Tortul „dreptei”

Tortul are patru straturi, adică patru electorate. Imaginea este aceeaşi de la Revoluţie încoace:

a. Nucleul dur. Un milion de oameni care votează constant împotriva PSD. O excepţie de la regulă: 40% dintre ei n-au venit la ultimele alegeri, boicotând ARD.

b. Ce aduc din rural primarii „dreptei”. Un milion de voturi în 2008-2009, jumătate din valoarea asta în 2012.

c. Cei care înclină balanţa. Maxim 1,8 milioane persoane cu educaţie medie şi venituri medii care din când în când votează împotriva PSD (1996, 2004, 2009). Când însă oamenii ăştia votează pentru PSD (1992, 2000, 2012) scena se dezechilibrează şi „dreapta” o ia la vale. Tendinţa generală: vot negativ la adresa puterii.

d. Tovarăşii de drum. Votanţi extremişti şi etnici maghiari care vin în turul doi de la prezidenţiale alături de candidatul „dreptei”, dacă există un asemenea candidat. Până prin 2005 aceşti oameni erau un factor important. Acum cei mai mulţi au devenit pensionari, au emigrat sau sunt total dezinteresaţi de politică.

Asta este tot.

Asta chiar este TOT. Nu glumesc. Nu mai există nimic altceva şi nimeni altcineva. Astea sunt graniţele ţarcului. Dacă sugerezi altceva, eşti considerat nebun sau filozof.

În momentele bune un partid al „dreptei” poate spera la maxim 3,7 milioane de persoane (electoratele a, b şi c). În practică nu s-au mai obţinut 3,7 milioane de aproape două decenii, de la Convenţie. De aceea avem scoruri de maxim 32-33%. Pur şi simplu vin prea mulţi oameni la vot. Oameni din afara electoratelor a, b şi c.

Ăsta e şi unul din motivele pentru care dreapta n-a făcut niciodată Constituţii. A fost întotdeauna la zeci de procente distanţă. De fapt, până şi obţinerea unor majorităţi simple a depins de parlamentari ai stângii (PD ’97-2000, UNPR ’09-2012).

Alt exemplu apropo de cât de prost e alcătuit tortul dreptei: Traian Băsescu – un politician carismatic şi abil – abia a câştigat două alegeri. Echivalentul lui ca forţă în deceniul anterior, Ion Iliescu, a avut un drum mult mai uşor. Nu e vina preşedintelui în funcţie: cu tortul ăsta s-a pomenit în braţe în 2004, pe el a trebuit să-l îmbunătăţească cum a putut, pe el îl cară şi acum.

Nu ştiu dacă există politicieni care s-au săturat de acest model falit şi periculos. Nu ştiu dacă există oameni care conştientizează slăbiciunile enorme ale PSD, nu ştiu dacă există oameni care-şi dau seama că 31% la parlamentare este şi va fi întotdeauna insuficient, nu ştiu dacă există destulă ambiţie, poftă de muncă şi hotărâre pentru a avea de exemplu o Constituţie de dreapta, preferabil în următorii 260 de ani.

Cât timp tortul va arăta aşa, victoriile la prezidenţiale vor fi pe muchie (dacă vor fi), înfrângerile la parlamentare vor avea dimensiuni apocaliptice iar, în cazul aşa-ziselor victorii: doi-trei parlamentari de „dreapta” care dorm prea mult dimineaţa = nu mai există majoritate în parlament.

„Reunificarea dreptei” nu valorează absolut nimic atâta timp cât se reunifică acelaşi tort nenorocit pe care l-am descris mai sus. Politic şi sociologic vorbind, „ne unim noi cu noi şi cu ai noştri”.

Ce poate fi făcut?

Există soluţii. Nu puţine. Toate creative. Dar nu pot fi livrate în plic. Ele trebuie cizelate împreună cu politicienii care le vor implementa. Aceşti politicieni au rolul decisiv în selectarea şi definirea lor. O strategie pe 10-20 de ani nu este precum un rol de piesă, care se memorează şi eventual se uită.

Victoriile aparente (2008) sau inadmisibil de strânse (2009) au împins problema sub preş. În 2014 vom fi în aceeaşi paradigmă ca în 2012, ca în 2002, ca în 1992. Cu rezultate pe măsură. Necesitatea remodelării radicale a tortului nu e încă evidentă. Mai e nevoie de câteva înfrângeri pentru ca politicienii să-şi pună întrebări. Chit că răspunsul ar înseamna ca „dreapta” să abandoneze ghilimelele.

O tara din ce in ce mai omogena?

La momentul alegerilor din 1990 eram o ţară uniformă: în toate judeţele candidaţii anti-Iliescu la preşedinţie au luat sub 20% din voturi.

În doi ani situaţia s-a schimbat radical, probabil odată cu Piaţa Universităţii. Sau cu stingerea valului de emoţie pro-Iliescu.

Însă din 1996, fără întrerupere, diferenţele între judeţe şi regiuni devin din ce în ce mai mici.

Să ne uităm la candidaţii la prezidenţiale, în primul tur. Harghita şi Covasna vor fi excluse din calcul. De asemenea voi lăsa la o parte alegerile din 2000, pentru a putea fi analizate în acest context e nevoie de calcule care ar încărca prea mult textul.

Să ne uităm la judeţele unde s-au înregistrat scorurile cele mai slabe. Dacă excludem Harghita şi Covasna:

1992, Constantinescu: Sub 20% în 12 judeţe.

1996, Constantinescu: Sub 20% în 5 judeţe.

2004, Băsescu: Sub 20%… nicăieri. Scorul cel mai mic e 20% în Botoşani.

2009, Băsescu: Sub 20%… nicăieri. Scorul cel mai mic e 26% în Vaslui.

În primul tur din 1992, diversitate: Constantinescu avea 15% în unele judeţe şi 52% în altele.

În primul tur din 2009, omogenitate: Traian Băsescu evolua între 26% şi 46%. Nicăieri 10%, nicăieri 60%.

Din două concluzii, una:

1. Suntem o ţară din ce în ce mai omogenă politic. Alegerile parlamentare din 2012 par să confirme lucrurile: scorul USL în rândul etnicilor românilor din Transilvania e aproape identic cu scorul USL la nivel naţional. Probabil că s-a atins deja punctul maxim

sau

2. Nu există nici un fel de omogenizare. Pur şi simplu, din 1992 încoace, vedem cum oponenţii PSD sunt din ce în ce mai eficienţi în a crea structuri de partid în Muntenia şi Moldova, adică punctele lor slabe de la începutul anilor ’90. Efectele au fost pozitive: din primele patru prezidenţiale, PSD a câştigat trei; din prezidenţialele survenite după aceea – zero.

De ce mita electorala nu prea conteaza

Mita electorală nu garantează victorii. Ba chiar pare să fie irelevantă. Un exemplu:

CDR (fără sacoşe): 3,7 milioane voturi în 1996.

PDL (cu sacoşe): 2,2 milioane voturi în 2008.

 

Şi mai utilă e altă comparaţie:

ADA (fără sacoşe): 3,4 milioane voturi în 2004.

PDL+PNL (ambele cu sacoşe): 3,4 milioane voturi în 2008.

În 2004 ADA era o alianţă de opoziţie, mai sărăcuţă. În 2008 PDL avea mai mulţi primari şi preşedinţi de consilii judeţene decât a avut vreodată iar PNL avea susţinerea materială a guvernului Tăriceanu. Situaţia economică era foarte bună, PSD devenise irelevant. Urmaşii ADA au pompat tone de zahăr şi ulei (sau bani) în popor, dar nu s-au obţinut voturi mai multe decât în 2004.

Şi mai instructiv e să te uiţi la FSN/PSD:

1990: 9,1 milioane voturi.

1992 (aveau puterea dar scad): 4,2 milioane voturi.

1996 (aveau puterea dar scad): 2,6 milioane voturi.

2000 (n-aveau puterea dar cresc): 4 milioane voturi.

2004 (aveau puterea dar scad): 3,7 milioane voturi.

În trei alegeri PSD avea puterea şi deci capacitatea de a mitui electoratul în diferite forme – cum ar fi bani de investiţii pentru primari – dar a pierdut voturi.

 

În practică, mita electorală produce rezultate şi este eficientă dar niciodată nu este îndeajuns pentru victoria de la nivel naţional.

Romania familiilor

Dacă scoatem din discuţie tinerii sub 25 de ani – un grup care oricum e mic şi nu prea votează – , avem următoarea situaţie:

Electoratul este compus aproape în totalitate din oameni care acum vor să aibă un copil sau mai mulţi, oameni care au un copil sau mai mulţi şi oameni care au nepot sau mai mulţi.

Implicaţiile sunt imense. În 2004, ADA şi Traian Băsescu au primit două treimi din voturi de la oameni care votaseră la alegerile anterioare PSD sau PRM. Ce aveau în comun aceşti români care făcuseră „trecerea”? Erau părinţi tineri sau bunici îngrijoraţi. Adică oameni care aveau şi întrebări precum: ce fel de viitor va avea copilul/nepotul meu? Poate să-l aibă în România? Ce fel de educaţie are sau va avea? În ce ţară va ajunge să trăiască?

Să pornim de la genunchiul broaştei. Legea Educaţiei semnată de Funeriu a fost susţinută prost şi aiurea. Trebuia să fie o miză comunicaţională majoră şi o mare reuşită, una cu care PDL să se mândrească şi acum. Dar pentru asta trebuia susţinută cu adevărat. Legea trebuia înţeleasă de comunicatori şi explicată în mod repetat şi creativ, ca să devină un reper cu conotaţii pozitive în societate. Ştiu. „Care comunicatori?”

Altă idee: orice proiect de reformă a sănătăţii care nu ia în calcul pediatria se auto-limitează, probabil devenind salt mortal. Explică de ce şi cum copiii care se îmbolnăvesc vor beneficia în sistemul „nou” prin comparaţie cu cel actual şi jumătate de luptă e câştigată.

Spaţiul de discuţie este, evident, mult mai larg. Putem să ajungem şi la lupta împotriva corupţiei şi la câte şi mai câte. Şi s-ar putea ca aceste alte subiecte să fie mai relevante decât cele menţionate mai sus.

Ce avem şi vom avea: propuneri rapide, explozive, insulare cu potenţial de ştire senzaţională, dar care sunt uitate după câteva săptămâni până şi de politicianul care le-a promovat la sfatul unor consultanţi. Decât aşa ceva mai bine lipsă.

Dreapta şi „dreapta” pot s-o dea în bară în anii care urmează în foarte multe feluri. În timp ce PSD/candidatul său la preşedinţie vor interpreta aria partidului/omului stabil, moderat, grijuliu, care ia în calcul problemele societăţii şi printre ele şi familia, dreapta/”dreapta” poate:

  1. Să pară o forţă pragmatică care se adresează singuraticilor sociopaţi. Adică să se pomenească descriind o Românie rece şi dezumanizată, fără comunităţi şi fără familii, o ţară compusă din supermarket-uri, termopane, BMW-uri, DVD playere şi PDF-uri de la FMI.
  2. Să mimeze că subiectul familiei o interesează, dar de fapt să n-aibă comunicatori sau lideri cărora să le pese. Ceea ce se va simţi.
  3. Să fie interesată de subiect şi să plictisească pe toată lumea cu statistici din Eurostat şi de la recensământ, în timp ce PSD dă mesaje calde, liniştitoare, care merg la inimă nu la creier.
  4. Să orienteze discuţia pe familia pe un singur subiect (ex. educaţia) şi să-l rateze.
  5. Să nu facă niciuna din erorile de mai sus, adică să aibă comunicatori/politicieni cărora chiar le pasă de subiect, dar aceştia să nu fie bine pregătiţi comunicaţional şi să piardă fondul din cauza formei deficitare.

Acum fiind vară şi o perioadă oarecum mai liniştită, în mod sigur se pun bazele pentru 2014 şi 2016 inclusiv din acest punct de vedere. Toate grijile şi dubiile exprimate mai sus sunt, din fericire, nule şi neavenite. Există însă şi un caz extrem de puţin probabil. Şi anume că realitatea unei naţii formată în principal din familii este şi va fi trecută cu vederea. Caz în care discutăm după alegeri, în ianuarie 2015 şi ianuarie 2017, cu procentele în faţă.

Prezidentiale (2): Marile intrebari

1. Ce trebuie să facă un candidat MP sau al partidului MP ca să câştige?

Trebuie să reuşească simultan două lucruri:

a. să atragă cât se poate de multe din voturile celor care aveau încredere mare şi foarte mare în Traian Băsescu anul trecut sau acum

ŞI

b. să obţină voturi adiţionale de la alţi oameni, atraşi de personalitate, de carismă, de val (dacă există), de mesaje, de atmosfera de prezidenţiale. În turul doi vorbim şi de oameni care preferă acest candidat oponentului său. Să luăm votanţii lui Traian Băsescu din turul doi al alegerilor din 2009. Patru din zece nu-l votaseră în primul tur: fie nu veniseră la vot deloc fie votaseră cu altcineva. În 2004 lucrurile au stat exact la fel.

Dacă nu se îndeplineşte niciuna din cerinţe, crah.

Dacă una din cerinţe se îndeplineşte în mare măsură iar cealaltă puţin spre deloc, sau amândouă nici prea-prea nici foarte-foarte, se intră în turul doi şi acolo game over.

Dacă se îndeplinesc ambele cerinţe într-o măsură mare sau foarte mare, o victorie este posibilă.

Frazele de mai sus rămân adevărate indiferent dacă USL se rupe sau nu.

Nu discut acum cerinţele în detaliu, dar este util să le avem în faţă, să ştim care sunt liniile mari de atac.

2. Cine să fie candidatul?

Răspunsul este: câştigătorii devin eroi, nu invers. În 1996 Constantinescu pierduse deja un scrutin, şi tot în faţa lui Iliescu. Mai mult, în vara lui ’95, cu un an şi jumătate înainte de alegeri, Iliescu era în sondaje pe la 40% şi ceva, iar Constantinescu avea un scor fix la jumătate. Dar a câştigat.

În vara lui 2003, Traian Băsescu era pe locul patru ca opţiuni la prezidenţiale. PSD aveau 47%. Niciun alt partid n-avea măcar 17%. Năstase părea imbatabil.

Un candidat de succes trebuie să îndeplinească cerinţele de la punctul unu. Se pot adăuga şi altele;  părerea mea e că orice vine peste acele criterii e frumos, dar nu e neapărat util.

PS: Nu e uşor. Este extrem de dificil. Mai sus nu am vorbit de organizaţii, strategii pentru turul doi, comunicare, publicuri-ţintă şi o mulţime de alte lucruri importante. Multe nici nu pot fi spuse în spaţiul public. Nu toate bucăţile puzzle-ului sunt vizibile, şi nu toate sunt vizibile tuturor.

Prezidentiale (1): conteaza sau nu?

În contextul în care rămânem cu Constituţia actuală, preşedintele ales în 2014 are libertate de acţiune când vine vorba de desemnarea primului-ministru. După Revoluţie am avut 16 desemnări de candidaţi la ocuparea funcţiei de prim-ministru – doar în două cazuri acel candidat a provenit de la alt partid decât cel al preşedintelui. Cine are preşedintele are guvernarea, cine nu are preşedintele speră că va fi luat în seamă la negocieri.

Un preşedinte câştigător, indiferent de scor, are un nivel ridicat de susţinere care poate fi concretizat de către partidul preşedintelui în 2016, la locale şi la parlamentare. De exemplu: 

2004, vara: PD 10-11%

2006, vara: PD 30% (scor pe care l-a menţinut mai mulţi ani).

Chiar dacă modificarea Constituţiei se validează, forţele politice care vor să fie prezente şi în 2016 ar trebui să utilizeze prezidenţialele drept trambulină. Prezenţa la acest scrutin este de obicei înaltă, mult mai înaltă decât la parlamentare. În alte cuvinte, prezidenţialele sunt scena puternic luminată a unei emisiuni cu rating. Cine face impresie bună şi atrage atenţia reuşeşte să aibă carieră şi după emisiune (adică în 2016). Exemplul cel mai bun în acest sens provine de la USL. Aproape două milioane de oameni au votat Geoană sau Antonescu la ultimele prezidenţiale deşi nu votaseră deloc cu un an mai devreme, la parlamentare. Din aceşti 2 milioane, mai mult de jumătate au rămas alături de USL până în 2012 inclusiv.

Pentru partidele nou înfiinţate, prezidenţialele sunt şi o şansă de a-şi flexa muşchii organizaţionali în perspectiva localelor şi parlamentarelor din 2016, în special în rural unde începuturile sunt mai dificile.

Forţele politice care tratează cu neglijenţă prezidenţialele plătesc sub forma unei inflaţii de neîncredere (din partea militanţilor, conducerilor de filiale, surselor de finanţare, mass media), iar efectele nedorite se resimt inclusiv în 2016: „aţi luat 4% la prezidenţiale şi vreţi să câştigaţi douăzeci de reşedinţe de judeţ?!”.

Riscurile pe termen lung sunt minime – partidele nu ajung în stare de deces din cauza prezidenţialelor, ci mult înainte sau mult după. Isărescu a luat în 2000 doar zece procente, dar problema CDR2000 nu a fost asta ci faptul că nu a intrat în parlament. Eşecurile majore (Caius Traian Dragomir 4% acum două decenii, Petre Roman 3% acum treisprezece ani) s-au răsfrâns asupra candidaţilor mai mult sau mai puţin, dar de fiecare dată partidul – în speţă PD – a supravieţuit.

Anul 2009 povestit altfel

La începutul anului situaţia părea foarte clară. Preşedintele în funcţie urma să obţină 50% din voturi, poate mai mult, poate mai puţin. Mircea Geoană era la zeci de procente în urmă. Crin Antonescu era un parlamentar oarecare.

Anunţarea candidaturilor în primăvară a schimbat dinamica.

Mircea Geoană a crescut foarte mult. Asta şi pentru că un PSD întremat de sosirea la guvernare i-a adus un milion de voturi în plus faţă de ce putuse partidul să obţină la parlamentare, când era încă în opoziţie. Geoană a tras şi o mare sperietură: candidatura lui Oprescu a atras iniţial mulţi PSD-işti. Primul tur l-a prins pe Mircea Geoană într-o poziţie favorabilă, adică pe Oprescu în pragul irelevanţei: MG 31%, Oprescu 3%.

Antonescu a devenit preşedintele PNL în martie. La europarlamentare partidul a subperformat, obţinând 14,5% din voturi, adică mai puţin decât la parlamentarele anterioare la care fusese condus de Tăriceanu. Pe ultimele săptămâni Antonescu a recuperat foarte mult, ajungând la un 20% pe care îl pronosticaseră nu foarte multe sondaje.

Traian Băsescu a scăzut într-un ritm lent tot anul, ajungând în ziua primului tur la 1% distanţă de Geoană.

Anul viitor vom avea din nou europarlamentare şi prezidenţiale. Câteva concluzii posibile pentru primul tur:

a. Europarlamentarele nu sunt un predictor foarte util pentru prezidenţiale. În câteva luni Antonescu a atras de partea lui 1,3 milioane (!) persoane care nu votaseră PNL la europarlamentare. În termeni relativi a depăşit scorul partidului cu o treime.

Ziua de după europarlamentare marchează începutul unei noi bătălii: cea pentru votanţii care n-au venit la acest scrutin dar care vor veni la prezidenţiale. Dacă pierzi acea bătălie, de la 28% la europarlamentare ajungi la 20% la prezidenţiale… sau poţi avea o evoluţie în sens invers.

b. A fi în pole position în februarie nu contează foarte mult. Votanţii din afara nucleelor dure se decid de fapt în anul alegerilor – ei sunt cei care fac diferenţa între 15% şi 30%.

În special anunţarea unei candidaturi e un moment crucial. La fiecare anunţ, toţi cei care intenţionează să voteze trebuie să răspundă unui test ad-hoc: „Vreau să votez cu omul ăsta? Îmi schimb opţiunea de vot faţă de ce credeam acum câteva zile sau săptămâni?” Norii şi ceaţa dispar, voturile încep să se îndrepte spre făgaşe mai clar definite. Reamintesc că acum avem un singur candidat anunţat oficial.

c. Trend-ul este foarte important. Oprescu era în scădere conform tuturor institutelor de sondare a opiniei publice, dar nimeni nu l-a dat chiar la 3%.

ARD si dreapta unita

Se vorbeşte foarte, foarte mult de unificarea dreptei. Dar ea a avut loc deja. În decembrie n-am avut la 5-6 partiduleţe separate, care să fărâmiţeze voturile. Şi totuşi, deşi dreapta a fost unită, rezultatele au fost dezastruoase.

Cine susţine unificarea dreptei trebuie să ia în calcul momentul ARD şi să explice de ce atunci a fost prost, dar acum ar fi bine.

Poate că premiza e greşită. Poate că dreapta n-a fost unită. Susţinerea lui Traian Băsescu a lipsit. În acest caz, orice discuţie despre „dreapta unită” fără implicarea lui Traian Băsescu e inutilă. O dreaptă unită care nu are girul lui Traian Băsescu ar obţine sub 20% la europarlamentare, sub 20% la prezidenţiale.

Dacă problema ARD a fost notorietatea scăzută a brand-ului întrucât alianţa a fost formată foarte târziu, nu înţeleg de ce formula nu s-a reînnodat imediat după ziua alegerilor. A pierde o dată nu înseamnă să pierzi întotdeauna. CDR (un model potenţial) a pierdut alegerile din 1992 dar s-a menţinut, a venit în 1996 cu acelaşi candidat la prezidenţiale care pierduse patru ani mai devreme (!) şi a obţinut un scor foarte bun.

PDL e mare fan al teoriei că „Băsescu e de vină pentru scorul ARD.” Iată ce zice un sondaj CSOP din noiembrie, cu câteva săptămâni înainte de vot: 19% dintre românii aflaţi în ţară aveau încredere mare sau foarte mare în Traian Băsescu. ARD a luat votul a 6,5% dintre românii aflaţi în ţară. Problema pare să fi fost că ARD n-a fost destul de băsist, din acest motiv pierzându-se minim un milion de voturi, poate chiar două.

Dacă blestemul ARD a fost PDL, atunci orice discuţie despre dreapta unită trebuie să excludă PDL. E OK – până la urmă, toate forţele politice care au apărut ca alternativă la PDL au apărut în urma unui pariu: există public (procente bune, nu 3-4 persoane) căruia nu îi place USL şi care vrea o alternativă la PDL. Acest pariu poate fi câştigat sau pierdut. Asta este politica: propui un set de idei şi valori, îl marketezi, vezi cât obţii. Explicaţia conform căreia PDL-e-de-vină-pentru-rezultatul-ARD susţine ideea că există zeci de procente numai bune de cules.

Dacă problema ARD a fost mobilizarea defectuoasă a organizaţiilor PDL, atunci dispare unul din motivele principale pentru cooptarea PDL în dreapta unită („ei au organizaţii puternice, au oameni în secţii, trebuie să ne grupăm cu toţii în jurul lor”).

Explicaţiile de mai sus pentru eşecul ARD sunt cele tradiţionale. Cele de substanţă sunt ignorate total. În afară de a spune că „noi nu suntem USL” nu e foarte clar ce ar susţine dreapta unită, cum se defineşte dreapta sau cui i se adresează. Adică exact problemele care au nenorocit ARD.

Miscarea Populara si partidul sau – situatia sociologica

La sfârşitul lui aprilie, conform unui sondaj INSCOP, din totalul românilor aflaţi în ţară:

  • 46% nu auziseră de Mişcarea Populară.
  • 15% auziseră de ea dar nu aveau o părere formată.
  • 23% auziseră de ea şi aveau o părere negativă (cam atât era electoratul USL în decembrie).
  • 16% auziseră de ea şi aveau o părere pozitivă.

Sondajul IRES efectuat la câteva săptămâni după aceea arată următoarea împărţire, uşor diferită:

46% nu auziseră de Mişcarea Populară.

Creştere zero de notorietate. Bănuiala mea este că aceştia sunt oamenii care nu votează sau care se informează doar la momentul alegerilor importante.

8% auziseră de ea şi nu aveau o părere formată. Faţă de sondajul anterior au dispărut 7%. Sunt oamenii care au căpătat o părere pozitivă sau negativă, după cum vei vedea mai jos.

26% auziseră de ea şi aveau o părere negativă. Creştere de 3%.

20% aveau o părere bună sau foarte bună. Creştere de 4%.

Şi iacătă că am ajuns la 20% din populaţia aflată în ţară. La sfârşitul lui martie scriam pe Sociollogica un articol intitulat „Partidul lui Traian Băsescu – perspectiva sociologică”. Acolo vorbeam de 21% din populaţia aflată în ţară ca reprezentând publicul iniţial al unui partid MP. N-am dat-o în bară chiar rău de tot.

Acest 20% e mai mare decât pare. Înseamnă 3,2 milioane voturi. Cu atâtea voturi ARD lua 43% în decembrie. Cu atâtea voturi un candidat la prezidenţiale intră sigur în turul doi.

Însă ăsta este publicul maxim în clipa de faţă. Sunt oamenii cărora le place Fundaţia. Dar dacă îi pui să voteze pentru un Partid Mişcarea Populară, reacţionează la fel? Unii pot fi votanţi UDMR. Alţii poate că nu au interes foarte mare faţă de politică şi nu vin la vot foarte des. Un sub-grup poate fi format din oameni care-şi depun încrederea în „ceva nou”, sunt dezamăgiţi din motivele X sau Y şi o iau de la început.

La întrebarea asta nu se poate răspunde încă. În primul rând pentru că partidul încă nu există. În al doilea rând pentru că subiectul este evitat de majoritatea sondajelor (… pentru că partidul încă nu există).

Există sondaje în care partidul MP are 3,5% din voturi. Există sondaje în care are 9% din voturi. Dacă nu vorbim despre voturi, ci despre totalul populaţiei (ca să facem legătura cu acel 20% de mai sus), scorurile sunt mai mici. În unele sondaje partidul MP ia o treime sau un sfert din electoratul PDL (şi asta înainte să… existe oficial). În altele PDL nu e afectat. În concluzie: haos, deranj, semne de întrebare.

Momentul apariţiei oficiale va aşeza Partidul Mişcarea Populară undeva între 3% şi 30% din intenţia de vot. Contează din punctul meu de vedere:

  1. Vizibilitatea poziţionării lui Traian Băsescu.
  2. Purtătorii de mesaje.
  3. Mesajele.
  4. Contextul – cu bătaie spre guvernarea USL.

Trei aspecte din patru lipsesc acum. De aceea semnele de întrebare şi neclarităţile când vine vorba de măsurarea opţiunii de vot.

Toate cele patru aspecte au de-a face cu comunicarea. Prin comunicare vin procentele, prin procente vin credibilitatea, resursele, imaginea de „partid pe val” care contează atât de mult.

În acest context, europarlamentarele sunt un test extrem de plăcut. Aceste alegeri funcţionează precum un amical înainte de prezidenţiale şi de anul 2016. Miza nu e gigantică. Prezenţa e mică – un partid pe val, care-şi poate mobiliza în mod eficient susţinătorii, poate obţine un rezultat-surpriză, care la rândul său aduce credibilitate şi resurse. Pentru 2016, aspectele astea două sunt decisive.

Sampanie pentru europarlamentare

La europarlamentarele de peste un an, suma scorurilor pentru PDL, FC, NR şi Partidul Mişcarea Populară va fi mai mare de 16%.

Există două argumente în favoarea acestei afirmaţii:

1. Electoratelor de dreapta le pasă mai mult de europarlamentare decât electoratelor extremiste sau PSD. Prezenţa lor la vot e mai mare. Sau, dacă e să fim cât mai corecţi, absentează mai puţin decât ceilalţi.

Să punem problema în felul următor: câţi din votanţii unui partid la parlamentare au venit şi la europarlamentarele următoare?

PRM, 2004-2007: 16%.

PSD, 2004-2007:  29%.

PNL, 2008-2009:  59%.

PSD, 2008-2009:  69%.

PDL / PDL+EBA, 2008-2009: 73%.

ADA / PDL+PNL+PLD, 2004-2007: 75%.

Scorurile de mai sus conţin şi simplificări. De exemplu, sunt oameni care n-au votat ADA în 2004 dar care au votat  PD la europarlamentarele din 2007. Atâta timp cât ne uităm la rezultatele forţelor politice, totul e OK şi comparaţia funcţionează.

PSD are o performanţă bună între 2008 şi 2009 pentru că la parlamentarele din ’08 a obţinut mai puţine voturi decât oricând în istoria sa. Pur şi simplu, nu mai avea de unde să piardă foarte multe voturi. Situaţia nu e comparabilă cu cea în care se află acum social-democraţii.

Să privim imaginea de ansamblu: stânga îşi mobilizează puţini votanţi la europarlamentare iar dreapta mulţi sau foarte mulţi.

Mai bine spus, între parlamentare şi europarlamentare stânga pierde mulţi votanţi iar dreapta pierde puţini. Sunt şanse mari ca scorul ARD să fie depăşit.

2. Când scena politică se schimbă între parlamentare şi europarlamentare (ca în perioada 2004-2007 sau ca acum), europarlamentarele funcţionează şi ca un fel de sondaj. De obicei sunt primele alegeri la care votanţii dreptei îşi pot exprima reacţia faţă de schimbările intervenite de la parlamentare încoace.

La europarlamentarele din 2007, mulţi votanţi ai defunctei ADA au venit la vot tocmai pentru a arăta pe cine dădeau vina pentru rupere (PD sau PNL) şi pe cine susţineau (PNL, PLD sau PD).

Situaţia din prezent e oarecum asemănătoare cu cea de-acum şase ani. Scena politică s-a schimbat faţă de parlamentare. ARD nu mai există. A apărut un partid nou. Conflictele din opoziţie sau dintre PDL şi Traian Băsescu menţin electoratul în priză. Susţinătorii preşedintelui care au refuzat oferta ARD vor putea să se exprime politic. Mulţi dintre ei nu au venit la vot în decembrie – sunt un public nou prin comparaţie cu cei 1,2 milioane de votanţi de la sfârşitul anului trecut.

Un ARD-versiunea-2-dar-acum-altoit-cu-Partidul-Mişcarea-Populară ar demobiliza votanţi din toate taberele implicate.  Chiar şi în acest context, prăbuşirea sub 16% pare greu de realizat.