Scoaterea religiei din școli
MB: Revenind puțin la autonomie, ar putea fi în zona autonomiei fundamentul unei mișcări de dreapta, să-i spunem neo-conservatoare?
Eu respect identitățile conservatoare, dar nu pot adera la conservatorism. Cred totuşi într-o formulă de includere a conservatorilor. E o familie politică paradoxală, care pe măsură ce trece timpul, e obligată să reconstruiască trecutul căruia îi datorează o plecăciune. Conservatorii sînt oameni simpatici, cultivați, erudiți tocmai pentru că sunt siliţi să facă un efort intelectual considerabil. Eu sînt departe de orice sensibilitate conservatoare. Cînd vorbesc despre utilizarea resurselor diversității eu gîndesc în termeni foarte liberali.
Cred, de pildă, că dreapta în România ar trebui să se definească într-o formulă laică și să ceară, între multe altele, scoaterea religiei din școli. Mi se pare că prezența religiei ca o disciplină obligatorie timp de 12 ani în școală, este păguboasă și pentru Biserică și pentru școală. Mariajul este eșuat. În foarte multe locuri, în școală nu se fac ore de religie, ci se încearcă un fel de catehizare, care nu reușește decît rareori. Nu mi se pare că tinerii de azi sunt străbătuți de valorile religioase pe care o bună catehizare le-ar produce. Mi se pare că încercarea de a face religie în şcoală o proiectează pe aceasta într-o paradigmă foarte autoritaristă. Eu nu cred că este o soluție bună. Pledez pentru o laicizare a spațiului public și a spațiului educațional.
Sînt în același timp de acord ca în acest ansamblu al spațiului educațional să existe școli religioase. Pot exista școli catolice, ortodoxe, greco-catolice, protestante. Mai mult, cred că statul trebuie să le sprijine pe toate, aşa cum trebuie să suţină şcolile publice laice. Mi se pare mai cinstit așa, pentru că nu cred că avem nevoie de un model autoritar de educație în școală. Dimpotrivă, ne trebuie o școală construită pe ideile libertății și egalității.
Cînd vorbesc de toleranță ca resursă a dreptei, mă gîndesc că nu ne trebuie o identitate marcată sau la limită chiar epuizată de religios. Eu personal sînt departe de asta.
Numele trandafirilor
MB: Ce nume ar trebui să poarte o astfel de mișcare de dreapta?
Eu n-am o problemă să-i spun dreapta, pur și simplu. Cred de asemenea că referirea la democrație și liberalism e foarte nimerită și de asta am pledat în favoarea păstrării numelui PDL. Mai cred că e utilă şi revendicarea populară, chiar dacă acum ea e o referință vagă, a unei familii cu copii foarte diferiți.
În funcție de context aș spune “dreaptă democratică și liberală”, într-o tentativă de sincronizare cu celelalte formule ale familiei populare. În sînul Parlamentului European, în grupul popular, se vede foarte bine diversitatea, deoarece avem acolo 38 de partide. Văd, de pildă, ce diferențe sînt în chestiuni de etică politică între un CSU și respectiv UMP. UMP-ul rămîne fidel unui liberalism laic care e foarte diferit de creștin-democrația unui neamț din Bavaria, care crede că trebuie să punem icoane în toate școlile, să facem o mesă în fiecare dimineață și să interzicem, la limită, avortul.
Cultura politică a banilor
MB: Rețin așadar că dreapta, pragmatic vorbind, e o mișcare politică care trebuie să federeze tot ce înseamnă valorile autonomiei pe un spectru foarte larg: economic, religios, cultural. Aș reveni la o chestiune dureroasă pentru noi. Un partid e o organizație care funcționează în primul rînd cultural, în intern. În acest moment, cu unele excepții, printre care cea a noului val din care faceți parte, majoritatea celor intrați în politică au făcut-o pentru obiective economice. Chiar în PDL există astfel de politicieni iar în PNL partidul e confiscat în întregime de discursul deschis al domnului Patriciu unde motivația pentru politică este averea și nu vreo altă valoare. Avem așadar o cultură internă a partidelor construită pe bani. Trebuie să schimbăm această cultură? Cum?
Aș introduce o nuanță:. Mecanismul despre care vorbiți există în forma despre care vorbiți, dar și într-una care mi se pare mult mai periculoasă, pentru că în politică intră în mod cert oameni care țintesc îmbogățirea dar și unii deja bogați care caută în mod evident puterea pur și simplu. Ei realizează că după ce, în formule clientelare sau uneori în mod corect, au devenit oameni “cu cheag”, o intrare într-un partid politic aduce putere pur și simplu.
MB: Patriciu pare un exemplu greu de evitat. E cel mai bogat om din România dar asta nu e suficient.
El este emblema, el exprimă la cote foarte înalte acest model. E și un caz paradoxal pentru că, din informațiile pe care le am, cele vehiculate în gazete, el a profitat de pe urma statului român. E de notorietate faptul că s-a aflat într-o relație foarte avantajoasă pentru el cu statul român. În același timp e ultra-liberal, un soi de David Friedman la cub care ar vrea să șteargă și cuvîntul “stat” din dicționar. Dar el este o caricatură a unui tip uman care există în foarte multe variante.
Povestea începe la nivel local, în primul rînd, prin construcția unei rețele politico-comerciale în care participarea la campanii e răsplătită cu contracte, care la rîndul lor aduc o contribuție suplimentară la următoarele campanii.
MB: Și cum putem schimba această situație?
Sînt două variante. Prima, din păcate, e foarte puțin practicabilă tocmai pentru că sistemul este partidocratic și a confiscat toate resursele: cea în care creezi ceva cu totul nou plecînd de la asumarea valorilor de dreapta de care vorbeam. Asta e aproape imposibil, pentru că felul în care sînt construite legile, inclsuiv cele electorale, blochează apariția unui nou partid. De ani buni în România problema e cum facem să mai dispară din partide, nu cum să apară unele noi.
Cea de-a doua variantă, pe care am îmbrățișat-o și eu, este aceea de a căuta în interiorul unui partid existent posibilitatea de a-l deschide către societate, pentru a aduce în interiorul organizației un alt tip de oameni care să poată reamenaja terenul existent. Nu e o soluție comodă, nici pentru mine nu e comodă. Dar trebuie construită o majoritate, care să se impună în faţa politicienilor „reţelelor comerciale”.
MB: Da, sînteți imediat suspectat că vreți ori bani ori putere!
Întîmplător nu vreau nici bani, nici putere și ăsta e marele meu avantaj. Poți să intri în această competiție dacă ai deja “un rost în viață”. Nenorocirea este că în partide intră foarte mulți oameni care n-au un rost în viață și care caută să-și croiască o viață politizîndu-se, ceea ce nu e în regulă. Cînd mă uit la organizațiile de tineret ale PDL, PSD și PNL văd de multe ori exact această problemă.
Electoratul de dreapta nu e iluzoriu
MB: Nu aveți impresia că poate nu de la partide ar trebui să înceapă schimbarea? Aș evita termenul de “societate civilă”, mai ales din cauza a ce se întîmplă acum cu unele ONG-uri, am avut însă discuții la Blogary despre faptul că dreapta este un produs fără piață.
De ce spuneți că nu are piață?
MB: Pentru că mi-e greu să înțeleg ce e, e prea vagă. E un produs vag pentru “cumpărători”.
Da. Aș mai adăuga aici ceva. Cred că din 96 incoace viața politică din România e și foarte teatrală. Nu doar pentru că avem mulți oameni politici care se concep pe ei înșiși ca actori și atunci cînd intră într-un studio de televiziune, de pildă, devin brusc purtătorii unui rol. Pentru ca la sfîrșitul emisiunii să te bată pe umăr și să se mire: “haide, o iei chiar așa, personal?”. Există însă o dimensiune teatrală mai puternică, emoțională, un fel de dramoletă care se leagă, peste ani. Gîndiți-vă că în 2000 am avut mica piesă a tribunului echipat cu mitralieră și pînă și eu m-am dus și l-am votat pe Iliescu. În 2004 am avut drama construită în jurul tiranului Năstase și în 2009 am avut drama flăcării violete și a lui Geoană în vizită la Vântu. E ceva de piesă de teatru de mîna a doua care se joacă în momentele cheie.
MB:Și unde e electoratul de dreapta?
Electoratul de dreapta este tîrît în această interpretare teatrală.
MB: Ce le vindem pînă la urmă? Pentru că, atunci cînd vin alegerile, le vindem pensii. Am impresia că dacă cineva ar candida acum cu un discurs coerent de dreapta ar pierde alegerile.
Nu. Eu pledez pentru o schimbare a registrului, în primul rînd. Pentru ieșirea din acest tip de teatru de provincie unde ajungi să te duci pentru că e singurul loc unde te poți amuza în oraș. Văd această provincializare a politicii cînd văd oameni foarte serioși care se duc să voteze împotriva lui Geoană [pe motiv de vizită la Vântu] miza pentru ei fiind mult mai consistentă decît cea care îi este prezentată.
Cred că există și în lumea oamenilor de afaceri, și în lumea intelectualilor, a celor de la țară, există această piață pentru dreapta. Numai că dacă îi pui pe toți în autobuzul care îi duce în micul oraș de provincie în care li se servește numai această piesă de proastă calitate, mi se pare că nu avem electorat de dreapta.
Trebuie să punem în scenă dezbaterea politică și să descriem aceste mize politice într-un teatru ceva mai răsărit, pornind de la valori care să fie tratate într-un mod coerent.
––––––––––––
Prima parte a interviului: „Dreapta se construiește pe autonomie și toleranță”
În ultima parte, pe care o publicăm luni, Preda vorbește despre Geoană, bicameralism, și proiectul european.
