28-30 aprilie 2018. Alfie Evans și Ierusalim: motivații legale

Alfie Evans a murit ieri noapte. Nu se știe dacă de sete, de foame, ori sufocat, din lipsă de oxigen, la 5 zile după ce suportul medical i-a fost retras. A murit de foame, de sete ori sufocat astăzi, în zilele noastre, cînd medicina a ajuns la progrese uimitoare și de negîndit, unele, acum cîțiva ani.

Așa a decis instanța britanică, că este ”demn” să moară și că a muri este ”in his best interest”. Adică așa a fost cel mai bine pentru el. Nu știu și nici nu pot concepe ce ar putea fi demn în a muri de foame, de sete, ori sufocat*. Cum nu înțeleg nici de ce a muri a fost cel mai bine pentru un copilaș de nici doi ani.

Nu au înțeles nici părinții lui Alfie, care au făcut toate eforturile posibile, după mine, pentru a NU îl lăsa să moară. Au ajuns la Vatican unde Papa, impresionat de situație, a făcut demersurile necesare pentru ca Alfie să fie transferat într-un spital din Italia, acordînd și cetățenie italiană întregii familii. O ambulanță trimisă de acolo a așteptat la poarta spitalului din Liverpool acordul autorităților britanice pentru ca Alfie să fie eliberat din spitalul în care, după mine, era ținut captiv.

Explicația oferită în videoclipul de mai jos de către Lynne Marie Kohm este satisfăcătoare pînă la un punct. Ne lămurește că spitalul în care era internat Alfie este un spital de stat, deci și asigurările sînt de stat. Iar cum în momentul în care aștepți ca statul să aibă grijă în totalitate de sănătatea ta, ai transferat și responsabilitatea personală statului, statul poate face ce vrea. În cazul Alfie Evans, să îl lase să moară, sub motivele mai mult decît cinice că asta ar fi cel mai bine pentru el. Și că așa ar fi demn, să mori de sete, de foame sau sufocat.

Dar cine este acest stat căruia statele UE, toate statele UE, au semnat că îi transferăm responsabilitatea sănătății și îngrijirii copiilor noștri? Este un om bun, iubitor și grijuliu? În cazul Alfie Evans, nu. Și nu numai în cazul lui, au mai fost înainte situații cu părinți arestați pentru că și-au luat copilul dintr-un spital ca să-l transfere în altul, în altă țară. Așadar, statul nu are cum să fie mai grijuliu și mai iubitor cu copiii noștri decît sîntem noi. Noi i-am făcut, sînt responsabilitatea noastră, nu ni s-au dat în grijă sub supravegherea omniprezentă a acestui mare ”binefăcător”, statul. În momentul în care concesionezi sănătatea și chiar viața propriilor copii statului, te poți aștepta la orice. Chiar și la o moarte ”demnă”, ca ”cel mai bine” pentru ei, la un moment dat.

Faptul că lui Alfie nu i s-a mai permis să trăiască de către sistemul judiciar britanic nu înseamnă că în Italia, o țară în care funcționează tot un sistem medical de stat, nu ar fi putut să trăiască beneficiind de acel sistem italienesc de sănătate. Ceea ce înseamnă, ambele state fiind semnatare ale declarației privind drepturile – ha! – copilului că, în final, totul se reduce la oamenii care au, temporar, putere de decizie în stat.

Și atunci, în final, de ce să fie alți oameni responsabili pentru viața și sănătatea noastră și a copiilor noștri?!? Ce îi califică să fie mai buni cu niște copii care NU sînt ai lor, decît proprii părinți ai copiilor?!? Statul poate fi capturat, prin alegeri libere acum, de tot felul de oameni și de grupări, unii sau/și unele chiar criminale. Statul decide ce e bine și ce e rău pentru noi și ceilalți, inclusiv cine trăiește și cine moare. Cînd considerăm că un stat a devenit criminal și ce mai putem face atunci?

Dar nici măcar nu este nevoie să ajungem acolo. Punem în practică singura soluție viabilă, statul minimal, cu păstrarea de către stat a prerogativelor de apărare, reprezentare externă, justiție și asigurarea ordinii publice, iar toată viața noastră și a copiilor noștri revine, așa cum este firesc, în responsabilitatea noastră. Altfel, ce i s-a întîmplat lui Alfie Evans i se poate întîmpla oricui, oricînd. Precedentele există. Nu mai încredințați sau permiteți statului să aibă grijă de viețile voastre. Fiți responsabili!

 

Dacă ar fi fost după mine, i-aș fi lăsat pe părinții lui Alfie să-l ducă și la zidul plîngerii din Ierusalim, dacă ei ar fi considerat că asta ajută cumva, măcar ca liniștire a conștiinței și sufletului. 

De parcă Ierusalimul nu ar avea probleme! Toată lumea declară că este capitala Israelului, pînă în momentul în care trebuie să și dovedească.

La noi s-a găsit tocmai Dragnea să spună că România va muta ambasada la Ierusalim. Și ce mai zbucium, ce mai freamăt… Scandalul a atins proporții rizibile în ce ne privește, și asta pentru că nimeni nu are habar cum să trateze o asemenea problemă.

Președintele Iohannis a ieșit mai șifonat decît toată lumea, după vorba proastă ”că nu știe ce înțelegeri secrete face Dragnea cu evreii”. Poți să prezinți toate scuzele din lume, rămîne ideea că i-ai bănuit pe evrei de înțelegeri secrete, aici nu e vorba nici despre cuvîntul ”evrei”, nici despre Dragnea. Diplomatic, președintele s-a comportat ca și intern, adică: ce caut eu în chestia asta, de ce trebuie să zic ceva?! Iaca zic. Vedeți? Oricum, dacă zic, nu e bine.

Și nu a fost deloc bine. Nici măcar nu ne aflăm în situația în care un prost aruncă o piatră într-un lac și mulți deștepți se-nghesuie să o scoată. Dragnea, fără nici o competență pe subiect, e drept, a rostit un adevăr: ambasada României trebuie mutată la Ierusalim, capitala statului evreu, cu întreruperi nefericite, de mai bine de 3000 de ani. Iar istoria nu poate fi schimbată, oricît și-ar dori unii.

Lăsînd deoparte scandalul de la nivel înalt, ce facem noi, conservatorii obișnuiți? Ținem cu Dragnea??? Așa ceva este peste poate! – rostește lumea bună și anticoruptă. Dar Dragnea este penal!

Este, dar asta nu îl împiedică să spună, din cînd în cînd, și lucruri corecte. Iar pentru că noi sîntem adevărați conservatori, sîntem fideli principiilor și valorilor, nu oamenilor. Așa că nu contează cine a spus, atîta vreme cît a rostit un adevăr.

Iar dacă este adevărat că ”UE i-ar fi asigurat pe palestinieni că niciun stat membru nu își mută ambasada la Ierusalim” (”Nimeni din UE nu-şi mută ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim ”, Klaus Iohannis), atunci UE trebuie desființată astăzi și reînființată mîine, pe principiile IUDEO-creștine fondatoare ale unei civilizații care a avut cultura și intelectualitatea, plus toate mijloacele oferite de aceste principii pentru a ajunge astăzi aici, la acest nivel de dezvoltare al omenirii. Că nu degeaba vin aici, neinvitați, milioane de ilegali.

*A fost cît pe ce să văd un om sufocat, mama mea. Aveam 14 ani, iar ea trăgea să moară pe un pat de spital. O asistentă îi șoptește alteia: cred că îi trebuie oxigen. La care răspunsul este: nu vezi că moare, ce-i mai trebuie?!

Am auzit dialogul. S-a întîmplat să îl aud. Și înțepenindu-mă în podeaua sălii de reanimare, am urlat. Da, urlat: adu-i oxigen imediat că te ia mama dracului. E MAMA!

Cred că s-au speriat și au conectat-o imediat. O oră și jumătate mai tîrziu, mama murea. Dar măcar nu sufocată.

 

Cheltuieli sociale = dreapta. Investitii publice = stinga.

Uite o veste proastă pentru dreapta românească, cea care contrapune investițiile publice ca măsură de dreapta cheltuielilor asistențiale. Cel mai tare stat la capitolul investiții e statul comunist. El e cel care se implică total în economie și investește. Statul capitalist, în schimb, e un stat asistențial, care acordă asistență, ajutor, celor care nu se pot ajuta singuri (în principiu, în realitate politicienii cumpără voturi pe banii contribuabililor celor care au găsit cea mai bună modalitate să facă bani, să trăiască pe spezele contribuabililor: și anume să vîndă voturi).

Un stat minimal, conform cu valorile dreptei, nu e un stat care investește și se implică în economie ca investitor sau client salvator, e cel care acordă asistență membrilor societății care au nevoie de această asistență (copii, bătrîni, dizabili, victime ale războaielor, catastrofelor naturale sau crizelor economice) fără să dețină însă monopolul asistenței sociale. Statul trebuie să se ocupe de aceștia și de cîteva domenii strategice (apărarea, ordinea publică etc, deși nici acestea nu trebuie să rămînă monopolul statului), nu să se substituie inițiativei libere, private, nu să se substituie cetățenilor sănătoși, aflați în puterea vîrstei, activi.

Astfel, simp0lificînd putem spune așa: cheltuieli sociale = dreapta, investiții publice = stînga. Adică vițăvercea decît cred politicienii noștri de dreapta.

[fundraiser_panel id=”62033″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]

Statul maximal se face cu cheltuieli maximale. Socialismul costa, asa ca scoateti banii!

De cîte ori mai spuneți ”Statul trebuie să facă..” aveți onestitatea și un minimum de respect pentru logică și inteligența interlocutorului și duceți-vă fraza pînă la capăt: ”Statul trebuie să facă din banii contribuabililor…”

Statul maximal are cheltuieli maximale. USL a venit la putere pe o platformă stîngistă, a statului maximal (nu discutăm aici de concurența sa, la fel de stîngistă). USL a criticat scăderile de cheltuieli bugetare și a promis că va crește aceste cheltuieli. Din banii contribuabililor, că alți bani nu are statul (și inflația, și creditele sînt plătite tot de contribuabili).Cînd s-au luat măsurile de reducere a cheltuielilor bugetare, în 2010 (din păcate, nu s-au redus și atribuțiunile statului, Băsescu, Boc și PDL în loc să transforme Range Roverul într-o Toyota Yaris, i-au scos două roți și jumătate de motor) lumea bună din clasa capitalistă a făcut mutre și a dat tot felul de declarații populiste (mi-l amintesc pe patronul PC Garage, nu mai țin minte cum îl cheamă, cum dădea declarații leninist-guevariste).

Vrem stat maximal, care să facă totul, ne place să ne dăm populiști, ne e frică să fim onești, să respectăm bunul simț și logica, sîntem îngroziți de adevăr. Susținem grupări stîngiste și populiste, indiferent sub ce nume ar umbla ele în politică, și ne bosumflăm cînd ni se dă ceea ce am cerut: stat maximal și socialism. Statul maximal necesită cheltuieli maximale. Socialismul costă, scoateți banii!

”Nu, dom’le, nu plătim noi. Noi sîntem 99%, noi sîntem indignados, a venit vremea izbăvirii! De plătit vor plăti îmbuibații și împuțiții de capitaliști și bancheri și corporațiile.” Cum zice o veche vorbă românească: Nope. Corporațiile se vor reloca spre țări mai aerisite pe partea de libertate și capitalism și își vor face afacerile acolo. Capitaliștii guevariști de partid se descurcă ei, că nu degeaba fac parte din clientela de partid. De plătit vor plăti capitaliștii pe bune, micii și medii întreprinzători, de plătit vor plăti angajați lor și de plătit vor plăti actualii angajați ai corporațiilor care vor pleca sau își vor reduce activitatea în România, așa-zișii corporatiști, majoritatea dintre ei indignados mișto. Care vor avea în sfîrșit, ocazia să fie indignați pe bune, de data asta împotriva propriei prostii.

Imposibila solutie. Pai adica de ce?

Păi adică de-aia.

Măcar cu un lucru am putea fi de acord, covîrşitoarea majoritate dintre noi: trăim într-un stat excepţional de corupt. Excepţionala corupţie, criticată de la stînga la dreapta (admiţînd că am avea şi o dreaptă politică reală, nu doar una imaginară), e vinovată de starea actuală a României. Rezolvarea acestei excepţionale probleme ar mulţumi naţiunea, cu excepţia corupţilor, desigur. Ei bine, soluţia, singura de altfel, este excepţional de simplă. Ar putea fi aplicată imediat. Din păcate, are o particularitate. E simplă, dar grea. Ceea ce, în condiţiile date, o face imposibilă.

Cum ni se zicea la matematică, problema îşi are rezolvarea în enunţul ei. Dat fiind că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut, prea multă putere în prea puţine mîini înseamnă corupţie garantată. Adică folosirea statului pentru slujirea intereselor individuale şi de grup ale guvernanţilor centrali şi locali. Respectînd “Regula de Aur”: cine face regulile, ia aurul, iar după ce are aurul, dictează regulile. În general, nu numai în cazuri aurifere particulare. Soluţia este evidentă: “statul minimal”. Ia-le jucăria! În loc de ditamai bugetul, în care să-şi bage căngile, da-le un buget mult mai micuţ. Deci un aparat de stat mult mai micuţ. Şi mult mai drăguţ, căci, fiind micuţ, ar fi, obligatoriu, mult mai puţin corupt. Ceea ce nu se poate, fiindcă nu vrei. Tu, da.

Aspecte evidente şi totuşi de nepriceput

Este o observaţie interesantă aceea că nici o lichea nu “ia puterea”. O primeşte de la cei care, din prostie, din ignoranţa sau, he, he, din interes, i-o pun pe tavă. Bagă mare! Dă-ne tu pensii, salarii, locuri de muncă, alea, alea. Cînd colo, ce crezi? Uită. Are de rezolvat bugetul, în folosul cui trebuie. Fiindcă are ditamai bugetul pe mînă. Dar ia să nu-l mai aibă? Exclus. Adică ce, să nu mai fie atîtea ministere, atîta administraţie centrală şi locală? Atîtea fonduri de dirijat către nevoile stringente ale ţării? Să rămînă oamenii de izbelişte, fără doctor, fără şcoală, fără muncă, fără drum, fără pod, fără economie, fără industrie, fără agricultură, fără transport, fără telecomunicaţii, fără cercetare, fără dezvoltare, fără turism, fără tineret, fără cultură, fără mediu, fără mari proiecte şi fără orice, în orice domeniu?  Cine să-i rezolve? Tu, mocofane?

Dacă observaţi, cu această vastă implicare a statului, moştenită din comunism şi necontrazisă vreodată ca “model indispensabil” de supravieţuire a naţiei, rezultatele au fost şi rămîn excepţionale. Absolut toate problemele României, întregul dezastru, sînt provocate de prezenţa statului în domenii în care n-are ce căuta. Sistemul de stat, prin însăşi structura lui tentaculară, generează neîncetat corupţie. DNA nu poate face faţă. E ca şi cum i-ai pune pe procurori să termine cu pliciul toţi ţîntarii din Deltă. Iar problema este imposibil de rezolvat, fiindcă e una emoţională, nu raţională. Raţional, ideea statului care îndeplineşte exclusiv rolul pentru care a fost creat, acela de-a apăra drepturile naturale ale cetăţenilor (la viaţă, libertate, proprietate), nu de-a administra societatea, în orice domeniu, ar putea fi acceptată. Emoţional, nu.

Dinamismul epuizant al nemişcării

Modelul unui stat care să aibă doar Justiţie, Interne, Apărare, Externe şi un minister de Finanţe care strînge banii acestui foarte suplu aparat (plus cîteva agenţii) sună interesant. Cu atribuţii atît de restrînse, ar fi mult mai puţin teren de joacă pentru corupţie, jaf, abuz. Dar emoţional, ideea este intolerabilă. Sănătatea, ştiinţa de carte şi pensiile naţiunii pe mîinile privaţilor? Ale nemernicilor de capitalişti? Niciodată. Ar lăsa oamenii să crape în sărăcie, boli şi ignoranţă. Iar dacă aceste sectoare esenţiale trebuie apărate cu orice preţ, altele de ce-ar fi mai prejos? De ce să fie lăsate pe mîna exploatatorilor? Uite-aşa, pedalînd pe spaimă, ură şi invidie vizavi de bestia privată şi scoţînd mereu la înaintare sănătatea, învăţămîntul şi pensiile, stînga ia potul în toate domeniile (exact, etatismul, adică statul băgat în toate, înseamnă stînga). E o escrocherie emoţională primitivă, dar cîştigătoare. Vorba aceea, orice minciună repetată suficient de des devine adevăr. Prin deformatorii de opinie potriviţi, normal. Îi avem din belşug.

În plus, nicăieri nu mai există “stat minimal”, nici la capitalişti. Corect, cu observaţia că virusul stîngist a apărut în capitalism, care n-avea cum să rămînă imun. Natura umană e aceeaşi peste tot, cade pradă aceloraşi gogomănii. Numai că Occidentul e incomparabil mai bogat şi poate rezista, încă, la infecţie. În mizeria în care se zbate România, infecţia e în faza terminală. Nevoia urgentă de restrîngere masivă a statului, de altfel unica soluţie, ar trebui să fie evidentă. Dar evident că nu e. N-o invocă, public, nimeni. Nu e cazul: cetăţenii ştiu exact ce vor. Înjură corupţia, n-au nici o încredere în stat, dar totuşi au încredere că vor face unii un stat cinstit, care să dea ce trebuie la toată lumea. N-au fost găsiţi pînă acum, poate erau ocupaţi cu altele. Dar n-au ei cum să nu apară, odată şi odată. Asta ştiu oamenii, căci asta sînt învăţaţi în continuare: “Nu mai puţin stat, ci stat mai bun”. Sigur, cu vaccinul la îndemînă, pe noptieră, nimeni nu e obligat să accepte şi vaccinarea. Raţional, poate ar trebui, dar emoţional, nu, că injecţia pişcă. Imposibil de schimbat ceva. Fix de-aia, uite.

Finantarea politica

Condamnați la socialism

În general, interesați de susținerea unei grupări politice prin voluntariat, finanțare sau participare la vot sînt doar cei dependenți, într-o formă sau alta, de stat. Se ajunge astfel în situaţia în care doar grupările politice care susţin un stat maximal, cu suprareglementare, fiscalitate ridicată, naționalizarea celor mai importante domenii și accente totalitare au parte de susținere din partea societății.

Grupările politice care susțin cu adevărat capitalismul, un stat minimal, reglementare suplă și privatizarea celor mai importante domenii nu au parte de o astfel de susținere și le rămîne să aleagă între dispariție și promovarea uneia dintre multele forme de socialism.

Acea parte a societății care nu este dependentă de stat consideră că se poate descurca în afara politicii. ”Nu am contracte cu statul, deci nu trebuie să mă intereseze politica. Se implică în politică și în finanțarea diferitelor grupări politice doar cei care au un interes direct, care vor în schimb funcții la stat sau contracte cu statul. Eu de ce aș susține financiar sau prin vot vreuna dintre grupările politice, din moment ce nu am niciun cîștig direct și mă descurc foarte bine în afara politicii și a statului?”

Numai că, pentru a-și recompensa susținătorii din zona de afaceri, salariații bugetari și toți cei prinși în vreo schemă de susținere socială de la buget, politicienii iau bani prin taxare și inflație din sistemul privat.

Schema e următoarea: capitalistul de stat/salariatul bugetar/asistatul social plătește politicianul în bani, militantism sau voturi, iar politicianul își plătește datoria față de acesta prin bani luați de la cei independenți, care nu trăiesc pe spezele statului.

Astfel, se ajunge în situația în care, financiarmente vorbind, diferența dintre cele două mari tabere politice, stînga și dreapta, să fie de sute de milioane de euro. Capitaliștii de stat, bugetarii și asistații social investesc în instituții media, în campanii electorale, în partidele politice socialiste, bani, muncă și voturi. Capitaliștii care nu au contracte cu statul, liber profesioniștii și salariații din sistemul privat care nu lucrează cu statul investesc extrem de puțini bani, ore de muncă și voturi în partidele politice de dreapta. Și asta din credința, greșită, că se pot descurca singuri, ignorînd politica și statul. Ce te faci însă cînd statul nu te ignoră și nu te lasă să te descurci singur, cînd îți impune mii de reglementări și taxe cît mai mari? Plătești. Cu bani, cu afacerea, cu jobul, cu libertatea de asociere, de mișcare, de expresie, cu libertatea în general.

Aici a fost și marea eroare a taberei Băsescu. A crezut că poate rezista doar cu charisma băsesciană și justiția, fără susținere financiară. Nu a înlocuit capitaliștii de stat cu nimic. Iar ultimii nouă ani s-au rezumat la o luptă surdă și inutilă pe terenul justiției. Bagi un mogul la pușcărie, vin doi în locul lui, bagi trei capitaliști de stat la pușcărie, vin șapte în locul lor.

Pentru a avea finanțare, militanți și voturi, ca politician ai două variante, doar două:

  1. Promiți și dai finanțatorilor contracte cu statul, militanților le dai funcții la stat, votanților le mărești salariile, pensiile, ajutoarele sociale.
  2. Promiți și dai finanțatorilor, militanților și votanților dereglementare, scăderea drastică a fiscalității, liberalizare și privatizare. Și încă ceva, extrem de important: le dai valori pentru care merită să lupte. Este, într-adevăr, mult mai greu. Îți trebuie inteligență, știință, talent, multă voință și mai multă răbdare pentru a convinge finanțatorii, militanții și votanții.

Se zvonește că PSD ar cumpăra și DIGI24 și B1. Asta este. PSD are finanțatori fiindcă este la putere și fiindcă promite și dă contracte cu statul, din banii contribuabililor, evident. Și încă ceva, niciun alt partid nu a propus o alternativă la această schemă politic-financiară. S-au încercat niște chestii cu justiția, însă cu efecte minime și, oricum, purceaua e moartă în coteț, ca s-o zic cifrat. Nu știu dacă s-a făcut vreun calcul privind finanțarea stîngii și dreptei la noi, însă raportul e, așa, la prima vedere, undeva la 10 milioane la 1 în favoarea stîngii.

Cum va reuși opoziția actuală, așa-zisa dreaptă, să obțină sprijin financiar, militanți și voturi în 2014? Oferind ce? Contracte cu statul, funcții în administrație, măriri de salarii și pensii, ajutoare sociale? Nu are cum, fiindcă nu e la putere și nici șanse să ajungă acolo în curînd nu are. Atunci ce va oferi? În afară de lozinci stupizele, glumițe chinuite și joculețe de cuvinte cretine,

Între timp, Grupul Capitaliștilor Independenți finanțează, fără să vrea, prin creșteri de taxe, impozite și accize, PSD-ul și PNL-ul, care, la rîndul lor, își pot plăti finanțatorii, militanții și votanții care îi vor ajuta să rămînă la putere în continuare.

Pînă cînd dreapta politică nu va învăța că singura sa șansă e susținerea capitalismului și pînă cînd capitaliștii nu vor învăța că singura lor șansă e susținerea grupărilor politice care promovează și susțin capitalismul, socialiștii vor rămîne la putere, statul va crește și, într-un final, așa cum s-a mai întîmplat în istorie, capitalismul și capitaliștii vor sfîrși în naționalizare și gropi comune. Pînă atunci, însă, dreapta își exersează socialismul, iar capitaliștii își exersează jemanfișismul.

Semne de întrebare

„Un guvern puternic nu este acela care doreşte să controleze totul, ci acela care ştie să renunţe la o parte din puterea lui pentru a da forţă pieţii şi legii”.

Thatcher probabil. Deşteaptă femeie. N-avem noi baftă să avem un asemenea om.

Cum, nu e din Thatcher?

Atunci Reagan. Are multe citate deştepte. Avea gândurile la el. Nici Reagan??

Chile. Naţie mică. Verticală. Şi la propriu şi la figurat. Libertarieni. O fi de la ei, de la vreun Chicago Boy. Nici asta?

Un fondator al SUA. Nu-i ştiu pe toţi. Sau Burke. Sau Montesquieu. Sau un rus „alb”, emigrat, scriind în Paris prin 1923, pe un şerveţel ud cu vodcă şi lacrimi. Arendt. Rand. Ryan. Ron Paul. Celălalt Paul. Nu mă înnebuni, Romney? Nici Romney. Bush-iii. Unul din ei. Nu?

Dă-mi un indiciu. Un român. Atunci P.P. Carp. Unul din Brătieni, că deh, sună aşa, mai liberal. Carol I sigur nu. Madgearu. Iorga. După 1990? Atunci Coposu. De fapt stai că ţărăniştii nu gândeau chiar aşa lucrurile. Isărescu. Ţiriac.

Nu ştii cine e? Păi şi de ce mă chinui? De unde l-ai luat? Din programul Alianţei DA? Alianţa DA? Zău? Uau. De ce nu se mai gândeşte aşa? De ce?

Unde-i omul care a scris chestia asta? A scris-o la mişto sau era serios? Era parte din crezul lui interior sau a pescuit-o de pe Internet pentru că suna bine? Am chef să fiu optimist azi: să zicem că el chiar credea lucrul ăsta. Unde e el acum? Sau ea? E într-un partid? Şi-a schimbat perspectiva? De ce? În mod clar viziunea asta nu mai e în prim-planul politicii vreunui partid, deci ştim că nici el nu mai e în prim-plan. De ce nu mai e? Era?

Să vezi dramă: o fi un om care s-a retras. La munte. La vânat coioţi. La pescuit. Prin Noua Zeelandă. S-a făcut călugăr în Japonia. Se caţără pe Himalaya, scoate perle din oceane, face vacanţe în Thailanda, orice doar să nu mai audă de România. Sau s-a apucat să vândă covrigi la colţul străzii. O fi milionar acum. Miliardar. În lei noi. Sau cerşeşte în faţă la vreo biserică. S-a apucat de băut de tristeţe, e ratat, e terminat. Ia heroină ca să uite. Ca să nu mai vadă ce s-a întâmplat. Sau acum se joacă pe calculator, are doi copii, două credite, munceşte. Pune imagini hazoase pe Facebook, pune poze de la căsătoria verişoarei cumnatului şi atât. Tace. Nu mai scrie nimic, e în grevă faţă de istorie. Sau scrie şi nu ştim noi. O fi făcut vreun blog şi nu-l citeşte nimeni. Zero accesări, zero comentarii, 417 articole. Scrie, scrie, scrie şi degeaba. Nu ştie nimeni de el.

Sau, Doamne fereşte, o fi murit. Sau s-a căsătorit sau recăsătorit. O femeie deşteaptă, cu sâni mari. Face cu ea copii. Mulţi. În Australia. Sau în SUA. Nu-i mai pasă de politică. De politica românească.

Sau o fi Traian Băsescu. Vorba aia, exact singurul om activ pe scena politică care nu poate candida la prezidenţiale.

Dar PMP-ul ce părere o fi având de citatul ăsta? Dar PDL? Dar FC? Îşi dau seama? Conştientizează? Sunt de acord? Poţi să faci şi asta şi reformism?

Citatul cum i-o fi venit? De ce a adăugat la final „şi legii”? Nu e un pic ilogic? Nu statul face legea? La ce se gândea? Oare se gândea la ceva foarte deştept şi nu-mi dau seama?

Oare aşa arăta citatul? Nu cumva el a scris de fapt aşa: „Un guvern puternic nu este acela care doreşte să controleze totul, ci acela care ştie să renunţe la puterea sa pentru a da forţă pieţii şi legii”? Şi o fi venit cineva să-l bată pe umăr: alo, băiatu’, aici nu facem anarhism? Şi el a încercat atunci să se explice, iar toată povestea s-a încheiat amical la bere? (‘bine, hai că schimb, să nu se sperie lumea’) Ce fel de bere? Unde?

L-am cunoscut pe omul ăsta? Am dat mâna cu el? Am dat mâna cu oameni care au dat mâna cu el? De ce nu-l recunosc? De ce nu mi-a spus nimeni de acest om?

De ce nu mai sunt alţii ca el pe scena politică?

Colectarea veniturilor la buget sau cum ne plingem ca statul nu ne fura eficient

Marea problemă a zilei, lunii, anului, deceniului și mileniului e reprezentată de veniturile la buget, de cît de mici sînt ele în comparație cu așteptările și de cît de proastă e colectarea veniturilor la buget. Tragedie! Statul nu e în stare să colecteze suficienți bani din buzunarul cetățenilor! Cît de groaznic!

Toți stîngiștii, și mai ales ăia care compun cu succes ”dreapta” românească sînt convinși că socialismul e o idee bună, prost aplicată sau, mai bine zis, aplicată de cine nu trebuie. Dacă ar fi aplicată de ei, ar funcționa genial. Dacă socialismul funcționează prost e fiindcă statul nu colectează suficient de strict și de profesionist banii la buget și nu îi cheltuie apoi cum trebuie. Dar acestea nu sînt tare structurale, consecințe ale lipsei de responsabilitate și motivație, ci accidente, întîmplări cauzate de lipsa de morală și profesionalism a celor ce compun statul acum. ”Dacă am fi noi la putere lucrurile ar merge perfect și socialismul ar funcționa, căci banii s-ar colecta mai eficient la buget și cheltuielile ar fi mai deștepte și folositoare.”

Sănătatea, educația, infrastructura, transporturile, energia, toate acestea nu funcționează bine nu fiindcă statul le administrează prost (din cauza lipsei de responsabilitate și motivație). Nu. Ele nu funcționează fiindcă sînt subfinanțate. Fiindcă nu se bagă destui bani în ele. Fiindcă nu se colectează eficient veniturile la buget. Fiindcă nu se iau bani destui de la cetățeni. Asta înseamnă colectarea veniturilor la buget: băgatul mîinii în buzunarul cetățenilor. Toată lumea se plînge că statul nu fură eficient banii cetățenilor. Eu zic că ar trebui să ne bucurăm.

Dacă nu putem spera la un stat minimal (și nu putem spera, fiindcă la noi nu există absolut nicio forță politică dispusă să susțină capitalismul, libertatea, inițiativa privată, drepturile cetățenilor și limitarea implicării statului în societate), să sperăm măcar în incompetența statului. Nu e cea mai bună situație, însă e mai bine decît să avem un stat care să-și facă datoria de stat cvasitotalitar cu abnegație, competență și eficiență. Bine, reglementările stufoase și confuze, degrabă interpretabile în favoarea statului și împotriva cetățeanului, induc cetățeanului o stare de nesiguranță și dependență de stat, iar statului îi dau puteri arbitrare. ”Dacă vrem să te înfundăm, găsim noi ceva și te înfundăm.” În același timp, arbitrariul în aplicarea reglementărilor duce la concurență neloială și distorsiunea pieței (sînt sigur că nu distorsiunea e cuvîntul, dar mă chinuie un lapsus de senilitate și n-am pe cine să întreb la ora asta). Deși și aici e de discutat. Statul oricum distorsionează toate piețele prin tot felul de restricții, reglementări, licențieri etc. Cît de tratament inegal și nedrept, statul oricum îl aplică cetățenilor prin impozitarea progresivă (și chiar prin flat tax), prin contribuții pe care le plătesc doar anumite categorii de cetățeni, prin redistribuirea banilor și, în general, tot ce înseamnă inginerie socială.

Colectarea eficientă a veniturilor la buget nu aduce nimic bun. Domeniile administrate de stat vor funcționa la fel de prost, însă funcționărimea statului va avea mai mulți bani de spart pe mînă, iar în buzunarele contribuabililor vor rămîne mai puțini bani.

Cînd politicienii, jurnaliștii, oengiștii, propagandiștii și activiștii vă vor spune că soluția este stoparea evaziunii fiscale și o mai eficientă colectare a veniturilor la buget, nu-i credeți și trimiteți-i acolo unde merită, la origini și în marja de eroare electorală.  ”Ăștia sînt proști. Noi vom face și vom drege și aia și ailaltă și ailaltă fără să creștem taxele. Nu. Vom stopa evaziunea fiscală și vom colecta mai eficient veniturile la buget. Iată că nu vorbim prostii, avem surse de finanțare pentru toate tîmpeniile populiste și socialiste care ne trec prin cap”. Sursele de finanțare sînt contribuabilii, lor li se va băga mîna mai adînc în buzunar și cuțitul mai apăsat pe jugulară. Fiindcă asta înseamnă stoparea evaziunii fiscale și o colectare mai eficientă a veniturilor bugetare. Evaziunea fiscală o fac contribuabilii. Colectarea veniturilor la buget se face din buzunarele contribuabililor. Statul nu are alte surse de finanțare decît buzunarul cetățeanului, fie că se finanțează din împrumuturi sau inflație. Împrumuturile și inflația sînt plătite tot de contribuabili.

Dacă politicienii promit cheltuieli mai mari și venituri mai mari din stoparea evaziunii fiscale și o mai eficientă colectare a veniturilor la bugetul de stat și nu reușesc, vor crește taxele. Problema e că vor plăti mai mult fraierii care plătesc de obicei, iar veniturile la buget tot nu vor crește. Vor muri afaceri, vor dispărea locuri de muncă, vor sărăci sute de mii de oameni, vor pleca la dracu în praznic sau unde văd cu ochii, însă veniturile la bugetul de stat nu vor crește. Și chiar dacă vor crește, nu va fi niciun bine. Statul va avea mai mulți bani la dispoziție să-i administreze prost și va căpăta mai multă îndrăzneală. Mai mulți bani la buget înseamnă că statul va avea mai multă putere, va fi încurajat să se implice mai mult în mai multe domenii, va sufoca tot mai mult societatea și libertățile cetățeanului.

Nu așteptați de la politicieni promisiuni, proiecte, inițiative, soluții și mai multe cheltuieli bugetare, stoparea evaziunii și o mai eficientă colectare a veniturilor la buget. Soluțiile sînt altele. Soluțiile sînt libertatea economică, capitalismul și proprietatea privată. Votați politicienii care vă promit mai multă libertate, mai mult capitalism, cheltuieli bugetare cît mai mici și venituri bugetare cît mai mici. Adică cît mai puțini bani în buzunarul lor și al funcționarilor și cît mai mulți bani în buzunarele contribuabililor, la dispoziția inițiativei private.

Orice promisiune, proiect, inițiativă a unui politician sau funcționar înseamnă mai mulți bani furați din buzunarul cetățeanului (care e din ce în ce mai mult contribuabil și din ce în ce mai puțin cetățean) și investiți în creșterea puterii statului.

Inegalitate si stat

Discuţia despre impozitare are două dimensiuni: inegalitate vs egalitate şi stat maximal vs stat minimal. Dacă în primul caz, cota progresivă încearcă nivelarea veniturilor, recompensarea celor cu venituri mai mici şi pedepsirea celor cu venituri mai mari, în al doilea caz, important este nivelul impozitării şi, implicit, nivelul de implicare a statului.

În cazul cotei progresive, dincolo de nivelul de impozitare, trebuie remarcată dorinţa de nivelare, de eliminare a inegalităţilor, de îndreptare a nedreptăţilor a unor presupuse nedreptăţi. Or, aici găsim şi germenele maximizării statului, un germene nasol care bîntuie Europa de vreo cîteva zeci de ani. Căci dacă porneşti de la premisa că inegalitatea e o anomalie ce trebuie eliminată ajungi imediat peste drum, la Salvator, la singurul capabil să întreprindă o asemenea nobilă misiune: Statul. Astfel, chiar dacă unora dintre noi le place să facă pe proştii, de dragul lui Crin, trebuie să recunoaştem că impozitul progresiv mic e o minciună pe distanţe mici, electorale.

Singura sansa a PDL: rezistenta la schimbare

PDL şi-a pierdut electoratul asistat şi nici nu-l va mai recupera, nici cu socialismul de cazarmă şi găletuşă al grupării Blaga, nici cu social-democraţia de boy scouts în spielhosen a grupării Boc.  Despre ridicolul fad şi glumiţele fără umor  ale lui Toader Paleologu (e foarte important prenumele) sau heirupismul hipiot al celor trei magi greenpeace nici nu mai are rost să discutăm.

Şi PDL nici nu trebuie să-şi recupereze electoratul asistat. Trebuie doar să meargă cu reformele pînă la capăt, să se radicalizeze aşa cum liderii săi nu sînt capabili nici măcar să-şi imagineze şi să devină cu adevărat un partid de dreapta, nu ceea ce este acum, o a treia aripă a Marii Mişcări Socialiste Post-Decembriste (celelalte două aripi fiind, aşa cum aţi ghicit, PSD şi PNL).

PDL-ul trebuie să ofere sistemului privat (antreprenori, salariaţi, liber profesionişti) atît de mult încît acesta să aibă ce pierde în cazul venirii la guvernare a USL-ului. Şi, în acelaşi timp, trebuie să lase USL fără arme în eventualitatea că acesta va veni la guvernare după 2012. Adică să distrugă statul aşa cum îl ştim noi acum. Nu să-l reformeze. Să-l distrugă. Şi trebuie s-o facă repede, pentru că în 2012 va fi deja prea tîrziu.

Şi nu mă refer la aşa-zisul stat social. Mă refer la statul keynesian, marea vacă de muls a tuturor guvernărilor post-decembriste. Fiindcă opusul statului minimal nu este statul social, este statul keynesian. Este o distincţie foarte importantă, chiar dacă liderii PDL evită subiectul şi inventează fraude de tip „statul eficient versus statul asistenţial”. Stat minimal înseamnă retragerea statului nu numai din afacerea cu pomeni pentru asistaţi, ci şi din afacerea cu investiţii imobiliare sau de alte feluri, din afacerea cu subvenţii, facilităţi, ajutoare de stat, din afacerea cu consumul, din afacerea cu energia, din afacerea cu telegondole peste drum de primărie etc. Nu există stat eficient. Punct.

Electoral, în 2012 şi chiar după, PDL trebuie să se bazeze pe rezistenţa la schimbare a plătitorilor de taxe. Dar pentru a face asta, adversarii politici ai PDL, socialiştii conduşi de cuplul puber de revoluţionari la fără frecvenţă, trebuie să aibă ce schimba. Promisiunile USL din campania electorală trebuie să-i alarmeze pe contribuabili, schimbările propuse de copiii de suflet ai lui Felix să fie un motiv suficient să scoată la vot, de partea PDL-ului, două milioane de votanţi. Poate că rezistenţa la schimbare nu va fi o miză pentru două milioane de votanţi. Însă nici nu trebuie. E suficient să fie o miză doar pentru două sute de mii, care să militeze pentru PDL, să-şi convingă rudele, prietenii şi cunoscuţii să iasă la vot şi să voteze PDL, iar cei cu posibilităţi financiare chiar să sprijine logistic şi financiar campania PDL.

Justiţia şi Codul Muncii sînt exemple de mize ale rezistenţei la schimbare. Sînt două argumente împotriva venirii USL la guvernare. Prea puţin, totuşi. E nevoie de o scădere drastică a fiscalităţii, de eliminarea birocraţiei, de sute de mii de concedieri în sistemul bugetar, de desfiinţarea a zeci de agenţii, a cîtorva ministere, de începerea unor reforme radicale în sănătate şi în administraţie, de retragerea statului din economie, de desfiinţarea a zeci de programe şi proiecte ale statului.

Există vreo şansă ca toate astea să se întîmple? Nu, evident că nu. USL va cîştiga categoric alegerile din 2012 iar PDL nu va trece de 20%, în cel mai fericit caz.

Să fie clar, nu merge cu şmecherii tactice, cu găselniţe de imagine sau mai ştiu eu ce. Nu merge cu vrăjeală. PDL ori începe terapia de şoc şi reformele radicale (tăierea salariilor bugetarilor nu e reformă, e o găselniţă de etapă), ori schimbă statul din temelii, ori rămîne în opoziţie pînă la dispariţie. Căci după înfrîngerile electorale din 2012 şi 2014 PDL dispare de pe scena politică. Şi odată cu el şi pedeliştii (mulţi dintre ei speră să supravieţuiească partidului – nu vor supravieţui, aşa cum nici ţărăniştii n-au supravieţuit PNŢcd-ului).

Creşterea economică, tîmpenia cu care o tot dau liderii PDL în frunte cu Boc, nu este o miză. Să fim serioşi, intră la marja de eroare. În locul lui Boc aş renunţa la discursurile motivaţionale pentru copii tembeli. Creşterea economică cu 0.7% sau 2.3% nu se simte însă micşorarea statului cu 30% sau 50% se simte şi se vede. Dar mă tem că noi n-o vom vedea niciodată.

PS. PDL ar putea începe reforma prin a da afară toată organizaţia de tineret a partidului. Sau măcar să-i închidă undeva, să nu-i vadă şi să nu-i audă nimeni. Nu de altceva, dar pentru un partid de dreapta o masă de spălaţi pe creier scoasă în faţă, în văzul lumii nu e cea mai bună reclamă.

Din ce am văzut în ultimele săptămîni, PDL tinde să fie un partid al semnului de exclamare. Uitaţi-vă la ei cum scriu şi cum vorbesc. Blaga îl foloseşte pe post de pulan şi testosteron, Boc îl foloseşte ca să arate ca tocilarul clasei pe  LSD iar tinerii pedelişti ca să arate ca nişte pionieri nord-coreeni în tabără de muncă la Sovata.

Boc, la volanul Jeep-ului pe trei roti, fara frine si directie

„Un stat maximal cu cheltuieli minimale” – deviza PDL

Statul român este un samsar imobiliar care s-a îmbogăţit în anii 2005-2008, pe cînd se numea, hai să luăm un nume la întîmplare, Tăriceanu.

Administraţia este un Jeep Grand Cherokee pe care samsarul nostru l-a cumpărat la second hand şi suprapreţ de la nişte amici de business (aici luaţi voi la întîmplare nişte nume de amici de business) deşi îşi petrece majoritatea timpului în Bucureşti, rareori are treabă în afara oraşului şi niciodată pe vreun drum forestier de munte. Însă eroul nostru e fericit la volanul jeep-ului său cînd se tîrăşte prin traficul bucureştean, se blochează prin intersecţii sau se strecoară pe străduţe cu sens unic şi maşini parcate pe trotuar, pe stradă, prin intersecţii şi parcuri, ganguri, terase, peste cîini comunitari, pietoni şi biciclişti. Unii zic că prietenul nostru ar avea-o mică şi că în 50 de ani de frig comunist i s-ar fi micşorat şi mai mult. Şi că, astfel, Jeep-ul ar fi compensaţia ideală. Alţii zic că decizia eroului din poveste ar avea legătură cu amicii de business care vînd jeep-uri, motorină şi piese de schimb.

Vine şi anul 2009, afacerile imobiliare merg din ce în ce mai greu, investitorii străini se retrag sau dau faliment, preţul terenurilor scade iar comisioanele samsarului nostru aşijderea. Astfel, îşi pierde cea mai importantă sursă de venit. De altceva nu se poate apuca, fiindcă nu prea are de ce. Şi nici nu ştie să facă altceva. Ratele sînt mari, băncile nu-i mai dau credite de refinanţare, copiii urlă de foame. Iar jeep-ul costă. E destul de vechi şi se strică des iar piesele de schimb sînt scumpe (mai ales că le ia şi la suprapreţ de la amicii de business amintiţi mai devreme), asigurarea e scumpă, consumă mult, mai ales în oraş şi, după cum am spus, fostul samsar nu are nevoie de maşină decît în oraş.

După lungi amînări, amicul nostru, care între timp şi-a schimbat numele în Boc, vine şi cu soluţia salvatoare: să reducă cu 25% cheltuielile cu jeep-ul. Astfel, renunţă la o roată şi bagă cu 25% mai puţină motorină şi ulei, ba chiar, atrăgîndu-şi furia vechilor amici de business (notă: e o diferenţă între amicii de business şi partenerii de business – statul român nu are parteneri, doar amici) renunţă chiar şi la o parte din piesele de schimb.

Ar putea să renunţe la Grand Cherokee şi să-şi ia în schimb o Toyota Yaris sau chiar un Fiat 500 model nou, zic gurile rele de dreapta. Gurile bune de stînga zic că Jeep-ul e bun, că poţi căra cu el toate neamurile, inclusiv vecinii şi ar fi o crimă să renunţe la el şi să-i lase pe aceştia pe jos, că soluţia salvatoare ar fi renunţarea la oglinzile electrice, la CD/mp3 player şi la aerul condiţionat. SOV, Năstase et comp propun chiar renunţarea la închiderea centralizată. Băsescu zice nu, închiderea centralizată e bună, renunţăm la orice numai la închiderea centralizată nu. Gurile rele de dreapta revin şi se opun transportului în comun cu jeep-ul şi susţin că ar fi mai bine ca neamurile şi vecinii să se deplaseze (vorba poliţistului) din punctul A în punctul B cu propriile lor maşini sau chiar cu bicicletele. Iar cei care nu pot şi nu pot să-şi ia maşină sau bicicletă, să meargă pe jos.

Amicul Boc nu-i ascultă nici pe unii, nici pe ceilalţi. Că el şi PDL-ul sînt de dreapta dar că e riscant să renunţe acum la Jeep, că nu e momentul să treacă pe Toyota Yaris, că maşina nu se schimbă la jumătatea drumului, că neamurile, vecinii şi alţii pedelişti au visat, cît erau în opoziţie, la Jeep-ul lui Tăriceanu et comp şi că nu prea ar vrea, după atîta luptă politică, să se înghesuie cu toţi prietenii de grătar şi nepoţii într-o amărîtă de Yaris…. Aşa că mai bine să păstrăm Jeep-ul dar să reducem cheltuielile cu 25%. Vom consuma 7 litri la sută, mergem pe trei roţi, cu ulei de soia, fără frîne şi direcţie. Mai ales fără direcţie, zice un mucalit din tribună.

La rîndul lor Ponta, Crin şi compania aşteaptă să le vină rîndul la făcut ture prin cartier dar nu le-ar prea conveni să le facă cu un Yaris de intelectuali minimalişti, trebuie să fie călare pe jeep ca să simtă şi ei că o au mare şi ameninţă cu revoluţia dacă Boc nu le păstrează Jeep-ul pentru 2012. E ca şi cum ai aştepta o vacă de muls şi ai primi un ponei. Ori asta nu se cade.

Gurile rele de dreapta revin şi-l întreabă pe Boc pentru ce îi trebuie maşina, unde merge cu ea, care îi e destinaţia, pe ce drumuri merge, ca să vadă de ce tip de maşină are nevoie, una mare de teren sau una mică de oraş? Boc răspunde că el nu ştie unde merge dar că va consuma doar şapte litri la suta de kilometri, fără cheltuieli nesimţite.

Şi uite aşa, în toamna lui 2010, Boc, la volanul Jeep-ului pe trei roţi, fără frîne şi direcţie, încearcă să se strecoare prin traficul bucureştean. Încearcă e bine zis. Deocamdată e blocat împreună cu maşina în intersecţie, cu privirea fixă, buzele tremurînd şi mîinile încleştate pe volan. Nişte miniştri se fac că meşteresc sub maşină în timp ce băieţii din PR-ul PDL-ului şi consilierii de imagine îi zic: „Şefu’, fă şi tu din gură vrrîîmmmm, vrrîîîmmmm, ca să nu se prindă fraierii că stăm pe loc.”