Madalin Voicu si negarea spiritului european in PSD

Mădălin Voicu ne-a împărtăşit recent din gândurile sale cu privire la finanţele mondiale şi la poporul evreu: ”eu înțeleg că finanțele mondiale sunt conduse de anumiți perciunați, dar vreau să știu care e avantajul meu ca țară.”

Aceste afirmaţii arată foarte multe lucruri despre Mădălin Voicu. În primul rând, un angajament creştin incoerent şi cunoştinţe biblice jalnic de superficiale. Deşi declară că „promovează credinţa”, deputatul PSD nu a înțeles un lucru esențial, anume că Legământul veşnic făcut de Dumnezeu cu poporul său este un element absolut fundamental pentru credinţa creştină şi că nu poate fi batjocorit într-o flecăreală de doi lei. În al doilea rând, arată un nivel de cultură generală foarte modest, care îl face receptiv la prejudecăţi de babă şi la clişee de semidoct. În sfârşit, arată că are cunoştinţe foarte precare (sau absente) în domeniul financiar, situaţie inadmisibilă pentru un politician cât de cât responsabil.

Ieşirea lui Mădălin Voicu nu este o situaţie excepţională pentru PSD. În 2012, Dan Şova (actualul reformist) declara că “datele istorice arată că la Iaşi au fost omorati 24 de cetăţeni români de origine evreiască de soldaţi din armata germană. (…) Nu au participat soldaţi români. Este un lucru lămurit istoric”. După cum observa atunci Rodica Palade, afirmaţiile lui Şova nu erau nici ele o noutate pentru PSD, pentru că aminteau „până la cuvânt, dezbaterile din Parlamentul României de la începutul anilor 2000, când un Adrian Păunescu, un Sergiu Nicolaescu şi chiar un academician de talia lui Răzvan Theodorescu, în colaborare cu istoricul Gheorghe Buzatu susţineau cu ardoare acelaşi lucru: în România nu a existat Holocaust”. A fost îngrijorat PSD-ul de astfel de afirmaţii? Nu. Şova a fost trimis la Washington în vizită de studii, ca să nu rămână repetent probabil. Ponta l-a suspendat din funcţia de prutător de cuvânt, dar nu s-a delimitat de afirmaţiile lui şi nici nu le-a criticat.

Lejeritatea față de Holocaust a continuat în PSD. În urmă cu câteva luni, Ponta i-a numit fascişti pe Mircea Mihăeş, Horia Roman-Patapievici și Gabriel Liiceanu și a comparat România din perioada în care a fost condusă de Traian Băsescu cu regimul care a domnit în Germania nazistă. Faţă de această enormitate, cu toate că nu îi este deloc în fire, blândul și manieratul Dr. Aurel Vainer, liderul Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, a fost nevoit să reacţioneze dur: „a compara România de astăzi sau România ultimilor 25 de ani sau 10 ani cu regimul nazist este cu totul şi cu totul de neadmis. (…), îmi exprim dezamăgirea totală şi convingerea fermă că este o greşeală politică imensă şi de neacceptat”.

Se vede deci că panseurile lui Mădălin Voicu sunt doar o manifestare particulară a unui sindrom mult mai general. PSD se bate cu cărămida în piept cu ortodoxia sa, însă nu respectă poporul ales şi acuză de conspiraţii mondiale pe cei care s-au închinat înaintea noastră la Dumnezeul unic şi adevărat, și tot PSD se laudă cu expertiza dobândită de liderii săi la universităţi de fiţe, însă nu e capabil să gestioneze finanţele decât citind statisticile cu lentile neconvenţionale sau făcând pomeni electorale. Dacă se va dovedi că scamatoriile sale financiare nu funcționează, atunci ne putem aștepta ca vina să fie aruncată pe vreo conspirație internațională, tricotată din sinapsele încâlcite ale vreunui Mădălin Voicu.

Acum însă nu este vorba doar de duplicitate şi primitivism, ci de confirmarea unor semnale îngrijorătoare pe care ni le dă PSD-ul de câțiva ani deja. Nu ne putem aştepta la nimic bun de la un partid profund corupt, ce nu ezită să adâncească toate diviziunile din societate şi ale cărui mărimi sunt în capul listei de prieteni ai lui Alexandr Dughin – un antisemit fanatic și un admirator al sinistrului Reinhard Heydrich, unul din principalii realizatori ai “soluției finale”.

Lipsa de responsabilitate faţă antisemitism este foarte periculoasă pentru România, mai ales acum, când în lume cresc atentatele sângeroase împotriva evreilor, pe străzile capitalelor vestice se strigă Moarte evreilor!, şi Uniunea Europeană vorbeşte despre aceste lucruri „administrativ” (ca Vanghelie), raportează valorile europene doar la criteriile acceptate astăzi și neglijează iresponsabil dezbaterea legată de rădăcinile iudeo-creştine ale Europei.

Nu trebuie foarte multă perspicacitate pentru a vedea că aplicarea principiilor biblice în domeniul financiar, cu concursul înţelept, competent și onest al multor evrei, a contribuit, nu întâmplător, la prosperitatea de astăzi a Lumii Libere. Refuzând să vadă conexiunea dintre funcționarea sa actuală și rădăcinile iudeo-creștine ale Europei, UE arată că, din păcate, există situaţii în care nivelul său de înţelegere se apropie dramatic de cel al lui Mădălin Voicu.

Mihaela Bărbuş, În Linie Dreaptă

Iuri Andropov, ideolog și polițist: Apoteoza cekismului

In memoria a patru neuitati, admirabili luptatori pentu adevar: Noel Bernard, Vlad Georgescu, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca

Nu trebuie sa ne mire ca, in Rusia lui Vladimir Vladimirovici Putin, Iuri Vladimirovici Andropov, de la a carui nastere s-au implinit pe 15 iunie o suta de ani, beneficiaza de un mini-cult in continua expansiune, plasmuit si intretinut de la cel mai inalt nivel. Pentru Putin si mafia din jurul sau, personaje provenind din structurile medii ale politiei secrete sovietice, Iuri Andropov simbolizeaza forta unui sistem care, cred ei, nu era menit sa se prabuseasca. Fantasmele triumfaliste ale anilor sovietici continua sa populeze imaginarul Kremlinului. Recursul la mitul lui Andropov semnifica, in fapt, o incercare de legitimare prin istorie. Evident, avem de-a face cu o istorie falsificata, trucata, contrafacuta. Pe scurt, masluita.

In aceasta viziune, reformele andropoviste, strict supravegheate de initiatorii lor din aparatul de partid si de securitate, nu riscau sa duca la naruirea edificiului institutional al partidului-stat ideocratic. Andropov era un birocrat calit in epurarile staliniste de dupa al doilea razboi mondial. Credea sincer in misiunea URSS ca „bastion al socialismului mondial”. Il adorase, ca atatia alti aparaticiki pe Stalin. Fusese protejatul celui mai obscurantist dintre ideologii oficiali, Mihail Andreievici Suslov. Alegerea lui Andropov, in noiembrie 1982, ca secretar general al CC al PCUS si ca presedinte al Prezidiului Sovietului Suprem, deci sef al statului sovietic, schimba un pattern al succesiunii. Era pentru prima oara cand un fost sef al politiei secrete ajungea la carma regimului totalitar numit URSS. Lavrenti Pavlovici Beria se apropiase de aceasta pozitie, dar a fost lichidat, cum se stie, inainte de a o putea ocupa. Arestat in iunie 1953, la putine luni dupa moartea lui Stalin, Beria a fost executat ca spion in septembrie acelasi an.

Favoritul lui Jdanov si Suslov

Cariera lui Andropov a inceput sub patronajul ideologului suprem al stalinismului dezlantuit, Andrei Alexandrovici Jdanov. Jdanov se ocupa personal de Republica Autonoma Carelo-Fina unde Andropov a urcat vertiginos treptele ierarhiei de partid. Accentuez acest lucru intrucat Jdanov era exponentul cel mai influent al factiunii din Leningrad, epurata sangeros dupa moartea lui in 1948. Mitologia politica a comunistilor leningradeni conteaza mult in aceasta istorie. Vladimir Putin insusi provine din acel oras, asemeni multor membri ai anturajului sau imediat.

Dupa un stagiu in aparatul CC, Andropov a fost trimis ambasador in Ungaria unde a avut misiunea deosebit de sensibila de a supraveghea dinamica politica in anul crucial 1956. Este de presupus ca Andropov insusi suferise un soc in urma revelatiilor din „Raportul Secret” al lui Nikita Sergheievici Hrusciov la Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956. Pe de alta parte, ideologic vorbind, convingerile sale erau incasabile si inebranlabile, alcatuite din beton armat. Nu era omul indoielilor, al curajului de a se intreba asupra chestiunilor celor mai spinoase din istoria formatiunii pe care a servit-o cu devotament perinde ac cadaver. Era un fanatic comunist, un true believer.

La Budapesta, Andropov l-a avut ca subordonat pe ofiterul KGB sub acoperire diplomatica, Viktor Kriucikov, cel care avea sa-i succeada in fruntea Comitetului Securitatii Statului in momentul cand a fost rechemat in secretariatul CC. A jucat cartea deschiderii, a reusit sa adoarma suspiciunile lui Imre Nagy si ale celorlalti membri ai grupului reformator. Cand a izbucnit revolutia, pe 23 octombrie 1956, Andropov a jucat un rol aparent impaciuitor, a acceptat revendicarile noului guvern. Era calm si afabil, un simulant de anvergura. Dramaturgia amicala ascundea de fapt imensa anxietate a emisarului Moscovei. In realitate, Andropov era unul dintre cei mai duri activisti, a sustinut cu maxima tarie ideea interventiei militare sovietice. A dat apoi asigurari membrilor guvernului legal ca, daca vor iesi din cladirea ambasadei iugoslave unde se refugiasera dupa a doua interventie militara sovietica, pe 3 noiembrie 1956, ca voi fi lasati liberi, ca se vor putea duce acasa, impreuna cu famillie lor. Imediat dupa ce Nagy si amicii sai au parasit incinta ambasadei, dand crezare promisiunilor lui Andropov, au fost capturati, azvarliti in camioane sovietice si expediati in România. Oficial, s-a spus ca ei cerusera azil politic. In realitate era o operatie gangstereasca, de rapire a unor demnitari inca in functie ai unui stat care indraznise sa se retraga din Tratatul de la Varsovia. Tot Andropov a fost cel care l-a convins pe Janos Kadar sa rupa cu Nagy si sa formeze guvernul quisling ce si-a zis „muncitoresc-taranesc”.

Ca rasplata pentru activitatile sale de distrugere a ceea ce propaganda comunista a numit „contrarevolutia maghiara”, Andropov a ajuns responsabilul relatiilor internationale ale PCUS, functie in care a luptat pentru mentinerea hegemoniei sovietice in miscarea comunista mondiala. Ca secretar al CC, a colaborat cu Suslov in consolidarea unei linii dure in ideologie. A fost unul dintre cei mai activi critici ai PC Chinez , dar si ai „revizionismului” iugoslav. Detesta orice abatere de la ortodoxia marxist-leninista. Primavara de la Praga i-a creat cosmaruri, a sustinut cu infocare interventia militara pentru suprimarea a ceea ce a intrat in istorie drept tentativa de a intemeia un socialism cu chip uman. A incercat, fara succes, organizarea unei conferinte comuniste mondiale care sa excomunice PC Chinez. In perioada separarii Bucurestiului de tutela moscovita (1962-1964), Andropov a participat la toate intalnirile decisive dintre conducerile PMR si PCUS.

Tocmai pentru era un militant dur, Leonid Brejnev si Aleksei Kosighin, duumvirii care au ajuns in fruntea dictaturii dupa debarcarea lui Hrusciov (octombrie 1964), l-au numit pe Andropov drept succesorur al lui Vladimr Semiceastnii, ca presedinte al KGB in in 1967. Era nevoie de eficienta maxima, iar Andropov probase ca este un functionar extrem de eficient al nomenclaturii.

Anchiloza dogmatica si persecutarea disidentilor

Aparut in 2005 la Yale University Press, volumul „Dosarul KGB al lui Andrei Saharov” ofera probe precise despre obsesia politiei secrete sovietice si in primul rind a lui Iuri Andropov, in raport cu fizicianul devenit critic al sistemului. Nu mai putin graitoare sint paginile referitoare la actiunile de compromitere, prin dezinformare si intoxicare, a marelului luptator pentru drepturile omului si a sotiei sale, Elena Bonner. Este astazi cert faptul ca liderii comunisti au luat cit se poate de in serios activitatile disidente. In pofida campaniilor oficiale menite sa bagatelizeze si sa calomnieze miscarea pentru drepturile omului condusa de Saharov, membrii Biroului Politic erau ingroziti de actiunile unui om lipsit de orice alt sprijin decit solidaritatea unui numar restrins de sustinatori, precum si a opiniei publice internationale. Din carte reiese ca Andropov, perceput de unii in Vest drept un birocrat ceva mai sofisticat, era de fapt un politruc cit se poate de dogmatic. Iata un fragment dintr-un raport despre Saharov, trimis de Andropov, pe atunci presedintele KGB, Biroului Politic, in decembrie 1979 (deci cu trei ani inainte de a-i succede lui Brejnev la conducerea PCUS): „In 1970, Saharov a creat asa-numitul «Comitet pentru drepturile omului»”. Indaratul fatadei Comitetului, Saharov a actionat cu vigoare pentru a consolida elementele antisociale, a stabilit si a mentinut contacte cu centrele straine subversive si a condus realizarea unor actiuni antisovietice extremiste si provocatoare”.

Limba de lemn a aparatului se facea astfel ecoul anxietatii acestor meschini functionari, inapti sa priceapa motivatiile adinci ale unor oameni precum Saharov, Bonner, Soljenitin, Iuri Orlov, ori Vladimir Bukovski. Mortificati din punct de vedere etic, Brejnev si acolitii sai, printre care Andropov a ocupat un loc central, nu puteau decit sa-si demonizeze adversarii. Faptul ca Saharov si ceilalti activisti pentru drepturile omului proclamau tactica non-violentei ii scotea din minti. In 1975, Andropov reactioneaza furibund la atribuirea Premiului Nobel pentru pace lui Saharov. Este in egala masura exasperat de interventiile unor partide comuniste occidentale in favoarea fizicianului disident. Intr-un memorandum catre Biroul Politic, Andropov declara: „In acest moment ar fi imposibil sa renuntam la tratarea drept criminali a celor care se opun sistemului sovietic”. Iata cum a inteles sistemul sa raspunda criticilor sai: prin utilizarea intregului aparat politienesc si de pseudo-justitie pentru a demonstra criminalitatea oricarei forme de opozitie. Documentele KGB-iste ofera informatii privitoare la fixatiile politiei secrete, inclusiv temerile legate de raspindirea „virusului revizionist” neo-marxist. Cum se stie, Gorbaciov insusi a fost in mare masura inspirat, odata ajuns la putere, de ideile „Primaverii de la Praga”. Intr-un raport semnat de Andropov in 1971, lui Saharov i se reproseaza faptul ca a ajuns sa-l blameze pe Lenin pentru tragedia sovietica. Cit despre Elena Bonner, se observa faptul ca, desi membra de partid, ea joaca un rol decisiv in a-l atrage pe Saharov pe panta antisovietismului.

Cel care l-a propus ca presedinte al KGB a fost cardinalul rosu Mihail Suslov, pontiful ideologic care simtise riscul dezintegrarii doctrinei monolitice oficiale. Principala misiune a lui Andropov a fost sa suprime miscarea pentru drepturile omului, sa anihileze in fasa orice intitiativa disidenta. A fost un campion al celei mai abjecte dezinformari, a cultivat fara scrupule „metodele speciale” criminale. Era Homo Sovieticus paradigmatic. Adversarii sai principali au fost marii disidenti Aleksandr Soljenitin si Andrei Saharov. A condus personal campaniile de dezinformare impotriva acestora. S-a ocupat si de actiunile teroriste impotriva Papei Ioan Paul al II-lea. In istoria Razboiului Rece, calculatul birocrat Andropov ramane drept una din figurile cele mai sinistre.

Cand a ajuns secretar general, KGB-ul a declansat o campanie de intoxicare in mediile de informare vestice care urmarea sa-l prezinte drept un reformator secret, „a closet liberal”, un om care, in sinea sa, admira valorile culturale occidentale, iubea muzica jazz si nu era nicicum monstrul tenace, obtuz si dogmatic din relatarile anterioare. In fapt, inflexibilul Iuri Andropov a ajuns la putere ca un om extenuat si grav bolnav, cum extenuat si grav bolnav era si sistemul pe care a dorit din rasputeri sa-l salveze. Reformele sale au fost modeste, lipsite de vlaga si viziune, au mers indeosebi in directia intaririi disciplinei in intreprinderi si a unor banale retusuri doctrinare. Formula sa a fost „accelerare” (uskorenie). In niciun caz nu era ispitit se incurajeze acea transparenta care va deveni, sub Gorbaciov, glasnost-ul. Ca secretar general, aflam din memoriile lui Kriucikov, s-a opus revenirii lui Aleksandr Iakovlev din exilul diplomatic canadian. Intre intelectualii de partid, era apropiat de Evgheni Primakov si Gheorghi Arbatov, amandoi oameni de incredere nu doar pentru conducerea de partid, dar si pentru KGB. Primakov, viitorul premier al Rusiei intre 1998 si 1999, era, probabil, chiar ofiter sub acoperire.

A patronat reactiile isterice ale propagandei oficiale dupa doborarea avionului sud coreean in 1983. A murit in 1984, neregretat de nimeni, cu exceptia fostilor subalterni din KGB. Poate ca singurul sau merit a fost ca l-a promovat pe Mihail Gorbaciov, grabind astfel, involuntar, fireste, naufragiul unui regim liberticid, un despotism totalitar vinovat de moartea a peste douazeci de milioane de oameni. Intr-un rar moment de sinceritate, Andropov a spus ca nu poate exista o eroare mai mare decat redeschiderea discutiilor publice despre „blestemata chestiune”. Se referea la chestiunea Stalin. Fortat de logica luptei pentru putere, Gorbaciov a redeschis aceasta cutie a Pandorei si a precipitat finalul URSS. Pentru admiratorul lui Andropov, Vladimir Putin, fost locotenent-colonel in KGB, a fost vorba de „cea mai grava catastrofa geopolitica din istoria secolului XX”. Finalul erei Eltin si ascensiunea lui Putin au insemnat de fapt revenirea fantomei lui Andropov la Kremlin sau, cum spunea Serghei Kovaliov, fost disident, prieten cu Andrei Saharov si respectat militant pentru drepturile omului, apoteoza cekismului.

Ma bucur sa anunt aici lansarea noului meu blog pe site-ul postului de radio “Europa Libera”. Voi publica acolo, cu ajutorul colegilor de la Praga carora le multumesc si pe acesata cale, texte inregistrate si transmise la RFE (REL) precum si alte comentarii legate de lumea ideilor, de kremlinologie, de istoria politica si intelectuala a ceea ce s-a numit candva Blocul Sovietic. Blogul meu personal, pornit in 2009, isi va continua existenta, poate nu in acelasi ritm precum pana acum. Evident, voi continua sa scriu aici, pe “Contributors”, in “Evenimentul Zilei”, in revista “22″, in reviste occidentale etc Sunt mai bine de trei decenii de cand colaborez cu acest post de radio. Nu exista o alta institutie din spatiul presei cu care sa fi avut o colaborare atat de rodnica si de indelungata. Ma consider parte din familia spirituala a Europei Libere. Este vorba de o traditie vie pe care inteleg sa o onorez in continuare.

http://www.europalibera.org/archive/vladimir-tismaneanu-blog/latest/2269/17100.html

Recomandari:

http://www.contributors.ro/global-europa/virtutea-luciditatii-iuri-glazov-si-soarta-comunismului/

http://www.routledge.com/books/details/9780415703475/

Vladimir Tismăneanu

articol preluat de pe În Linie Dreaptă

Judecătorii universului

Oare este de mirare că secolul care s-a inspirat din Marx și Nietzsche a fost cele mai violent, cel mai criminal, din întreaga istorie a omenirii?

Cu ceva timp în urmă, am comentat aici pasajul în care Hegel lăuda capacitatea omului de a suprima mental orice date exterioare sau interioare, pe scurt, capacitatea de a nega întregul univers și de a face din conștiința de sine singura realitate, intrând în „infinitul neconstrâns al abstractizării absolute sau al generalizării absolute, gândirea pură de sine însuși”.

(în textul originaldie schrankenlose Unendlichkeit der absoluten Abstraktion oder Allgemeinheit, das reine Denken seiner selbst )

Mai trebuia să spun că aceasta este condiția sine qua non pentru a opera fie „critica radicală a tot ceea ce există”, propusă de Karl Marx, fie „răsturnarea tuturor valorilor”, dorită de către Nietzsche.

De asemenea, este evident că atât Marx cât și Nietzsche au măturat sub covor avertismentul lui Hegel că această capacitate, exercitată exact cu acele puteri nelimitate cerute de aceste două proiecte, nu putea conduce decât la o succesiune de dezastre, „Ceea ce ea [această libertate negativă] crede că dorește nu poate fi altceva decât o idee abstractă, iar punerea ei în practică nu poate fi altceva decât o furie a distrugerii. ”

(în textul originalNur indem er etwas zerstört, hat dieser negative Wille das Gefühl seines Daseins; er meint wohl etwa irgendeinen positiven Zustand zu wollen, z.B. den Zustand allgemeiner Gleichheit oder allgemeinen religiösen Lebens, aber er will in der Tat nicht die positive Wirklichkeit desselben, denn diese führt sogleich irgendeine Ordnung, eine Besonderung sowohl von Einrichtungen als von Individuen herbei; die Besonderung und objektive Bestimmung ist es aber, aus deren Vernichtung dieser negativen Freiheit ihr Selbstbewußtsein hervorgeht. So kann das, was sie zu wollen meint, für sich schon nur eine abstrakte Vorstellung und die Verwirklichung derselben nur die Furie des Zerstörens sein.)

Refuzul lui Marx de a elabora planul detaliat al societății socialiste viitoare, sau măcar de a-l descrie în termeni generali, deja conținea în germene promisiunea că lucrurile aveau să se petreacă exact în acest fel. Cu cât idealul ce trebuie atins este mai vag și mai nebulos, cu atât mai mult el poate fi împodobit cu cele mai minunate calități, păstrându-se, în același timp, dreptul de a comite în numele lui toate felurile de crime și de ticăloșii. Iar aceasta o dovedește nu doar experiența istorică a tiraniei sovietice și chineze. Când dl. Lula, în zilele noastre, proclamă: „Nu știm ce fel de socialism este acela pe care ni-l dorim”, el arată clar că nu se simte câtuși de puțin șocat de faptul că drumul spre acest obiectiv imposibil de definit trebuie să treacă prin Mensalão, prin banii băgați în chiloți, prin înflorirea fără precedent a comerțul cu droguri, prin jaful de la Petrobrás, prin cele șaptezeci de mii de omoruri pe an, prin reducerea universitarilor noștri la o adunătură de analfabeți funcționali, prin controlul dictatorial al opiniei publice, prin risipa obscenă de la Cupa Mondială și prin încă o serie nesfârșită de alte capitole deprimante. Totul pentru o cauză, despre care nu trebuie nici măcar să ni se spună ce este ea.

(NT sub denumirea de Mensalão este cunoscut un mare scandal de corupție, izbucnit în 2005, când a ieșit la iveală faptul că Partidul Muncitorilor, condus de Președintele Lula da Silva, plătea lefuri lunare parlamentarilor opoziției pentru ca aceștia să voteze inițiativele guvernamentale; Petrobrás este o mare companie petrolieră, cea mai mare din Emisfera Sudică, având capital parțial de stat.)

Mutatis mutandis, figura Supraomului care „își creează propriile valori” este atât de vagă și de adjectivală încât poate fi folosită pentru a inspira orice: de la nazism și anti-creștinism militant, până la revoltele studențești din mai 1968, dar și anarhismul, cluburile de sadomasochism, pedofilia, crima organizată și dezorganizată, industria avortului, până și tatuajul și piercing-ul pe organele genitale – pe scurt, orice.

Este incredibil cât de confortabil de inconștienți rămân marxiștii și nietzscheenii în fața faptului că, pentru a realiza ceea ce promit, ei trebuie să opereze acea „abstractizare absolută”, de care vorbea Hegel, punându-se, așadar, în chip imaginar, deasupra universului, judecându-l și condamnându-l. Să spunem că se cred zei? Nu, pentru că zeii sunt incluși în acest univers și judecați împreună cu el, ceea ce face din autorul acestei simple operații mintale un fel de super-zeu, superior acelui „mare maxim” al Sf. Anselm. De asemenea, este inutil să mai spunem că, atunci când efectuează această cotitură, ei duc idealismul subiectiv până la ultimele sale consecințe, chiar în momentul în care își închipuie că absorb și depășesc idealismul obiectiv al lui Hegel. Dar, nici nietzscheenii și nici marxiștii nu-și pot da seama de aceasta, pentru că, dacă ar face-o, ar trebui să realizeze că judecata lor asupra universului nu este altceva decât o fantezie individualistă, destinată fie să se închidă într-un solipsism inconsecvent – care ar fi cea mai puțin letală dintre ipoteze -, fie să se răspândească în rândul maselor ca psihoză epidemică și să debordeze într-o „furie a distrugerii”, așa cum, de fapt, s-a și întâmplat. Dacă inspiratorii acestei minunății nu simt nici o vină pentru ceea ce au produs, dacă, dimpotrivă, continuă să cuvânteze cu acele aere de superioritate sublimă de judecători ai universului, nu este numai pentru că le lipsește conștiința morală: înainte de aceasta ei și-au distrus propria conștiință intelectuală, în momentul în care au refuzat să vadă natura radical subiectivistă, fuga precipitată de realitate, care constituia centrul strategiei cognitive pe care au adoptat-o. După ce a jurat că nu pricepe nimic, individul nu mai poate pricepe nici că nu pricepe. Rămâne ieșirea infailibilă: poza, simularea, aroganța inconfundabilă a aceluia care privește totul de sus, cu mutră scârbită.

Oare este de mirare că secolul care s-a inspirat din Marx și Nietzsche a fost cel mai violent, cel mai criminal, din întreaga istorie a omenirii? Cu toate acestea, există încă în mediile academice, un număr suficient de idioți care cred cu pioșenie în virtuțile „distrugerii creatoare”, negând experiența istorică a faptului că singurul lucru care se creează prin distrugere este încă și mai multă distrugere. Chiar în 2013, Editura Boitempo, a infailibilului dr. Emir Sader, a organizat un seminar internațional „Marx: crearea distructivă”. Chestia asta nu se mai termină.

Publicat în Diário do Comércio.

http://olavodecarvalho.org

traducerea: Anca Cernea

Eurasianism si genocid

Nu este prea greu de înțeles că o ideologie care urmărește reconstruirea uneia dintre cele mai sângeroase imperii din toate timpurile ajunge, mai devreme sau mai târziu, să-și dezvăluie propria natură crudă și ucigașă.

Studenții de la Universitatea de Stat din Moscova cer demisia prof. Aleksandr Dughin pentru că acesta a susținut, de la înălțimea catedrei sale, uciderea sistematică a ucrainenilor care, potrivit lui, nu ar aparține speciei umane. „Ucideți, ucideți, ucideți”, a spus el. „Nu mai este nimic de discutat. Spun asta ca profesor.”

Declarația completă și exactă se află la minutul 17.58 al acestui videoclip.

Imperiul Eurasiatic, așa cum îl concep Aleksandr Dughin și principalul său ucenic, Vladimir Putin, este o sinteză a fostei URSS cu Imperiul Țarist. Întrucât teoria care fundamentează acest proiect este, la rândul ei, o fuziune între marxism-leninism, mesianism rusesc, nazism și ezoterism, și întrucât e greu de găsit în Occident vreun cititor care să cunoască suficient toate aceste școli de gândire, fiecare vede în ea partea care îi este mai simpatică, acceptând orbește restul pachetului.

Nostalgicii stalinismului văd în ea făgăduința renașterii URSS. Conservatorii îi aplaudă moralismul represiv, soi disant religios. Bătrânii admiratori ai lui Mussolini și Hitler îi apreciază concepția sincer antidemocratică asupra Statului, precum și disprețul rasist față de popoarele destinate a fi supuse Imperiului.

Esoteriști, urmașii lui René Guénon și Julius Evola, consideră că ea este întruparea vie a unei „metapolitici” superioare, de neînțeles pentru vulg, mai mult sau mai puțin asemănătoare celei descrise de romancierul (ezoteric el însuși) Raymond Abellio, La Fosse Babel. Și musulmanii ajung, uneori, să adere la proiect, din cauza antioccidentalismului lor nedisimulat și plin de ură, în speranța vagă de a-l folosi mai târziu ca trambulină pentru crearea Califatului Universal, pe care, la rândul lor, „eurasiaticii” cred că îl vor putea folosi pentru scopurile lor.

Nu ar fi greșit să înțelegem eurasianismul ca pe o sistematizare raționalizată a haosului mental internațional. În acest sens, unitatea sa esențială nu poate fi căutată la nivel ideologic, ci în strategia de ansamblu care articulează într-un proiect de putere mondial o varietate de discursuri ideologice eterogene și, teoretic, aflate în conflict unele cu altele.

Nu trebuie să se creadă, totuși, că această trăsătură definitorie este unică și originală. În ciuda închipuirii generale, toate mișcările revoluționare, fără excepție, au crescut pe terenul fertil al confuziei limbilor. Eurasianismul se deosebește de celelalte doar prin cultivarea, încă de la început, a conștientizării foarte clare a acestui factor și, prin urmare, printr-o utilizare ingenioasă a confuzionismului revoluționar.

Oricum ar fi, utilizarea violenței genocide ca instrument de ocupație teritorială este atât de înrădăcinată în principiile sale strategice încât, fără aceasta, întregul proiect ar fi complet lipsit de sens.

Acest fapt evident nu împiedică, totuși, pe fiecare dintre cei fascinați de eurasianism să continue să vadă în el doar ceea ce vrea, acoperindu-și ochii în privința părților sale dezagreabile. Dacă milioane de idioți au făcut acest lucru cu marxismul timp de un secol și jumătate, refuzând să vadă planul genocid pe care acesta îl purta în sine încă de la început – și explicându-i “ex post facto” crimele și demențele ca simple accidente de parcurs – , de ce nu ar da o șansă celui mai recent și mai fascinant narcotic revoluționar de pe piață?

Original: Eurasianismo e genocídio 
Traducere: Anca Cernea

articol preluat de pe ÎN LINIE DREAPTĂ

Alegeri Primare – solutia transparenta a desemnarii unui candidat puternic al Dreptei

După cei zece ani de mandat ai Președintelui Băsescu, România va avea de ales între continuarea parteneriatului cu aliații americani și europeni și consolidarea statului de drept, sau recăderea în zona gri, a domniei fărădelegii, în care Rusia lui Putin face jocurile.

Viitorul candidat al dreptei la prezidențiale trebuie să dea garanții electoratului că este capabil să țină prezenta direcție pro-occidentală în aceste vremuri tulburi, să apere instituțiile statului de drept și să le ferească de subversiuni externe și interne.

Nici sondajele de opinie, nici negocierile de culise pentru desemnarea candidatului dreptei nu pot înlocui întâlnirea directă a acestuia cu simpatizanții și membrii partidelor de dreapta. Aceștia sunt primii care au un cuvânt de spus în privința desemnării candidatului. Ei sunt primii care trebuie convinși. Preocupările pentru fuzionarea partidelor în timp scurt, consumă energie și creează conflicte la nivel local și demobilizarea membrilor și susținătorilor.

Nesocotirea de către partide a alegătorilor care vor să voteze formațiuni ce susțin statul de drept, piața liberă, cota unică, proprietatea privată, reducerea taxării, moralitatea în viața publică, valorile familiei tradiționale și orientarea euro-atlantică a României a produs rezultate slabe pentru dreapta în alegerile recente. Credința, libertatea, adevărul, patriotismul, suveranitatea și valorile fundamentale ale civilizației occidentale provenite din tradiția iudeo-creștină sunt esența dreptei.

Amintim numai alegerile din 2012 pentru Primăria Bucureștiului și Parlament. Din 2000 încoace, victoriile foștilor comuniști s-au produs, de fiecare dată numai pe fondul demobilizării electoratului de dreapta. Să nu repetăm greșelile din 2000 și 2012. Acest electorat nu va putea fi convins, nici mobilizat la vot cu candidați scoși din jobenul cu sondaje și negocieri lipsite de transparență între partide.

De aceea, propunem organizarea de Alegeri Primare pentru desemnarea candidatului dreptei în alegerile prezidențiale, după un sistem apropiat de cel folosit în SUA.

Candidatul care va câștiga Alegerile Primare va intra în competiție cu legitimitate sporită în fața preferatului baronilor PSD. El va beneficia deja de legitimitate directă, de la electoratul dreptei, nu de la grupuri de interese. Un alt aspect deosebit de important este că el va datora electoratului de dreapta, susținătorilor dreaptei această nominalizare, iar nu negocierilor de culise ori diferitelor grupuri care l-au susținut și propulsat.

Fiecare candidat la nominalizare va putea să își prezinte viziunea politică și crezul în fața alegătorilor. Candidații vor fi obligați să meargă în circumscripții, ceea ce îi face nu doar mai curajoși și mai pregătiți în dezbaterile cu candidatul PSD, dar și mai apropiați de români și mai conștienți de problemele lor.

Pe de altă parte, Alegerile Primare vor populariza ideile și principiile dreptei și vor reuși într-un timp extrem de scurt să ridice interesul electoratului de dreapta. Se vor dovedi astfel un test excelent pentru alegerile prezidențiale de la toamnă.

La aceste Alegeri Primare pot participa toți politicienii de dreapta care doresc să candideze pentru Președinția României. Ei vor putea fi votați de membri ai partidelor politice de dreapta și de simpatizanți ai dreptei, în cadrul a două tururi de scrutin.

Alegerile vor fi supervizate de un Comitet format din membri ai tuturor partidelor și din observatori ai diferitelor asociații recunoscute pentru apărarea valorilor euro-atlantice, care vor să susțină acest demers.

Scrutinele vor avea loc în sediile partidelor de dreapta sau în locuri special amenajate, fiind monitorizate de membri desemnați ai acestor partide și de observatori din partea societății civile.

Regulamentul de desfășurare și amănuntele operaționale pot fi stabilite de un grup de experți, în regim de urgență.

Cerem liderilor de dreapta care își iubesc țara să își abată privirea de la negocierile obișnuite și să și-o întoarcă spre cei care vor conta cu adevărat la toamnă: alegătorii români și, mai cu seamă, alegătorii dreptei.

ÎN LINIE DREAPTĂ

Comemorare

Comemorarea morţii lui Iuliu Maniu se suprapune în anul acesta unei situaţii dramatice, chiar tragice, a societății româneşti. Corupţia, hoţia aproape pe față, renunţarea la orice demnitate, alegerea pentru Parlamentul țării cu prioritate a „penalilor” au dus la degradarea vieţii noastre economice și politice și la emigrarea în masă a oamenilor capabili de o muncă cinstită.

Avem în fața ochilor noștri sufletești jertfa liber asumată a lui Iuliu Maniu acceptându-și in mod liber moartea, în condiţii oribile, pentru binele si demnitatea neamului său, și în acelaşi timp, degradarea inimaginabilă a vieţii noastre politice, călcarea în picioare a oricărei morale și demnități.

Exemplul luminos al lui Iuliu Maniu nu poate fi suportat de conducătorii corupţi ai României de astăzi. S-a ajuns pana la a-l acuza pe Iuliu Maniu de trădare de neam și, printr-o minciună evidentă, prezentarea lui ca cineva care s-a lăsat înșelat de puterile (occidentale) politice ale epocii împingând la moarte și suferință categorii mari de oameni.

Eu am avut posibilitatea de a trăi pe viu drama lui Iuliu Maniu, de fapt a țării noastre, în 1946-1948.

Simulacrul procesului lui Iuliu Maniu organizat de comuniști.

Iuliu Maniu la simulacrul de proces organizat de comuniști.

Am asistat la momentul în care Maniu și-a justificat, în fața apropiaţilor săi, participarea la lupta politică (alegerile din 1946). Îi văd și acum ochii umbriţi și aud glasul lui spunând:

„Eu ştiu că voi muri la zid sau în închisoare. Ştiu că am fost abandonaţi de puterile apusene pe mulţi ani. De aceea, nu doresc să implic pe mulţi în această luptă. Dar eu pot câştiga în realitate alegerile, obligându-i pe comunişti să le fure în văzul lumii, cu garnitura de oameni pe care o am. Sacrificiul nostru și demnitatea poporului român care nu se lasă astfel îngenuncheat fără luptă va sta la temelia ridicării lui din teroarea bolşevică.”

De aceea, văzând cu ochii minții sacrificiul lui Maniu și al tuturor celor care cu demnitate au rezistat asaltului bolşevic și, în acelaşi timp, mlaştina lipsei de demnitate și morală în care se pare că ne-am adâncit, nu pot să nu mă cutremur.

Și totuşi, este imposibil ca acea jertfă, asumată cu atâta demnitate și oferită lui Isus, să nu-și producă până la urmă roadele.

Comemorarea pe care o facem astăzi nu are rostul omagierii lui Maniu. El își are răsplata de la Judecătorul veşnic. Această comemorare este un memento întru salvarea noastră din mocirla în care ne-a împins comunismul sovietic.

Dumnezeu care are cu siguranţă în grija Sa pe Maniu și pe cei care împreună cu el s-au sacrificat pentru țara noastră sa ne binecuvânteze pe noi și țara noastră, care sper că se va scutura până la urmă de lepra imoralității și a lipsei de demnitate.

Pr. Matei Boilă

Nota redacției
Prin bunăvoința familiei Boilă putem difuza aceste două fotografii inedite:

Iuliu Maniu la Budapesta

Iuliu Maniu la Budapesta

Iului Maniu, 1939

Iului Maniu, 1939

Vezi sursa articolului aici.

Sacrificiu sublim si lucid pentru adevar si pentru tara

Părintele greco-catolic Matei Boilă l-a cunoscut îndeaproape pe Iuliu Maniu, fiind nepot al marelui om de stat. A fost deţinut politic (1952-1954 şi 1956-1964) şi senator PNŢCD (1992-1996, 1996-2000). A publicat numeroase articole şi volumele: „Gratii luminând” (2004), „Amintiri despre Iuliu Maniu” (1998) şi „Socialism sau libertate economică” (1991). O mare parte din opera sa memorialistică şi publicistică (teme creştine, politice şi economice) este publicată în lucrarea „În speranţa repunerii lui Cristos ca unic Domn al societăţii româneşti”(2011).

Era în anul 1943. Iuliu Maniu venea destul de des la Sibiu, locuind la părinţii mei. Într-una din aceste şederi la noi, Iuliu Maniu a pregătit un răspuns la o scrisoare a lui Beneş. Ne-a permis şi nouă, corespondenţa nu era secretă, să citim atât scrisoarea lui Beneş cât şi răspunsul său. Deşi au trecut aproape cincizeci de ani de atunci, memoria, ajutată de impresia puternică făcută asupra mea de citirea acestor scrisori îmi permite să reproduc cu fidelitate, conţinutul lor. Beneş, care era în relaţii de prietenie cu Iuliu Maniu, de pe vremea studenţiei lor comune la Viena când luptau împreună în organizaţiile studenţeşti ale minorităţilor din Austro-Ungaria îi scria, informându-l că a fost la Moscova la invitaţia lui Stalin şi că Stalin i-a propus să accepte în viitor participarea la guvernarea Cehoslovaciei, bineînţeles în condiţiile de ascultare faţă de Moscova. Beneş a acceptat şi îşi motiva acceptarea în scrisoarea pe care a trimis-o lui Iuliu Maniu prin următoarele argumente:
– Stalin i-a promis, şi Beneş înclina să creadă, că va respecta până la un anumit punct independenţa Cehoslovaciei, pemiţând funcţionarea unor instituţii democratice;
– el era în posesia unor informaţii certe că Uniunea Sovietică primise din partea aliaţilor o zonă de influenţă cuprinzând şi ţările noastre (Cehoslovacia şi România) şi că aliaţii nu se vor amesteca în această zonă;
– în aceste condiţii singura politică realistă era, după Beneş, înţelegerea cu Uniunea Sovietică;
– Beneş era sigur că prezenţa lui şi a oamenilor lui în guvern va atenua dominaţia sovietică şi va împiedica demolarea violentă şi radicală a societăţii;
– vom reuşi, spunea Beneş, să atenuăm cel puţin procesul de comunizare, dacă nu îl vom putea împiedica complet.

În final, Beneş transmitea lui Iuliu Maniu invitaţia lui Stalin, asigurându-l că la Moscova i se vor face propuneri similare cu cele care i s-au făcut şi cerându-i insistent să accepte.

În răspunsul său Maniu nu a contestat informaţiile lui Beneş privind zona de influenţă sovietică sub care urma să trăim un timp destul de îndelungat.

Totuşi, răspunsul la cererea lui Beneş de a accepta invitaţia lui Stalin a fost categoric negativ şi era argumentat astfel:

Stalin nu va respecta absolut nici un angajament luat. Absolut nimic din acţiunea de comunizare şi din violenţa şi cruzimea ei nu va fi schimbat prin prezenţa în guvern a oamenilor politici democraţi. Dimpotrivă, procesul va fi mai rapid şi mai radical. Singurul lucru ce se va obţine va fi că probabil cei care se vor preta la înţelegerea cu ruşii, vor scăpa de represalii directe în prima fază, dar nici măcar aceştia, chiar dacă acceptă poziţia ruşinoasă de a prezida distrugerea altora, nu vor scăpa până la urmă. Remarcăm că teza aceasta a lui Iuliu Maniu a fost confirmată de soarta lui Beneş şi mai ales a celorlalţi oameni politici, – vezi Gheorghe Tătărăscu – care au încercat să ducă o politică oportunistă de compromis.

Maniu continua, spunând că singura atitudine de luat era rezistenţa deschisă împotriva comunismului sovietic. Desigur, Maniu nu îşi făcea iluzia că va reuşi să învingă sau să evite ocuparea totală a ţării şi-şi dădea seama că personal, el şi cei din jurul său vor plăti cu închisoarea sau viaţa această atitudine. Dar, spunea Maniu, aceasta este singura atitudine care poate, cu preţul propriului sacrificiu, aduce un câştig cauzei poporului român şi democraţiei în acest colţ de lume. Câştigurile care în opinia lui Iuliu Maniu justificau sacrificiul făcut erau în principal două:
– în primul rând vor demonstra lumii că poporul român nu a acceptat de bunăvoie sclavia. Aceasta va temeiul renaşterii în demnitate a libertăţii poporului nostru;
– în al doilea rând, sacrificiile făcute şi nevoia sovieticilor de a utiliza violenţa împotriva unor oameni politici cunoscuţi în Occident va ajuta la schimbarea opiniei publice Occidentale şi va apropia ziua unei reacţii sănătoase din partea acesteia faţă de tirania comunistă.

Este evident că dacă Iuliu Maniu ar fi avut o cât de mică speranţă că aliaţii vor vrea şi vor putea totuşi să intervină în acel moment ar fi adus argumentul acesta în răspunsul către Beneş, pentru că pe cât de mult dorea Beneş să-l convingă pe Maniu să accepte invitaţia lui Stalin, pe atât de mult s-a silit Maniu să-l convingă pe Beneş să renunţe la angajamentul luat faţă de acesta.

Citirea acestei scrisori a făcut asupra mea o foarte puternică impresie. Pur şi simplu refuzam să cred că vor urma zile negre şi sacrificiile de care vorbea Maniu. Atunci însă când ele au venit, şi încă din plin, mi-am dat seama de valoarea sacrificiului conştient şi lucid făcut de Iuliu Maniu.

Desigur, Iuliu Maniu n-a aşteptat răsplata pe pământ, nici măcar postumă, pentru sacrificiul făcut.

Totuşi îndurerează gândul că, refuzând recunoaşterea lucidităţii sacrificiului sublim făcut de Iuliu Maniu, i se face memoriei sale o nedreptate, la fel de mare ca cea făcută lui încă viu în închisorile comuniste (…).

Pr. Matei Boilă
(comunicare la simpozionul „Iuliu Maniu în faţa istoriei” – Bucureşti, februarie 1993)

Vezi sursa articolului aici.

Iuliu Maniu in fata istoriei

Iuliu Maniu

Iuliu Maniu

La 5 februarie 1953 se stingea din viaţă, la 80 de ani, în temniţa de la Sighet, un mare bărbat de stat, luptător intransigent pentru întregirea neamului şi democraţie: Iuliu Maniu. (…). Trupul său închircit de frigul celulei a fost azvârlit într-o groapă anonimă din cimitirul săracilor unde s-a înfrăţit, şi după moarte, cu destinele celor doi Brătieni, Dinu şi Gheorghe, a mitropolitului Ioan Suciu, a episcopilor greco-catolici şi a altor fruntaşi ai vieţii publice care au lăsat o dâră de lumină şi demnitate în istoria acestui mult încercat popor.

Descendent dintr-o familie de intelectuali, strănepot al lui Simion Bărnuţiu pe linie parternă şi nepot al memorandistului Iuliu Coroianu care era fratele mamei sale, Iuliu Maniu uneşte tradiţia familială de luptă pentru fiinţa neamului cu o solidă educaţie pe linia Blajului, continuată cu iniţierea juridică la universitatăţile din Cluj, Viena şi Budapesta. (…)

În anul 1892, student fiind, se deplasează cu mari riscuri la Roman pentru a reprezenta studenţii români din Transilvania la un congres studenţesc în acest oraş.

Era în jurul vârstei de 20 de ani când întreaga suflare românească din Transilvania a fost cuprinsă de frământările legate de întocmirea şi prezentarea unui memorandum care trebuia să conţină „gravamintele poporului român” din Monarhia bicefală – document ce trebuia să fie prezentat Împăratului. Curajul şi intrensigenţa sa sunt remarcate încă din timpul procesului şi manifestaţiilor ce au avut loc în favoarea acuzaţilor Dr. Ioan Raiu, Vasile Lucaci, Iuliu Coroianu, etc., condamnaţi pentru a fi redactat o petiţie (…).

Încă dinainte de sfărşitul secolului XIX, Iuliu Maniu şi grupul tinerilor militează pentru participarea activă la viaţa politică, acţiune încununată de succes în cadrul Congresului din 10-23 ianuarie 1905, când Partidul Naţional Român rupe cu pasivitatea, hotărând să ia parte la lucrările Parlamentului de la Budapesta. În alegerile din 1905 au fost aleşi 8 deputaţi români. Iuliu Maniu nu a reuşit din cauza ingerinţelor autorităţilor maghiare şi a lipsei de unitate a românilor cu drept de vot.

Candidează din nou în 1906 şi este ales deputat de Vinţ (din apropierea simbolicei Alba Iulia). (…)

De atunci până la izbucnirea primului război mondial în 1914, îşi dăltuieşte ascensiunea prin calităţi politice şi morale de excepţie. Considerat cel mai periculos lider politic român, a fost trimis pe front la 45 de ani, potrivit principiului „bate-voi păstorul şi se va risipi turma”. (…)

În 1916 refuză împreună cu V. Goldiş, V. Branişte şi alţii să semneze o declaraţie de fidelitate către regimul austro-ungar, spre deosebire de reprezentanţii altor naţionalităţi.

În preajma şi în peiroada prăbuşirii frontului austro-ungar, în luna octombrie-noiembrie, artileristul I. Maniu – reprezentantul Comitetului Naţional Român – înscrie la Viena una din paginile cele mai puţin cunoscute ale istoriei. În timp ce soldaţii austrieci şi maghiari îşi părăseau unităţile, ori se înrolau sub steagurile revluţiei bolşevice, ofiţerii regimentelor de români (români şi ei în majoritate deoarece doar ei vorbeau limba soldaţilor pe care îi comandau) îşi strâng rândurile şi constituie un „Sfat al ofiţerilor şi soldaţilor români” de la Viena. În fruntea lor era căpitanul de artilerie Iuliu Maniu, reprezentantul Comitetului Naţional. Sfatul de la Viena depune un jurământ solemn pentru realizarea idealului nostru naţional, adună şi îndrumă din punct de vedere politic pe soldaţii români ce se întorceau de pe front, are convorbiri cu Împăratul şi ministrul de război, controlează oraşul, împiedică jafurile din capitala Autriei în derută, ţine legătura cu regimentele româneşti care îndeplineau acelaşi rol la Praga. (…)

La 1 decembrie 1918 rosteşte la Alba Iulia acel discurs antologic, ascuns cu grijă generaţiilor mai tinere de regimul de dictatură:

“Noi, onorata Adunare Nationala, privim infaptuirea unităţii naţionale ca un triumf al libertăţii omeneşti. Noi nu voim să devenim din oprimaţi oprimatori, din asupriţi asupritori. Noi voim sa întronăm pe aceste plaiuri libertatea tuturor neamurilor şi a tuturor cetăţenilor (…). Este adânc înrădăcinată în noi convingerea că numai un regim de adevărată democraţie ne poate întări ţara şi ne înălţa neamul (…)”

Oratorul vedea în neamul românesc ceea ce a fost întodeauna: „sentinela trează şi conştientă a civilizaţiei”, concepea deci naţiunea pe un plan mai vast, încadrat în destinele umanităţii. De mare actualitate sunt îndenurile la unitate şi încredere în propriile forţe.

„Istoria a dovedit, spunea Iuniu Maniu, că nu putem aştepta nimic de la împăraţi străini şi nici de la fii altor neamuri. Bine poţi să aştepţi numai de la propriile tale puteri”.

După momente solemne, se trece la Alba Iulia la organizarea provinciei dezrobite. Se înfiinţează Consiliul Dirigent, în frunte cu Iuliu Maniu, al cărui rost a fost să facă tranziţia de la legislaţia şi organizarea Imperiului la cea a Regatului Român. S-a încercat a se acredita – de către adversarii de mai târziu ai lui Iuliu Maniu, ca şi ai unităţii poporului român – ideea că acest Consiliu provizoriu ar fi constituit o încercare de a transforma Ardealul şi Banatul, Crişana şi Maramureşul într-o regiune autonomă. Nimic mai fals şi reprobabil, când primul demers al Consiliului a fost să trimită o delegaţie la Bucureşti, primită de primul ministru Ion Brătianu cu neuitatele cuvine „Vă aşteptăm de o mie de ani şi aţi venit să nu ne mai despărţim niciodată”. Consiliul Dirigent, conştient de posibilele răstălmăciri, s-a autointitulat „consiliu” şi nu „guvern”, iar responsabilii unor compatimente, „şefi de resort” şi nu „miniştri”, încredinţând de la început conducerea unor ministere-cheie guvernului de la Bucureşti şi având reprezentanţi proprii în acest guvern. Atribuirea intenţiei de autonomie a Transilvaniei celui care şi-a pus întreaga viaţă în serviciul Unirii nu este egalată în absurditate decât de acuzaţia, la procesul din 1947, „de trădare naţională”. (…)

A fost Preşedinte al Partidului Naţional Român 1918-1926, al Partidului Naţional Ţărănesc 1926-1933 şi 1937-1953; prim-ministru 1928-1930; iunie-octombrie 1930; 1932-1933. (…)

Primele măsuri ale lui Iuliu Maniu ca preşedinte al Consiliului de miniştri a fost defiinţarea cenzurii şi a stării de asediu, descentralizarea administrativă, aplicarea de măsuri în favoarea muncitorilor, preconizate de Organizaţia Internaţională a Muncii, legiferarea drepturilor pentru invalizi şi văduve de război, instaurarea unei politici externe pe baza principiului ca „aceasta nu aparţine partidelor, ci ţării”, reorganizarea „Casei Rurale” şi a Camerelor de Agricultură, vânzarea pe credit a maşinilor agricole, organizarea învăţământului agricol, consolidarea proprietăţii ţărăneşti, promulgarea unei legi a cooperaţiei, modernizarea transportului, rutier în special, montarea, în 1929, a postului de radio Bucureşti de către compania Marconi, stabilizarea monetară, legea asupra contractelor de muncă, amnistierea infracţiunilor politice.

Iuliu Maniu s-a situat ferm împotriva tendinţelor dictatoriale ale lui Carol al II-lea, a cedării Basarabiei, a Diktatului de la Viena, împotriva pericolului fascist şi împotriva depăşirii Nistrului de către trupele române în vara anului 1941.

În timpul regimului Antonescu, Iuliu Maniu s-a aflat în fruntea coaliţiei care urmărea detaşarea României de Axă şi obţinerea unor condiţii susceptibile de a permite continuitatea şi integritatea ţării. Când, după 1945, o nouă dictatură, mai periculoasă decât cele anterioare, şi-a făcut apariţia în ţară, Iuliu Maniu, la 74 de ani, devine stegarul şi simbolul luptei pentru democraţie.

Acuzat de trădare pentru intenţia de a trimite o echipă de fruntaşi în străinătate, Iuliu Maniu e arestat în iunie 1947 şi condamnat la închisoare pe viaţă (*). Astfel îşi sfârşeşte zilele la Sighet în 1953, omul de stat a cărui viaţă a fost o luptă necontenită împotriva opresiunii din afară şi dinăuntru, a dictaturilor care au bântuit acest colţ de lume (…).

Nu era ceea ce se numeşte în mod curent un mare orator, dar simţeai că vocea sa caldă te învăluie, că vorbele poartă pecetea unei reflecţii şi convingei adânci. De aici devotamentul cu care a fost înconjurat de cei care au avut privilegiul de a-l auzi ori de a-i fi aproape. Omul se întruchipa în cuvântul rostit fără o gestică romantică.

Nu cred că există în istoria noastră politică un om de stat care să fi consacrat atâta timp contactului direct, personal, conversaţiei cu orice solicitant.

Un soldat necunoscut, sosit de pe front, era primit cu aceeaşi pacienţă benedictină ca o personalitate marcantă a vremii. Maniu asculta, întreba, se informa cu privirea aţintită asupra interlocutorului, aproape fără a clipi din ochi, fără ca pe faţă să i se întipărească altceva decât atenţia încordată, interesul faţă de interlocutor. (…)

Mulţi gazetari şi oameni politici au vazut în Maniu un excelent tactician. Ca întotdeauna, când ţi se atribuie cu generozitate ceva, o altă calitate se estompează. Bunăoară, cea mai importantă şi cea mai legată de actualitatea noastră imediată: calitatea de vizionar.

„Europa de mâine – spunea Maniu imediat după Unire – va fi cea a uniunilor, confederaţiilor, federaţiilor. Acest moment inexorabil nu trebuie să găsească poporul nostru nepregătit. Conducătorii politici trebuie să cultive calităţile profesionale şi morale ale românilor astfel ca ei să nu devină în noul context de liberă circulaţie a valorilor un fel de neoiobagi în raport cu alte popoare. Deci pregătire de specialitate, pregătire politică şi morală, pentru a face faţă concurenţei inevitabile!”

Dar câte nu ar fi de spus despre personalitatea pe care temnicerii de la Sighet nu şi-au dat nici măcar osteneala de a-l transporta omeneşte la groapa comună, târârndu-l într-un sac, coborându-l pe trepte în timp ce capul care purtase atâtea asipraţii ale poporului său izbea neputincios într-o sonoritate sumbră lespezile reci. Se sperie şi se înfioară gândul la nimicnicia generată de atâta ură şi atâta nepăsare.

„Cine-şi cinsteşte martirii se cinsteşte pe sine şi cinsteşte istoria însăşi” – spunea un mare învăţat. (…) Să-l onorăm intrepretându-i corect gândurile şi faptele.

Să-i publicăm scrierile, discursurile şi articolele politice de la cele risipite prin presa transilvană, germană şi maghiară şi, evident, în cea românească până la odiosul proces din 1947 în urma căruia a fost condamnat la închisoare pe viaţă la vârsta de 75 de ani.

Prof. universitar dr. docent Gabriel Ţepelea

(Cuvântare rostită în Adunarea Deputaţilor, la 5 februarie 1991)

(*) a fost acuzat de : complot în scop de trădare şi de insurecţie armată, complot în scop de surparea ordinii constituţionale, trădare, răzvrătire, insurecţie armată, instigare la crimă de înaltă trădare prin necredinţă, tentativă de surpare a ordinii constituţionale, instigare la trecerea frauduloasă a frontierei – n. red.).

Vezi sursa articolului aici.

9 decembrie 2012 – Vot decisiv intre Vest si Est

În timpul celor opt ani în care președinte al Republicii a fost Traian Băsescu, statul român a rămas fidel câtorva principii de bază: adeziunea politică, economică și militară la blocul occidental (Uniunea Europeană și NATO), parteneriatul strategic cu Statele Unite ale Americii, relația specială cu Republica Moldova și întărirea statului de drept în fața rețelelor infracționale cu origini în regimul comunist. Această consecvență s-a putut realiza numai cu prețul unor sacrificii politice și economice care nu de puține ori ne-au lăsat un gust amar. Alegerile parlamentare din această iarnă riscă să anuleze toate aceste realizări.

Până acum, de bine sau de rău, direcția statului român a rămas aceeași. Indiscutabil, meritul îi aparține președintelui Băsescu, politicianul care în acești ani a dus greul luptei, adesea lipsit de sprijinul real al propriului său partid. Condamnarea regimului comunist ca ilegitim și criminal, în baza raportului alcătuit de comisia Tismăneanu, a marcat despărțirea României de trecutul comunist și alegerea Vestului ca destinație definitivă. Din păcate, perioada de respiro pe care ne-a câștigat-o Traian Băsescu dă semne că se va încheia în curând, pe 9 decembrie.

Ajunși în acest punct, se cuvine să ne întrebăm ce trebuie să facem în această duminică, dacă mai are sens sau nu să votăm împotriva USL și cum. Înainte de a lua în calcul alternativele ce se află la dispoziția noastră, trebuie să îi privim cu atenție pe cei cu care avem de a face.

Uniunea Social-Liberală nu mai reprezintă o enigmă pentru nimeni. Liberal-socialiștii au preluat puterea prin trădare și traseism. Întăriți la nivel parlamentar, au inițiat o veritabilă lovitură de stat care urma să culmineze cu demiterea președintelui României și să se încheie cu aservirea Justiției. Forțați să respecte măcar o parte din legile statului, au eșuat în tentativa lor de a scăpa de Traian Băsescu, deși au orchestrat o fraudă masivă ce nu s-a mai văzut pe aceste meleaguri din 1946.

Nereușita lor de a scăpa de Traian Băsescu nu a modificat însă variabilele de bază ale ecuației. USL se află în continuare pe poziții de forță, deținând instituții cheie în statul român. Camera Deputaților, Senatul și Avocatul Poporului au în frunte oameni din Uniunea Social-Liberală. Curtea Constituțională abia a scăpat de intimidările liberal-socialiste ca urmare a intervențiilor făcute de aliații noștri occidentali, americani și europeni. Consiliul Suprem al Magistraturii, Agenția Națională pentru Integritate și Direcția Națională Anticorupție se află în continuare în cătarea Uniunii Social-Liberale pentru că amenințarea pușcăriei nu poate fi ignorată de către nici un infractor.

Prin excluderea oricăror voci independente, USL și-a atins visul de a-și subordona televiziunea națională și radioul public, controlând de facto întreg spațiul mediatic românesc. Consiliului Național al Audiovizualului i-au fost impuse limite pentru a i se bloca activitatea și a permite astfel nenumăratelor posturi TV ale Uniunii Social-Liberale să își desfășoare propaganda fără teama de a mai fi penalizate. Circul tentativei de privatizare a Oltchim Râmnicu Vâlcea, blocarea prin moratoriu a explorării și exploatării gazelor de șist aflate pe teritoriul României, transformarea Institului Cultural Român într-un ridicol oficiu de propagandă ceaușistă, decapitarea unor instituţii care deranjau sistemul de privilegii şi complicităţi (precum IICCMER, Arhivele Naționale, Consiliulul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare) – toate acestea sunt avertismente asupra a ceea ce ne așteaptă dacă USL se va trezi în urma alegerilor din 9 decembrie cu o majoritate absolută, capabilă să exercite o dictatură parlamentară cum nu s-a mai văzut de pe vremea FSN-ului. Această super-majoritate va putea apoi să adopte o Constituție pentru o republică uselistă, realizând trecerea de la „democrația originală” a lui Iliescu la cea penală a lui Antonescu și Ponta, marcând procesul politic pentru generații de acum înainte.

Cele aproape șapte luni de guvernare USL stau mărturie pentru incompetența și reaua voință a liderilor PNL și PSD. Degradarea imaginii externe a României este doar preambulul izolării noastre de lumea civilizată și al reorientării politice externe spre Rusia și China. Incapacitatea socialiștilor și liberalilor de a administra economia națională nu va face altceva decât să acutizeze problemele structurale ale României. Introducerea așa-zisei cote regresive va fi oficializarea de facto a sistemului socialist de impozitare, cu consecințe ușor de estimat pentru economia națională. Descurajarea investițiilor străine, blocarea creării locurilor de muncă și îndepărtarea actualilor investitori vor avea urmări catastrofale pe care nu le va putea anula nici un discurs demagogic.

Asta înseamnă că pentru 9 decembrie, opțiunile sunt, aparent, trei la număr: PPDD, UDMR și ARD. Neparticiparea la vot nu poate fi luată în calcul, pentru că situația în care ne aflăm este atât de gravă, încât nu ne permite luxul de a sta pe margine și a refuza implicarea. Trecem printr-o gravă criză morală și suntem obligați să luăm atitudine.

Din capul locului trebuie spus că PPDD nu este o alternativă demnă de luat în calcul. Diaconescu și-a strâns alături o mulțime de mercenari veniți din toate partidele, uniți doar de dorința a se pune la adăpost cu ajutorul imunității parlamentare și a participa la alte „afaceri”. Pitorescul Dan Diaconescu este el însuși un mare maestru demagog ce a preluat discursul lui Vadim Tudor și l-a făcut mai ușor de vândut unui public ahtiat după luptă de clasă și comunism. El se va duce cu nonșalanță alături de cei care îi oferă mai mult, putându-se înțelege la fel de ușor și cu ARD, și cu USL.

Votul de protest acordat UDMR este un alt vot irosit. Uniunea Democrată a Maghiarilor din România este eternul partid-balama din politica românească. În lipsă de alternativă va susține orice coaliție care îi permite să participe la guvernare. Bazându-se pe electoratul pe care îl ține captiv de atâția ani, UDMR nu va ezita să facă înțelegeri surprinzătoare. Să ne aducem aminte că UDMR a guvernat cu Convenția Democrată, dar imediat după alegerile din 2000 a semnat un protocol de colaborare cu PDSR, deși oamenii lui Ion Iliescu se specializaseră în anii ’90 în campanii cu accente strident anti-maghiare. Situația se poate repeta la fel de bine și astăzi. Discursul anti-unguresc al liderilor USL Antonescu și Ponta nu constituie o piedică reală în colaborarea UDMR cu Uniunea Social-Liberală, mai ales că la referendumul din această vară liderii maghiari au preferat să adopte o atitudine de neutralitate vag pro-USL, respinsă de electoratul maghiar prin neparticiparea la referendum. Pentru ca UDMR să aibe un motiv întemeiat de a refuza oferta liberal-socialiștilor, este nevoie de o alternativă la USL care să întrunească un număr important de voturi.

ARD a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru a-i demotiva și scârbi pe susținătorii dreptei, ai statului de drept și ai președintelui Traian Băsescu. Din luna iulie încoace, liderii Alianței România Dreaptă continuă să surprindă neplăcut. Atât Vasile Blaga, cât și Mihai Răzvan Ungureanu au ieșit în evidență numai prin slăbiciune, împăciuitorism, incoerență, ridicol, duplicitate și lipsă de idei. De la simbolurile și culorile alianței până la rugămințile fierbinți adresate grupului de trădători condus de Călin Popescu Tăriceanu, nu putem găsi nici un pic de viziune sau forță în relație cu USL, măcar un dram de inteligență politică.

Platforma ARD este prin excelență irelevantă. Nu interesează pe nimeni pentru că, asemenea manifestului ARD, nu spune nimic. Credința, patriotismul și lustrația au fost abandonate în favoarea USL pentru a simula un europenism ce ar putea avea succes numai printre birocrații de la Bruxelles. Pentru că ARD a refuzat să își asume valorile Dreptei, cel mai bun creștin este Becali, cei mai mari patrioți sunt demagogul Antonescu și mitomanul Ponta, cei mai iluștri anticomuniști au rămas intelectualii lui Voiculescu în frunte cu Marius Oprea și Zoe Petre. Mai mult, o serie de propuneri de natură economică și financiară din platformă, dincolo de limbajul dorit savant, dar în fapt ridicol, sunt de natură să creeze un hățiș și mai abscons al microadministrării economiei de către stat.

Nu există nici un motiv pentru a ignora realitatea: Uniunea Social-Liberală a întrecut toate așteptările în materie de prostie, nerușinare și ilegalități, dar ARD nu a fost în stare să se folosească de ocaziile ce i-au fost oferite pe tavă, corpul național fiind lăsat captiv propagandei grosolane a socialiștilor și liberalilor. Pentru această stare de fapt, Alianța este principalul vinovat, nu trusturile media ale USL.

Liderii Alianței România Dreaptă s-au criticat reciproc pentru tot soiul de nimicuri, de la apartenența la SIE la recitarea de poezii, dar bilanțul lor în materie de apărare a principiilor fundamentale și a instituțiilor statului român nu îi recomandă pentru vot. Pe listele lor și-au făcut loc și personaje deloc onorabile, traseiști de carieră și persoane suspecte de fapte de corupție. Sub conducerea Monicăi Macovei, ARD a instituit o comisie de integritate ale cărei decizii le-a sabotat la vot, ulterior refuzând să aplice până și hotărârile adoptate de forul chiar de ea înființat.

Și, totuși, altă cale nu există, votul trebuie acordat Alianței. Contrar sloganului ARD, nu votăm cu inima, votăm cu mintea, iar mintea ne spune că USL este otravă pentru viitorul României, al nostru și al copiilor noștri. Ne va duce înapoi cu prea mulți ani și nu ne putem permite așa ceva. Ne va falimenta economic, izola de Occident, arunca în mâinile Estului, rus sau chinez, și va consolida oligarhia securisto-mafiotă la rang de regim politic. Lista de corupți, securiști și infractori ai USL-ului o face pe cea a ARD să pară de-a dreptul ridicolă, atât este de mare pericolul care ne pândește la aceste alegeri.

Deplângem că nu există un adevărat partid de dreapta în România, dar trebuie să fim realiști. Tragedia noastră ca popor este aceea că elitele națiunii au fost măcelărite de comuniști și înlocuite cu pegra societății. Legătura cu trecutul a fost fracturată și încă nu a reușit să se sudeze la loc. Vor mai trece ani până vom putea dovedi selecția negativă din comunism. Dacă vrem o alternativă la ce există în prezent, va trebui să o forțăm.

Va fi nevoie de poziții și pretenții formulate cât mai clar de un electorat care să creadă în ele și să le apere în fața oricărei opoziții. Câta vreme națiunea noastră nu va înțelege că ideile au consecințe, nu vom putea să votăm vreodată altceva decât ARD-uri și vom fi nevoiți mereu să ne mulțumim cu acești înlocuitori de slabă calitate. În anii care vin trebuie să facem un efort real pentru a înțelege importanța ideilor și a principiilor. În lipsa acestui demers, nu vom putea ieși vreodată din cercul vicios în care ne aflăm și vom fi condamnați la repetarea acelorași greșeli.

Alianța România Dreaptă nu s-a dovedit capabilă să ne câștige respectul, dar sprijinul din afară este incert. Nu putem să nu fim îngrijorați de asigurările transmise de Barack Hussein Obama lui Vladimir Putin în privința flexibilității pe care președintele SUA intenționa să o manifeste în al doilea mandat față de pretențiile Rusiei în Europa de Est. În ceea ce privește Uniunea Europeană, este adevărat că relația Germaniei cu Rusia s-a răcit în ultima vreme, dar nu e sigur că cele două puteri nu vor reveni la apropierea de altă dată. Nimeni nu poate garanta că următorul asalt ne va găsi în aceeași postură de favoriți ai Occidentului. Avem nevoie și de o forță politică internă și, din păcate, una mai bună nu există.

Voturile pe care le va primi ARD pe 9 decembrie nu vor fi altceva decât o expresie a îngrijorării noastre pentru viitorul României, a răspunderii pe care o simțim pentru urmași și a recunoștinței pentru cei care s-au sacrificat ca noi să avem o viață mai bună decât a lor. Ne vom socoti și cu ARD, dar mai întâi trebuie să împiedicăm, pe cât se poate, totalitarismul garantat USL și recăderea în sfera de influență a Estului.

Vezi sursa articolului aici.

Ca sa avem ce alege. O platforma de principii conservatoare

Preambul

Concepția creștină autentică este incompatibilă cu fanatismul ideologic, extremismul politic sau utopiile totalitare.

Acceptarea faptului că numai Dumnezeu este Adevărul absolut contrazice pretențiile de a transforma persoane și idealuri umane, teorii sociale, filosofice sau politice, în valori supreme.

Fiind supuse exigențelor morale ale Decalogului, toate aspectele vieții sociale și umane sunt perfectibile, putând fi obiect de dezbatere și de găsire a unor soluții concrete, adaptate realității în fiecare situație.

Această viziune creștină constituie adevărata bază a pluralismului și a libertății politice.

Din această viziune creștină decurg în mod natural drepturile eterne ale omului. Ele nu pot fi legiferate înăuntrul sau în afara societății, ele țin de natura umană. Sunt strâns legate de poruncile Decalogului și de aceea pornesc de la negații: să nu ucizi – sau dreptul la viaţă, să nu furi – sau dreptul la proprietate, să nu râvnești la starea aproapelui – sau dreptul la libertate. Cultura libertății, trăsătură caracteristică a civilizației căreia îi aparținem, și instanțele concrete cum ar fi instituții legal-politice și sistemul economic, au fost dezvoltate pe acest fundament.

Dăinuirea unei societăţi presupune solidaritatea şi continuitatea dintre generaţiile aflate în viaţă în prezent, fără a se reduce însă la acestea, ca şi cum ar fi rupte de trecut şi viitor. Aşadar, naţiunea este compusă şi din generaţiile care ne-au precedat şi din cele care ne vor urma, impunându-ne o atidudine de respect faţă de trecut, de smerenie a prezentului şi de gravă răspundere faţă de generaţiile ce vor veni. Funcţionarea democraţiei în statul de drept trebuie să aibă în vedere această continuitate, datoria faţă de trecut şi angajamentul responsabil faţă de viitor, mai presus de majorităţi de circumstanţă, nepermiţând decizii nesăbuite sau experimente utopice care ar angaja generaţiile viitoare.

Locul României – în interiorul Civilizației Iudeo-Creştine

Apartenenţa la o anumită civilizaţie este o opţiune fundamentală, aflată mai presus şi de legi, şi de instituţii (care decurg din această apartenenţă), şi mai presus de fluctuaţiile politicii şi modei. Indiferent de manipulările, dezinformările, conflictele de tot felul, din istoria noastră recentă, dorinţa constantă a poporului român a fost să ne întoarcem în sânul Civilizaţiei Occidentale, al Lumii Libere, de unde am fost scoşi de deceniile de comunism.

Ştim că Lumea Liberă nu este perfectă. Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Occidentul este, într-adevar, ros şi subminat de decadenţă şi contracultură, de ideologia de stânga, care ameninţă să-l distruga dinăuntru. Dar mareţia civilizaţiei sale, cultura, libertatea, bunăstarea, nu vin de acolo, dimpotrivă, s-au construit pe moştenirea iudeo-creştină; pe Cele Zece Porunci, dintre care primele sunt cele care interzic idolatria. Acestea sunt valorile spre care se cuvine să ne îndreptăm, atunci cand ne manifestăm opţiunea pro-occidentală. Spre binele Lumii Libere şi al nostru.

La baza Civilizației Iudeo-Creștine, din care facem parte, se află, înainte de toate, moștenirea religioasă. Toate realizările acestei civilizații, atât cele din plan moral cât și cele materiale, decurg din religie, din concepția iudeo-creștină privind omul, raportul lui cu realitatea – cu Dumnezeu, și apoi cu semenii săi, cu societatea, cu întreaga Creație.

În toate domeniile vieții sociale – cultură, justiție, politică, economie, tehnologie – rezultatele obținute de Civilizația Iudeo-Creștină sunt fără egal față de cele ale altor civilizații, bazate pe orice alte religii, chiar dacă și acestea se pot mândri cu creații valoroase.

Și totuși, religia creștină este cea mai atacată și mai persecutată dintre toate religiile planetei.

În țările comuniste și islamice, creștinismul este supus unor persecuții violente, ucigașe, din care nu lipsesc tortura, închisorile, lagărele de exterminare, genocidul.

În Lumea Liberă, sub presiunea ideologică a stângii, creștinismul este eliminat sistematic din viața publică, exilat în sfera privată, orice referință la religia creștină ajungând să fie privită cu ostilitate, prin secularismul impus de Stat (sau organizație supranațională) pe diverse căi administrative, și prin ocuparea spațiilor în media, învățământ, cultură, de către propaganda marxismului cultural, ateismului, gnosticismului, neo-păgânismului și islamismului.

Iudaismul este și el o religie persecutată, în ultimele decenii ajungând să fie aproape cu totul eradicat din țările musulmane ale Orientului Mijlociu. În Occident, sub presiunea imigrației islamice și a corectitudinii politice care favorizează islamismul, comunitățile evreiești trăiesc sub amenințarea continuă a unor atacuri violente, provocări, profanări, etc.

În același timp, normele morale ale Decalogului, calificate de ideologii de stânga, drept învechite, intolerante, bigote, etc sunt împinse în afara spectrului considerat oficial drept acceptabil – iar aceia care îndrăznesc să se pronunțe în apărarea vieții, împotriva avortului și eutanasiei, în apărarea familiei tradiționale, sunt prezentați drept extremiști, chiar persecutați pe căi legale. Și deși, în realitate, în foarte multe țări în care se întâmplă aceasta, creștinismul constituie încă religia majorității populației, preceptele acestuia ajung treptat să fie criminalizate, iar cetățenii care aderă la ele sunt puși tot mai mult în imposibilitatea de a le urma în deplină libertate de conștiință, fără a intra în conflict cu tot felul reglementări legislative și fără a fi ponegriți prin mass media controlate de stânga. Astfel, o minoritate ideologică își impune agenda, pe căi ce ocolesc mecanismele democratice, iar Statul, în loc să fie în slujba cetățenilor săi și să asculte de voința societății, se simte chemat să educe societatea, pentru a o transforma conform acestei ideologii.

Majoritatea devine invizibilă, acea Europă ascunsă, sau acea majoritate tăcută din America.

Stânga occidentală desfășoară în numele „toleranței” o campanie extrem de agresivă de subminare a celor mai importante concepte și instituții ale Civilizației Iudeo-Creștine.

Simbolurile religioase iudeo-creștine sunt scoase din spațiul public, Biserica este calomniată, credincioșii sunt ridiculizați, învățământul religios se lovește de tot mai multe obstacole. Statul preia controlul asupra educației copiiilor, impunându-și agenda ideologică, în ciuda convingerilor părinților. Decalogul este înlocuit de tot felul de reglementări şi norme tot mai detaliate şi mai „ştiinţific” formulate de experţii corectitudinii politice. Instituţia milenară a familiei este supusă unui atac masiv și reinventată în dispreţul total al realităţii – de exemplu, prin legalizarea căsătoriei homosexualilor. Până și persoana umană este redefinită, pentru a se justifica practici ca avortul şi eutanasia. În virtutea acestor definiții ideologice, nu toți membrii speciei sunt considerați oameni a căror viață este neprețuită și trebuie ocrotită – ci numai aceia care îndeplinesc anumite criterii de vârstă, anumite calități fizice, etc.

Vidul de spiritualitate creat de secularism este rapid ocupat de islam, care pune stăpânire mai ales pe acele țări occidentale care sunt cele mai laicizate – începând cu Franța și țările nordice „post-protestante”.

Nu există niciun motiv rațional pentru a presupune ca libertatea și bunăstarea de care încă se bucură astăzi lumea occidentală ar putea continua să se mențină în condițiile suprimării din societate a religiei care le-a generat, și a excluderii sau marginalizării moralității biblice din conștiința membrilor acestei societăți.

Dimpotrivă, rațional este să ne așteptăm ca toate tipurile de patologii de care suferă societatea contemporană să se amplifice – lipsa de scrupule și corupția conducătorilor vor fi și mai grave, familiile vor fi tot mai mult distruse, tinerele generații, lipsite de repere, vor cădea masiv în anomie, promiscuitate morală, alcoolism, consum de droguri, violență, sărăcie, dependență de asistența socială.

Nenumărate probleme sociale și economice vor decurge de aici, deoarece capitalismul, libertatea economică, baza pe care s-a construit prosperitatea și succesul material al Lumii Libere, s-a născut într-un cadru jalonat de moralitatea iudeo-creștină. Capitalismul de tip clasic a funcționat pe baza contractelor liber încheiate între oameni, a încrederii în cuvântul dat, încrederii într-un anume cadru juridic şi în anumite instituţii, bizuindu-se pe însușiri morale individuale precum cinstea, înțelepciunea, chibzuința, munca asiduă, curajul în asumarea riscurilor, responsabilitatea, disponibilitatea pentru a recunoaște și răspunde nevoilor celorlalți, etc. În lipsa acestor condiții morale capitalismul nu poate exista, competiția liberă fiind înlocuită de jocul cinic al grupurilor de interese care se folosesc de intervenția Statului și a birocrației sale omniprezente și corupte, rezultând un sistem oligarhic, ce distruge libertatea și frânează dezvoltarea.

Nu poate exista domnia legii într-o societate atomizată, indiferent cât de bune ar fi legile şi cât de performant ar fi sistemul juridic. Dacă cetățenii nu au conștiință morală, dacă nimeni nu mai respectă autoritatea şi regulile, poliţia şi justiţia nu pot să facă faţă sălbăticirii societăţii.

Nu în ultimul rând, subminarea religiei și moralității Lumii Libere are consecințe în privința securității geo-strategice a acesteia. Lumea Liberă are are duşmani fanatici, puternici și sângeroși, care nu fac un secret din faptul că urăsc Occidentul și nu se sfiesc să-i adreseze amenințări explicite – Rusia, China, Venezuela, Iran și alte țări islamice.

O mențiune aparte se cuvine Rusiei, al cărei regim cleptocratic condus de Vladimir Putin încearcă în ultimul timp să-și justifice pretențiile imperialiste prin pretextul apărării tradițiilor creștine, amenințate de decadența occidentală. Moștenitoarea URSS, regim care a ucis și chinuit zeci de milioane de creștini, a distrus reperele creștine în propria societate și le-a subminat în Lumea Liberă, a susținut propaganda ateistă și a ațâțat și înarmat terorismul islamist, încearcă acum să-și aroge calitatea de „A Treia Romă” propagându-și ura față de Occident și antisemitismul printr-un discurs care reușește, din păcate, să inducă în eroare pe mulți creștini, mai ales cand este reluat de agenți de influență ai Rusiei din mediul bisericesc autohton.

Apărarea religiei pe care a fost contruită Civilizaţia Iudeo-Creștină este de o importanţă vitală pentru toţi cetăţenii Lumii Libere care vor să se mai bucure şi în viitor de binefacerile ei. Necesitatea apărării acestei religii este evidentă, iar constatarea acestei evidenţe nu ţine de adeziunea la învăţătura creştină, nici de gradul de profunzime al trăirii spirituale, sau al practicii religioase personale a fiecărui cetăţean. Ţine de curajul de a privi adevărul în faţă, de luciditate şi onestitate intelectuală.

Repere morale

Bazându-ne pe concepţia creştină despre persoana umană, considerăm că omul are o vocaţie transcendentă. Împlinirea integrală a persoanei umane nu se poate realiza fără a se ţine seama de dimensiunea sa spirituală, religioasă. De aceea considerăm că Statul are datoria de a crea condiţiile pentru ca Biserica să-şi poată îndeplini misiunea spirituală şi socială.

Deşi profund afectată de deceniile de comunism, societatea românească se bucură de o mare proporţie de cetăţeni care se consideră creştini şi îşi afirmă încrederea în Biserică.

Desigur, comparaţia dintre numărul creştinilor declaraţi şi priveliştea vieţii zilnice a românilor, atât în domeniul privat, cât mai ales în spaţiul public, arată adesea lipsă de consecvenţă şi necesitatea unui efort pentru a se pune de acord faptele cu principiile creştine proclamate. Biserica este prima chemată să îndemne la această coerenţă.

Statul trebuie să respecte Biserica şi să-i asigure deplina libertate faţă de orice presiuni politice în practicarea credinţei – pentru această independenţă fiind necesară şi lustraţia ierarhilor. Bisericilor trebuie să li se restituie proprietăţile jefuite de regimul comunist şi posibilitatea de a-şi asuma sarcinile sociale pe care le-au avut în mod tradiţional, înainte să le fie uzurpate de Stat: în educaţie, îngrijirea bolnavilor, ajutorarea săracilor.

Nu în ultimul rând, trebuie ca majoritatea creştină din România să urmărească atent acţiunile clasei politice din punctul de vedere al coerenţei acestora cu principiile creştine declarate. Este foarte important de observat atitudinea europarlamentarilor şi votul lor în cazul unor chestiuni cum ar fi promovarea homosexualităţii şi a avortului, şi alte atacuri ale corectitudinii politice asupra religiei creştine.

Astfel, România ar putea contribui la păstrarea adevăratului spirit european, care este ancorat în tradiția creștină, și nu coincide cu mentalitatea elitelor stângiste ce domină instituțiile UE.

Într-o societate covârşitor creştină, cum este cea românească, practicarea şi mărturisirea credinţei nu pot fi exilate în sfera privată. Este firească, aşadar, prezenţa simbolurilor religioase în spaţiul public, predarea religiei în şcoli, pronunţarea publică şi cu autoritate a Bisericii în probleme de morală, statul fiind chemat sa-i slujeasca pe cetăţeni, nu să-i transforme sau să-i educe în alte valori decât cele pe care le mărturisesc.

Familia tradiţională, bazată pe căsătoria dintre un bărbat şi o femeie, este instituţia fundamentală a societăţii, în care se nasc, se educă şi se formează viitorii cetăţeni. Este purtătoarea tradiţiilor şi garanţia viitorului naţiunii.

Situaţia dezastruoasă în care este împinsă familia cu copii este una dintre cele mai grave probleme a societăţii, fiind ameninţată însăşi existenţa biologică a naţiunii, lucru confirmat de declinul demografic ce se manifestă în ultimele două decenii. Sunt imperios necesare politici naționale și locale de relaxare fiscală și de susținere a familiilor cu mai mulți copii.

Viaţa umană este sacră, din momentul concepţiei până la moartea naturală. Valoarea unei vieţi umane este nepreţuită şi se cuvine a fi apărată pentru toţi membrii speciei, indiferent de vârstă, stare a sănătăţii, calităţi fizice şi intelectuale, performanţe, avere. Cu atât mai mult, trebuie protejată viaţa celor mai vulnerabili – copiii nenăscuţi, vârstnicii şi cei afectaţi de boli grave sau invalidante.

Rolul statului

De ce este nevoie de guvernare într-o societate? Pentru apărare şi lege. Experienţa umană arată că organizarea, administrarea şi exercitarea acestor funcţii trebuie realizate uniform şi consecvent. De aceea cel mai potrivit loc în societate pentru desfăşurarea lor este la nivel central. Altfel societatea se destramă. Aceasta fiind raţiunea ultimă a oricărei guvernări, răspunsul la întrebarea de mai sus defineşte şi rolul statului în societate: acela de a apăra societatea de calamităţi venite dinafară sau din interior şi de a impune respectarea legii pentru toţi şi în acelaşi mod. Acesta nu este statul minimal, ci statul esenţial. Fără o performanţă adecvată în aceste două domenii de responsabilitate, statul îşi pierde dreptul la existenţă. Odată cu el, societatea intră în dezagregare. Pe de altă parte, un stat puternic în aceste privinţe este şi unul suficient. Funcţionând cu succes în rolul de garant al păcii şi justiţiei, statul asigură condiţiile absolut necesare pentru indivizi de a-şi concentra energiile creatoare asupra sarcinii eterne a omului, de a lucra la realizarea propriei fericiri şi la perfecţionarea comunităţii. Statul garantează libertatea, iar individul este cel care o adânceşte în folos propriu şi cu roade pentru toţi.

Omul este înzestrat de Dumnezeu cu drepturi naturale, care nu pot fi revocate sau limitate în mod arbitrar de niciun preşedinte, parlament, sau prim-ministru: la viaţă, libertate, proprietate. Această înzestrare face să dureze imboldul ce animă existenţa tuturor oamenilor care au trăit şi vor trăi: căutarea fericirii. Atunci cum se raportează statul la fericirea umană? Ce este de preferat, să se implice activ în construirea fericirii, sau mai degrabă în întărirea siguranţei din jurul vieţii, libertăţii şi proprietăţii? Binefăcător sau protector?

Statul asistenţial încearcă să dicteze, schimbe, sau influenţeze comportamentul cetăţenilor. El este un participant activ în treburile lor, folosindu-se de puterea sa legitimă de constrângere pentru a determina felul în care trăiesc, muncesc şi se asociază membrii societăţii. Regimurile totalitare ale secolului douăzeci au folosit forţa brută şi teroarea pentru a impune un control strict asupra societăţii. Statul asistenţial foloseşte mijloace indirecte, preferând influenţarea societăţii prin manipularea de stimulente. Guvernul urmăreşte să ajungă la rezultate sau forme de comportament care corespund intereselor elitelor conducătoare. Pârghiile folosite cuprind măsuri fiscale şi de reglementare (adesea economică), cu scopul de a induce efecte urmărite în avans. Consecinţa acestui fel de dirijism, mascat prin intenţia de a face bine, a fost descrisă de Alexis de Tocqueville în urmă cu mai bine de un secol şi jumătate, în avertismentul asupra soartei care îi aşteaptă pe cei ce se lasă ispitiţi de “mărinimia” statului: “Acesta se îngrijeşte de liniştea lor, le prevede şi satisface necesităţile, le gestionează preocupările principale, conduce industria, reglementează repartiţia proprietăţii şi împarte moştenirile – ce mai rămîne, decât să îi cruţe de grija gândurilor şi de toate problemele vieţii? Voinţa oamenilor nu este spulberată, ci înmuiată, gârbovită şi constant îndrumată. Oamenii sunt rareori forţaţi să acţioneze, dar sunt în mod constant ţinuţi în frâu. O astfel de putere nu distruge, dar împiedică existenţa. Nu tiranizează, dar gîtuieşte, enervează, stinge şi năuceşte un popor, pînă când fiecare naţiune este redusă la nimic altceva decât o turmă de animale timide şi harnice, al cărei păstor este statul.”

Sistemul economic

Există un singur sistem economic validat în timp drept cel mai eficient şi productiv. Se bazează pe dreptul inalienabil la proprietate privată, pe relaţii de schimb voluntare şi pe existenţa pieţelor libere. Individul (de unul singur sau în asociaţie) este liber să decidă în ce să investească, ce anume să producă sau vândă, sau ce preţuri să ceară. Piaţa transmite preferinţele consumatorilor, determină alocarea eficientă a resurselor dintr-un bazin limitat de resurse şi emite spontan şi continuu informaţii prin intermediul preţurilor. În 1981, 70% din populaţia ţărilor în curs de dezvoltare subzista pe echivalentul a mai puţin de 2 dolari pe zi, iar 42% trăiau din mai puţin de 1 dolar zilnic. În prezent primul procentaj a scăzut la 43%, iar al doilea la 14%. Ca şi cum nu ar fi suficient, acest sistem reuşeşte mai mult decât eradicarea sărăciei: treptat reuşeşte să elimine şi inegalitatea economică. Maşina de spălat, frigiderul, iluminatul de la un simplu întrerupător, încălzirea pusă la dispoziţie de infrastructura oricărei locuinţe, apă potabilă şi menajeră la robinet, hrană variată, din abundenţă şi ieftină, medicamente şi îngrijire medicală la îndemîna marii majorităţi a populaţiei, calculatorul personal, telefonul celular, călătoria cu avionul, accesul la informaţie, cultură şi arte, precum şi numeroase alte facilităţi pe care le considerăm drept bunuri fireşti, sunt nu numai posibile datorită acestui sistem economic, dar larg răspândite şi în uzul curent al tuturor oamenilor din orice ţară cât de cât de dezvoltată. Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că niciodată în trecut bunăstarea nu s-a extins dincolo de stratul social foarte restrâns al celor privilegiaţi. “Realizarea capitalistă”, scria economistul Joseph Schumpeter în 1942, “nu constă în furnizarea de mai mulţi ciorapi de mătase pentru regine, ci în a-i aduce la îndemâna fetelor din fabrică, cu un efort de producţie din ce în ce mai mic”. Într-adevăr, sistemul economic despre care vorbim se numeşte capitalism.

Capitalismul nu se reduce la relaţii economice. Se bazează pe un sistem de valori culturale, spirituale şi morale. Moralitatea şi echitatea capitalismului se sprijină pe legătura intimă dintre proprietate privată şi participare voluntară, pe de o parte, şi suveranitatea individului asupra vieţii sale, pe de altă parte. Capitalismul, departe de a-l dezumaniza pe om, i-a facilitat, prin emancipare economică, cautarea acelei individualităţi depline pe care creştinismul i-a acordat-o dintotdeauna, în virtutea statutului de făptură creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, posesoare a unei conştiinţe morale distincte.

Nu întâmplător capitalismul a apărut într-o civilizaţie orientată de morala creştină. Spre deosebire de alte religii, religia iudaică şi cea creştină au subliniat de la început, pe lângă rugăciune, importanţa înţelepciunii, a raţiunii, cu ajutorul căreia adevărul revelat poate fi pătruns în profunzime, de-a lungul veacurilor. Rodney Stark, în “The Victory of Reason, How Christianity Led to Freedom, Capitalism and Western Success”, arăta că „încurajată de scolastici şi întrupată în marile universităţi medievale întemeiate de Biserică, încrederea în puterea înţelepciunii a pătruns cultura occidentală, stimulând căutarea cunoaşterii şi dezvoltarea teoriei şi practicii democratice. Ascensiunea capitalismului a fost, şi ea, o victorie a înţelepciunii inspirate de Biserică, deoarce capitalismul este în esenţă aplicarea sistematică şi susţinută a raţiunii în comerţ – ceea ce s-a petrecut mai întâi pe marile domenii mănăstireşti.”

Capitalismul este făcut posibil de morala creştină, rolul şi importanţa atribuite individului fundamentându-se pe doctrina iudeo-creştină a conştiinţei personale şi a liberului arbitru.

Liberul arbitru, libertatea, implică posibilitatea de a alege suveran între mai multe alternative şi responsabilitatea asumată în urma acestui act. Funcţia morală a societăţii se realizează atunci când societatea, facilitează exercitarea acestui proces de alegere prin referinţă la cadrul cultural şi religios, permite indivizilor să se informeze în sensul alegerii celor mai bune opţiuni şi astfel oferă şansa împlinirii personale în contextul asumării răspunderii depline faţă de rezultatul opţiunilor alese. Liber arbitru şi responsabilitate, iată binomul care formează baza morală a capitalismului. Din amândouă izvorăsc natura voluntară a participării în relaţiile de producţie şi schimb, etica muncii, respectul faţă de îndatoririle contractuale. Datorită lor este posibilă şi funcţionarea pieţelor libere, întrucât consolidează norme etice care cer să nu ne însuşim nimic prin furt sau înşelăciune.

Etosul capitalist pune preţ pe antreprenoriat, asumarea de riscuri, inovaţie şi creativitate. Capitalismul generează bogăţie datorită accentului pus pe inovaţie şi nu produce pur şi simplu “lucruri”, ci crează valoare prin mecanismul numit competiţie. Dar capitalism nu înseamnă competiţie într-o goană oarbă după profituri obţinute oricum, ci competiţie pe un teren al legalităţii imparţiale, asigurată de statul de drept şi ghidată de Decalog. De aceea capitalismul legitim, cel al concurenţei echitabile, nu favorizează oligarhii şi pilele politice, ci pieţele libere în ansamblul lor. Capitalismul de cumetrie, sau cel al corupţiei rezultate din acordarea de favoruri şi avantaje unei clientele politice, şi capitalismul statului asistenţial, sau al redistribuţiei economice în numele unei iluzorii şi păguboase “dreptăţi sociale”, sunt două instanţe comune de pervertire a capitalismului funcţional. România, din păcate, suferă de ambele boli. Beneficiarii acestor maladii întreţinute în mod conştient sunt o clasă politică venală cu sateliţi specializaţi în căpuşare economică. Perdanţii sunt multipli – întreprinzătorul onest şi copleşit de sistem, bugetarul amăgit, pensionarul descumpănit – toţi asmuţiţi unii împotriva altora şi expuşi unui tir continuu de demagogie. Ieşirea din acest cerc vicios al lipsurilor, dependenţei şi resentimentului poate fi realizată prin retragerea statului din rolul economic – de arbitru şi jucător, de factor simultan de decizie, corecţie, repartiţie şi profit conform intereselor politice de moment. Tentaţia pentru politicieni şi reţelele aferente de speculanţi ar fi mult mai redusă dacă statul s-ar limita la întărirea cadrului legal optim pentru funcţionarea pieţelor libere. Atunci capitalismul românesc va realiza un potenţial demonstrat din plin în alte părţi şi ar putea deveni o dimensiune a libertăţii şi prosperităţii colective.

Frederic Bastiat, marele economist francez din secolul XIX, a surprins astfel trăsăturile definitorii ale unei ordini sociale juste şi morale: “În care ţări se găsesc cele mai paşnice, morale şi fericite popoare? Acele popoare se află în ţările unde legea interferează cel mai puţin cu viaţa privată; unde guvernarea este cel mai puţin simţită; unde individul se bucură de cel mai larg câmp de posibilităţi, iar opinia liber exprimată se bucură de cea mai mare influenţă; unde puterea administrativă este ne-opresivă şi simplă; unde impozitele sunt cele mai uşoare şi cât se poate de uniforme; unde indivizii îşi asumă în mod activ responsabilităţile lor, şi, în consecinţă, unde moravurile… oamenilor se îmbunătăţesc în mod constant; unde comerţul, adunările reprezentative şi asociaţiile sunt cel mai puţin îngrădite; unde oamenii îşi urmează cât mai fidel înclinaţiile naturale… pe scurt, cei mai fericiţi, morali şi paşnici oameni sunt aceia care urmează acest principiu: cu toate că omenirea nu este perfectă, cea mai mare speranţa îi însoţeşte totuşi pe cei ale căror acţiuni libere şi voluntare se desfăşoară în cadrul limitelor de drept, iar exercitarea legii şi forţei se produce numai în scopul administrării dreptăţii universale.”

Istoria ulterioară a confirmat acest diagnostic. Exemple de eşec şi succes din secolul trecut demonstrează că obstacolul principal în calea unei dezvoltări economice susţinute este un mediu ostil sau ambiguu faţă de proprietatea privată, care penalizează iniţiativa individuală, descurajează investiţiile şi economisirea de către populaţie, şi impune restricţii severe în calea funcţionării pieţii libere. Se uită prea uşor faptul că în anii 1950 puterile economice de astăzi din Asia de Sud-Est (Hong Kong, Japonia, Singapore, Coreea de Sud şi Taiwan) erau mlaştini de corupţie şi înapoiere generală. Această regiune era mult mai săracă decât ţări latino-americane precum Argentina sau Cuba acelor timpuri. În anii 1960 speranţe mari de resuscitare economică au fost investite în Africa, însă modelul economic central-planificat adoptat de numeroase ţări africane a dus la menţinerea continentului într-o stare de subdezvoltare cronică. Asia de Sud-Est s-a încăpăţînat să continue pe calea dezvoltării capitaliste, iar în prezent, la câteva generaţii distanţă, cunoaşte o prosperitate şi stabilitate economică greu de imaginat imediat după al doilea război mondial. Corupţie şi înapoiere aparent endemice… sună familiar. România dispune de resurse naturale mai mari decât Taiwan şi de un capital uman cu nimic inferior. Ne trebuie instituţii şi politici ferm orientate spre capitalism. În câteva decenii putem clădi un renume de invidiat pentru ţara noastră.

Se spune: criza financiară care a început în 2008 şi a devenit o criză economică deplină este o criză profundă a capitalismului. Dar criza din prezent este de fapt o criză a socialismului. Pentru a înţelege de ce, e nevoie de altă observaţie neconvenţională: competiţia economică postbelică dintre Est şi Vest a fost între două tipuri de socialism. Între socialismul totalitar fundamentat pe marxism-leninism şi socialismul democratic fundamentat pe capitalism. Primul a schimbat din temelii relaţiile economice şi a optat pentru centralizare totală. Al doilea a parazitat capitalismul cu scopul de a realiza o redistribuţie “justă” a bunăstării în societate. Primul s-a prăbuşit ca un castel de cartele la ulei şi zahăr. Al doilea se destramă în prezent, iar motivul este tot penuria, chiar dacă pe alt plan: sistemul capitalist nu poate produce atâtea subvenţii, programe sociale gratis şi bilete de odihnă garantată, cât au fost convinse populaţiile occidentale că li se cuvin de drept, precum aerul de respirat. Formula fermecată folosită de politicienii la guvernare pentru a redistribui bunăstarea în mod echitabil s-a dovedit a fi o fraudă perpetuată din generaţie în generaţie. Dacă socialismul totalitar a înjunghiat vaca satului şi a înlocuit-o cu un comitet central, socialismul democratic a muls-o pînă la extenuare. Moarte bruscă sau leşin treptat, socialismul are acelaşi deznodământ: colaps civilizaţional.

România a suferit enorm de pe urma deceniilor de socialism totalitar. Apoi, în cele două decenii care s-au scurs după Revoluţia din 1989, s-a încercat, indiferent de numele partidelor care s-au perindat la guvernare, recuperarea handicapului faţă de socialismul democratic al Uniunii Europene. Este o strategie falimentară. În primul rând a fost prematur: România nu avea maturitatea capitalistă a Occidentului, iar ceea ce s-a realizat în acest sens a fost ezitant şi sufocat de parazitism politic, birocraţie şi demagogie socială. În al doilea rând este prea târziu: modelul socialismului democratic, care ne-a fost inaccesibil în timp ce “construiam” socialismul dur, s-a epuizat. Lumea occidentală a ajuns la un capăt de drum. Nota de plată nu va fi uşoară, dar Occidentul se va dezmetici din iluzia că există ospăţ fără notă de plată. Noi suntem printre ultimii la masă şi putem să ne ridicăm printre primii. Am plătit destul pentru iluziile socialismului.

Guvernul și economia. Direcţii de reformă

În gândirea de dreapta schimbarea este considerată o lege a firii. Trebuie să urmarească însă păstrarea libertăţii cetăţenilor, nu subjugarea lor de către stat. E o schimbare inteligentă, prudentă, fermă. În sensul evoluţiei societătii, nu al revoluţiei care neagă natura umană şi încearcă să o reinventeze, inclusiv prin teroare şi crimă, dacă subiecţii nu cedează.

Politica de centru e “a treia cale”. Chipurile nici socialism, nici capitalism. De fapt, aşa cum explică devastator Ludwig Von Mises, a treia cale înseamnă “socialism în rate”. Asocierea dreptei cu centrul e asocierea cu socialismul în rate, făcut treptat, pas cu pas.

Dreapta nu se poate asocia decât cu libertatea economică– o stare de fapt care conferă autonomie persoanei în activitatea economică. Ea este o dimensiune a libertăţii omului. Într-o societate liberă din punct de vedere economic indivizii reuşesc sau eşuează în funcţie de efort şi aptitudini, instituţiile societăţii nu favorizează pe unii în detrimentul altora, iar deciziile guvernamentale sunt transparente şi promotoare ale egalităţii de şanse. Puterea de decizie economică este larg distribuită, iar alocarea de resurse pentru producţie şi consum are loc în baza competiţiei deschise şi libere, astfel încât orice individ sau firmă are o şansă cinstită de a reuşi. Libertatea de acțiune recunoscută individului, absența oricăror favoritisme şi competiţia deschisă stau la baza noţiunii de libertate economică.

Ea poate fi măsurată pe domenii specifice: dreptul de proprietate, nivelul de corupţie, povara fiscală, cheltuielile guvernamentale, dimensiunile si caracterul birocraţiei guvernamentale, mediul de afaceri, libertatea muncii, libertatea monetară, libertatea comercială, libertatea investiţiilor şi libertatea financiară sunt domenii distincte care luate împreună determină gradul de libertate economică generală. Libertatea economică măsurată pe aceste coordonate, urmărită în timp şi corelată cu alţi indicatori economici are un impact clar: raportul PIB pe cap de locuitor al celor mai libere ţări din lume este considerabil mai mare decât al celor mai puţin libere, ţările mai libere au mai puţină sărăcie, discrepanţele de venituri pe categorii sociale sunt mai mici în ţările mai libere, diferenţa medie de venituri între femei şi bărbaţi este mai mică în ţările mai libere, chiar şi poluarea este mult mai redusă. Aceste date sunt disponibile în rapoartele anuale întocmite de institutele Fraser, Cato şi Heritage din Canada şi SUA. Se desprinde o relaţie generală de cauzalitate: cu cât o ţară este mai liberă din punct de vedere economic, cu atât va fi mai prosperă, iar calitatea generală a vieţii va fi mai mare.

România nu figurează în topul celor mai libere ţări din lume din punct de vedere economic. Studiul Fraser-Cato pentru anul 2010 plasează ţara noastră pe locul 36 din 144 de ţări, iar studiul Heritage pentru anul 2012 plasează România pe locul 64 într-un clasament de 179 ţări. În ambele studii locul 20 este ocupat de Cipru. În 2011 Cipru a avut un raport PIB pe cap de locuitor de 29,100 USD. În 2011 România a avut un raport PIB pe cap de locuitor de 12,300 USD, adică de aproape două ori şi jumătate mai mic. Putem intra în top 20 al celor mai libere economii din lume? Tot respectul faţă de talentul cipriot, dar nici resursele noastre nu sunt de lepădat. Trebuie doar să le folosim în sensul lărgirii libertăţii economice a României.

Așadar de ce nu am avea un stat care, în loc funcționeze ca administrator al societății, să își asume pe deplin numai rolul de apărător al drepturilor naturale ale cetățenilor săi – rol pentru care a și fost, de altfel, creat? Iată o listă de propuneri concrete în acest sens, orientate spre creșterea libertății economice:

•Respectarea și întărirea dreptului la proprietate. În studiul realizat de institutul Heritage România a primit nota 4 la acest capitol. Nu este o întâmplare. În perioada 1998-2008 statul român a pierdut la C.E.D.O , în litigii legate de proprietate, peste 240 de procese. România, spre deosebire de majoritatea statelor din Uniunea Europeană, nu dispune de un cadastru general al fondului funciar, care să înregistreze precis și exhaustiv toate unitățile de proprietate publică și privată. Proiectul demarat în urma adoptării legii cadastrului și publicității imobiliare nr. 7 din 1996 se mișcă încet. Adevăratul motiv pentru această stare de fapt nu se regăsește în justificările oficiale (nu sunt fonduri suficiente, întâmpinăm dificultăți din partea populației), ci în faptul că nu există voință politică pentru reglementarea definitivă a proprietății funciare. Motivul este simplu: cei care dețin pârghiile prin care se garantează dreptul la proprietate pot manevra în folos propriu un spectru larg de decizii juridice, economice și sociale. Și o consecință concretă: numeroase proprietăți agricole din România sunt de dimensiuni mici, iar (printre altele) proprietarii nu le exploatează deoarece nu are sens să investească efort și capital pentru ca în final recolta sau investițiile tehnologice să le fie furate sau distruse. Cum apără statul român proprietatea țăranului?

•Toleranţă zero faţă de corupţie. Studiul citat mai sus acordă României nota 3.7 la capitolul libertate față de corupție. Asanarea poliției și justiției este obligatorie.

•Simplificarea și eficientizarea regimului fiscal. Media națională a impozitării muncii în România se ridică la peste 40% din bugetul alocat de angajator pentru salarii. Statisticile Eurostat arată că în România se practică o impozitare a muncii mai mare decât în Suedia. Suntem în top zece european. Așa ceva este absurd pentru o țară cu un PIB pe cap de locuitor de 4.5 ori mai mic decât Suedia. În loc să stimulăm crearea de locuri de muncă în sectorul privat, îl gâtuim cu impozite care fac munca scumpă pentru angajator și prea slab plătită pentru angajat. Fiscalitatea trebuie limitată și simplificată drastic. Mutarea accentului de la impozitarea veniturilor și profitului la o taxă unică pe consum (fair tax) poate ajuta la realizarea acestui deziderat. Ar reduce evaziunea fiscală, ar fi echitabilă şi ar atrage masiv companiile străine.

•Limitarea, prin lege, a datoriei publice guvernamentale destinată cheltuielilor sociale sau de funcţionare şi a deficitului bugetar anual. Astfel împiedicăm ruinarea economică a țării prin acumularea iresponsabilă de datorii în contul generațiilor viitoare și ținem în frâu tentația partidelor politice de a cumpăra voturi.

•Un executiv cu numai cinci ministere: apărare, interne, justiţie, externe şi finanţe. Acestea acoperă atributele esențiale ale statului. O astfel de recalibrare necesită un timp, dar este perfect posibilă pe parcursul unei generații, sau a trei guvernări consecutive din partea unei forțe politice hotărâte să aducă statul în matca sa firească.

•Privatizarea pensiilor. Pensiile de stat sunt scheme piramidale. Obligatorii. Pensiile private sunt fonduri de investiţii, nu escrocherie şi batjocură la scară naţională.

•Privatizarea medicinei. Cetăţenii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu. Odată la stat, prin impozite, şi odată la privat, ca să scape cu viaţă. Şpaga e o formă inevitabilă de plată privată în medicina de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte pînă la nivelul aşteptărilor – atunci cînd performanţa medicală răspunde aşteptărilor pacienţilor.

•Privatizarea învăţământului. Parinţii nu vor mai fi condamnaţi să plătească de două ori pentru acelaşi serviciu. Odată la stat, prin impozite, şi odată la privat, ca să nu le rămînă copiii ignoranţi. Meditaţiile sînt o formă inevitabilă de învăţămînt privat în învăţămîntul de stat. Doar într-un sistem privat salariile pot creşte pînă la nivelul aşteptărilor – atunci cînd performanţa didactică raspunde aşteptărilor părinţilor. Restituirea libertății de dezvoltare a învățămantului confesional, care stă la baza întregii tradiții a învățământului românesc, ar putea asigura educație de cea mai bună calitate și copiilor proveniți din familii cu venituri modeste.

Ar dispărea multe, chiar foarte multe ministere şi agenţii. Fermitatea în aplicarea planului este esenţială, dar schimbarea brutală, tip “darwinism social”, este exclusă. Prudenţa, tactul şi compasiunea sunt, în schimb, obligatorii.

Adoptarea Euro şi integrarea politică în “Statele Unite ale Europei” ar face imposibilă aplicarea programului – şi politica de dreapta, în general. Un Leu puternic, garantat în aur, şi păstrarea independenţei politice reprezintă varianta cîştigătoare.

În orice activitate economica din capitalismul funcțional statul asigură aplicarea legii. Adica statul joacă rolul șerifului imparțial și ferm care aplica legea prompt, dur dacă e nevoie. Acest lucru este posibil numai atunci când puterea legislativă este suficient de matură pentru a promulga legile necesare pentru o bună reglementare a oricărei activități private pe scară largă, care determină bunul (sau prostul) mers al întregii societăți. O reglementare “bună” înseamnă asigurarea unei competiții cât mai largi, dar în condițiile în care legile și statul nu privilegiază nici între consumatori și nici între furnizorii de servicii.

De aceea se tot zice că statul nu trebuie să fie arbitru șli jucător în același timp; dacă își asumă ambele roluri este clar că va avea grijă să măsluiască reglementarea pe care o impune în rol de arbitru, astfel încât să își favorizeze interesul de jucător aflat în competiție cu alți participanți la joc. Rezultă o competiție trucată, cu câștigători și perdanți prestabiliți.

Abundența de reglementări din România, pe de o parte, favorizează actori economici conectați politic și, pe de altă parte, poate fi folosită ca mijloc de presiune împotriva acelor întreprinzători care nu sunt pe placul puterii politice sau care pot pune în pericol interesele Sistemului. Față de felul cum stau lucrurile în țara noastră în prezent, cuvântul de ordine in acest domeniu ar trebui să fie: DEREGLEMENTARE!

Politica externă

Traian Băsescu: “Direcţia este Vest”. (…) Nu avem drumuri înapoi şi drumul nostru nu este spre Est; nici cultural, nici din punctul de vedere al interesului naţional.”

Apartenenţa României la spaţiul european şi nord-atlantic este o realitate de ordin istoric, religios şi cultural: România aparţine Civilizaţiei Iudeo-Creştine. Aceasta civilizaţie are duşmani puternici şi fanatici, iar apărarea ei este o necesitate vitală. De solidaritatea şi loialitatea statelor membre NATO depinde supravieţuirea Lumii Libere. Apartenenţa României la acest efort de apărare nu este un element de negociere la schimbarea unui guvern sau a raporturilor de forţe în lume.

România are obligaţia de a a-şi întări capabilităţile pentru a susţtine acţiunile NATO, fie că discutăm de intervenţii militare, fie că discutăm de operaţiuni post-conflict. În faţa ameninţărilor globale, statele sunt incapabile să îşi asigure unilateral securitatea, naţiunile comunităţii nord-atlantice fiind obligate să coopereze, pentru a contracara pericolele create de regimurile totalitare, islamismul radical şi terorismul de orice fel. În cadrul NATO, România consideră Statele Unite drept aliat primordial.

Proiectul european pe care-l sprijinim este unul eurorealist. Ramâne fidel proiectului fondatorilor UE: o comunitate de naţiuni suverane, angajate într-o Piaţă Comună, care facilitează schimburile spontane de servicii şi marfuri, şi conlucrarea în interes comun, unite de preţuirea demnităţii persoanei umane şi a drepturilor ei naturale, de respectarea statului de drept, economiei de piaţă, democraţiei şi libertăţii individuale.

Considerăm că doar reînnoirea angajamentelor pentru principiile de funcţionare care au stat la temelia formării UE – Piaţa Comună şi subsidiaritatea, în opoziţie cu proiectul eurofederalist şi de inginerie socială, dominant după Tratatul de la Maastricht, pot asigura supravieţuirea Europei, bunăstarea naţiunilor, democraţia şi libertatea în cadrul statelor membre.

Există situaţii în care UE poate şi chiar este chemată a da un răspuns adecvat unor probleme care nu pot fi soluţionate exclusiv de statele membre – de exemplu, securitatea energetică, combaterea imigraţiei ilegale, contracararea ofensivei în sectoare strategice (precum energia) a unor state autoritare sau regimuri totalitare, întărirea statului de drept în ţări în care persistă încă puternica influenţă a oligarhiei securisto-comuniste, sprijinul acordat tinerelor democraţii din Balcani sau spaţiul ex-sovietic (Moldova, Georgia). De aceeea, considerăm necesară concentrarea eforturilor instituţiilor europene asupra acestor domenii, în locul promovării contraculturii, a corectitudinii politice, destrămării ţesutului social ori ravagiilor economice produse de proiecte utopice impuse de sus în jos, în dispreţul culturilor naţionale ori realităţilor economice.

Lipsa de realism în abordarea integrării fostelor state comuniste, care în procesul de aderare au fost supuse aceloraşi criterii ca şi statele apusene fără trecut totalitar comunist, a făcut ca cele mai grave patologii sociale din aceste societăţi să rămână nerezolvate (şi chiar să beneficieze de noi oportunităţi): corupţia, crima organizată, aservirea justiţiei, violenţa politică şi dominarea mass-media şi vieţii economice de catre oligarhia post-comunistă. Dar elitele de stânga din UE au preferat sa nu încurajeze lustraţia şi decomunizarea. Liderii europeni au fost nevoiţi să se confrunte cu gravele consecinţe ale aceste abordări cu ocazia tentativei de puci USL din România.

România trebuie să acorde prioritate Parteneriatului Strategic pentru Secolul XXI semnat cu SUA şi celorlalte parteneriate strategice semnate cu aliaţii noştri occidentali, în special cu Marea Britanie, Franţa. Cooperarea cu Polonia şi Ungaria, cu care avem parteneriate strategice, şi cu statele Baltice este esenţială în faţa agresivității crescânde a Rusiei, care a luat proporțiile unei adevărate ofensive neo-imperiale.

România trebuie să manifeste o atenţie specială pentru asigurarea securităţii şi capacitatii de auto-apărare a Israelului, avanpost al Lumii Libere în Orientul Mijlociu. Dincolo de faptul că este inadmisibil că existenţa unei naţiuni democratice să fie nerecunoscută şi ameninţată la mai bine de 60 de ani de la recunoaşterea ei de către ONU, destinele SUA, Europei şi ale Israelului sunt intrinsec legate. În cuvintele premierului Beniamin Netanyahu, „această ură fanatică împotriva civilizaţiei occidentale precede înfiinţarea Israelului cu peste o mie de ani. Islamul militant nu urăşte Occidentul pentru Israel. Urăşte Israelul datorită Occidentului – pentru că vede Israelul ca pe un avanpost al libertăţii şi democraţiei care îl împiedicăsă cotropească total Orientul Mijlociu. (…)în ochii acestor fanatici, noi suntem voi şi voi sunteţi noi.”

Jose Maria Aznar, prim-ministru al Spaniei în perioada 1996-2004: “Israelul este o parte fundamentală a Occidentului. Occidentul este ceea ce este datorită rădăcinilor sale iudeo-creştine. Dacă elementul evreiesc al acestor rădăcini este răsturnat şi este pierdut Israelul, atunci suntem şi noi pierduţi.”

Securitatea energetică

Securitatea energetică a României este una dintre componentele esenţiale ale securităţii naţionale.

România trebuie să susţină în special proiectele energetice occidentale, precum Nabucco şi să respinga fracturarea consensului european în acest domeniu – prin decizii ca acelea luate socialiştii din Ungaria şi Germania, ori Italia sub Berlusconi, ce au favorizat astfel dependența energetică a Europei de Rusia.

Scopul principal al României este diversificarea surselor de energie. După cum am văzut mai ales din 2005 încoace, orice stat european poate cădea cu uşurinţă victimă Rusiei, care sub Vladimir Putin a arătat că îşi foloseşte resursele de hidrocarburi ca pe un instrument de presiune în politica externă. Drept urmare, interesele energetice ale României îi obligă pe responsabilii politici să decidă cât mai repede explorarea şi, ulterior, exploatarea gazelor de şist. În mod obligatoriu exploatarea trebuie făcută de firme occidentale, iar tehnologia cea mai avansată, cea mai sigură şi cea mai curată aparţine firmelor americane.

Securitatea energetică a ţării şi a altor naţiuni europene riscă sa fie compromisă de adoptarea fără discernământ a aşa-ziselor surse de „energie verde”. Experienţa din ultimele două decenii arată că mirajul „energiei sustenabile” înseamnă de fapt sustenabilitate prin proptele masive din partea statului. Chiar şi aşa, preţul pe kilowatt/oră de electricitate pentru consumatori a crescut în toate ţările dezvoltate care au încercat impunerea pe scară largă a fermelor eoliene sau solare. Sprijinul logistic masiv de subvenţii financiare şi facilităţile speciale acordate producătorilor nu pot atenua un handicap fizic major: randamentul energetic al soarelui, vântului şi geotermalelor este inferior faţă de combustibilii fosili şi nucleari. Există un handicap de randament şi rentabilitate pe care nici măcar cele mai avansate tehnologii la ora de faţă nu îl pot depăşi. De aceea, sursele de energie tradiţionale – fosil, hidro şi nuclear – rămân cele mai sigure şi eficiente pentru prezent şi viitorul previzibil. Întrebuinţarea tehnologiilor solar-eoliene rămâne la nivel de preferinţă privată, fără ca statul să intervină în favoarea furnizorilor acestui gen de energie. Superioritatea „energiei verzi” trebuie dovedită în condiţii de competiţie netrucată.

Patriotism. Suveranitate. Interes naţional

Trebuie restituit sensul noțiunii de patriotism, noțiune confiscată si pângărită în anii comunismului și, după 1989, de propaganda anti-occidentală postcomunistă.

Patriotismul nu trebuie abandonat în mâinile demagogilor de sorginte securistă. La rândul ei, stânga liberală occidentală combate toate formele tradiționale de identitate cu care se identifică majoritatea covârșitoare – familia, națiunea, religia. Acestea sunt prezentate drept cauză a tuturor relelor, cum ar fi intoleranța, șovinismul, extremismul, care duc la conflicte, violențe și războaie, propunând în schimb concepte utopice și fără legătură cu realitatea – bunăoară „noul cetățean european”, fără o apartenență națională specifică. Sau, în spiritul revoluției culturale stângiste, promovarea cu orice preț a minorităților sexuale. Altă tactică folosită constă în inventarea unor identități regionale artificiale, vizând fragmentarea statelor naționale.

Bronislaw Wildstein, jurnalist și intelectual polonez: „Națiunea este cea mai largă și mai abstractă comunitate față de care [omul] se poate lega emoțional. Și numai în urma unor astfel de legături apare loialitatea reală, adică simțul obligațiilor. […] respingerea comunităților omenești naturale (între care și a celei naționale) […] produce ființe umane reduse, singuratice, egoiste și nefericite, nelegate de nimeni și lipsite de simțul loialității.”

Desigur, noțiunea de patriotism poate fi pervertită, ajungând a sluji drept pretext, inclusiv pentru justificarea unor politici criminale. Foarte multe lucruri bune, valoroase, importante, pot fi pervertite, dar aceasta nu înseamnă că ar fi mai bine ca ele să fie abandonate. Patriotismul nu se definește împotriva nimănui. Este conștiința apartenenței la o comunitate de destin, mai mult decât o apartenență strict etnică. Un atașament pozitiv, profund, sincer, față de România ca spațiu, națiune, istorie, cultură, tradiții. Este respectul fată de înaintași, eroi, cărturari, făuritori ai țării, respectul pentru lupta, lucrarea jertfa lor. Este preocuparea și sentimentul de răspundere pentru binele comun, pentru prezentul și viitorul țării.

România este moștenirea comună a tuturor cetățenilor ei, inclusiv a celor aparținând minorităților naționale.

Este necesară cultivarea patriotismului în rândul tinerelor generații, o mare importanță având politica istorică – învățământul istoriei, monumente, muzeele, sărbătorirea și comemorarea unor evenimente istorice.

Este îngrijorătoare ușurința și seninătatea cu care intelectualii și politicienii vorbesc astăzi despre lucruri ca „cedarea de suveranitate”. Aceasta denotă o gravă lipsă de seriozitate, în privința unor chestiuni de viață și de moarte – la propriu, deoarece suveranitatea națională a României a costat nenumărate vieți pierdute pe câmpul de luptă în închisori și lagăre, și sânge vărsat de cei mai buni fii ai acestei națiuni.

Suveranitatea națională, construită cu atâtea jertfe, de-a lungul secolelor, poate să fie pierdută doar o dată, printr-un singur act iresponsabil, ce se va răsfrânge și asupra generațiilor viitoare.

Interesul național nu îl poate defini și nu îl va apăra nimeni în locul nostru.

Nu îl putem preda instituțiilor suprastatale sau marilor puteri, sperând că acestea ne vor lua în grijă, veghind la siguranța și bunăstarea noastră, cu prețul suveranității noastre – în definitiv, al libertății. Marile puteri își au interesele lor naționale proprii. Chiar dacă, în anumite circumstanțe istorico-politice concrete, de pildă, cu ocazia loviturii de stat din vara 2012, UE – de fapt, Germania – ne-a adus un sprijin important pentru păstrarea statului de drept în țara noastră și pentru a ne împiedica să basculăm în sfera de infuență a Rusiei, nu există nicio garanție că aceasta se va întâmpla întotdeauna, indiferent cine va guverna Germania, în ce circumstanțe, și cu ce agendă.

Alianțele la care aderă România în scopul asigurării securității ei și participării la apărarea Civilizației din care face parte – ne referim la Comunitatea Nord-Atlantică – sunt încheiate tocmai pentru promovarea interesului național, nu presupun nicidecum renunțarea la acesta.

România trebuie să aibă o relaţie privilegiată cu Republica Moldova – cea de a doua ţară din lume locuită în cea mai mare parte de români – pentru a asigura independenţa acesteia faţă de Rusia şi susţinerea integrării ei europene. România trebuie sa se asigure că statele membre ale comunităţii euro-atlantice resping ideea sferelor de influenţă, declaraţiile recente în acest sens făcute de Joe Biden la Bucureşti şi Angela Merkel la Chişinau fiind încurajatoare. Considerăm existenţa a două state româneşti drept o situaţie temporară. Dar rămâne la decizia Republicii Moldova ca după instaurarea statului de drept şi consolidarea independenţei să hotărască în cunoştinţă de cauză să întreprindă eventuale demersuri pentru înlaturarea consecinţelor pactului Ribbentrop-Molotov.

Statul român are datoria să sprijine și să apere identitatea națională a tuturor românilor din afara granițelor.

Primenirea clasei politice. Decomunizarea. Lustraţia

Auzim adesea exprimări ca – „electoratul e prost”, „nu suntem pregătiți pentru Europa”, sau auzim vorbindu-se de „campanii de educare”, de obicei finanțate de la buget și de la UE, menite să-i transforme pe români, să-i facă „toleranți” și „multiculturali”. Este o atitudine tipic elitistă, prin care conducătorii nației, care se consideră superiori poporului de rând, își propun să-l modeleze după diferite tipare ideologice, în dispreț total față de valorile și aspirațiile acestuia.

Atitudinea normală de așteptat de la oamenii politici nu este însă aceea de aroganță, de „inginerie socială”, cu atât mai puțin de urmărire a unor interese meschine sau penale, ci aceea de slujire a comunității. Slujirea înseamnă respect pentru credința și simțămintele națiunii, ascultarea smerită a dorințelor ei și efortul de a-i duce la îndeplinire voința.

Dacă ar pleca urechea să-l asculte, politicienii ar afla că poporul se declară creștin, că nu consideră perimată noțiunea de patriotism, că are respect pentru Biserică, școală, armată, că ține la familie, că și-ar dori ca în țară să se respecte cu strictețe legea, că și-ar dori mai multă decență, mai mult adevăr și dreptate în spațiul public, că nu vrea întoarcerea spre Rusia, că preferă modelul occidental – dar nu este atras de propuneri ca legalizarea căsătoriei homosexualilor, a eutanasiei, etc. Din păcate însă, contactul dintre oamenii politici, chiar cei onești și bine-intenționați, și popor, se face prin mass-media, prin sondaje, nu direct, prin întâlniri personale.

Un exemplu revoltător de dispreț manifestat față de voința națiunii, deși aceasta era exprimată după toate criteriile legale, este faptul că încă nu s-a trecut la parlamentul unicameral, cu 300 de parlamentari, și nici nu există vreun demers serios în acest sens. Este o chestiune de o deosebită importanță și în care se manifestă o atitudine tipică a clasei politice, care consideră că interesela sale proprii au prioritate față de cele ale societății.

Calitatea clasei politice din România nu reflectă calitatea societății. Componența ei rezultă dintr-un proces de selecție negativă. Întreaga viață politică, economică și socială din ultimele decenii este profund marcată de prezența unui sistem de interese și relații provenite din vechile structuri ale regimului comunist – acest sistem s-a manifestat ca adevăratul centru de putere efectivă, indiferent de cine exercită nominal guvernarea.

Acei oameni politici, puțini la număr, care au avut curajul să se opună acestui sistem și-au asumat și consecințele: nenumărate atacuri, zvonuri, calomnii, insulte, în primul rând, din partea mass media dominate de acest sistem, dar și o rezistență deosebit de înverșunată a aparatului birocratic și administrativ, la nivel central și local, față de orice reformă care amenințat statutul și privilegiile acestei caste provenite din comunism.

Dar mulți dintre politicienii care aspirau la o carieră, fără a fi provenit din rândurile PCR sau Securității, au ajuns la concluzia că își pot atinge mai ușor scopurile și interesele personale, intrând, sub o formă sau alta, în colaborare cu acest sistem.

De aceea, prima condiție pentru primenirea clasei politice din România este demontarea sistemului, decomunizarea și lustrația.

Lipsa decomunizării și a lustrației constituie sursa celor mai grave probleme cu care se confruntă în prezent România.

Aspectul complet deformat al clasei politice în raport cu restul societății provine din faptul că s-a presupus, ca o convenție, încă din anii 1990 (prin compromisul acceptat de opoziția de atunci) frauda conform căreia FSN – PDSR – PSD ar fi un partid normal, ca oricare altul, dintre cele prezente în competiția politică, și nu moștenitorul PCR, cu averile sale, cu rețelele sale de influență, cu posibilitățile sale de șantaj, cu centrele sale de putere efectivă, la toate nivelurile societății. Realitatea a contrazis în felul cel mai grav și mai serios, această ficțiune, de la mineriadele 1990-1999 până la Partidul-Stat de pe vremea lui Iliescu-Năstase, și la puciul parlamentar USL din 2012.

O altă consecință a lipsei lustrației și decomunizării, este, în cea mai mare măsură, corupția manifestată în toate domeniile; după cum se știe, toate marile scandaluri de corupție din ultimii douăzeci de ani au avut ca actori principali oameni legați de vechiul regim. Pierderile suferite de societatea românească din cauza ne-aplicării punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, sunt imense, incalculabile.

O influență devastatoare pentru economia națională este dată de modul mafiot în care mulți așa-ziși “antreprenori” proveniți din nomenclatura comunistă au pervertit și distorsionat mediul de afaceri din România, începând chiar din 1990. Etica de afaceri și aplicarea moralei creștine in relațiile de afaceri, elemente normale și indispensabile pentru funcționarea economiei libere, s-au născut cu malformații grave în România. Ca dovadă, le vedem și astăzi ca și în anii ’90, cu aceleași infirmități, parcă mai vizibile decât oricând: privatizări frauduloase sau demagogice, contracte ale “baieților deștepți”, căpușe, atât pe lângă companiile de stat cât și pe lângă multinaționale, șpagă, manageri care se luptă să falimenteze companiile private pe care le conduc în favoarea unor interese obscure, scheme piramidale de câștig care au compromis pentru multe generații încrederea în piața de capital și în instituțiile acesteia, bănci conduse de securiști care au acordat credite neperformante, și multe altele. Și mai rău este faptul că progeniturile acestor întreprinzători falși au deprins apucăturile de sorginte securisto-comunistă ale părinților (pătrunși de învățătura marxistă conform căreia rețeta succesului în capitalism este jaful, iar profitul se obține din exploatare și fraudă), le perpetuează și aplică rețete similare, câteodata chiar mai rafinate și mai diabolice.

La rândul ei, mass media, aflată în cea mai mare parte în mâinile unor moguli proveniți din comunism, crează distorsiuni grave în comunicarea informațiilor către societate, instigând la conflicte sociale, chiar la violență, în scopul apărării intereselor vechilor structuri. Așa cum s-a văzut cu ocazia loviturii de stat din 2012, persistența și puterea acestor structuri pot oricând pune în pericol existența statului de drept și pot arunca țara noastră din Lumea Liberă în sfera de influență rusească.

Prin urmare, lustrația și decomunizarea, departe de a-și fi pierdut actualitatea, constituie o necesitate practică, urgentă, inclusiv pentru siguranța națională și apărarea ordinii constituționale.

Desigur, aspectul moral al judecării crimelor comunismului este primordial. Suprimarea justiției în acest domeniu, sau abținerea de la exercitarea ei, au un efect moral deosebit de distructiv asupra societății. Asistăm în continuare la spectacolul scandalos al succesului celor vinovați (al celor care se bucură de rezultate de pe urma răului comis în timpul comunismului) și continuă batjocorirea victimelor, care încă suferă de pe urma faptului că s-au opus regimului comunist.

Este semnificativ faptul că a trebuit să se aștepte până în 2006 ca un șef de Stat român să declare comunismul drept un sistem ilegitim și criminal – condamnare făcută în urma prezentării raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, și că abia atunci, sub presiunea exercitată de Președintele Băsescu, SRI a cedat CNSAS dosarele Securității. Reacția violentă a sistemului postcomunist față de aceste măsuri arată cât de reală este amenințarea dezvăluirii crimelor comunismului pentru cei care au făcut parte din vechile structuri.

Aceasta nu face decât să confirme necesitatea continuării unor eforturi efective pentru cercetarea și dezvăluirea crimelor comunismului, inclusiv a celor de la Revoluția din 1989 și de la mineriade, expunerea lor și a vinovaților în văzul întregii societăți; pentru pedepsirea vinovaților care mai sunt printre noi, și, în orice caz, pentru evitarea situațiilor grotești în care aceștia sunt răsplătiți cu pensii și tot felul de sporuri, în contul crimelor comise; pentru repararea, pe cât posibil, a consecințelor crimelor comunismului, inclusiv retrocedarea bunurilor jefuite de comuniști și despăgubirea vicimelor. Cinstirea memoriei celor care s-au opus totalitarismului este de mare importanță.

Nu în ultimul rând este necesară o politică istorică susținută în privința memoriei totalitarismului, în așa fel încât, prin prezentarea consecințelor lor reale, să fie prevenită tentația aderării la ideologii totalitare, și, implicit, riscul ca distrugerile și crimele provocate de acestea să se repete în viitor.

Peisajul pare dezolant, dar să nu uităm că „diavolul este iluzionist” (J. Danielou), iar tatăl minciunii face adesea ca lucrurile să pară mai grele decât sunt în realitate. Puterea lui este reală, dar limitată. Paralizia în fața răului, fascinația față de puterea acestuia devine un act religios, idolatru (Olavo de Carvalho). Dar Adevărul are forță în sine. Avându-l de partea noastră, nu trebuie decât să ne apărăm, să nu acceptăm să ni se impună constrângeri, să ne educăm curajul de a-l mărturisi. Simpla rostire a adevărului are darul de a spulbera eșafodaje de minciună complicate și costisitoare.

“În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.”

descarcă în format PDF

Vezi sursa articolului aici.