vrei şi un candidat unic al opoziţiei la prezidenţiale (degeaba îl tragi pe Antonescu în jos la 16% dacă el tot intră în turul doi pentru că ai candidaţi ai opoziţiei care obţin, în ordine, 15%, 10% şi 5%).

Odată ce Antonescu ratează la prezidenţiale, va pierde preşedinţia partidului. Ţintă atinsă.

Avantaj: nu este necesar ca Antonescu să fie învins direct de către opoziţia de azi, o poate face şi candidatul PSD.

Dificultate: trebuie ca PSD să vrea să rupă USL.

Cele două ţinte implică priorităţi care se bat cap în cap şi nu pot fi urmărite simultan. Nu poţi distruge guvernul Ponta decât prin intermediul PNL-ului actual. Nu-l poţi distruge pe Antonescu decât prin intermediul PSD. Parlamentul e extrem de important în lupta contra lui Ponta. Parlamentul e irelevant în lupta contra lui Antonescu. În lupta contra lui Ponta vrei un PNL unit, performant iar existenţa IRL e o potenţială nenorocire. În lupta contra lui Antonescu vrei un PNL spart şi ineficient iar existenţa IRL e un potenţial avantaj. În lupta contra lui Ponta îl vrei pe Antonescu preşedinte. În lupta contra lui Antonescu, Ponta devine un aliat major şi poate mijlocul de a-l învinge.

Dacă ipoteza expusă aici se verifică, o unitate reală de acţiune a opoziţiei în următorii doi ani este imposibilă. Poziţionarea faţă de candidatura lui Antonescu la prezidenţiale va defini două tabere.

PDL – la un pas distanta de disparitie

Mai 2010. Sondajele de după anunţarea măsurilor de austeritate arată că 15% dintre români au încredere în Traian Băsescu.

Trecem la momentul post-referendum. Traian Băsescu, în sondajele interne ale PDL, este la cota 19-20% toată toamna. CCSB (care n-are niciun interes să-l umfle) îl dă la 21-22% din august şi până acum. Sunt cele mai înalte cote de încredere pe care preşedintele le-a avut în ultimii trei ani.

Dar Emil Boc? În mai 2010 primul-ministru de atunci era la cota 10%. La momentul localelor are o cotă de încredere aflată undeva între 9% şi 13%. În toamnă este între 13% şi 15%. Acum, în februarie, trece de 20%. Şi în cazul lui, vorbim de cele mai bune scoruri din ultimii trei ani.

PDL, în schimb, a pornit cu hotărâre pe calea inversă.

A fost votat la locale de 12% din românii aflaţi în ţară.

În timpul referendumului rămâne la 12% (CURS) sau ajunge la 14% (Avangarde). În septembrie, conform CURS, 13% dintre români spun că partidul de care se simt cel mai apropiaţi este PDL.

În octombrie lucrurile stau încă bine, dar ultima lună de dinainte de parlamentare arată o involuţie: mai puţin de 10% din români vroiau să voteze pentrudemocrat-liberali.

La momentul scrutinului ARD obţine voturile a 7% dintre românii aflaţi în ţară.

În sondajele de după Anul Nou, PDL e pe la 5% din totalul populaţiei, cea mai scăzută cotă a sa din ultimul deceniu.

O primă observaţie: de jumătate de an foştii lideri ai PDL merg din ce în ce mai bine iar PDL merge din ce în ce mai prost.

Să privim lucrurile din altă perspectivă:

Acum trei ani de zile, 87% din oamenii care aveau încredere în Emil Boc ar fi votat PDL. Acum, 24% din oamenii care au încredere în Emil Boc ar vota PDL.

Acum doi ani de zile, 84% din oamenii care aveau încredere în Traian Băsescu ar fi votat PDL. La momentul alegerilor, 38% din oamenii care aveau încredere în Traian Băsescu au votat PDL/ARD. Acum, 23% din oamenii care au încredere în Traian Băsescu ar vota PDL.

Monitorizez acest ultim indicator de ani de zile. În momente aparte cobora sub 50%. Niciodată n-a ajuns atât de jos.

O a doua observaţie: decuplarea PDL de Traian Băsescu şi Emil Boc a devenit evidentă nu numai analiştilor şi observatorilor avizaţi, ci chiar şi susţinătorilor acestora.

Să fi găsit oare PDL un alt electorat consistent, non-băsescian, de dreapta? Nu.

La ultimele parlamentare PDL a obţinut votul a 8% din românii cu studii superioare. 92% au stat acasă sau au votat altceva.

PDL a obţinut votul a 9% din electoratul aflat la vârsta maximei activităţi economice, cu vârsta între treizeci şi cincizeci şi nouă de ani.

PDL a obţinut votul a 9% din electoratul aflat în oraşele mari, a 7% din ardeleni, a 8% din bucureşteni. În rândul tuturor acestor categorii, ţinte tradiţionale ale dreptei româneşti, alianţa cu FC şi NR n-a făcut rău, ci bine. Şi totuşi scorurile se scriu cu o singură cifră.

Când 90% din publicurile tale ţintă te resping, ceva e în neregulă. De fapt, nu prea e clar dacă ele îţi sunt cu adevărat publicuri-ţintă. Se pune şi problema liderilor şi vectorilor de comunicare: sunt ei oare cei mai utili pentru relaţionarea cu votanţii pe care vrei să-i atragi? În cazul PDL-ului de azi, evident nu.

De aici observaţia a treia: partidul este într-o criză acută de poziţionare faţă de electoratul pe care şi-l asumă.

Dacă reunim cele trei observaţii cu o analiză a situaţiei politice actuale, avem o concluzie posibilă:

PDL nu e acum nici partidul susţinătorilor lui Băsescu, nici partidul care să atragă oponenţii lui Băsescu. Nu e dorit de votanţii de dreapta şi nu îşi arogă o identitate de stânga. Va guverna Ponta prost? PPDD se poziţionează mai bine în rolul de opoziţie iar PNL se pregăteşte. În perspectiva prezidenţialelor, toate partidele au opţiuni mai clare şi mai bune decât democrat-liberalii – inclusiv FC sau PPDD.

Nedefinit şi imprecis, o opoziţie care nu se opune la nimic în afară de propriul său trecut şi de propriul său viitor, Partidul Democrat Liberal este la un pas distanţă de dispariţie. Pasul este apariţia unui partid care să-şi asume fără ezitări perspectiva politică, economică şi socială a lui Traian Băsescu precum şi lupta împotriva USL.

SOCIOLLOGICA

Macovei? MRU? Cristi Diaconescu?

Analiză de sondaj de blog (Finala prezidențială și noul președinte):

Aproape nouă zecimi dintre respondenţi vor ca preşedinte să ajungă unul din următorii: MRU – C. Diaconescu – Macovei. Doar 13% optează pentru Crin Antonescu, Tăriceanu sau un candidat PSD.

MRU are o susţinere relativ limitată. 53% din respondenţi nu îl văd ajungând în turul doi. 62% din respondenţi nu îl vor preşedinte. În contextul în care Blogary grupează aproape în exclusivitate cititori anti-USL, aceste cifre sunt oarecum surprinzătoare. În teorie, fiind singurul candidat al dreptei care şi-a anunţat candidatura, MRU ar fi trebuit să beneficieze de o susţinere mult mai mare.

Optimism. 68% (!!) din respondenţi văd o finală între un candidat al dreptei (MRU / C. Diaconescu / Macovei) şi un candidat din USL-ul actual (Oprescu / Antonescu / Ponta / etc.).

44% consideră că preşedinte va ajunge un candidat opus USL (MRU-C. Diaconescu – Macovei), faţă de 43% care văd drept câştigător un candidat din USL-ul actual (Oprescu/Antonescu).

Aceste cifre sunt în disonanţă cu situaţia organizaţională sau electorală a dreptei. Pe de altă parte, optimismul este preferabil pesimismului ca stare de spirit în perspectiva prezidenţialelor.

Monica Macovei. Atrage atenţia diferenţa cantitativă dintre cei care cred că ea va ajunge în turul doi (9% din respondenţi), cei care cred că va ajunge preşedinte (8%) şi cei care vor ca Monica Macovei să ajungă preşedinte (31% !!). Un fenomen uşor asemănător se regăseşte şi în cazul lui Cristian Diaconescu – 12% cred că va ajunge în turul doi, 9% cred că va câştiga, 18% îl vor preşedinte.

Ce avem în spatele acestor cifre?

Jumătate din respondenţi doresc ca unul din aceştia doi să ajungă preşedinte. Motivul pentru care evaluează aparent critic capacitatea acestora de a ajunge în turul doi sau de a câştiga trebuie însă înţeles cu grijă. *Nu* este vorba de pesimism aproape de capacitatea acestor oameni de a performa electoral – aproape toţi cei care îi văd ajungând în turul doi îi şi văd câştigând. Mai degrabă, ce se întâmplă este că un sfert din respondenţi îi doresc preşedinte pe unul sau pe celălalt, dar se îndoiesc că vor candida.

MRU: 47% îl văd în turul doi, 24% cred că va câştiga şi 38% îl văd preşedinte. Aceste cifre sunt considerabile prin comparaţie cu ceilalţi candidaţi ai dreptei, datorită profilului de prezidenţiabil pe care MRU a încercat să-l impună în opinia publică şi mai ales în rândul grupurilor din care provin respondenţii de la sondajul Blogary. Pe de altă parte, statutul lui MRU în rândul respondenţilor – cea mai bună opţiune, dar nu o opţiune bună – se regăseşte la evaluarea şanselor acestuia de a câştiga în turul doi. Un sfert din respondenţi îl văd ajungând în turul doi şi.. pierzând. Aproximativ două treimi din cei care îl vor preşedinte consideră că, totuşi, el ar pierde în turul doi. O evaluare critică de acest tip nu există la Monica Macovei sau Cristian Diaconescu. Ea este atipică pentru fanii unui prezidenţiabil, fani care, în teorie, ar trebui să aibă mare încredere în capacitatea liderului lor de a performa. Ea reprezintă un semnal serios şi pentru că respondenţii la sondajul Blogary sunt reprezentativi pentru electoratul dur al dreptei.

 Cu excepţia lui Monica Macovei care este tehnic vorbind membru PDL, respondenţii consideră PDL ca fiind lipsit de resurse umane în perspectiva prezidenţialelor. Vasile Blaga are un statut de prezidenţiabil non-existent. În cazul în care PDL nu va susţine pe MRU, C. Diaconescu, Monica Macovei sau o soluţie de acelaşi calibru, candidatul PDL la prezidenţialele din 2014 va fi perceput de respondenţi exact ca şi candidatul oricărui alt partid (ex. PPDD, PNL, PRM, etc.).

Concluzii:

  1. Majoritatea respondenţilor au încredere în capacitatea dreptei reformiste de a propune un candidat care să intre în turul doi al prezidenţialelor şi să câştige.
  2. Există mari ezitări legate de MRU. Un sfert dintre respondenţi îl văd câştigând, restul nedorindu-l preşedinte sau fiind sceptici în legătură cu şansele sale de a câştiga.
  3. Monica Macovei şi C. Diaconescu beneficiază de multă simpatie, dar mai puţin de o cincime din respondenţi cred că unul dintre cei doi chiar va candida.

USL: mic indreptar geografic

(Micul îndreptar geografic cu privire la ARD se află aici).

Acest articol are sens dacă înţelegem care este diferenţa adusă de un candidat care câştigă în colegiul său cu 50%+1 din voturi.

Să luăm un judeţ cu 5 colegii, adică în care există 5 curse electorale şi din care s-ar alege teoretic 5 deputaţi. Să presupunem că aceste colegii sunt perfect omogene, adică USL obţine acelaşi scor indiferent de colegiu, ARD obţine alt scor dar identic în toate colegiile din judeţ, etc.

Situaţia A: USL 49%, ARD 26%, PPDD 25%.
USL obţine 2 mandate (49% din 5, rotunjit în jos).
ARD 1
PPDD 1.
Spuneam că sunt 5 colegii, dar s-au distribuit doar patru mandate (2+1+1). Ce se întâmplă cu al cincilea mandat care trebuie alocat? Se va duce la redistribuirea naţională. El s-ar putea duce la un candidat USL. Sau la ARD. Sau la PPDD.

Situaţia B: USL 51%, ARD 25%, PPDD 24%.
USL obţine 5 mandate, câştigând „din prima” cinci mandate. Dar procentele celorlalte forţe politice nu dispar. Numărul de mandate se suplimentează. ARD are dreptul la 1 mandat (adică 25% din 5 = 1.25), PPDD 1 (24% din 5 = 1.2). Şi gata. Nu mai există trimitere de procente la redistribuirea naţională. Deja s-au ocupat toate mandatele, ba mai mult s-au ocupat şi mandate în plus. Tot ce este după 1 la ARD şi PPDD (0.25 respectiv 0.2) se pierde.

Dar asta nu e tot.

Între cele două situaţii există o diferenţă de 3 mandate între performanţa USL. În primul caz obţine 2. În al doilea caz obţine 5. Ce a dat diferenţa dintre cele două situaţii? Am mutat două procente. Doar două. De la 49% USL s-a dus la 51%. Am luat de la ARD şi PPDD un procent. Atât. Într-un judeţ două procente înseamnă trei mii de voturi, poate chiar mai puţin, dintr-un total de 150 de mii de votanţi. Dar aceste trei mii de voturi pot aduce două-trei mandate în plus USL.
Multiplică acum situaţia cu doi (Camera Deputaţilor şi Senat).
Multiplic-o din nou cu 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti. Gândeşte-te că în multe judeţe nu vorbim de o diferenţă de două-trei mandate, ci de patru sau cinci sau zece.

Devine evident că în colegiile în care USL nu obţine 50% candidaţii săi vor avea mari probleme. Vom vedea de zeci de ori următoarea situaţie:

Candidatul A, USL, 49% din voturi (sau 48%, sau 47%)
Candidatul B, ARD, 21% din voturi
Candidatul C, PPDD, 11% din voturi

… iar candidatul A nu va intra în parlament, pentru că din colegiul său trebuie alocat un mandat candidatului ARD sau PPDD.

Rezultatul alegerilor locale ne dă câteva indicii apropo de distribuţia mandatelor, mai ales dacă luăm în calcul şi prezenţa de la referendum. Avem astfel şi o imagine a strategiilor USL:

1. Candidaţii USL din Transilvania au un drum mult mai greu în faţă decât candidaţii USL din Vechiul Regat. USL nu a obţinut peste 50% în niciun judeţ din Transilvania la locale. În toate judeţele din Transilvania prezenţa la referendum a fost sub media naţională.

Excepţia la ambele afirmaţii este dată de Caraş-Severin, unde plecarea lui Frunzăverde cu primari cu tot a angrenat deplasarea a zeci de mii de voturi spre USL.

2. Să lăsăm la o parte Transilvania. Iată împărţirea judeţelor din Vechiul Regat după scenariul cel mai posibil:

Situaţia A (în aceste judeţe USL nu câştigă prin 50%+1 în niciun colegiu sau în foarte puţine): Brăila, Mehedinţi, Neamţ, Prahova, Tulcea.

Situaţia B (în aceste judeţe USL câştigă cu 50%+1 în toate colegiile sau aproape în toate): Bucureşti, Argeş, Constanţa, Galaţi, Giurgiu, Gorj, Ialomiţa, Iaşi, Ilfov, Olt, Teleorman, Vâlcea, Vâlcea, Vaslui, Vrancea.

Între cele două situaţii (în aceste judeţe, în unele colegii USL va câştiga cu 50%+1, în altele nu): Bacău, Botoşani, Călăraşi, Buzău, Dâmboviţa, Dolj.

Planul USL este simplu. Vrea să mute cât mai multe judeţe aflate în situaţia A într-una din celelalte două liste. Vrea să păstreze cât mai multe dintre judeţele aflate în situaţia B … în aceeaşi stare. Şi vrea să deplaseze cele 6 judeţe aflate în ultima listă în situaţia B, păzind ca nu cumva ele să ajungă în situaţia A.

O mică observaţie:
5 judeţe se află în situaţia A.
14 judeţe şi Bucureşti-ul se află în situaţia B.
6 judeţe se află între cele două situaţii.
Practic mai mult de jumătate din judeţele din Vechiul Regat sunt teoretic bastioane USL. Din acest motiv toate simulările serioase din ultima vreme arată că USL poate obţine un procent din mandatele din parlament mult mai mare decât procentul din voturi (ex. cu 48% din voturi -> 59% din mandate). Dacă acest lucru îţi este neclar, să ne uităm din nou ce înseamnă o „situaţie B”: cu 51% din voturi într-un judeţ, USL obţine 5 din cele 7 mandate ale judeţului, adică … 70% din mandate ( 5/7 ).

3. La prezenţă mare, USL va repurta o victorie zdrobitoare. Sondajele arată aproape fără excepţii că scorul USL creşte odată cu prezenţa la vot. Simplu spus, oamenii care ezită dacă să vină la vot sunt în marea lor majoritate foşti votanţi sau simpatizanţi USL. O prezenţă mare reduce ponderea electoratelor PPDD şi ARD. Dar nu numai asta. O prezenţă mare măreşte numărul de situaţii B, în care USL obţine majoritate simplă, şi deci şi mandatele.

Estimez că această prezenţă mare nu se va concretiza. Atât datorită momentului târziu din an, mai degrabă pasibil de ger şi viscol decât de plimbări până la secţia de votare, cât şi datorită mai multor erori de tactică şi strategie ale USL, prezenţa va fi redusă, poate chiar la nivele asemănătoare cu cea din 2008.

În curând, micul îndreptar geografic al PPDD şi o sumarizare.

Vezi sursa articolului aici.

„Votul meu se duce la candidat sau la forta politica pe care o reprezinta?”

Să revedem paşii prin care trece votul tău:

  1. Bătălia pentru obţinerea scorului de 50%+1 care garantează intrarea în parlament: clar, aici susţii candidatul.
  2. Determinarea procentului partidului la nivel de judeţ: candidatul aici n-are importanţă, votul tău contează pentru determinarea performanţei forţei politice căreia îi aparţine candidatul.
  3. Alocarea mandatelor în judeţ: aici candidatul pe care l-ai votat are nevoie de votul tău… în „competiţia ascunsă” cu ceilalţi candidaţi ai partidului său din acelaşi judeţ (!), dar din alte colegii. Clar, votul tău îl susţine pe candidat şi nu are nici un impact asupra organizaţiei politice.
  4. Distribuirea la nivel naţional: votul tău contează atât pentru forţa politică (determină la câte mandate are dreptul dintre cele nealocate în paşii 1-3), dar şi în „competiţia ascunsă” dintre candidatul pe care l-ai votat şi colegii săi… din alte judeţe (!).

Trăgând linia:

Dacă analizăm paşii, în 2 din cei 4 paşi votul tău are impact exclusiv asupra candidatului, într-un pas votezi de fapt pentru organizaţia politică iar în al patrulea votul tău are o dublă semnificaţie. Astfel votul tău are efecte atât asupra performanţei electorale a candidatului (62,5%) cât şi asupra organizaţiei politice (37,5%), într-o măsură mai mică pentru a doua dar încă importantă.

Dacă analizăm efectele, 3 din cele 5 efecte ale votului tău afectează candidatul. Scorul este similar celui de mai sus: 60-40.

Cele două cincimi din votul tău care nu se duc spre candidatul din colegiul tău se vor îndrepta spre alţi candidaţi ai forţei politice respective, în speţă candidaţi din colegii cu votanţi mulţi care au fost plasaţi acolo de jocurile interne din cadrul respectivei forţe politice.

Vezi sursa articolului aici.

Dreapta si capitala (partea a 2-a)

Partea 1 a acestei postări a prezentat câteva informaţii importante despre trecutul dreptei în Bucureşti.
Pe scurt:

a) În termeni absoluţi, dreapta nu a obţinut decât arareori majoritatea voturilor bucureştenilor.
b) Dreapta obţinea însă scoruri mai bune în Bucureşti decât în restul ţării. Acest „bonus” a devenit din ce în ce mai mic cu fiecare scrutin, devenind chiar o penalitate (=Bucureşti este acum un loc în care dreapta sub-performează faţă de restul ţării). Această prăbuşire nu este de dată recentă (ex. 2008), ci a început mult mai devreme, probabil la sfârşitul anilor ’90.
c) În Bucureşti mai mult decât în alte locuri PNL a speculat slăbiciunile binomului TB/PDL, ocupând un centru al scenei politice şi înghesuind dreapta într-un colţ.

Cum stau lucrurile acum?

1. Dreapta trebuie să înţeleagă că nu este predestinată să câştige în Bucureşti. Victoriile lui Oprescu nu sunt „un incident nefericit şi punctual într-o lungă şi glorioasă istorie”. În alte cuvinte, pentru Bucureşti trebuie luptat. Şi nu numai în ultimele săptămâni de dinainte de scrutin. A lectura câteva sondaje apropo de priorităţile punctuale ale bucureştenilor şi a le răspunde în timpul unei campanii electorale nu este de ajuns.
Un exemplu sociologic: în teorie, din 1990 şi până acum proletariatul industrial a dispărut iar corporatiştii şi micii întreprinzători au devenit o prezenţă importantă în peisajul social al Capitalei. În practică, structura sociodemografică a Bucureştiului de azi, aspiraţiile bucureştenilor, modul în care îşi văd prezentul şi viitorul sunt mistere pentru dreapta, care operează cu concepte prietenoase dar aeriene, de genul „Bucureşti = tineri, intelectuali şi oameni de afaceri care ne doresc”. Nu era aşa în 1996, nu este aşa acum.

2. Falsa criză de candidaţi sau „migrena post-Băsescu”. Soluţii magice de genul „lipim candidatul X peste problemă şi problema dispare” nu rezolvă nimic. Dreapta a încercat candidaţi plaţi, pe brand transilvănean (Blaga) sau comunicatori vocali pe stil regăţean/para-băsescian (Prigoană), eşuând cu amândoi. După cum sugeram la punctul 1 şi voi afirma şi mai jos, problemele sunt mult mai adânci.

3. Este posibil să fim martorii unui trend istoric, în care dreapta este împinsă încetul cu încetul din marile oraşe – un fenomen comun în Europa şi America ultimilor zeci de ani. Până şi în Transilvania victoriile primarilor-titani (Scripcaru, Falcă şi Boc redivivus) au depins de câteva procente. În majoritatea oraşelor mari PDL nici n-a mai făcut campanie, retrăgându-se în mod uluitor şi jenant din prim-planul bătăliei electorale în Timişoara, Iaşi, Constanţa… şi lista poate continua, chiar cu Bucureştiul şi cu cel puţin patru din sectoarele sale.

Din motive de prestigiu istoric, dar şi pentru că nu prea are alte oportunităţi, dreapta nu-şi poate permite să abandoneze capitala, indiferent dacă trend-ul istoric merge împotriva sa sau nu.

4. Votul de la alegerile locale în Bucureşti a rămas unul eminamente politic. 
1992: Bucureşti penalizează FDSN (atunci încă FSN) pentru Piaţa Universităţii.
1996: Bucureşti ignoră managementul neperformant al lui Halaicu pentru a-şi reafirma susţinerea pentru CDR.
2000: părţi importante ale electoratului bucureştean se mobilizează împotriva candidatului PSD în turul doi, prefigurând rezultatele mult mai bune obţinute de dreapta în Bucureşti la alegerile din toamnă prin comparaţie cu restul ţării.
Marea victorie a dreptei în Bucureşti la localele din 2004 a anunţat rezultatul bun al dreptei la alegerile parlamentare din toamnă la nivel naţional (aproape dublu faţă de voturile primite de PD, PNL şi CDR în 2000).
În acest context, alegerile locale din 2008 şi 2012 pot fi înţelese cu uşurinţă. Blaga şi Orban s-au prezentat acum patru ani cu planuri, iniţiative, demonstraţii tehnice şi au pierdut. Prigoană, Liviu Negoiţă şi ceilalţi candidaţi ai PDL la localele de acum câteva luni erau condamnaţi să piardă, indiferent cât de eficienţi sau ineficienţi ar fi fost ca şi candidaţi sau primari în funcţie. Victoria lui Robert Negoiţă asupra lui Liviu este exact la fel de „uluitoare” şi „de neînţeles” ca şi victoria lui Ciorbea din 1996 după patru ani de management catastrofal sub Halaicu – bucureştenii nu votează un CEO sau un director de antrepriză, ci un prim-ministru al oraşului. Sau cel puţin aşa îşi percep votul. 

5. Anul 2012 poate fi vârful crizei dreptei sau doar începutul. La alegerile locale din Bucureşti s-a observat cu pregnanţă problema de identitate a dreptei. Din fericire la parlamentarele din toamnă ARD poate ataca USL, evitând discuţii dureroase despre cât de mult este dispusă să-şi asume guvernarea PDL. Acest subiect nu va dispărea însă în totalitate. Secţiuni diferite din ARD vor… da foc site-urilor de ştiri cu declaraţii contradictorii apropo de politicile din ultimii doi ani. Vor exista ecouri ale propunerilor surprinzător de stângiste ale lui Silviu Prigoană de la locale (nici măcar PSD n-a garantat gratuitate totală pe mijloacele de transport în comun). Nu este exclus să se reafirme mariajul bizar dintre ecologism şi principala forţă politică care susţine proiectul RMGC.
În Bucureşti, unde publicul dependent de resursele financiare şi alimentare ale organizaţiilor locale PDL este infim din punct de vedere numeric, penalităţile pentru ezitări sunt abrupte.

6. Motorul trebuie reparat în timpul cursei. Următoarele alegeri locale sunt peste aproape patru ani. Dreapta va trebui să-şi schimbe strategia în Bucureşti din mers, atât la parlamentarele din toamnă cât şi în 2014 – fără primari, cu organizaţii de sector slăbite, ineficiente sau neexperimentate, împotriva unei figuri cu popularitate cvasi-băsesciană şi anume actualul primar general. Ascensiunile miraculoase nu există – singura opţiune viabilă e suflecarea mânecilor şi mobilizarea celulelor cenuşii.

7. Spaţiu propice unor noi idei. În Bucureşti mai mult decât oriunde altundeva dreapta este obligată la a gândi creativ, întrucât situaţia este extrem de gravă. Acest lucru trebuie privit drept o oportunitate, şi nu un blestem. Simplu spus, lucrurile nu pot deveni mai grave de atât. Precum în trecut, Bucureştiul poate redeveni motorul unor schimbări profunde, atâta timp cât ele sunt întreprinse cu ingeniozitate.

SOCIOLLOGICA

Dreapta si capitala (partea 1)

Situaţia dreptei în Bucureşti a devenit un subiect demn de discuţie în perspectiva alegerilor parlamentare şi nu numai. O astfel de dezbatere trebuie să înceapă de la realităţi, şi nu de la mituri, chiar dacă acestea din urmă sunt fundamentate pe afirmaţii, percepţii şi concepte împământenite în discursul public.

O analiză a modului în care bucureştenii au votat în ultimii douăzeci de ani relevă de asemenea câteva informaţii importante şi poate surprinzătoare. Le voi lista aici, urmând ca restul postării să conţină explicaţii şi detalieri pentru fiecare dintre ele.

1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.

2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.

3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.

4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.
 
5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.

Iată despre ce este vorba, punct cu punct: 

1. Performanţa electorală a dreptei în Bucureşti de-a lungul ultimilor 20 de ani este supraevaluată, dreapta obţinând extrem de rar peste 50% din voturi.

Din septembrie 1992 şi până acum în Bucureşti au avut loc 27 de scrutine. Dreapta a obţinut peste 50% din voturi în patru dintre ele:

1996, turul doi al alegerilor pentru primarul oraşului (V. Ciorbea).
2008, parlamentare, suma procentelor PDL şi PNL.
2009, prezidenţiale, turul unu, suma procentelor obţinute de Traian Băsescu şi Crin Antonescu.
2009, prezidenţiale, turul doi, Traian Băsescu.

Pentru cei care doresc să excludă PNL din orice discuţie despre dreapta românească începând cu perioada 2005-2007, vorbim atunci despre două victorii ale dreptei în 27 de scrutine.

Simptomatic pentru situaţia gravă a dreptei este că două din cele patru situaţii au de-a face cu Traian Băsescu, care nu mai poate funcţiona din punct de vedere electoral în aceiaşi parametri ca în 2009.

PNL/Crin Antonescu au jucat de asemenea un rol important în două din cele patru situaţii, liberalii separându-se acum strategic de restul dreptei.

Dacă excludem factorii TB şi PNL, singura mare victorie a dreptei a Bucureşti a survenit acum şaisprezece ani.

2. Electoratul de dreapta din Bucureşti nu este atât de indisciplinat pe cât se crede.

Marile victorii ale dreptei în Bucureşti nu au loc atunci când prezenţa la vot este mare. Marile eşecuri ale dreptei în Bucureşti nu sunt asociate cu o prezenţă scăzută la vot.

Exemple:

În 1992 dreapta obţine la parlamentare 32% din voturi.
În 1996 dreapta obţine la parlamentare 47% din voturi.
Prezenţa la vot în 1992 şi 1996 este identică.

La toate alegerile din 2008, dreapta obţine rezultate mult mai bune decât în 2000, indiferent dacă definim dreapta în 2008 ca fiind PDL+PNL sau exclusiv PDL …
… şi totuşi prezenţa la localele din 2008 este mai mică decât la localele din 2000 (31% vs. 37%)…
… iar prezenţa la parlamentarele din 2008 este de două ori mai mică decât la parlamentarele din 2000 (30% vs. 65%).

Să comparăm turul unu al alegerilor prezidenţiale din 2000 şi respectiv 2009. Prezenţa scade cu un sfert, procentele dreptei se dublează.

Pentru cine crede în teza conform căreia PNL nu mai este un partid de dreapta: la alegerile locale din 2012, unde dreapta (=PDL) a înregistrat cele mai slabe rezultate din istoria sa, prezenţa a fost mai mare decât la oricare din alegerile locale din ultimii cinsprezece ani.
În alte cuvinte, rezultatul alegerilor în capitală este întotdeauna determinat de gradul de participare al *celorlaltor* votanţi. Dreapta este ajutată de o prezenţă scăzută la vot, aceasta mărind ponderea votanţilor de dreapta în totalul celor care votează.

3. Prăbuşirea dreptei în Bucureşti a început în perioada 1997-1999, şi nu în 2008.

În 1996, CDR obţinea 575 mii voturi la alegerile parlamentare. La turul unu al alegerilor prezidenţiale care aveau loc simultan, Emil Constantinescu a primit 536 mii voturi.

De atunci şi până acum, pentru a ajunge la un nivel de susţinere apropiat de cel de atunci, dreapta a avut nevoie de infuzia de imagine a unui lider de stânga (Traian Băsescu la prezidenţialele din 2004) sau de o rupere a dreptei pe coordonate pro- şi anti-Băsescu (alegerile prezidenţiale din 2009 şi localele din 2012).

Chiar şi aceste strategii nu au avut drept efect recuperarea în întregime a pierderilor suferite. Între 2000 şi 2010, Traian Băsescu a participat la şapte tururi de scrutin în Bucureşti. Într-o situaţie din şapte a obţinut mai multe voturi decât Emil Constantinescu. Dar şi acel moment trebuie bine definit: TB a obţinut în turul doi al alegerilor prezidenţiale din 2009 mai multe voturi decât Emil Constantinescu în turulunu al alegerilor din 1996. Şi vorbim, în cazul lui Traian Băsescu, de cel mai popular şi carismatic politician din ultimii cinsprezece ani.

Orice comparaţie între CDR, în calitate de competitor politic, şi succesorii săi pe flancul drept al scenei politice, este la fel de defavorabilă celor din urmă. Să vorbim despre voturi:

1996, CDR, locale: 330 mii
2000, CDR2000+PNL, locale: 150 mii
2004, ADA, locale: 380 mii
2008: PDL, locale: 195 mii
2008: PDL+PNL, locale: 257 mii
2012: PDL, locale: 130 mii
2012: PDL+PNL, locale, estimare: 300 mii

1996, CDR, parlamentare: 575 mii
2000, CDR2000+PNL, parlamentare: 230 mii
2004, ADA, parlamentare: 498 mii
2008: PDL, parlamentare: 197 mii
2008: PDL+PNL, parlamentare: 280 mii

În şapte scrutine, performanţa CDR din 1996 este depăşită o singură dată… şi asta în urma alierii cu un partid de stânga.

4. Bucureşti nu este o citadelă a dreptei, ci un loc în care dreapta obţinea în trecut un bonus prin comparaţie cu performanţa sa în restul ţării.

… iar mărimea acestui bonus este în scădere vertiginoasă, putându-se vorbi chiar de o penalitate.

1992, parlamentare, CDR obţine 32% din voturile bucureştenilor şi 18% din voturile din restul ţării. În alte cuvinte, şansa de a găsi un votant al dreptei era cu 77% mai mare [ (32-18) / 18 ] dacă întrebai pe străzile Bucureştiului decât dacă ai fi mers în alt oraş sau în mediul rural. Voi numi acest lucru „bonusul” dreptei în capitală, adică înclinaţia bucureştenilor de a vota dreapta într-o măsură mai mare decât locuitorii din restul ţării.

1996: dreapta obţine 47% din voturile bucureştenilor şi 28% din voturile non-bucureştenilor. Bonus: 67%.
2000: 21-11. Bonus: 91%.
… din acest moment cerul începe să se prăvălească…
2004: 48-31. Bonus 55%.
2008: Exclusiv PDL? 37-33. Bonus 12%.
sau
PDL+PNL: 53-51. Bonus 4%, o cantitate neglijabilă.
2012 (locale): Bonusul devine penalitate (-22%) pentru PDL. Dacă PDL şi numai PDL a reprezentat dreapta, atunci pentru prima dată în douăzeci de ani ai şanse mai mici să găseşti un votant al dreptei în Bucureşti decât în alt oraş sau sat din România.

O mică recapitulare:
77…
67…
91(o creştere iluzorie)…
55….
12 sau 4 ….
-22.
Fiecare scrutin de la prăbuşirea CDR a adus un „bonus” din ce în ce mai mic dreptei în Bucureşti, până s-a ajuns la punctul la care Bucureşti-ul a devenit un cost pentru dreapta şi nu un beneficiu.

5. Ascensiunea PNL (şi nu prăbuşirea PDL) este fenomenul definitoriu pentru ultimii cinci ani din istoria electorală a capitalei.

În 2008, lupta PDL vs. PNL s-a dat pe trei paliere principale: mandate la alegeri locale, voturi pentru candidaţii la primăria generală şi parlamentare. La toate aceste bătălii PNL a suferit o înfrângere serioasă. Vorbim de un raport 3-la-1 sau 3,5-la-1 la voturi în favoarea PDL sau, în alţi termeni, o diferenţă de 18%-24% în favoarea PDL.

La alegerile prezidenţiale din 2009, Traian Băsescu îl depăşeşte pe Crin Antonescu în primul tur cu doar 3%, sau 25 de mii de voturi.

La alegerile locale din 2012, USL a obţinut 436 de mii de voturi. Chiar dacă considerăm că s-a păstrat raportul din 2008 (două voturi în Bucureşti pentru PSD la fiecare vot pentru PNL), PDL a fost depăşit de liberali. Iar raportul pe care l-am menţionat mai sus nu mai este demult valabil, PNL având o cotă mult mai mare în rândul votanţilor USL decât unu-din-trei.

Să fie oare vorba de o prăbuşire a PDL? Nu chiar. PDL şi-a pierdut o treime dintre votanţii bucureşteni în ultimii patru ani. PNL şi-a mărit considerabil baza electorală, reuşind probabil o triplare a electoratului şi poate chiar o cvadruplare. Acest lucru se datorează lărgirii mesajului PNL, care a captat votanţi nemulţumiţi de guvernarea democrat-liberală dar care nu erau dispuşi să se îndrepte spre PSD sau PPDDÎn termenii folosiţi de Vladimir Tismăneanu, dreapta a pierdut centrul şi, precum în 1992 sau în 2000, are mici şanse să-l câştige.

Partea a doua a acestei postări va include o apreciere cu privire la situaţia pe termen scurt-mediu a dreptei în Bucureşti, precum şi un element care poate schimba radical situaţia.

SOCIOLLOGICA