Lungul drum al stangii catre dreapta

Într-o argumentată analiză publicată pe hotnews.ro și preluată de blogary.ro și dreapta.net, “PDL: vești proaste pentru susținători”, Dragoș Paul Aligică deplânge maniera prin care PD-L pare pregătit să se plieze pe doctrina creștin-democrată, în detrimentul celei liberale, a cărei flacără a fost întreținută de PLD. Consecințele imediate ale acestei restrângeri doctrinare complică lucrurile: ar anula rolul de unificator al dreptei pe care și l-a asumat explicit PDL, pe care i l-ar ceda PNL, dat fiind faptul că lupta pentru unificarea dreptei nu s-a încheiat încă; ar da o lovitură fatală aripii PLD, ținută într-o nemeritată carantină în interiorul PDL, care va putea fi ispitită mai mult ca niciodată să se reîntoarcă în sânul PNL.
În decembrie 2007, Valeriu Stoica anunța că în programul viitorului PDL se vor regăsi “alături de valorile doctrinei democrate de centru și ale liberalismului de dreapta, și cele ale creștin-democrației”; o mixtură plurivalentă al cărei scop explicit este de a absorbi sub steagul PDL, întregul bazin doctrinar al dreptei. Teoretic, mesajul PDL s-a adresat PNL, PC, grupurilor de opinie de orientare liberală ale UDMR, în măsura în care acestea vor putea fi disociate vreodată de obiectivele uniunii, cât și PNG sau PN}CD.

Dreapta s-a dovedit a fi mai mult o aspirație politică, bine asumată teoretic, dar pusă prea puțin în practică de promotorii ei, PNL și mai nou PDL. Temerarul obiectiv al derulării programelor de dreapta a fost boicotat constant de agenda domestică a actului guvernării. Cheltuielile sociale ale cabinetului Tăriceanu au crescut progresiv în 2008, din rațiuni electorale și au compromis programul PNL și însăși filozofia liberalismului de dreapta. Au dat o șansă uriașă PDL, aflat pe banca opoziției, care și-a putut disemina oferta dreptei și a reunificării acesteia, departe de uzura și tribulațiile exercitării actului guvernării. În 2009, bugetul guvernului Boc I a devenit unul predominant social, pe fondul crizei mondiale, fapt care a avantajat PSD, co-actor în actul guvernării dar și PNL, și a dezavantajat net PDL, care nu și-a putut pune în practică ideile de dezvoltare și investiții. Efectele pe 2010 rămân aceleași, iar bugetul social ține guvernul Boc IV în afara ideilor de dreapta, din propriul său program politic și economic cu care a câștigat alegerile parlamentare din 2008. Orizontul de așteptare al electoratului de dreapta va migra spre partidul neuzat moral, care în acest moment conservă cel mai fidel filozofia dreptei. Reprezintă PNL acest for ideal sau, migrează PNL spre stânga liberală europeană?

Pare-se că obiectivul reunificării dreptei a fost tot timpul realizabil mai degrabă de către partidul aflat pe banca opoziției, decât cel care a exercitat actul guvernării. În 2007-2009 șansa a aparținut PDL, dar cele mai faste oportunități ale reunificării au fost ratate în același interval, de același PDL; oferta PDL nu a fost suficient de argumentată pentru a convinge PNL, de a reface în prima fază Alianța D.A. sau un cartel electoral asemănător, iar în a doua, absorbirea PNL, prin fuziune și augmentarea unei generoase platforme liberale, pe nucleul PLD. Începând din 2009, șansa reunificării dreptei s-a mutat aparent pe terenul PNL, însă această formațiune politică nu și-a asumat niciodată în mod explicit o asemenea misiune, cu care au capacitat-o mai degrabă teoreticienii liberalismului, aparținând societății civile. PNL a rupt dialogul cu PDL și a evitat să formeze împreună guvernul. Proiectul reunificării dreptei pare suspendat, iar PLD, seamănă mai mult ca oricând cu un ostatic de lux pe care nu-l mai revendică nimeni.

Dacă analiza lui Dragoș Paul Aligică va rezista și, dacă PDL a optat deja pentru doctrina creștin-democrată, înseamnă că aripa PLD va fi aruncată din trenul PDL, care se îndreaptă într-o direcție care exclude viitoarele intersecții cu liberalismul. PDL a lăsat o ușă întredeschisă electoratului liberal, prin păstrarea protezei L din sigla partidului, ca pe o garanție a faptului că este un trezorier al liberalismului. Ușa s-a închis după refuzul ferm al lui Crin Antonescu, ca PNL să formeze guvernul împreună cu PDL.
Prin proiectul Johannis, PNL a demonstat că preferă mai degrabă o alianță cu stânga social-democrată, decât cu o forță definită explicit de dreapta, cu o componentă liberală, care este PDL. Crin Antonescu a denunțat ambuscada politică în care a fost atras PNL, pentru a fi absorbit prin fuziune de PDL. Ca să se justifice, a apelat la trusoul doctrinar al partidului, la partea lui cea mai anacronică și neofertantă, referitoare la limitarea consecințelor comunismului totalitar și a tendințelor hegemonice din perioada postcomunistă, arătând cu degetul spre PDL.

Dar, nici măcar clarificările doctrinare nu pot garanta reforma unei structuri de partid îmbătrânite precum PNL sau, una a “oligarhilor”, precum cea reclamată de Cristian Preda, în cazul PDL. Ajustarea, modernizarea sau europenizarea doctrinelor nu schimbă cu nimic starea de lucuri din sânul celor doi piloni ai dreptei. PDL pare să fi atins masa critică, iar Dragoș Paul Aligică spune în punctul 10. al analizei sale, că: “Un lucru este însă cert: dacă PDL vrea să scoată din derivă și să relanseze PNL, nu există o cale mai sigură decât să ofere acestui partid șansa nesperată de a se prezenta ca adevăratul reprezentant și unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzioniști rechemați la partidul mamă”.
Opinia mea este că acest scenariu este de o îndrăzneală care i-ar face să înlemnească de groază pe toți actorii implicați în (re)construcția dreptei. Nu pot să-mi imaginez triumviratul Blaga-Videanu-Berceanu în stare să-i dezlege explicit de moșie pe fuzioniștii PLD, pentru a scoate din derivă PNL, în numele unui ideal absolut, politic și filozofic, cel al unificării dreptei; nu văd de ce această inițiativă trebuie să aparțină PDL și în ce măsură PNL va accepta să fie “relansat” de PDL, când între cele două partide nu există nici măcar un dialog formal; nu-i văd pe cei din PDL capabili să recunoască primatul PNL, cu privire la conținutul și tezaurizarea doctrinei dreptei; nu văd PDL, apt să cedeze rolul de unificator al dreptei, PNL. Nu văd cum PNL îi va ierta pe fiii risipitori (i.e. “liberalii fuzioniști”) rechemându-i la sânul partidului mumă, pentru a edifica împreună proiectul dreptei românești, eventual, cu PD-L ca anexă. Neîncrederea din partea PNL în PD-L este atât de păguboasă, încât a suprimat dialogul interpartinic.

Care ar putea fi soluția reunificării dreptei? În prima fază, modernizarea celor două partide, prin schimbarea la vârf a garniturilor de comandă; clarificarea doctrinelor de dreapta a celor doua formațiuni aflate în dispută: mai este PNL un partid de dreapta sau a alunecat deja prea mult spre liberalismul european de stânga, consecință care îl face oricând apt pentru noi proiecte gen “Johannis”, împreună cu social-democrații?; a ajuns PDL un partid de dreapta suficient de matur, pentru a selecta din tot spectrul de oferte doctrinare, doar creștin-democrația? Abia după clarificările doctrinare pot fi căutate puncte comune solide între cele două platforme, PNL și PDL, în vederea edificării unei platforme unice de dreapta, binucleară, liberală și populară. Or, tendința actuală a arătat că PNL fuge spre stânga eșichierului (de altfel, o tendință a liberalismului european), iar PD-L spre acea pseudointentitate populară cu facies creștin-democrat, de factură românească, originală, care să îl transforme într-un conglomerat greoi, precum PSD.

În acest moment, dreapta românească e doar un ideal în derivă, revendicat la două capete de un antecesor, PNL și de un pretins legatar, PDL. Dreapta nu are ideologi, ci doar strategi. Nu generează idei, ci parazitează concepte uzate moral și contraproductive; nu crează emulație, ci doar o competiție surdă în interiorul celor două partide, pentru acapararea unor posturi de comandă. Dreapta este un pacient asistat de pe tușă de câțiva ideologi neoficiali, care nu pot arbitra însă jocurile de culise din interiorul celor două formațiuni. PNL este incapabil să se autodiagnosticheze, cât de dreapta a mai rămas, iar PDL nu se poate pretinde a fi de orientare creștin-democrată, atâta timp cât nu va putea pune în practică nicio idee ordoliberală, în spiritul şcolii de la Freiburg, din care se revendică “lumea bună” a creștin-democrației europene.

Cornel Ivanciuc

Reţeta ideală de praline pentru clarificarea doctrinară a PDL

Se ia un membru PDL şi se alege primar de municipiu reşedinţă de judeţ, nici prea mare, nici prea mic, după gust. Să zicem, Rîmnicu Vîlcea. Se presară cu mită din belşug, apoi se amestecă cu un viceprimar. Se scoate viceprimarul din funcţie, după care se lasă un pic la însiropat. Între timp, se aprinde DNA-ul pînă devine incandescent. Se introduce pe rol la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pralinele astfel obţinute se lasă într-un loc răcoros, pentru a fi servite cu pachete de acasă.

Atenţie, gospodine! Reţeta este valabilă numai pentru praline, deoarece sînt membre PDL. Cu bombo am încercat şi nu merge.

Vin Congresele

Gata ! Toate cele trei partide importante sunt pregătite de luptă. Dacă ne gândim bine este normal să fie aşa.În definitiv, încăierarea electorală a luat sfârşit şi pentru toată lumea urmează momentul analizelor şi mai ales al concluziilor.

Chiar dacă PDL este cel mai important partid, pare să fie şi cel mai ezitant. Într-adevăr, mizele sunt mari pentru că noul congres ar trebui să lămurească probleme sensibile legate de reforma internă, dar şi de noile ierarhii care încercă a fi stabilite. Deocamdată taberele abia au început să se profileze. Sunt încă la faza în care Blaga îi arată muşchii lui Cristian Preda. Desigur, ştim cu toţii că în spatele lui Blaga stau Berceanu şi Videanu, după cum ştim că nici Cristian Preda nu vorbeşte fără voie de la Cotroceni. Dar toate astea vor face disputele şi mai interesante, mai ales că aşa-zişii-liberali grupaţi în poală la Stolojan vorbesc din ce în ce mai puţin şi au devenit din ce în ce mai sfioşi. E drept că Şeful cel Mare face naveta la Bruxelles, Flutur a fost surghiunit într-un judeţ din nordul ţării iar Stoica s-a plictisit şi el să propovăduiască unitatea dreptei printre atâţia adepţi ai stângii.

Pe de altă parte, Congresul PDL nu va avea de tranşat doar problemele de ierarhie, ci şi cele legate de o identitate politică dubioasă. Nu vreau să fiu maliţios, dar partidul lui Băsescu s-a afirmat ca partid de stânga, ba chiar pretendent în a fi membru al Internaţionalei Socialiste, pentru ca după succesul din 2004 să se revendice a fi un partid popular, deci de dreapta. În fine, după fuziunea cu PLD-ul lui Stolojan a devenit şi liberal. E drept că atunci nu a fost o chiar o fuziune ci mai degrabă o vulcanizare, însă prin această plimbare doctrinară, fostul Partid Democrat a dovedit că poate schimba doctrinele mai ceva decât Elena Udrea poşetele.

Probabil că tocmai pentru a mai reduce din confuzia susţinătorilor, în tot acest periplu doctrinar a existat şi o constantă, respectiv trandafirul socialist de pe siglă. Oricum, dacă era vorba de o persoană şi nu de un partid, PDL-ul de azi ar fi fost de mult calificat drept traseist politic.

Aşadar prognoza pentru Congres rămâne deocamdată în studiu. Îl vor mai accepta alde Blaga, Videanu, Berceanu pe Boc Preşedinte sau vor încerca să-şi impună omul lor, eventual chiar unul dintre ei ? Greu de spus acum.

Mergem mai departe la PSD şi constatăm că aici lucrurile sunt mai simple. Majoritatea liderilor importanţi, cu excepţia lui Geoană (dar acesta nu mai este un lider important ci doar un lider) sunt de acord că actualul preşedinte trebuie schimbat. Din această perspectivă, mai interesant este cum vor reuşi taberele din PSD să-şi producă şi să promoveze candidaţii. Povestea cu cele trei-zeci-şi-nu-ştiu-câte filiale care l-ar susţine pe Geoană nu minte pe nimeni, nici măcar pe Geoană însuşi care simte că pierde teren şi cere partidului dovezi de iubire.

Nici Miron Mitrea nu cred că poate convinge prea mulţi. Cu excepţia ieşirilor sale belicoase la adresa lui Geoană, fostul lider sindical nu s-a făcut remarcat prin ceva anume. Programul său este simplu: “Jos Geoană, sus Mitrea !” amintind de celebrul slogan vadimist. Acolo s-a văzut că nu este destul şi cred că aici se va întâmpla acelaşi lucru.

În schimb, gruparea lui Diaconescu pare să abordeze congresul cu maxim de calm. În plus Diaconescu a intrat în partid abia în anul 2002 fiind astfel genul de pesedist care nu mai are nimic comun cu generaţia anilor 90 şi care va fi intens sprijinit de curentul progresist din partid. Desigur şi la PSD este greu de dat un pronostic, dar fiind singurii care au anunţat o dată certă pentru congres, deznodământul va veni mai repede.

Spre deosebire de vâltoarea de la PDL sau de scandalul iminent de la PSD, la PNL este ceva mai linişte, chiar dacă şi aici toată lumea este de acord cu organizarea Congresului, mai ales că Statutul însuşi obligă la organizarea unui Congres în termen de şase luni de la Alegerile Prezidenţiale. Dar, în afară de chestiunile de procedură, la PNL mai este un motiv de linişte: puţini cred că este necesară schimbarea lui Crin Antonescu şi asta pentru că majoritatea sunt de acord că PNL a dovedit că are un candidat bun. Eu unul, sunt convins că dacă turul II se disputa de Antonescu şi nu de Geoană, Băsescu ar fi pierdut alegerile, aşa cum şi merita de altfel. Fără îndoială, alegerile prezidenţiale au fost un eşec pentru Geoană, dar un succes pentru Antonescu.

Pe de altă parte, oricât de bun ar fi un candidat, este nevoie şi de aparatul de partid fără de care o victorie de o asemenea anvergură este imposibilă. Aşadar, miza viitorului congres PNL va fi reforma şi organizarea partidului, astfel încât în următoarea rundă electorală potenţialul de dreapta din România să poată fi valorificat corect, de liberali.

2+2=5. Se poate trăi doar din ficţiune?

„(…) nici o economie din lume nu poate sustine o situatie in care 40% din populatie plateste asigurari sociale de care beneficiaza restul de 60%. Or, la fel cum bogatia nu poate fi decretata prin lege, tot asa, statul social nu poate fi decretat prin lege. De aceea, si bugetul unui stat ar trebui orientat spre crearea de bogatie, nu spre impartirea unui tort iluzoriu.” („Pentru o Romanie de dreapta (II)”, Cristian Campeanu, România Liberă).
“Şobolanii se luptă între ei: încearcă să se muşte unul pe celălalt prin peretele despărţitor dintre compartiment. (…) – Înţelegi cum este construită cuşca aceasta, nu-i aşa? Masca se mulează pe capul tău. Când voi apăsa pe a doua manetă, uşiţa cuştii se va ridica. Fiarele-astea înfometate vor ţâşni din ea ca din puşcă. Ai văzut vreodată vreun şobolan plutind prin aer? Se vor arunca în obrazul tău şi vor începe să roadă de-a dreptul prin el. Uneori sar întâi la ochi. Alteori străpung falca şi sfâşie limba. (…) – Winston: 2 + 2 = 5” ( “O mie noua sute optzeci si patru”, George Orwell).
Faţă de metodele utilizate de Big brother, în cazul democraţiilor, atunci când statul social îşi decretă prin lege bogăţia şi anume că 2+2=5, există totuşi câteva diferenţe. Una  e că în loc să folosească violenţa pentru a te convinge că 2+2=5, statul social foloseşte flacăra violetă a împrumutului (de pe piaţa internă ori externă) care ia minţile omului  – om care (altă diferenţă), în plus, pentru că e mai simplu aşa, exact asta îşi şi doreşte. Domnul „60%”, cu puţină asistenţă de la stat, va vedea că dacă alături 2 degete lângă alte 2 sunt în total 5 degete. Şi asta în ciuda a ceea ce-i spune bunul simţ. Acum, dacă democraţia există, iar capitalismul e şi el pe bune, apare şi o diferenţă naşpa: până la urmă, cu cât se menţine mai mult timp iluzia că 2+2 fac 5, realitatea e că rezultatul final al acestei adunări de clasa a doua va depăşi tot mai mult cifra 4. Şi asta în ciuda opiniei constant contrare a puştiului de 9 ani care ia „foarte bine” la şcoală tocmai pentru că a numărat 4 degete. Adică în condiţiile în care 2+2 a făcut la un moment dat 5, mai târziu, la scadenţă, 2+2 fac pentru statul debitor 5,7 sau 6,7 ori 7,… depinde de dobândă. Şi cum diferenţa de „1” se duce în statul social pe plasme, maşini şi aparate cu microunde şi nu la oamenii cu imaginaţie, atunci, pentru că banii aştia se topesc în consum, neproducând alţi bani, avem incapacitate de plată la nivel individual, acţiuni în instanţă, executare silită, drame sociale, incapacitate de plată a statului, pierderi peste tot, deci criză… deci Obama, deci …

Mic dicționar al reformei PDL: oligarhizarea

V-ați trata la un medic care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții lui profesionale făcînd import de petrol? V-ați da pe mîna unui avocat care deși profesează de 20 de ani nu are la activ decît 10 procese (și alea pierdute) pentru că în tot timpul ăsta a fost mai ocupat să-și extindă exploatările de marmură? V-ar conveni ca pe copii voștri să-i educe profesori care nu vin la ore pentru că sînt prea ocupați să joace pe bursă? Probabil că nu.

Nu vă miră atunci cît de firesc ni se pare să votăm oameni politici pentru care politica e doar un hobby folositor în afaceri? De ce nu reușim oare să pricepem ceea ce francezii, americanii, englezii și alte zeci de nații au înțeles demult: Politica e o profesie, nu un club de afaceri.

Vreau să fiu limpede și să tai elanul celor care se pregătesc să-mi predice despre faptul că banii fac lumea să se învîrtă: Nu visez la o lume fără bani și nici la politicieni copiați după ipocritul model „sărac și cinstit”. Dar dacă tot dă Preda semnalul reformei iar Macovei și Voinescu i se alătură, ar fi cazul să vorbim despre mama tuturor reformelor: Diminuarea controlului oamenilor de afaceri asupra politicii. Pentru că în țările democrate pe care ne place să le luăm drept model e dificil spre imposibil să găsești lideri de partid care sînt oameni de afaceri activi. Da, cei bogați influențează. La fel și lupul visează să mănînce oaia. Problema e că la noi tradiția și constituția spun că la stînă trebuie pus paznic lupul.

Celor care își închipuie că nu pricep încă le pot spune simplu: Da influenței, nu controlului. Patriciu poate să facă cît lobby vrea iar Vântu poate să-și propună să cheme acasă la el pe toți viitorii prostovani candidați la ceva. E dreptul lor să viseze la oița fragedă și la statul slab. Însă mi-e greu să accept că Videanu și Berceanu sînt miniștri pe două ministere cheie în timp ce-și văd liniștiți de afaceri. Sigur, nu ei. Mama, prietenul, bunica, sora. Mătușa Tamara.

Asta e deja corupție legalizată. Pentru că dacă în Statele Unite se numește corupție influențarea unui decident al administrației prin oferirea de beneficii inafara regulilor jocului, la noi e mai simplu: Decidentul e direct beneficiarul. În mod legal, transparent. Ce motiv ar avea Berceanu să-și dea singur șpagă pentru ca o firmă în care are interese să cîștige un contract?

Aici e oligarhizarea de care vorbește Preda. Ironia face că lupta lui Preda a plecat de la un exemplu greșit: Honorius Prigoană. Mai mult, atacurile puerile la adresa „beizadelei” au creat falsa impresie că miza reformatorilor e de a aduce în partid oameni săraci, după cum bine observa Bleen. Dacă e să judecăm motivațiile, e mai probabil că Honorius avea alte motive decît îmbogățirea atunci cînd l-a lovit curajul candidaturii. Încercați, de pildă, să vă imaginați care e crezul politic al lui Berceanu. Eu nu reușesc. Spuneți-mi ce fel de doctrină, fie ea cît de primitivă, bănuiți că urmează Videanu, pentru că mie mi-e complet neclar, mai ales de cînd l-am văzut în tandrețuri cu Bombonel.
Și pentru că veni vorba de „grei”, mai e de adăugat un lucru: Blaga ar trebui să stea de vorbă cu Preda. Sau Preda cu Blaga. Mi se pare ciudat că doi oameni care împărtășesc aceeași viziune asupra separării politicului de afaceri se regăsesc în tabere contrare doar pentru că acolo i-a pus presa. Sau cine a mai avut interesul.

E greu de negat că suprapunerea între meseria de om de afaceri și cea de politician duce la controlul cert al resurselor în folosul omului de afaceri-politician. Faptul că „banii înseamnă putere” e un argument greșit împotriva reformei pentru că nimeni nu contestă importanța banilor ci doar amestecul meseriilor și intereselor. Ce fel de sistem juridic ar fi acela în care, în numele libertății de alegere, avocatul de dimineață pledează ca procuror după masă, în același proces? Problema e destul de clară. Care ar fi soluția?

Nu cred că e vorba de una legislativă. Mătușile și bunicile miliardare la 90 de ani ne-au demonstrat că legea e inutilă în astfel de cazuri. Cred că soluția stă în statutul partidelor, în mecanismele și cultura lor internă. La ora actuală dacă ești suficient de bogat poți fi și comunist cu convingeri anarhiste, tot îți găsești un loc important cam în orice partid din România. Doctrina e un fel de flacăra violet pentru idealiști naivi. Și, dacă tot vorbește lumea insistent prin PDL despre „politica de cadre”, nu s-ar putea să avem partide în care să nu mai conteze banii cu care vii de acasă? N-ar fi normal să avem partide cu politici de reusurse umane bazate pe criterii de performanță, nu pe extrasele de cont?

Schimbarea ar trebui să vină din interiorul partidelor și dintr-un calcul extrem de pragmatic: Dacă e să analizăm felul în care banii aruncați în alegeri au influențat rezultatul alegerilor din ultimii ani s-ar putea să ajungem la concluzia că pentru a fi ales începe să conteze altceva decît bugetul de campanie. În decembrie am avut ultima demonstrație: cei mai bogați oameni din România n-au putut să-și impună candidatul. Trebuie și bani însă mai trebuie și altceva: talent și vocație de om politic. De aceea criteriile de promovare din interiorul partidelor ar trebui să înceapă să țină cont în primul rînd de performanța politică și nu de cea financiară. Aici e semnalul pe care PDL trebuie să-l dea prin noul statut. Pentru că „Oligarhia”, adică „puterea deținută de puțini”, nu e decît consecința firească a exagerării criteriului financiar. După cum bine ne-a arătat în PNL Dinu Patriciu. Care, privind la Geoană și Antonescu, ar trebui să fi aflat între timp ce mi-a spus Bleen aseară: Banii nu mai pot face nici măcar un politician, darămite un partid!

Bombo şi-a anunţat dezamăgirea răzgîndirii

Iniţial, Bombo anunţase (pentru PSD) în CEx că nu doreşte să mai candideze la funcţia de preşedinte al partidului. După ceva vreme, acelaşi Bombo s-a declarat dezamăgit (pentru Mediafax) că această ştire a ajuns în presă. Şi menţionează (pentru Realitatea) că a vrut să vadă în cît timp ajunge o informaţie la presă. Pentru Madame Blogary, Năstase rămîne acelaşi băiat carismatic care îşi ascunde şugubăţ imunitatea pe după fustiţele Parlamentului, deşi năzdrăvanul pare iarăşi în formă şi pus pe şotii. Deocamdată, se distrează ba cu o piedică lui Diaconescu în curtea partidului, ba cu nişte cerneală turnată cu efect pe geaca cea nouă a Prostănacului. Pînă nu-l prinde Mitrea-golanul în dormitorul partidului şi o să-i ardă nişte poşte la picioare de o să se lecuiască micuţul de umblat pe poante.

Jumatate de om calare pe jumatate de iepure schiop

“Sunt plezirist și epicurean”, declara enigmatic Sebastian Vlădescu, în primul său mandat de ministru al Finanțelor. Pe vremea aceea, îți permiteai să fii absolut orice, că era de unde, și mă mir că Vlădescu s-a mulțumit să fie doar atâta toată. Plezirist ești atunci când în calitate de naș te bucuri nițeluș de roadele finei tale de cununie, șușotindu-i tainic: Hai să fugim în lume, finuțo! Hai să-i dăm țeapă lu’ finu’, să fim pleziriști. Hai să-ți fac un compliment ce n-au auzit urechile tale, neam de neamul tău, finișoaro: Cât de ghizdavă ești tu, fina mea, cât de vederoasă ești! Ca finicul ești de zveltă și sânii tăi par struguri atârnați în vie! În finic eu m-aș sui, iiii-hi-hii – ziceam eu – și de-ale lui crengi m-aș apuca, aaaa-ha-haa, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere. Tabloul în care nașul o taie cu fina în lume, pare rupt din imaginarul lui Chagall, seamănă leit cu atmosfera din “Der Spaziergang”, în care el o joacă pe ea, ai zice că se țin de mână la o plimbare, dar ea zboară de jur împrejurul lui ca o flăcăruie mov, la o plimbărică lângă un oraș de verde și roz, care nu e chiar plimbărică-plimbărea, ci fugă de la nuntă în toată regula, unde nașul și-a răpit fina. Epicurean ajungi atunci când îi dai întotdeauna dreptate pleziristului.

Plezirist și epicurean a rămas Vlădescu și în cel de al doilea mandat de ministru, pe o arșiță bugetară și pe o recesiune de crapă pietrele. Dar, aici se vede diferența dintre cinicul Vosganian, stoicul Pogea și epicureanul Vlădescu: “Mie imi place să fiu ministru. Mi-aș dori să fiu măcar șase luni ministru”, a zis cinicul și și-a văzut visul  opt luni ; “Pot să vă spun că Gheorghe Pogea nu mai intenționează să opteze pentru un nou mandat la Ministerul Finanțelor”, a transmis Boc în locul stoicului. “Vreau feedback de la populație. Bittman fiind o persoană populară și care nu este legată de minister, vom putea avea o opinie obiectivă privind imaginea ministerului”, a zis epicureanul. Odată cu venirea lui Bittman, la minister e o atmosferă ca la nuntă. Finanțele zboară pe sus, în sacul unui popă de negru, pe acorduri de vioară, ca în pânzele lui Chagall, ca în tabloul “Deasupra Vitebskului” sau în “Carul zburător”. Bittman aleargă în stânga și-n dreapta, umblă pe jos, merge pe bicicletă pe acoperișurile albe ale orașului, călătorește cu tramvaiul și întreabă lumea cine-a cunoscut, cine mi-a văzut, tăinuit feedback, ca de om sărac. Perechea făcută de epicureanul Vlădescu și de cantautorul Bittman, e ca o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure șchiop. Dacă n-o să mă întrebați cine e jumătatea de om, o să vă las să ghiciți cine e iepurele.