Author Archives → În Linie Dreapta

Ca sa avem ce alege. Argumente pentru o platforma conservatoare

După preluarea guvernării de către USL, prin trădare şi traseism, nu prin alegeri, ne-am văzut puşi în faţa unei lovituri de stat. Instituţie după instituţie – Camera Deputaţilor, Senat, Avocatul Poporului, Curtea Constituţională, au căzut în câteva zile pradă ofensivei USL, totul culminând cu somarea Curţii să se pronunţe în 24 de ore cu privire la presupuse fapte neconstituţionale ale Preşedintelui şi, imediat după aceea, cu suspendarea Preşedintelui Băsescu.

În ciuda fraudelor masive, puciul s-a sfârşit prost pentru USL. Aventurismul politico-infracţional a afectat în schimb grav economia şi credibilitatea României.

În efortul neîntrerupt de a crea o atmosferă de ură explozivă, agresivitatea şi violenţa de limbaj ale noii puteri şi presei sale de propagandă caracteristice mişcărilor totalitare fac aproape imposibile astăzi exercitarea pluralismulului, desfăşurarea normală a vieţii politice democratice. Campaniile de ură şi linşaj mediatic, chiar dacă nu au reuşit să creeze o stare pre-revoluţionară, vor avea efecte toxice, de lungă durată, asupra vieţii sociale.

Pe de altă parte, niciodată, de la semnarea de către Ion Iliescu a Tratatului cu muribunda URSS, adeziunea României post-’89 la alianţa geopolitică occidentală nu a fost pusă atât de radical sub semnul întrebării ca în aceste şase luni de guvernare a alianţei dintre PSD şi PNL. Simpatiile pro-ruseşti ale noii puteri, exprimate atât de transparent de Andrei Marga, ostilitatea faţă aliaţii şi media occidentale – cu accente extreme în cazul lui Crin Antonescu, au mers în acord ca strategie, vocabular şi acţiune politică cu linia directivelor la fel de transparente formulate de oficiosul guvernului Federaţiei Ruse – Vocea Rusiei.

Societatea românească a reacţionat cu calm şi măsură în faţa acestui asalt – dovezi fiind eşecul propagandei deşănţate care de mai bine de doi ani a instigat la ieşirea în stradă şi, mai ales, rezultatul referendumului. În realitate, dincolo de frauda masivă, în ciuda propagandei şi presiunilor asupra cetăţenilor, USL nu a reuşit să mobilizeze mai mult de o treime din electorat împotriva Preşedintelui ales. Au fost instituţii care au funcţionat în faţa acestui tăvălug, nelăsându-se intimidate şi apărând legea. Au existat iniţiative din partea cetăţenilor şi presei independente ce au amintit de rezistenţa în faţa mineriadelor din ’90, ’91 şi ’99. Nu în ultimul rând, reacţia SUA şi a unor state europene a fost salutară în apărarea de către români a statului de drept.

De atunci însă acţiunea USL de subminare a statului de drept nu a încetat. Pare că este dusă în surdină doar pentru că reacţia clasei politice şi a multora dintre cei care s-au mobilizat în timpul referendumului întârzie să apară. Exemplificăm doar câteva atacuri – lipsa de respect pentru separarea puterilor în stat (de exemplu propunerea ca procurorii şi CSM să dea socoteală în faţa Parlamentului), subminarea statului de drept (decizia majorităţii USL din Senatul al cărui preşedinte este Crin Antonescu de a nesocoti sentinţa definitivă şi irevocabilă a instanţei supreme privind încetarea mandatului unui parlamentar PNL), controlarea televiziunii şi radioului publice prin excluderea oricăror voci independente, circul tentativei de privatizare a Oltchim, blocarea procesului de cercetare de către firma Chevron a zăcămintelor de gaz de şist, metamorfozarea ICR într-o instituţie cu duhoare naţional-securistă, decapitarea unor instituţii care deranjau sistemul de privilegii şi complicităţi precum IICCMER, Arhivele Statului, Consiliulul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi Certicatelor Universitare.

USL a şi recunoscut că face “demonstrații de forță”. Problema este aceea a paraliziei restului clasei politice care nu se identifică cu USL. În faţa “demonstrațiilor de forță” ale puterii USL, a tentativelor de intimidare a societăţii, liderii opoziţiei au datoria de a formula într-un limbaj adecvat şi accesibil ceea ce vede şi intuieşte toată societatea, de a denunţa răul făcut de acest asalt, de a proclama adevărul, risipind astfel aura magică a unei puterii virtuale construite pe minciună, agresivitate propagandistică şi manipulare, nu pe adevăr.

Urgenţa confruntării răului produs de puterea USL este cu atât mai mare cu cât contextul internaţional s-ar putea să nu mai fie întotdeauna favorabil consolidării libertăţii, statului de drept şi orientării pro-occidentale în această parte a lumii, cum a fost din ‘89 încoace. Aşa cum Reagan spunea că libertatea nu este niciodată la mai mult de o generaţie depărtare de distrugere, nu trebuie să considerăm libertăţile de care ne bucurăm în prezent ca pe un dat, nici că ele vor dura şi în următorii patru ani fără a fi aparate.

Aşadar, liderii politici care nu se identifică cu puterea USL ar trebui să dea glas preocupărilor societăţii supuse unui tir de manipulare şi intimidare.

Un exemplu revoltător de dispreț manifestat față de voința națiunii, deși aceasta era exprimată după toate criteriile legale, este faptul că încă nu s-a trecut la parlamentul unicameral, cu 300 de parlamentari, și nici nu există vreun demers serios în acest sens.

Dacă i-ar asculta pe români, politicienii ar afla că ei nu consideră perimată noțiunea de patriotism, că au respect pentru Biserica, școală, armată, că țin la familie, că si-ar dori ca în țară să se respecte cu strictețe legea (dar mai întâi aceasta trebuie aplicată de către autorități), că și-ar dori mai multă decență, mai mult adevăr și dreptate în spațiul public și un nivel de bunăstare comparabil cu cel al țărilor occidentale. De asemenea, românii nu vor întoarcerea spre Rusia din închipuirile lui Marga, aderă la modelul occidental – dar nu sunt nicicum atrași de propuneri ca legalizarea căsătoriei homosexualilor, a eutanasiei, etcetera.

Ne-am dori ca în această campanie electorală, desfăşurată la şase luni de la dezastrul produs de preluarea puterii de către USL, să dezbatem propuneri sau acţiuni concrete precum reafirmarea cu tărie a opţiunii pro-atlantice a României, susţinerea opţiunii pro-vest a Chişinăului, a Moldovei şi a democraţiilor din fosta URSS ameninţate de Kremlin, punerea în discuţie a absenţei oricărei reacţii a guvernului USL (atât de critic cu media şi liderii din Vest altfel) faţă de impertinenţa oficiosului de la Kremlin a€“ Vocii Rusiei, solidaritate cu Israelul şi loialitate faţă de civilizaţia din care facem parte şi alianţa militară care o apără în tensiunile care se acumulează în prezent cu Iranul.

În faţa opoziţiei USL privind explorarea zăcămintelor de gaz de şist, considerăm necesară reafirmarea cu tărie a necesităţii explorării potenţialului acestui zăcământ şi a exploatării sale din raţiuni de suveranitate naţională şi economice clare pentru orice român: diminuarea dependenţei faţă de gazul rusesc şi de companiile asociate Kremlinului şi preţ scăzut la gaze.

În faţa asaltului ideologic al unei minorităţi leniniste care a ajuns în poziţii cheie în guvernul Ponta, considerăm că liderii opoziţiei trebuie să apere manualele de religie şi prezenţa simbolurilor creştine în spaţiul public.

În faţa dezastrului produs de statul social şi de îndatorarea generaţiilor viitoare pentru cheltuieli sociale sau salarii şi nu pentru investiţii în infrastructură, de ce nu limitarea prin lege a acestui tip de datorie publică şi a deficitului bugetar? În loc de avea un stat care funcţionează ca administrator al societăţii, de ce nu am avea unul care să-şi asume de fapt cu adevărat rolul pentru care a fost creat – de a apăra drepturile naturale ale cetăţenilor? De ce nu un executiv cu doar cinci ministere: apărare, interne, justiţie, externe, finanţe? De ce nu privatizarea pensiilor, a medicinei şi a învăţământului? De ce am refuza aceste asemenea dezbateri? Le putem avea, le putem stabili ca obiective pe termen lung, căci excludem schimbările brutale, caracteristice stângii revoluţionare, dar obiective clare pe termen lung, urmărite ferm, cu prudenţă, tact şi compasiune pot şi trebuie să fie stabilite.

Orientarea euroatlantică a țării noastre și apartenența ei la Civilizația Occidentală nu sunt sinonime cu abandonarea suveranității naționale în proiectul utopic al Statelor Unite Europene. Europa nu este totuna cu UE. România a intrat în UE ca să-și afirme atașamentul față de valorile europene – cultura europeană bazată pe rădăcinile creștine, statul de drept, libertatea politică și economică. Atunci când instituții ale UE au sprijinit, de exemplu, reforma justiției în România sau au apărat statul de drept amenințat de puciul USL, ele au susținut aceste valori în țara noastră. Pe de altă parte însă, directivele venite de la birocrații europeni ne impun tot mai mult modelul de asistanat, ingineria socială și ideologia stângistă împotriva religiei și culturii care au creat civilizația europeană, împotriva libertății. Considerăm că este necesară o atitudine euro-realistă. Este o greșeală de neiertat ca, sub pretextul unei agende europene, stindardul patriotismului să fie cedat USL-ului. USL este exact contrariul interesului național, „patriotismul” său este o fraudă, politica sa este dezastruoasă pentru România.

Instituțiile fundamentale în arhitectura statului de drept și combaterea coruptiei – Curtea Constituțională, Parchetul General, Direcția Națională Anticorupție, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Agenția Națională de Integritate au fost supuse de către USL și organele sale de propaganda unui atac susținut, căruia însă aceste instituții i-au rezistat, apărând legea, indiferent de presiunile politice. Lupta împotriva corupției trebuie să continue și trebuie susținută funcționarea justiției și a instituțiilor statului de drept, în același fel pentru toți cetățenii. Trebuie să continue curățarea corpului de judecători și procurori și a instituțiilor care se ocupă de administrarea și apărarea legii de orice interferențe politice, corupție, reflexe ale regimului comunist.

Atât din rațiuni morale, cât și practice, de cea mai stringentă actualitate – apărarea statului de drept de noi atacuri ce i-ar putea amenința supraviețuirea, necesitatea combaterii corupției, a primenirii clasei politice și a altor sectoare ale societății, între care mass-media, sunt necesare legi concrete pentru decomunizare și lustrație, în continuarea actului asumat în 2006 de condamnare a comunismului de către Președintele Băsescu. Atât timp cât decomunizarea și lustrația nu vor fi întreprinse, România va fi în continuare scena unei democrații fraudate, în care, aparent, există pluralism, dar în fapt o anumită grupare de interese politico-economice cu un sprijin masiv, total disproporționat, în structurile administrative și în mass-media, impune un sistem oligarhic-mafiot ce își apără privilegiile construite pe crimă, minciună și jaf în trecutul comunist. Această grupare distorsionează grav viața publică, împiedicând domnia legii și funcționarea normală a instituțiilor și societății, amenințând ordinea de drept și orientarea geopolitică pro-occidentală.

România se află în faţa unei decizii cruciale în 9 decembrie 2012. Campania electorală se apropie. În acest context am considerat necesar să reunim în platforma care urmează câteva principii ale unui program politic conservator.

Îi mulţumim pentru contribuţie şi sprijin prietenului nostru Alexandru Hâncu şi suntem recunoscători gânditorilor conservatori Olavo de Carvalho şi Bronislaw Wildstein.

descarcă în format PDF

Vezi sursa articolului aici.

În lumea post-comunistă. Scriitorul polonez Bronislaw Wildstein despre demiterea lui Traian Băsescu

În România are loc o încercare a oligarhiei post-comuniste de a-l răsturna pe preşedintele ales în mod legal.

În clipa în care Dvs. veți citi această rubrică, cel mai probabil, va fi deja cunoscut rezultatul referendumului, al cărui scop este destituirea preşedintelui Traian Basescu. Acest demers al grupării de guvernământ USL, coaliție a post-comuniștilor și liberalilor, încalcă ostentativ Constituţia României și a provocat deja proteste internaţionale, inclusiv din partea instituţiilor UE. Până și preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz , a reproșat “greșelile prietenului său”, adică ale prim-ministrului Victor Ponta. Nepreţuita “Gazeta Wyborcza” l-a comparat pe Ponta cu… Viktor Orban.

De fapt, avem de-a face în România cu o încercare de restaurare a sistemului lui Ion Iliescu, cel care, după răsturnarea dictatorului comunist Nicolae Ceauşescu, a creat un regim post-comunist model. Oligarhia provenită din vechea orânduire a preluat în întregime puterea economică şi politică, și nu a ezitat să folosească teroarea împotriva adversarilor; miliţiile minerilor aduse la Bucureşti au masacrat protestele studenţilor.

Băsescu, la fel ca Orban în Ungaria, sau Kaczynski, în Polonia, a încercat să spargă acest monopol. Şi, tocmai de aceea, împotriva preşedintelui României a fost declanşată o campanie de ură, în care establishment-ul se folosește de toate resursele care îi stau la dispoziție, în special de avantajul pe care îl are în mass-media.

Băsescu a condamnat oficial comunismul, ca sistem criminal, şi a creat un fel de IPN (Institutul Memoriei Naționale, NT) românesc. A dus o luptă consecventă împotriva corupţiei şi, încă de la începutul mandatului său, a optat pentru integrarea cu Occidentul, şi anume cu Londra şi Washingtonul; rezultatul a fost obținerea de către România a elementelor “scutului anti-rachetă”, ceea ce nu a fost în stare să facă guvernul lui Tusk.

Recent, în România au fost descoperite zăcăminte de gaz de șist. Sub patronajul preşedintelui, fostul prim-ministru, în luna martie a.c. a semnat un acord cu compania americana Chevron, cu privire la explorarea acestora.

USL a ajuns la putere datorită unui sprijin neașteptat pe care, în luna aprilie, i l-a dat un grup de deputaţi din diferite partide, încălcându-și angajamentele electorale. Noul guvern, încă de la început, a declanșat campania împotriva președintelui. A devenit notoriu refuzul premierului de a-i pune la dispoziție un avion pentru deplasarea la summit-ul Consiliului European, deși Curtea Constituţională se pronunțase, declarând că preşedintele este cel care trebuie să reprezinte ţara în străinătate. Nu-i așa că vă sună cunoscut?

În scopul suspendării preşedintelui, noua majoritate, printr-o procedură de urgență, încălcând Constituţia, l-a schimbat pe preşedintele parlamentului și pe avocatul poporului. Preşedintele a fost acuzat de încălcarea Constituţiei şi de a fi acţionat împotriva economiei ţării – era vorba de programul de austeritate adoptat de către guvernul anterior față de criza economică.

Îndepărtarea lui Băsescu este o încercare de înăbușire a României independente.

articol apărut în săptămânalul Uważam Rze
ediția 30 iulie 2012
traducere Anca Cernea

UPDATE (Bleen):

Astăzi la 24.00, la by Alexa, e invitată Elenina Nicuț, observator la alegeri din partea Asociației Blogary, să povestească cum e să te bați cu fraudacii în Teleorman.

Avem foarte multă treabă, lăsați văicăreala!” – Anca Cernea la By Alexa

Nicolae Steinhardt – Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovsky

“Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.

În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“.

Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.

Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ti placă bătalia în sine – încăierarea – mai mult decât succesul.
E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe masură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!
Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovsky urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se faca ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.
Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind ca e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate cuantumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.”

Alexa Ionescu: “Acest text mi-a dat o stare, mi-a adus aminte cine sint, de fapt, aceste cuvinte mi-au adus aminte cine sint, de fapt, ca sint o luptatoare.”

Anca Cernea: “E bine sa citim Jurnalul Fericirii si astfel de texte pentru ca am vazut in ultimele zile niste treceri radicale de la speranta la mare deceptie legate de anunturile de luni seara, iar speranta, iar vaicareala. Motive de speria exista, nu putem contestam, dar cred ca trebuie sa trecem de la starea de surpriza si de soc in fata loviturii de stat pe care tocmai am trait-o si sa incepe sa fim mai organizati si mai curajosi, in primul rind, si cred ca ar trebui sa ne propunem sa nu ne mai vaicarim, sa ne propunem sa limitam vaicaritul la o singura persoana cu care intre patru ochi avem voie sa ne plinge si niciodata sa nu mai duce vorbe din astea defetise intr-un grup mai mare de trei persoane. Lucrurile astea se propaga in valuri, si nu sint de folos pentru nimic. Acum e momentul sa ne gindim serios la ce avem de facut, avem foarte multa treaba, nu are rost sa ne plingem de mila… Lucrurile nu mai sint atit de disproportionate cum erau in situatia lui Bukovsky, adica singur cu tot Imperiul Raului in fata lui. Si noi avem exemplele noastre, avem destule marturii din inchisori si oameni care s-au purtat extraordinar de frumos si de demn in situatii mult mai grele decit sintem noi. Cred ca nu strica o referire la credinta, ca de acolo vine forta asta, am pierdut credinta, de asta sint dati cu capul, cind de un perete, cind de celalta. Asta e si motivul pentru care se intimpla toate aceste nenorociri, pentru ca cei care le fac nu mai au acest reper, isi inchipuie ca in aceste legi omenesti, in care poti sa invirti si sa intorci totul asa cum vrei, aici se rezuma totul, cuprind toate legile care exista, si nu-i asa.”

[…]
Karl Peter Schwartz: Frankfurter Allgemeine Zeitung: Aşa grăit-au puciştii

“Este România pe cale de “orbanizare”, așa cum sugereaza unii? Comparaţia este greșită din cel puțin trei motive. În primul rând, în Ungaria, Constituţia nu a fost încălcată, ci s-a înlocuit o constituție comunistă cu una nouă. În al doilea rând, Viktor Orban se bazează pe o majoritate de dimensiune constituțională, obținută în alegeri democratice, în timp ce Victor Ponta este ținut la suprafață de traseiști parlamentari. În al treilea rând, guvernul Orbán a urmat unui guvern socialist, care a ruinat economic ţara, în timp ce guvernele conservatoare ale României, printr-un program de austeritate, au ferit țara de o catastrofă de mărimea celei din Grecia.”

Anca Cenrea: “Mai spune ceva Karl-Peter Schwarz. In incheierea acelui articol, se refera la aceasta comparatie, noi am mai vorbit despre ea, o comparatie intre Viktor Orban si Victor Ponta, care din pacate revine si se ascute, si nu numai la noi in tara, din pacate sint multi care o fac. Karl-Peter Schwarz spune ca e gresita, el cunoaste bine si situatia din Ungaria si subliniaza lucrul acesta – Orban a schimbat Constitutia, nu a incalcat-o, el a cerut un mandat popular in alegeri, a scris in program tot ce are de gind sa faca, lumea i-a dat aceasta incredere si i-a dat 70% din voturi. In momentul in care primesti un asemenea mandat, chiar esti obligat, nu numai ca ai legitimitatea sa faci schimbari in Constitutie, sa faci o reforma profunda a sistemului, dar esti obligat de constiinta sa faci lucrul asta, si dupa cum se stie, atunci cind primesti un mandat si o majoritate, si esti hotarit sa faci niste reforme, trebuie sa le faci repede, la inceputul termenului, pentru ca in timp se acumuleaza tot felul de eroziuni, incep dificultatile, nu mai ai aceeasi energie, aceeasi putere sa faci lucrurile astea, care pot sa fie si neplacute, sint si reforme destul de grele, de austeritate. Toate lucrurile astea el era dator sa le faca, nu numai ca avea justificare. El nu a incalcat regulile, a formulat regulile altfel.

Cred ca exista o tendinta sa ne repezi, sa vorbim despre realitati din tari pe care nu le cunoastem bine.”

Alexa Ionescu: “Am tot auzit, si pe la televiziunile romanesti la talk show-uri, tot timpul se aude aceasta comparatie Viktor Orban.”

Anca Cernea: “E foarte nedreapta, e profund nedreapta, si se ajunge la vorbe din astea despre fascism, etc. ”

Alexa Ionescu: “El este anticomunist.”

Anca Cernea: “Asta e cel mai important, si cel mai firesc ar fi sa il comparam cu Ferenc Gyurcsány, predecesorul sau, premierul socialist, care impartaseste cu Ponta obraznicia si cinismul.

Cel mai important lucru: situatia pe care o avem noi acum se trage din comunism, din comunism, dintru-un regim ilegitim si criminal si din institutiile sale care s-au privatizat, de aici s-a tras sistemul iliescu, si din sistemul iliescu, direct, descinde Ponta si USL. Asta e un Pedigree fara de care nu ar fi exista, “de nu ar fi, nu s-ar povesti”. In acest caz, este foarte clara aceasta filiatie.

In cazul Ungariei, Fidesz e de partea cealalta, Fidesz e anticomunist, Orban e un om care s-a luptat cu comunismul si inainte, a avut si el parte de anchete si o multime de tracasari, dar a stiut sa tina steagul sus. Gyurcsány era de partea calalta la vremea respectiva, el abea isi lansare cariera in UTC-ul unguresc, iar apoi a devenit un prosper om de afaceri, foarte bogat. Mai tirziu, cind a ajuns Premier, a dus tara de ripa, la propriu! Gyurcsány a mintit mereu poporul in privinta situatiei economice.

In 2006 Gyurcsány a fost inregistrat cind spunea cum a mintit, cum a pacalit pe toti si ce mare dezastru era de fapt. Inregistrarea a ajuns publica, lucru care a dat nastere unor proteste extraordinar de serioase, oameni care au iesit pe strada sa isi manifeste indignarea fata de aceasta situatie. In aceste proteste oameni seriosi s-au manifestat pasnic, dar au exista si provocari, tineri, tunsi-frezati, care au atacat televiziune si nu stiu mai ce, lucru care a constituit pretextul pentru o represiune extrem de brutala. Aia s-a intimplat in Ungaria in 2006 si eu nu tin minte sa fi fost atita scandal si atita indignare si atita ingrijorare impotriva lui Gyurcsány cum este acum impotriva lui Orban, care nici pe departe, niciodata nu ar fi facut asa ceva. ”

ÎN LINIE DREAPTĂ

Amaraciune pe stil grec

Furia comunist-sindicalistă opusă programului de austeritate adoptat de guvernul grec în urmă cu o săptămînă a furnizat spectacolul obişnuit – marşuri, grandilocvenţă, paralizie temporară, guerilla urbană – dar apa trece, problemele rămîn.

Statul elen este cel mai mare proprietar din Grecia: deţine sau controlează măcar parţial producţia şi distribuţia de energie şi apă, operatori de telefonie şi transport, porturi, aeroporturi, şosele. Şi cum se spune în reclame: but wait, there is more! Jumătate duzină de bănci, cazinouri, hoteluri, căi ferate, spitale, staţiuni turistice, fabrici de armament, o loterie, terenuri agricole, o mină de nichel, facilităţi olimpice, o pistă de curse hipice şi lista continuă.

Pentru a îndeplini o condiţie de obţinere a sprijinului financiar internaţional de care are nevoie pentru a evita intrarea în incapacitate de plată, guvernul grec ar trebui să încaseze în jur de €50 miliarde de pe urma unui efort de privatizare la nivel naţional. Numeroşi analişti se tem că nici măcar jumătate din această sumă nu va fi strânsă.

Grecia a încasat doar €10 miliarde de pe urma privatizărilor efectuate după anul 2000, iar nevoile presante actuale înseamnă obţinerea unei sume de cinci ori mai mare, în jumătate din timp. Pe de altă parte, oferta conţinută în lista de privatizare nu este de natură să excite potenţiali cumpărători, în special la preţurile cerute de guvern. Ineficienţa, corupţia, nepotismul şi datoriile acumulate în timp au transformat firmele de sub tutela statului în poveri riscante pentru orice investitor privat. Pe de altă parte, opoziţia sindicatelor este semnificativă în numeroase cazuri. Anul trecut se vorbea despre privatizarea a 40% din corporaţia publică de producţie şi distribuţie de energie. Sindicatele au protestat vehement, iar în acest an ar fi un succes dacă 17% ar fi privatizată. Răspunsul sindicatelor la acest plafon mult mai modest? Ameninţări cu întreruperea intermitentă a livrărilor de energie în întreaga ţară.

Cum a început scufundarea Greciei în mlaştina etatistă? Înainte de Speranţă şi Schimbare® a fost Schimbare.

articolul integral

Ioan Bărbuş, zece ani de lumină

Acum zece ani a plecat dintre noi Ioan Bărbuş.

Între timp, s-a putut vedea o parte din dosarului lui de la securitate, adică ciosvârta care ne-a fost aruncată spre studiere. Chiar şi aşa, din documente din ’89, se vede cum securiştii se plângeau că tot nu colaborează. După ce i-au făcut viaţa bucăţi, tot nu colabora. După 17 ani de închisoare, din care 7 la Râmnicu Sărat, după nenumărate interogatorii și anchete, până la sfârşitul lui ’89, după ce ascultaseră telefoanele şi citiseră scrisorile familiei, după ce lansaseră zvonuri despre el la prietenii care îi mai rămăseseră, după ce ceruseră de la cunoscuţii lui declaraţii despre obiceiurile şi locul unde doarme câinele familiei, după toate drăcoveniile lor, el tot nu colabora.

Se aseamănă cu Edmond Dantes numai prin faptul că a făcut puşcărie pe nedrept din vina unor scursuri de oameni. A fost mai norocos însă pentru că în închisoare a întâlnit nu un mentor, ci sute de eroi şi martiri, şi pentru că logodnica lui, Elsa Anca, l-a aşteptat cei 17 ani, s-au căsătorit şi au avut copii. A ieşit din închisoare la termen (fără 4 zile pentru cei 4 ani bisecţi) şi nu i se poate reproşa vreun fel de resentiment, sau măcar ambiguitate morală, în ce priveşte nedreptăţile suferite. În nici un document, în nici o turnătorie, în nici o bârfă nu se aminteşte măcar în treacăt că ţinea vreun răboj gunoaielor care l-au pus la atâtea încercări.

Acum zece ani nu exista Şcoala de vară de la Râmnicu Sărat şi nu fusese condamnat oficial comunismul. Însă acum zece ani nu ar fi văzut nimeni în Ioan Bărbuş un Edmond Dantes transformat în Contele de Monte Cristo şi nici nu s-ar fi spus că nu se mai poate respira din cauza atmosferei de revanşă create de victimele comunismului.

Ioan Bărbuş se bucură acum de lumină. Nu mai e atins de ingratitudinea unei mari părţi a contemporanilor noştri, indiferent dacă aceasta e mai aproape de nesimţirea animalică sau se ascunde finuţ sub aiureli intelectuale. Oamenii cumsecade vor găsi în el un om obişnuit, care se juca cu câinii de pe stradă, stătea la coadă la cartofi, căra cărţile copiilor şi, da, avea slăbiciuni, însă era şi eroul despre care se poate spune că a trăit cuvintele pe care Churchill doar le-a pronunţat în 1941: nu a cedat, niciodată, niciodată, niciodată, în nimic, mare sau mic, important sau meschin; nu a cedat niciodată decât convingerilor de onoare şi bun simţ; niciodată nu s-a dat bătut în faţa forţei; niciodată nu s-a dat bătut în faţa puterii aparent covârşitoare a duşmanului. “Never give in, never give in, never; never; never; never – in nothing, great or small, large or petty – never give in except to convictions of honor and good sense. Never yield to force; never yield to the apparently overwhelming might of the enemy.”

Despre Ioan Bărbuş aflăm din documentele CNSAS că a fost mai tare decât ştiam. Putem să ne văităm că nu mai sunt astăzi alţii ca el, sau putem să ne bucurăm ca el de florile de primăvară şi să mângâiem primul maidanez pe care îl întâlnim şi, ca el, să savurăm cu voluptate o carte reacţionară, să ne punem o iconiţă cu Maica Domnului în buzunar, la tocul de ochelari şi în portofel şi să fim gata să continuam lupta morală şi intelectuală. Că pe cealaltă au purtat-o, în locul nostru, el şi mulţi alţii ca el.

 

Repere cronologice

  • 20 ianuarie 1918 – Se naste Ioan Barbus în comuna Seini (Maramures) într-o familie de tarani greco-catolici. Bunicul a fost timp de multi ani primarul comunei. Familia a fost implicata în pregatirea Unirii din 1918.
  • 1923 – începe scoala primara în comuna natala.
  • 1927 – se înscrie la liceul Emanoil Gojdu din Oradea. In clasa a saptea de liceu (a unsprezecea de acum) este laureat al concursului Tinerimea Romana – sectia de istorie.
  • 1938 – se înscrie la Facultatea de Drept din Bucuresti.
  • 1941 – ca responsabil al unui camin de studenti, ascunde un comunist si este trimis pe frontul de Est.
  • 24 august 1944 – este ranit grav în luptele de la Baneasa, dupa care nu mai este trimis pe front si se implica în activitatea politica a Partidului National Taranesc (PNT)
  • 8 noiembrie 1945 – este printre principalii organizatori ai manifestatiei antirusesti, de sustinere a Regelui Mihai. Siguranța (infiltrată deja de comuniști) începe sa îl urmareasca. Lucreaza ca ziarist la Timpul.
  • 1946 – la o reuniune a Asociatiei Studentilor Romani Uniti face cunostinta cu Elsa Anca, fiica avocatului taranist Victor Anca.
  • Februarie 1947 – în urma delatiunii unui legionar, este arestat de Securitate.
  • 1949 – in timpul unei “eliberari’ de doua saptamani, se logodeste cu Elsa Anca. Este retinut din nou. Are loc procesul Tineretului Universitar National Taranist, al carui conducator de lot este. Trece prin inchisorile de la Ministerul de Interne, Jilava, Vacaresti, Aiud, Malmaison, Oradea.
  • 1956 – este transferat la închisoarea Râmnicu Sarat.
  • 1963 – dupa închiderea închisorii Râmnicu Sarat, este transferat la spitalul închisorii Jilava. Se încearca o “reeducare blanda” si este plimbat prin Bucuresti pentru a vedea realizarile proletariatului. Intrebat ce va face pentru regimul care a realizat atâtea, raspunde ca va face pentru regim ce a facut regimul pentru el.
  • 11 februarie 1964 (sarbatoarea Maicii Domnului de la Lourdes) – este eliberat dupa expirarea întregii condamnari. Nu a beneficiat de amnistia detinutilor politici din 1964.
  • 19 iulie 1964 – se casatoreste cu Anca Elsa dupa întoarcerea din domiciliul obligatoriu a tatalui acestei, Victor Anca. Avocatul Anca inspasise între timp zece ani de inchisoare si cinci de domiciliu fortat la Valea Calmatuiului, judetul Braila. Intreaga familie este în atentia serviciilor de politie politica pâna în 1989. Ioan Barbus este chemat periodic la Securitate, convorbirile telefonice si corespondenta sunt controlate. In toate documentele Securitatii este mentionat ca element reactionar, ostil societatii socialiste.
  • 1965 – se naste prima fiica, Anca Maria.
  • 1966 – se naste a doua fiica, Mihaela Florina.
  • octombrie 1970, în locuinţa lui Victor Anca, are loc prima întâlnire dupa 1947 a liderilor taranisti care supravietuisera puscariilor, la care au participat Corrneliu Coposu, Ioan Hudiţă, Ioan Bărbuş, Ion Puiu, Ion Diaconescu, Alexandru Bratu, Niculae Ionescu Galbeni, Gheorghe Mocanu, Maria Achim, Ion Ovidiu Borcea, Victor Coconeţi.
  • 1987 – impreuna cu Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, reuseste sa afilieze PNT la Internationala Crestin-Democrata.
  • Decembrie 1989 – reia activitatea în cadrul PNT având functia de vicepresedinte si sef al Comisie de disciplina.
  • Mai 1995 – ca reactie împotriva suspendarii abuzive a conducerii TUNTCD, demisioneaza din toate functiile detinute în PNTCD
  • Noiembrie 1995 – devine senator PNTCD pe locul ramas vacant în urma decesului lui Corneliu Coposu
  • 7 mai 2001 – moare la Bucuresti in urma unui neoplasm digestiv.

 

 

Vandalism ecologic

Pădurile poloneze sînt în pericol. Un grup de vandali distruge copacii. Ecologişti polonezi au alertat poliţia după ce au descoperit numeroase trunchiuri de copac doborîte şi alţi copaci marcaţi pentru tăiere, într-o zonă declarată parc natural protejat din nordul Poloniei. Poliţia a descoperit făptaşii în apropierea unui rîu, ghidîndu-se după urmele lăsate de un copac tîrît prin frunzişul de pe sol.

Crima fusese comisă de o colonie de castori. Ecologiştii se simt puţin stingheriţi, dar nu e vina lor. În această meserie, cunoştinţele despre natură sînt facultative.

Vandalism Ecologic

 

În Linie Dreaptă

Corifeii şi Golanul

Mircea Dinescu: “Stau sub un măr înflorit şi mă uit la Dunăre.”


În 1999 SOV era în mod miraculos şi Moş Ene de la FNI, care veghea somnul românilor, şi Mr. Wind ce se întâlnea în taină cu secretarul general NATO, Javier Solana.

În 2002 SOV ajunsese deja marele om de afaceri, geniul financiar care, cu infatuată condescendenţă, spunea în show-ul lui Marius Tucă: “Eu nu asasinez pe nimeni, eu sunt om de afaceri“, comentând astfel zvonurile din presă potrivit cărora ar fi ordonat asasinarea lui Cătălin Harnagea, fostul director al SIE.

În 2004 cumpără postul de televiziune Realitatea, după ce în 1998 cumpărase pentru 500 de mii de parai treimea din Academia Caţavencu care răspundea când o strigai Mircea Dinescu. Astfel s-au trezit: poetul disident, moşier cu Cetate, si SOV, nu numai “un mare intelectual care a scris poezii în tinereţe si are o bibliotecă uriaşă“ ci şi mogul de presă. Acum, că veni vorba, nu ştim ce poezii a scris NUŞ, dar despre nuvelele lui informative criticii, puţini dar cu grad mare, au scris numai recenzii bune. Gurile rele spun că în timp ce-şi cheltuia banii pentru a pune dinţi noi combinelor americane ce-i rupseseră pe cei vechi înghiţind ciulinii Baraganului, poetul–moşier a găsit printre cărţile din biblioteca lui Vântu 1 milion de euro cu care a înseninat gândurile negre ale demisionarului CTP, transformându-le în justiţiara gazetă Gândul. S-au abonat rând pe rând la “biblioteca“ lui SOV, din arghirofilie culturală, după Mircea si Popescu, Stelică şi Drăgotescu, nea Milică Hurezeanu. Am spune privind echipa, Corifeii şi Golanul!

Ma grăbesc şi vorbesc cu păcat, pentru că în 2009 marele mogul de presă încă nu ajunsese pe DN1, fiind ocupat să pună pe “tron“, la Cotroceni , preşedinte de ţară pe cel care nu fusese în stare sa fie primar de capitală. Vor rămâne antologice replicile din comedia neagră ai cărei spectatori ostatici suntem:

SOV: “Domnule preşedinte al României, sunt primul roman care v-a spus astfel.
V-aş ruga, totuşi, să mă notaţi în catastifele istoriei.”
Mircea Geoana: “Am notat. Deja sunt cu pixul în mână (râsete).

Acum, în 2011, Mircea Geoană, rămas cu pixul în mână, notează în ceaslovul istoriei, din postura de scrib şi nu de preşedinte, alte replici ale batrânului actor, spuse nu ca în vremurile de aur pe marile scene ci, în intuneric, pe asfaltul unei parcări, în prezenta unui figurant ce râvneşte la rolul de bibliotecar principal:

Vântu: “Discutăm acum ca între doi băieţi, un golan bătrân şi unul tânăr… Ca tine, la modul cel mai serios ,
am îngropat pe dealurile din Moldova.”
Ghiţă: “Să mă îngropaţi?”

Tânărul figurant are, ca şi înaintaşul lui, un candidat propriu la postul de preşedinte al acestei ţări pline de umor. Este vorba de junele copilot Ponta, care şi-a făcut ucenicia ca spectator la meciurile echipei de baschet al cărei patron este Ghiţă şi care acum pontează heirupist prezent la chemarea şefului – “Bă, o f.. pe mă-ta, fac 1.2 rating, te duci la televizor!“ – pentru creşterea rating-ului la Realitatea: “Da mă, vin, fac orice. Prezint ştirile dacă e“.

În timpul ăsta Corifeii jurnalismului românesc îl privesc cu teamă siderată pe Cezar – Nelu Legiune, cel care trebuia să-l execute pe Harnagea, ajuns astăzi reprezentantul lui SOV în conducerea RTV. Iar noi vom hohoti homeric dacă în final îi vom vedea pe Corifei, dupa ce s-au tarat la piciorele Golanului, răcnind supuşi în faţa Legionarului:
‘Ave Cezar, murăturile te salutant!’

 

În Linie Dreaptă

Atac Hamas asupra unui autobuz şcolar. Cum, nu aţi auzit la ştiri?…

Pe data de 10.04.2011 un autobuz galben (vezi Fig. 2) plin de mici sioniști se întorcea de la o așa-numită școală, unde ne putem lesne închipui ce orori au fost învățați să facă. Un curajos luptător Hamas nu putea rămîne indiferent la un astfel de act de agresiune asupra mărețului popor palestinian. A scos imediat lansatorul de rachete antitanc ghidate laser 9M133 Kornet de producție sovietică (vezi Fig. 1), l-a pus la ochi și a spulberat 30 de viitori imperialiști. Așa ar fi trebuit să decurgă o duminică împlinită pentru un slujitor devotat al lui Allah…

Articolul integral

Claude Karnoouh şi noul fascism de stînga-dreapta

Claude Karnoouh “Despre camerele de gazare sînt convins că nu au existat în mod efectiv; o serie de adevăruri ale istoriei oficiale vor sfîrși prin a fi revizuite”

Pe site-ul CriticAtac am fost catalogați drept “fundamentaliști”, extremiști de dreapta; cine știe, s-ar putea să fim chiar legionari. Criticatacul tovarășilor este îndreptat de fapt împotriva D-lui Tismăneanu, noi sîntem doar muniția folosită abil de tovarășul Vasile Ernu pentru demascarea lecturilor și aprecierilor ocazionale exprimate de Dl. Tismăneanu pentru “texte publicate pe situri din zona fundamentalistă semnate de ID-uri/anonimi şi în care „adversarii” de idei sînt denigraţi ca pe vremuri.” Tov. Ernu se îndoiește că“profesorul Tismăneanu şi-ar permite să facă acelaşi lucru în spaţiul anglosaxon în care mai activează.” Poate după un studiu atent al acestei șopîrle “anglosaxonii” își vor face autocritica, îi vor retrage titlurile academice D-lui Tismăneanu și se vor angaja în fața colectivului CriticAtac să fie mai atenți pe viitor.

Voi încerca o scurtă prezentare a activității unuia dintre mentorii și principalii contributori ai site-ului CriticAtac, Claude Karnoouh, cunoscut drept repede varsatoriu de sînge virtual de extremiști în spațiul rezervat comentariilor de pe site-ul propriu. Acest articol este, desigur, o simplă introducere. Cititorii sînt invitați să cerceteze producțiile originale ale D-lui Karnoouh pentru lămuriri suplimentare (legăturile din articol sînt în general către producții ale sale sau  ale tovarășilor săi).

Claude Karnoouh este un antropolog francez emigrat în România. Este cvasi-necunoscut în Franța în mediul academic, însă bine cunoscut în cercurile radicale, între obișnuiții diverselor bisericuțe ideologice marginale. În România este văzut ca un academic de frunte, un spirit liber foarte popular printre studente, admiratoare visătoare ale stilului său vestimentar neobișnuit pentru cartierele create de discipolii lui Marx în Cluj sau București, sau printre tinerii studioși impresionați de libertatea sa de mișcare printre numele mari și mici din istoria ideilor și din muzica pop americană sau poate doar de atenția care le este acordată de un francez real, palpabil și celebru.

Dar cine este Claude Karnoouh?

[…]

DL KARNOOUH ȘI REȚEAUA VOLTAIRE

Rețeaua Voltaire a apărut ca o mișcare pentru “promovarea Libertății și a Secularismului, pentru emanciparea individului aflat în război cu dogmele și cu imperialismul”. Conducătorii mișcării sînt Thierry Meyssan (Franța, președinte), Issa El-Ayoubi (Liban, vice-președinte, membru al Partidului Social-Naționalist Sirian!!!), Sandro Cruz (Peru, vice-președinte).

După atentatele din 11 septembrie 2001, poziția rețelei a fost că acestea au fost opera… unei conspirații interne americane. Legăturile strînse cu Iranul și cu Hezbollah au dus la retragerea unora dintre reprezentanții stîngii franceze din asociație. În 2005 se retrag chiar și comuniștii acuzînd deviația islamistă și antisemită a mișcării și a instalării ca director al consiliului director a D-lui Claude Karnoouh, negaționist notoriu. Reprezentanții mișcării spun că nici vorbă să fie director Dl Karnoouh, acesta este un simplu membru, iar linia politică nu a fost alterată. Thierry Meyssan, președinte: “Am fost surprins de faptul că unii dintre directorii noştri, sincer angajați în lupta împotriva rasismului, apără principii opuse atunci cînd vine vorba despre Orientul Mijlociu. Acolo par foarte mulțumiți cu apartheidul israelian. Consiliul nostru a devenit un cîmp de luptă. Însă în cele din urmă sioniştii au fost îndepărtați. Ei au demisionat, unul după altul, nu însă fără insulte grele în special către unul dintre directorii noştri, care este evreu anti-sionist.” Ghiciți cine este acesta?

În timp mișcarea s-a extins în Europa de Est(!) și Orientul Mijlociu și și-a modificat statutul, transformîndu-se într-o “agenție internațională de presă nealiniată”. “În 2008, preşedintele Meyssan spunea că se simte foarte apropiat de Hezbollah ca mișcare principală de rezistenţă în Orientul Mijlociu şi și-a exprimat admirația pentru secretarul său general Hassan Nasrallah. A subliniat, de asemenea, “contribuţia sa personală” la revoluţia iraniană şi “prietenia venezueleană.” Prezentîndu-se drept un radical de stînga, fiind cel care a denunţat de mult timp alianţa dreptei cu extrema dreaptă, s-a declarat acum gata “să lucreze cu toată lumea, cu excepţia celor care au participat activ la agresiuni imperialiste”, inspirîndu-se astfel din gîndirea radicalului Jean Moulin, care “accepta să lucreze cu oricine era gata să apere libertatea, de la extrema stîngă la extrema dreaptă.”

Articolul integral, pe În Linie Dreaptă