O scurtă istorie a partizanatului (II) „Tranziția”

Dupa perioada napoleoniana si primele doua restauratii (cele a Burbonilor) despartite intre ele de 100 de zile ale revenirii lui Napoleon Bonaparte, se intampla ceea ce se intampla de obicei cand un sistem mai vechi revine si incearca diminuarea avantajelor cetatenesti obtinute de regimul pe care l-a schimbat. Din fericire pentru cetatenii Frantei si pentru istoria politica a Europei, monarhia absoluta franceza va fi ingradita de „Carta din 1814”. Carta din 1814 aliaza o serie de idei moderate ale revolutiei franceze cu elemente moderate ale traditiei monarhice.

Personal cred ca aceast mix de monarhism, ingradit de o legislatie restrictiva, combinat cu ideile moderate ale revolutiei franceze, creaza pentru prima data in istoria continentala un centru politic de dreapta pe care il putem numi monarhist-conservator. Acest model il vom revedea evoluand dupa revolutiile de la 1848 si va fi implementat de Napoleon al III-lea in Franta si cu un succes mai mic de A.I. Cuza in Principatele Unite care formau Romania. Din nefericire pentru el, A.I.Cuza nu a invatat lectiile istoriei apropiate vremurilor lui si a esuat exact cum au esuat Burbonii francezi dupa a doua restauratie.

2-1Ludovic al XVIII-lea, la fel ca A.I.Cuza, a inceput prin acceptarea numeroaselor reforme legale, administrative si economice ale perioadei anterioare, lucru care i-a sporit popularitatea. În continuare însa politica de revenire la situatia de dinaintea revolutiei din 1789 a dus la pierderea sustinerii populare, in special in randurile micii burghezii. Ludovic al XVIII-lea revine pe tron dupa infrangerea definitiva a lui Napoleon Bonaparte pe 8 iulie 1815 si va domni pana la moartea sa in 1824. Fratele lui Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea devine rege al Frantei si va domni pana la izbucnirea revolutiei din 1830. De ce aceast lung expozeu istoric? Simplu, pentru a analiza fenomenul numit TRANZITIE.

Din punct de vedere politic, parlamentul francez a fost dominat de doua factiuni: ultra-regalistii si liberalii, respectiv ultra-conservatorii ce doreau revenirea regimului absolutist si progresistii, care doreau o monarhie constitutionala care sa le asigure drepturile castigate dupa revolutia din 1789 . Din cauza represiunii sustinatorilor revolutiei si ai lui Napoleon, opozitia a fost practic inexistenta. Adica, intr-un fel, ceea ce s-a intamplat in aceasta perioada de restauratie (pastrand proportiile istorice) este exact ceea ce s-a intamplat in Romania dupa ’89, cu singura diferenta, „ultrasii” francezi au fost ultra-conservatori si ai nostri au fost cripto-comunisti.

2-2Prima faza a „Tranzitiei” la francezi se va termina cu sfârsitul restauratiei produs de revolutia din 1830. In perioada de 15 ani intre 1815 si 1830 s-a maturizat o generatie care apucase sperantele revolutionare si a trait intr-o perioada de reactiune crescanda, bazata pe furt si imbogatiri frauduloase, paralele cu pauperizarea micii burghezii.

Carol al X-lea încearca sa impuna o serie de masuri conservatoare. Acest lucru, coroborat cu înrautatirea situatiei sociale cauzata de Revolutia industriala, a dus la izbucnirea unor miscari de protest cunoscute sub numele de revolutia din 1830 sau cele trei zile glorioase, între 27 si 29 iulie 1830. Carol al X-lea este nevoit sa abdice si toti mosternitorii lui directi sunt respinsi de parlament. Dupa o perioada de negocieri intense si disensiuni între republicani si liberali monarhisti, Ludovic-Filip este numit rege, ceea ce reprezinta începutul perioadei cunoscuta sub numele de Monarhia din Iulie (Monarchie de Juillet). Regimul lui Ludovic-Filip, supranumit si „cetateanul rege” a fost o monarhie constitutionala, care a luat nastere dupa Revolutia din iulie în 1830 si a supravietuit pîna la Revolutia de la 1848.2-3

Sunt sigur ca dnei profesor Zoe Petre nu i-ar place comparatia istorica, dar putem gasi multe elemente in caracterul guvernarii franceze in acesta perioada cu perioada in care „Milica” Constantinescu a „domnit” peste romani.

Regimul a fost foarte agitat, spectrul politic fiind împartit între loialisti – sustinatori ai fostului rege Carol al X-lea, republicani, bonapartisti si orelanisti – sustinatori ai lui Ludovic-Filip, intr-un cuvant multe partide, multe fractiuni si multe intrigi, exact ca pe timpul lui Constantinescu. Ludovic-Filip a fost un om slab, nehotarat si cu putine aptitudini politice, a luat hotarari dezastruoase din punct de vedere politic si economic si pana la urma a fost invins de…sistem, va aminteste ceva?

Modificarile sociale care s-au produs in aceasta perioada au dus la aparitia unei mari mase de saraci, ceea ce a fost una din cauzele revolutiei de la 1848 ce a dus la caderea regimului. Interesant ca in aceasta perioada s-au intamplat exact aceleasi lucruri care s-au intamplat in Romania lui Constantinescu. O migratie masiva spre noile colonii franceze (Nord Africa) si destramarea vechilor bresle, care au arucat pe strada mase de oameni lipsiti de munca, saraciti si fara viitor.

Asadar, acest demers politico-istoric a fost facut pentru a demonstra fenomenul politico-social pe care noi l-am numit tranzitie. O perioada de tranzitie a existat peste tot, in perioadele de rasturnari si restaurari ale unor regimuri diferite. Dimensiunile acestui fenomen au fost dependente de eficienta formarii unei noi clase politice. La francezi a mers mai repede pentru ca a existat un fond intelectual (o elita) si o clasa mic-burgheza (pe care noi o numim astazi clasa mijlocie). In modernitatea post ’89, in unele tari cum ar fi Polonia, Cehia si Ungaria au existat elemente intelectuale care s-au pastrat in diaspora (dupa ’56 in Ungaria sau ’68 in Cehia) plus dizidenta activa, locala. In Romania aceste elemente nu au existat, partidele fiind infiltrate de fosti activisti comunisti sau colaboratori ai securitatii. Vezi cazurile Ionescu-Quintus, Mona Musca, Mihail Lupoi, Silvian Ionescu si multi altii, mai cunoscuti sau mai putin pe prim plan. Pentru o analiza mai detaliata puteti accesa articolul „Problematica unei drepte romanesti contemporane„

Să dăm țării cât mai mulți unguri

Cine n-are unguri să își cumpere. Noi avem suficient de mulți, cât să le dăm tot ce le poftește inima. Mie îmi convin ungurii. Sunt iuți, se mișcă organizat, consumă puțin, au femei mișto, cu pretenții mai mici decât pițipoancele noastre, se îmbracă cu gust, mănâncă bine, miros frumos și se culcă odată cu găinile. Prima mea gagică a fost unguroaică. Bözsy o chema. Aveam 12 ani, ea 14. Bözsy e diminutivul lui Bety, care vine de la Erzsébet, adică Elisabeta. Ne giugiuleam în porumb, ne-am căsătorit în taină, ne-am petrecut prima noapte, pe la patru după-amiază, în cotețul porcului, ne-a prins mă-sa, i-a dat lui Bözsy omorul: făi, proasto, ăsta-i “bidos oláh” (stinky wallachian – n.r.). Io n-o să te dau după un “bidos oláh”, ai înțeles? Jap-jap, na-na, ioi-ioi. A fost prima lecție despre diferențe din viața mea. Am înțeles că ungurii au o problemă cu românii, pe care uită că o mai au, dacă le dai compensații. Am uitat cum se numește problema cu pricina, dar cred că începe cu “tri” și se termină cu “ah, non!”. M-am obișnuit cu faptul că ungurului trebuie să-i dai mereu, pentru a-i distrage atenția de la chestia aia care îl roade ca viermele. Ca maramureșan, mi se pare floare la ureche să le dai ungurilor Ardealul, dacă asta vor. De fapt, dacă i-ai chema la cancelarie și le-ai zice, na, băi, luați-vă Ardealul înapoi, și băgați-vi-l în tohăs, cred că s-ar speria așa de tare, că ar lua-o la sănătoasa și nu s-ar mai opri decât la Calais, pe țărmul Oceanului Atlantic.
Pe unguri trebuie să-i iei cu binișorul, dacă vrei să le dai Ardealul înapoi. Trebuie să-i inviți la o palincă, să-i iei pe departe, nu să intri direct în problemă, să îi tragi de limbă: nu vrei și tu, un post de subprefect, măi, Böndi Gyöngyike? Tu ai mai multă experiență, ai fost prefect de Maramureș, ce zici, te bagi? Uite, acum cu noul guvern, putem să discutăm despre ce posturi ați avut pe vremea “Parteneriatului pentru România”. Dar tu, Virág Árpád, n-ai vrea să redevii șef al Inspectoratului în Construcții Maramureș? Oferta trebuie diversificată asupra Covasnei, unde subprefectul Ervin György să fie avansat prefect; asupra Harghitei, unde subprefectul Ladany László Zsolt să primească cu negrăită bucurie, atât în limba maghiară, cât și în română, vestea că a fost numit prefect; asupra Sălajului, unde inspectorul guvernamental Végh Sándor să fie uns prefect; asupra Hunedoarei, unde subprefectul Dezsi Attila să primească însărcinarea de prefect; și, supriză de proporții, asupra Vasluiului, unde fostul deputat UDMR de Galați, în legislatura precedentă, Székely Levente, momentan directorul adjunct al Direcției sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor Galați, să capete mult-râvnita demnitate de prefect.
Urmează să fie distribuite 10 posturi de subprefecți UDMR, cât și o sumedenie de conduceri ale serviciilor deconcentrate în 15 județe, împreună cu PD-L.
Așa trebuie pusă problema, dacă vrei să le dai ungurilor ce le dorește sufletul. Negocierile între cine dă, adică PD-L și, cine primește, adică UDMR, au demarat în liniște, însă discuțiile se anunță de pe acum a fi aprinse, în sensul în care s-ar putea ca democrat-liberalii să le dea ungurilor mai mult decât pot ei duce. Media de conduceri ale deconcentratelor alocate UDMR, este de cam șase procente pe județ, însă Ludescher István, președintele UDMR Baia Mare, este primul care și-a luat inima în dinți și a cerut 9 la sută. E un pas uriaș pentru unguri, chiar dacă mic pentru ungurime. Oricum, pentru început, e bine. (Szóval, jó kezdet – n.r.). Ungurul trebuie învățat cum să-și recupereze Ardealul. Ungurul din Vaslui trebuie deprins să se uite cu jind la colegii lui din Ardeal, și adus acasă din surghiun, atunci când meritele sale de netăgăduit nu vor mai putea fi ascunse la nesfârșit sub preș. Ungurul nu trebuie speriat cu pomeni mari, că dacă se înspăimântă se apucă de băut și nu-l mai poți opri, după care izbucnește în plâns și iară nu-l mai poate opri nimeni. În fond, ce este Ardealul ăsta? (Tény, hogy Erdélyben? – n.r.) Nu e și el oare, tot un om? N-are și el o mamă? O mustață? Un tată? O nevoie? (Szükség van? – n.r.). O dorință de a bea o palincă, cu cine se simte el cel mai bine.

Uff !

Zilele acestea mi-a fost dat să aud până la saturaţie termenul „beizadea” atribuit copilului (lui) Prigoană. De fapt, beizadea înseamnă principe, adică fiul voievodului, al domnitorului, aşa că Honorius este beizadea în tot atâta măsură ca şi Prigoană voievod.

Cum-necum, beizadea sau absolvent, privatizat sau cocălar, dl. Prigoană jr. merge deocamdată acasă. În acest fel, eu şi un grup restrâns de metalişti ne bucurăm că după EBA la Parlamentul European şi Elena Udrea în Guvernul României scăpăm – cel puţin deocamdată – de spectrul lui Honorius-Deputat.

Zic „deocamdată” pentru că nu am nicio îndoială, la următoarele alegeri, dacă va fi cuminte şi va continua să ţină discursuri în Parlamentul unicameral din State, taică-so îi va cumpăra un colegiu care să-i vină bine, nu ca acesta care i-a fost cam mare şi i-a căzut peste ochi.

http://horatiubuzatu.wordpress.com