După 20 de ani

Fostul preşedinte Ion Iliescu a declarat la Realitatea FM că şi el l-ar fi lăsat în viaţă pe Ceauşescu, ’să poată vedea ce a rămas după el…’ Reacţia amară a lui Iliescu la replica istorică a lui Mihail Gorbaciov – că Ceauşescu a fost omorât ca un câine – arată câtă ranchiună a adunat fostul preşedinte în anii de mandat ai lui Traian Băsescu, dar mai ales frustrarea că n-a reuşit, deşi a încercat, să ne prostească două decenii. Dar, după 20 de ani, ce ironie, fostul lider sovietic vine la Bucureşti şi-i dă lui Iliescu o palmă de maestru, acolo unde acesta credea că va scrie istoria. A scris-o, până acum în felul său, cu sângele a o mie de oameni care au murit după fuga lui Ceauşescu în decembrie ‘89.

Scena este colosală. În centru – Gorbaciov, în dreapta – Emil Constantinescu şi în stânga, aşa cum l-a consacrat destinul, Ion Iliescu. Fostul lider de la Kremlin, parcă neschimbat de la căderea URSS şi cu o memorie a relevanţei remarcabilă se-ntoarce către camera în spatele căreia îl privesc milioane de români şi spune: Soţii Ceauşescu nu trebuiau împuşcaţi ca nişte animale! Iar Iliescu… încremeneşte.

Apoi, încercă să se justifice. Că nici Gorbaciov, nici alţii, spune Iliescu, nu pricep conjunctura în care ne aflam în 89, pentru că mureau oameni, iar procesul urma să curme crimele făcute după 22 decembrie pentru a împiedica structurarea unei noi puteri. De fapt, şi Iliescu, şi Gorbaciov spun indirect acelaşi lucru. Iliescu ne arată cum s-a legitimat puterea în ‘89, iar Gorbaciov condamnă tocmai această formă de legitimare. Un semn că fostul lider sovietic ştie bine ce a făcut Iliescu, deşi, cu regret o spun, fostul preşedinte continuă să ne prostească.

În ciuda ranchiunei pe care i-o poartă actualului preşedinte, Ion Iliescu are o mare şansă cu Traian Băsescu, pe care, desigur, nu o poate recunoaşte public. Să iasă din politică, aşa cum îşi doreşte, cu picioarele-nainte. Dar subliniez, din politică. Dacă această ieşire din politică se va petrece până la finalul de mandat al actualului preşedinte, Traian Băsescu va avea, la rândul său, o altă şansă, de data asta istorică. Să dea liber documentelor pentru care Mărieş face de 20 de ani greva foamei şi să-şi marcheze destinul de preşedinte cu adevărul despre revoluţie.

Până atunci, prizărim ştiri cu Gorbaciov pe care nu se mai sinchiseşte să le desluşească nimeni…

Societatea informațională a lui nea Caisă

La începutul anului am aflat cu mare surprindere că Primăria din comuna în care locuiesc, Gurbănești, are acces internet de mare viteză, pe fibră optică! La primărie se află o sală cu calculatoare, conectate la net prin respectiva fibră optică. Folosirea calculatoarelor costă 1 RON/oră și, de cîte ori am trecut pe acolo nu am găsit decît pe cineva care păzea liniștea și ecranele stinse. Investiția e realizată de Ministerul Comunicațiilor și Societății Informaționale în cadrul programului „Economia bazată pe cunoaștere”.

Am aflat de la Primărie numele doamnei care se ocupă de proiect, Diana Voicu, și pe 22 februarie i-am scris un email. Iată-l integral:

Stimata Doamna,

Primaria din comuna Gurbanesti, localitate in care m-am mutat la inceputul anului trecut, este beneficiara programului dumneavoastra „Economia bazata pe cunoastere”.
In cadrul acestui program a fost instalat acces internet pe fibra optica, furnizat de Romtelecom, cu beneficiar final Primaria Gurbanesti.

Reprezint citiva locuitori ai comunei mutati din Bucuresti sau care au resedinte temporare aici si care avem o importanta experienta in programe de internet. Avem in plan dezvoltarea unor site-uri web pentru promovarea zonei, pentru e-commerce cu produse agricole ecologice sau alte proiecte de interes local.

Accesul internet e foarte dificil in zona, fiind posibil doar pe modem mobil, la viteze relativ scazute.
Am dori sa va adresam doua intrebari:
1. In ce masura e posibil sa ne conectam la punctul de acces de la Primarie? Solutia tehnica exista, e nevoie insa de acceptul dumneavoastra. (Avem o solutie posibila de a instala un router prevazut cu acces wireless la care ne putem conecta, cladirea primariei e la 150 m de locuinta mea).
2. In ce masura va puteti implica in sprijinul unor proiecte locale bazate pe internet?

Va multumim,

Florin Cojocariu
Razvan Balasa

Nu am primit nici un fel de răspuns, după o lună jumatate. În ultimul an, numai la mine pe uliță, și-au făcut case și s-au mutat, de tot sau temporar, 3 familii de „orășeni”. Toți avem idei pentru care am putea folosi netul pentru a stimula turismul sau agricultura ecologică în zonă.  Ne conectăm prin zapp sau modem mobil în timp ce la cîteva sute de metri de noi stă goală sala de calculatoare legate la fibra optică. Nimeni nu cere nici un ban, dimpotrivă, am aduce bani la bugetul local. Lua exact 5 minute să răspunzi la un mail și cîteva telefoane sau mailuri să verifici legalitatea demersului. Poate reușește cineva să-mi explice cum gîndesc administratorii proiectului „Economia bazată pe cunoaștere”  dacă trag fibră optică cîteva zeci de kilometri pînă într-o sală a primăriei care stă tot timpul goală și li se rupe total de ideea de a intra și în casele oamenilor? Economia, la fel cu cunoașterea, nu se întîmplă în Primărie. N-am verificat, aș pune însă pariu ca nici măcar la școala de vis-a-vis, aflată la 50 de metri de primărie, nu au ajuns…

Sigur, accesul internet la Gurbănești nu e tocmai problema nr 1 a țării. Descriu situația pe larg pentru că e simptomatică pentru una din problemele Guvernului: personalul de slabă calitate. Te-ai aștepta ca la MCSI programele să fie conduse de tineri entuziaști, pasionați de ce fac. Vez’ de treabă! Nimeni nu gîndește, nimeni nu e entuziasmat de ceva, toți execută mecanic și au o mare durere în cursul săptămînii viitoare în ce privește finalitatea. Toți bifează căsuțe pe rapoarte. Asta e finalitatea pentru ei. Iar tipul ăsta de cultură are implicații cu mult mai grave decît lipsa de internet prin vreo comună oarecare.

Episodul 2: „Electricianul KGB-ului”

Lăzăroiu se uită la ceas.

– Pfuaai… E nouă fără douăzeci, trebuie să mergi la culcare, Mărite. Nu, nu….nici să nu te gîndeşti… Nu-mi arunca Privirea Electorală, că nu mă îndupleci.

Măritul Dictator încercase Privirea Electorală Dintre Cele Două Tururi, varianta demo, fără succes însă. Ar fi încercat şi varianta Full Version, dar pe asta n-o arunca decît Poporului şi doar dacă adversarul stătea mai bine în sondaje. Nu renunţă însă la luptă. Se întoarse brusc spre Lăzăroiu şi, cu privirea tremurîndă şi lacrimi în glas (stăpînea perfect arta sincronizării dintre cele două), îi zise:

– Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu!

Lăzăroiu, înainte de a izbucni în plîns, mai apucă să le ordone celor doi sepepişti din spatele lui:

– Group hug!

Se luară toţi cinci în braţe.

– De de…ce sîntem cinci? întrebă Lăzăroiu printre sughiţuri de plîns.

– Eu am venit să repar prizele…, răspunse, tot printre sughiţuri, şi tot de plîns, Electricianul KGB-ului.

– Hm… Ciudat. A mai venit ieri unu’ să repare prizele.

– Nu-mi spune: avea barbă şi a venit să vă „rebare brizele”?

– Da. Ţin minte că ne-a distrat asta…. Da’ de unde ştii?

– Am primit săptămîna trecută reclamaţie de la Centrală, de la băieţi, că le ticăie în căşti prizele din Salonul de Protocol Dictatorial şi nu pot să se concentreze la transcriere. N-au înţeles nimic din consultările cu partidele.

– Care consultări? Care partide? izbucni în rîs Dictatorul, fără să-şi dea seama că rîzînd rupe vraja.

Lăzăroiu şi Electricianul KGB-ului ieşiră primii din transă. Cei doi sepepişti, tineri şi mai slabi de înger, rămaseră îmbrăţişaţi între ei, plîngînd încetişor.

– Ha! Dictatorule, nu ţi-a mers. Gata, hai la culcare.

– Şi nu-mi mai citeşti Dosarul lui Năstase?

– Nu astă-seară. Hai mă, Măria Ta, doar ştii programul: 20:40-21:00, lectura de dinainte de culcare, 21:00, culcarea propriu-zisă.

Dictatorul, Lăzăroiu şi cei doi sepepişti o luară încet la pas, spre Dormitorul Dictatorial.

– Leca noşti, deţa, le strigă Electricianul KGB-ului, scoţînd din buzunar un patent şi paişpe microfoane mici.

Ka ka kakalinka kakaia, ka ka kakalinka ka…Cum făcea ăla care a bătut Avatarul la Oscar? Aşa, deci întîi tai firul galben…ka ka kakalinka ka…Made in China??? Pînă şi bombele de artizanat tradiţional islamic, din sodă caustică, suc de mere şi lapte praf de capră se fac în China? Da’  ce vorbesc eu? (de fapt nu vorbesc, ăsta e doar un monolog interior) Numai eu ştiu cîte microfoane DGIPI made in china am înlocuit cu microfoane KGB made in china, ca după o lună să le găsesc şi p-astea înlocuite cu microfoane SRI made in china…mda….aşa…acum tai firul albastru…

– Tapalagă, ţine puţin patentul ăsta….Tapalagă??? Tu ce cauţi aici?

4 ani de singurătate

Cer scuze cititorilor însă am o plăcere de făcut. Acum 4 ani a murit (si nu chiar) un prea bun prieten: Ioan Bălin. Daca eu sint, e și meritul lui. Mulțumesc, excelență. Prea puțini își amintesc de telegramele tale, toți au uitat cît te iubea regele. Sper că în pofida acestor ratări de public relations si avind in vedere cit de prost o duce Basescu, ești bine. N-ai supraviețuit vieții dar ce te plîngi? Pare că ești bine. Si noi. Facem reforma. Ne distram teribil. Cojo.

Creştinismul în spaţiul public. O perspectivă a dreptei româneşti (Conferinţă la Institutul de Studii Populare, marţi, 13 aprilie 2010)

picus ne-a semnalat textul integral pe blogul autorului și, la scurt timp, Cristi Pătrășconiu ne-a trimis textul pe mail. Îl recomand cu căldură, e o cană de apă rece și proaspătă în deșertul prea multor ani de cruci iliesciene, ipocrizii liberale și ateisme voxpublicistice. Textul e o adevărată fundație pentru o discuție substanțială despre locul credinței în politica de dreapta.
–––––––––-

Onorată adunare, distinşi colegi,

doamnelor şi domnilor,

Criteriile dreptei

Identitatea dreptei româneşti traversează momente importante de clarificare doctrinară. Se dezbat principiile gândirii populare, se discută relaţia între liberalism, conservatorism, centrism şi creştin-democraţie, sunt comentate apoi raporturile de continuitate sau de adversitate cu trecutul recent al dreptei (partidele istorice post-decembriste) şi, respectiv, cu trecutul îndepărtat (etnocentrismul interbelic). Până acum, conversaţia a tratat oblic problematica religiei în spaţiul public, atât de aprig disputată în Franţa lui Nicolas Sarkozy, Italia lui Marcello Pera şi Benedict al XVI-lea, Anglia arhiepiscopului Rowan Williams sau Polonia fraţilor Kaczynsky[1].

În această prelegere doresc să susţin următorul punct de vedere: oricare ar fi subcurentele dreptei europene, la baza unei atitudini politice opuse progresismului stângist se află respectul viu şi sincer pentru „Civilizaţia Decalogului”. Mă refer aici la Europa fundamentelor morale născute din confluenţa tradiţiilor iudeo-creştine, în dialog cu valorile juridice şi aspiraţiile intelectuale ale lumii greco-romane. Fără Atena (i.e., curajul interogaţiei critice), în absenţa Romei (i.e., exigenţa dreptului) şi, mai ales, lipsiţi de Ierusalim (i.e., nostalgia paradisului), viziunea noastră despre om s-ar şubrezi iremediabil.

A fi de centru-dreapta stă sau cade împreună cu respectul acordat tezaurului comun de spiritualitate al spaţiului nord-atlantic. Da: pledoaria pentru statul de drept şi separaţia puterilor, critica asistenţialismului, încurajarea pieţei libere, nevoia de prudenţă şi raţionalitate, conservatorismul fiscal, dreptul la viaţă şi proprietate, demnitatea individuală în contrast cu pulsiunile colectivităţii — toate aceste valori fac parte din ereditatea unei dreptei moderne, dinamice şi capabile de înnoire. Chiar dacă nu eşti un mic antreprenor, nu ai şanse să devii un bancher bogat sau nu speri să derulezi afacerile unei mega-corporaţii, având totuşi o sensibilitate de dreapta te vei lupta împotriva taxării excesive şi a surplusului de reglementări etatiste.

…[ Citește continuarea]

Religia în spațiul public – despre conferința ISP

La ISP am ascultat doua discursuri excepționale, unul al lui Mihail Neamțu și celălalt al lui Bogdan Tataru-Cazaban. Precedate de o prezentare făcută de Stoica. Încercarea mea de a rezuma miza conferinței și a celor două intervenții sună astfel:

Cum pot fi recuperate valorile originare ale credinței (cu precădere creștine) în discursul politic? Pentru că în lipsa lor instituțiile și formalismul instituțional (laic) riscă să se golească de sens, să-și piardă atractivitatea și, în cele din urmă, să dispară. După cum există riscul sesizat de cineva din auditoriu ca discursul despre valorile credinței să fie confiscat de personaje gen Becali sau Vadim. (sau Dan Puric, cum constata Vlad Mixich, într-o întrebare)

Chestiunea e mult mai puțin teoretică decît pare și vizează direct două probleme mari cu care se confruntă PDL:

– reformarea culturală internă se poate produce doar plecînd de la un set solid de valori, ușor de acceptat dar total opuse „politicii pentru bani” care e valoarea prezentă.

– creștin democrația trebuie reinventată și recuperată chiar în lipsa unui interlocutor coerent în persoana Bisericii. (vă amintiți de Preda care spunea că „creștin democrația e o maimuțăreală”?)

Sper să pot face rost de discursul lui Neamțu, după cum mi-aș dori mult ca domnia sa să scrie și la noi. A spus lucruri cu mult sens și nu vreau să le sumarizez fragmentat. Bogdan Tataru-Cazaban a vorbit liber (excelent și substanțial) și transcriptul va trebui așteptat pe siteul ISP. Cristi Pătrășconiu a promis că ne ajută.

A urmat ceea ce eu numesc o sesiune de răspunsuri. Adică, în loc să pună ei întrebări după cum i-a invitat Stoica, unii oameni din audiență au răspuns la întrebări pe care nu le-a pus nimeni. Lucru care l-a frustrat pe Stoica care a făcut, cu zîmbetul pe buze, o demonstrație de retorică de un umor senzațional în care s-a mirat cu multă eleganță că unii n-au înțeles nimic din ce s-a spus acolo. Am încercat să înregistrez, o să văd mîine ce a ieșit.

Am fost impresionat de calitatea vorbitorilor și de munca de unificare pe care o face Valeriu Stoica. Am să încerc să revin mai pe larg la planul pe care îl întrevăd eu că e pus în mișcare de Stoica. Conferințele astea îmi par cu mult mai mult decît un demers teoretic elitist de gen GDS. Deși au fost puțini oameni în sală și e păcat, e una din puținele demonstrații că în politica românească nu sînt numai hahalere.

Desene animalice

Azi a fost odată ca niciodată, că de nu ar fi, chiar şi aşa s-ar povesti.
Se făcea că un rinocer bănuit de fapte de rinocerită, neblând la sfat şi mai degrabă lat la stat, a vrut să spună un banc cu Chirac, dar în loc de asta, s-a apucat să strige Irak!  Irak!
Săracul rinocer, pe nume Păcălin Moicu, nu ar fi încurcat trebile în aşa hal, dacă vajnicul său apărător, Trandafiraş Jupânu, nu i-ar fi suflat greşit, în disperare de cauză.

Jupânu, un crocodil vert Nil, fost prim jupân la Curtea de Apeluri Pierdute, a apărat, cu mai mult sau mai puţin succes, alte suflete nevinovate, ajunse, prin nişte teribile greşeli, în boxa acuzaţilor paricopitaţi, după cum urmează: Homar Caisa-M., care, bolnav fiind de o ciudată alergie la rahat lokum, după cum se arăta maroniu pe alb în certificatul medical, a trebuit să plece pentru tratament urgent în străinătăţuri; Harry Pironescu, care se molipsise de ovulaţie acută, în fază terminală şi necesita un tratament urgent cu Diane-35; Necrolaiciuc, fost mare dregător al căilor înfierate respiratorii, care era cât pe ce să vândă la fier vechi şi impiegaţii din regionalele regionale, Căpruţ Plăsceanu, mare om de afaceri, de la Fabrica de Permise S.A., Argeşelul Mic sau Petrişor Guduru, din afacerea Trabucul, ţigareta şapte şi amnarul.

De fapt, Păcălin ar fi strigat lupu’, oameni buni, dar, din păcatele lui, cuplul de aur, format din hienele Alupulescu Tijă-Rea şi Alupulescu Iasomia, era în incapacitate de a-i sări în ajutor.
Tijă-Rea fusese reclamat de către însăşi nepoţica sa, cum că ar fi fost lăsat-o drept gaj într-un garaj. Ce-i drept, pe bancheta din spate a unui Lamborghini Murcielago şi da, marca exclusivistă se constituia într-o circumstanţă atenuantă. Totuşi domnul Alupulescu se trezise mai apropiat decât ar fi vrut de Căpşunică Miriapod, deoarece tovarăşa educatoare i-a pus să meargă puţin de mânuţă, în pasul piticului, până li se mai dezleagă limba şi ramificaţiile. Sau articulaţiile, nu am înţeles exact.
De aceea, Iasomia Alupulescu era mai preocupată de soarta jumătăţii sale în primul rând şi oarecum colateral de cea a lui Păcălin. De fapt, se gândea cum să facă să ia şi soţul său o boală din asta trendy, tahicardie bubonică sau amnezie subfebrilă în plăci, deoarece împotriva anxietăţii depresive făcuse prostia să se vaccineze mai de mult, cu o substanţă verde, foşnitoare. Până la urmă, Iasomia declară că soţul său a fost torturat în mod barbar: brăţara folosită la grădiniţă era dintr-un aliaj de nichel de cea mai joasă speţă, iar becul din celula unde se făcea nani pe înserat era totalmente ne-ecologic. Alupuleasca ameninţă cu reclamaţii la CEDO, PETA şi Vier Pfoten.

După episodul-pilot de azi din noul serial de desene animalice, Mihaela vă spune noapte bună, copii şi nu aşteaptă în niciun caz să îi răspundeţi cu un Mihaela, dragostea mea. Declaraţiile astea sunt numai pentru prostănaci.

Pledoarie pentru Hoară.

Jake La Motta: You never got me down, Ray

(Merită să vedeţi secvenţa pe youtube. Atenţie, scene violente!)

http://www.youtube.com/watch?v=5mixDbglVzE (de la min. 8:30)

Cu Marcel Hoară mă ştiu de şase-şapte ani. Dar nu pot să spun că îl cunosc foarte bine. L-am cunoscut mai mult în atât de hulitele sale apariţii televizate. Întâi l-am văzut prin studiourile RTV şi A3 combătând alături de pesedişti , penelişti şi jurnalişti afiliaţi celor două partide. Îmi plăcea stilul, chiar dacă la început nu înţelegeam prea bine de ce îmi plăcea. Pe urmă am văzut reacţii nervoase pe blogurile unor jurnalişti care se cred dumnezei. STOP Hoară! Nu-l mai trimiteţi pe Hoară la televizor! Dacă nu mă înşel, cineva a vrut chiar să iniţieze o petiţie online anti-Hoară.  Pe urmă au început reacţii mai ferme, oficiale, ale boşilor editoriali către PDL: „trimiteţi pe oricine, dar nu pe Hoară!”. Mişcarea anti-Hoară a prins contur.

Un bărbat blond, plăpând, cu ochelari (care pare mai curând genul NERD) a devenit spaima tele-show-urilor de nişă.

Ce i se reproşează lui Hoară? Spicuiesc: că, deşi e combativ, nu are argumente; că face de râs partidul; că jigneşte moderatorii şi invitaţii; că vorbeşte peste interlocutor; că face din alb,negru şi din negru,alb; că răspunde pe lângă întrebare. Astea sunt chestiuni concrete. În general însă nu i se reproşează ceva anume. Hoară pur şi simplu ne enervează, ne deranjează, nu îl mai vrem pe sticlă.

După un timp am înţeles ce îmi plăcea la stilul lui Hoară. De fapt nu de stil era vorba sau nu stilul rupt de context.

Hoară e un boxer plin de şiretlicuri. Când adversarul îl încolţeşte şi e deja a obosit, îl ia în braţe. După ce îl ia în braţe, prin surprindere, îl loveşte sub centură sau îl calcă pe picior. Când nu se uită arbitrul, loveşte adversarul cu capul în bărbie. Pe urmă îl ia iarăşi în braţe. Când face piruete întinde piciorul şi îşi seceră adversarul. Trebuie să recunoaştem că nu e deloc un boxer care să respecte vreo regulă.

Dar să vedem cine sunt adversarii lui Hoară şi mai ales cum e organizat meciul în ring. Hoară, PDL, are în ring doi sau trei combatanţi declaraţi înaintea meciului: PNL, PSD şi, uneori, PC. Aceştia îi cară pumni din toate direcţiile. Din când în când arbitrul (moderatorul), când vede că Hoară e pe cale să se dezechilibreze, îl împinge uşor cu mâna. Dacă nu a reuşit să îl pună la podea, intervine asistentul de arbitru (analistul de serviciu), şi el în ring, care loveşte mai ferm, din spate, direct la ficat. Dacă nici acesta nu reuşeşte să îl pună la pământ pe Hoară, se ia un telefon. Adică intervine unul din juraţii din afara ringului. Acesta intră în ring, de obicei cu o bâtă de baseball, şi îl loveşte pe Hoară direct în ţeastă.

Organizatorii meciului sunt în pragul isteriei pentru că Hoară, plin de sânge, fără doi dinţi, cu ochii tumefiaţi, precum Jake La Motta (din Raging Bull), rămâne în picioare clătinându-se şi rânjeşte către adversari: „Nu m-aţi pus la podea!”.

Ei, organizatorii, investesc atâţia bani pentru o execuţie exemplară şi bărbatul plâpând cu ochelari le aruncă banii la coşul de gunoi.

Poate că PDL n-a judecat corect boicotul talk-show-urilor de la A3 ş RTV. Ar fi trebuit să admită o excepţie: Marcel Hoară.

TRU : „70 de ani de tragedie la Katyn”

Articol preluat de pe: traianungureanu-tru.blogspot.com

Sfîrşitul Preşedintelui Kaczynski e înconjurat de simbolistica neagră a tragediei de la Katyn, acum 70 de ani şi după 70 de ani. Un Preşedinte anti-comunist, fiul unui erou al rezistenţei poloneze, moare la Smolensk, lîngă Katyn, alături de alţi 100 de polonezi, în drum spre cel mai nefericit loc al nefericitei istorii poloneze. Kaczynski şi delegaţia care îl însoţea urmau să participe la a 70-a aniversare a ororii de la Katyn. În 1940, în impul ocupaţiei sovietice care a urmat acordului sovieto-nazist de dezmembrare a Poloniei, trupe speciale şi unităţi sovietice NKVD au executat 22000 de ofiţeri, intelectuali şi personalităţi publice poloneze. Elitele naţionale poloneze au fost decapitate. Comunismul sovietic a calculat doctrinar că o naţiune lipsită de conştiinţe se va scufunda mai repede în amoralismul socialismului de gloată.

Katyn nu e, aşadar, doar un masacru la scară industrială şi un act de negare sistematică a umanităţii. Katyn e o mostră de comunism ideologic aplicat. Exact din acest motiv – şi nu ca urmare a remuşcărilor sau dubiilor etice tîrzii – Rusia sovietică şi, în bună parte, post-sovietică a încercat şi, multă vreme, a reuşit să mintă cu toată laşitatea expertă a propagandei comuniste. Multă vreme, Katyn a fost ferecat în tăcere. Moscova a ascuns documentele lămuritoare şi a plasat răpsunderea asupra Germaniei naziste. După ce adevărul şi-a făcut loc împins de memoria vie a generaţiilor succesive ale Poloniei postbelice, „noua” Rusie democratică a refuzat să deschidă arhivele. Preşedinele Yelţin a făcut un pas curajos în direcţia bună. Însă adevărul integral, în toate detaliile lui adminstrative şi politice, rămîne ascuns, în continuare, în arhivele ruseşti. Ideologia post-sovietică a Rusiei nu se poate dezlipi de comunismul recuperat, prin viziunea de tip Putin, în beneficiul patriotismului naţional rus.

A doua tragedie de la Katyn e un amestec de simbolism istoric şi derizoriu politic. Nu mai e nimic de spus despre durerea pe care o provoacă un accident, pe locul unei dureri încă mai vechi. Însă, detaliile politico-lumeşti merită amintite, înainte de a fi înghiţite de calcule şi uitare. Lech Kaczynski a fost un Preşedine de dreapta. Un om de viziune şi, lucru de neconceput în concertul laşităţilor publice ale zilei, o voce ferită de ipocrizie. Kaczynski nu s-a temut de ridicol şi, mai ales, de defăimarea destinată de mediile de informare adevărului rostit cu claritate. Kaczynski a fost un om de integritate nepătată şi, mai departe, un politician incomod. A fost iubit de polonezi şi detestat, de la un cap la altul al lumii, de uriaşul partid al mediilor academice şi de informare care l-au zugrăvit şi desfigurat în fel şi chip. Dar Kaczyinski n-a fost nici fascistul, nici anti-liberalul, nici extremistul pe care l-au descris cu insistenţă agit-prop mediile conforme ale consensului liberal. Kaczynski a fost un polonez născut şi educat de istoria Poloniei.

Moartea lui Kaczynski e, din nefericire, prilejul unor clarificări triste. Coverage-ul continuu de tip CNN-BBC e în fiecare clipă dovada documentată a ignoanţei şi dezintersului faţă de crimele capitale ale comunismului. Prezentatorii nu ştiu nimic despre Katyn, nu pot pronunţa cuvinte simple ca Smolensk sau Katyn şi nu se pot orienta în faptele elementare care dau faţa sovietică a celui de-al doilea răboi mondial. În schimb, au grijă să reamintească subtil şi perfid că fostul Preşedinte al Poloniei era un radical, un om de dreapta, cu alte cuvinte un indezirabil.
Avionul în care şi-au găsit sîrşitul Preşedintele Kaczyinski şi cele 100 de persoane care îl însoţeau era un TU 154, „perla” industriei aeroanutice sovietice (cu o rată istorică de accidente de 7 ori mai mare decît media Boeing). Avionul se afla în serviciul Preşedinţiei poloneze de 20 de ani. Cînd Preşedinţia a încercat să cumpere an avion nou, s-a declanşat instantaneu valul de populism instrumentat în astfel de ocazii de corifeii de presă: „oamenii mor de foame şi Preşedintele vrea avion”, „ atîtea şcoli, spitale şi grădiniţe s-ar putea construi cu banii aruncaţi de fereastră de Preşedinte”. Iniţiativa a fost abandonată. Scandalul e cît se poate de asemănăror cu aşa zisa dezbatere dusă în România pe aceaşi temă.

Colegii polonezi din Parlamentul European s-au adunat imediat la birouri sau au plecat în ţară. Am avut mereu relaţiile cele mai bune cu parlamentarii polonezi (fie creştin-democraţi, fie socialişti). I-am contactat dimineaţa şi am aflat de la ei că pilotul avionului a încercat şi a ratat de 4 ori aterizarea, în condiţii de ceaţă densă, pe aeroportul militar din Smolensk (un aeroport rudimentar folosit destul de rar). Erau toţi înnebuniţi de durere. Fiecare avea cunoscuţi, foşti colegi de universitate sau de Parlament între dispăruţi. Le-am transmis condoleanţe şi am vorbit îndelung despre figura excepţională a lui Kaczyinski.

Polonia trece printr-un moment greu. Îl va depăşi, cu siguranţă. Pentru că solidaritatea şi puterea în faţa tragediei sînt, deja, calităţi colective ale acestui popor care nu şi-a abandonat niciodată valorile şi n-a pus capăt nicicînd speranţei.

TRU

Lech Wałęsa despre tragedie

Lech Wałęsa: „Tragedie – asemanatoare cu pierderea elitelor la Katyn”

Nu-mi vine sa cred. Nu ni se putea intampla ceva mai rau acuma – a spus fostul presedinte Lech Wałęsa intr-o convorbire cu TVP Info.

– Am fost informat asupra tragediei de catre unul dintre copii. N-am crezut, m-am gandit ca e vreo gluma, pentru ca este incredibil. Am verificat – si asa era. Inca am mai sperat ca, de vreme ce s-a intamplat la aterizare, exista sansa pentru salvarea cuiva. M-am gandit ca cineva o fi supravietuit. Este o mare tragedie. Poate fi comparata cu pierderea elitelor la Katyn – spune Lech Wałęsa.

– Acum cateva zile am vorbit cu premierul Tusk. Mi-a spus, ca avioanele au fost de curand supuse unor reparatii de cateva zeci de milioane de zloti. Nu putem sa dam vina pe avion – a adaugat fostul presedinte.

(Prin amabilitatea lui Gelu Trandafir care ne-a trimis materialul si a Ancăi Cernea care a făcut traducerea, ambii de la dreapta.net)