Prigoană Jr. neurochirurg!

În urma valurilor de comentarii nefavorabile primite la articolul Elogiu beizadelelor şi tupeului nesimţit, Honorius Prigoană, conştientizînd riscul la care este supusă ţara prin candidatura sa, a hotărît ca, în cazul în care va fi ales deputat, să facă un curs scurt de medicină, de trei ani, în specializarea neurochirurgie.  Hotărîrea lui Prigoană vine în contextul în care piaţa românească a lobotomiilor prezintă un potenţial de creştere foarte ridicat, iar Rosal Grup doreşte să fructifice oportunităţile pe care le oferă această nişă.

Notă autor: Criticile aduse acestui articol vor fi şterse!

Ce frumoase-s fetele

…Vorba  cântecului.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când văd o fată frumoasă, o ţin minte cu anii.

Criteriul de departajare e foarte clar: gradul de luminozitate emanată. Aşa se face că pe cea mai frumoasă fată am văzut-o într-un metrou care staţiona la Crângaşi. Îmbrăcată în maro, părul fin, uşor ondulat, părea făcută toată din particule luminoase, un nor întreg. Avea un surâs ştrengăresc, îi rămăsese în colţul gurii cine ştie de pe unde. Părea capabilă şi de multă compasiune, ca un înger fără aripi ce era.

Din punct de vedere al plasticii, îmi amintesc de altă zână, care dădea impresia că e, de fapt, o eroina pixelat-perfectă, scoasă dintr-un joc video. Ochi uşor alungiţi, foarte mari, ca de insectă, parcă erau compuşi, pomeţi proeminenţi, sculptaţi, buze cărnoase, făcute din carne de cireaşă. O explozie de cârlionţi roşcăţii-scortişoară aureola tot chipul. Bang, îşi rupeau trecătorii capetele, înjurându-şi spondiloza cervicală.

Acum, fizicul le ajută pe multe, dar o privire bovin-porcină sau o atitudine de superioritate încremenită le face câteodată mai reci decât o masă de aluminiu şi când te apropii la mai puţin juma de metru, parcă ai intra într-o cameră frigorifică. Un zâmbet cu ochii uşor încreţiţi pe la colţuri face mai mult decât un estetician bun.

Apropo de priviri hipnotice, există şi fete cu ochi de tigru: blonde natural, cu pupila indecisă între verde şi albastru, virând înspre galben iarna şi cu apele extrem de schimbătoare, în funcţie nu numai de sezon, ci şi de starea de spirit. Succes dresorului şi multă atenţie în ring, pentru cine are un asemenea exemplar în gestiune.

Hipnotice nu sunt doar privirile. Acele excrescenţe frontale, pe care e frumos să la numim sâni şi nu altfel, sunt o armă fatală. Aţi observat că există o legătura între forma acestora şi personalitatea posesoarei? Ei bine, au remarcat şi alţii treaba asta şi una-două ne-am pomenit cu o pseudo-ştiinţă, sternomanţia.

Oricum, e şi normal ca sânii obraznici să imprime această caracteristică şi stăpânei lor. Pentru că merită.

În aceeaşi ordine de idei, aveam o şefă care, la rândul ei, avea une fâcheuse tendance să stea mai tot timpul cu gura ţuguiată, en cul de poule, cum ar fi zice francezul, degrabă pogorâtoare de critici asupra diverselor acţiuni întreprinse în câmpul muncii. De către alţii, normal, că nu îşi ţuguia buzele doar pentru ea. Era blondă şi foarte chibzuită, se îmbrăca exclusiv din magazinul Obor, ceea ce avea ca rezultat o mascare aproapte totală a formelor cu care o înzestrase mama natură, cele mai ieftine ţoale din acest proto-mall fiind şi cele mai prost croite, fatalitate.

Aşa că, atunci când, într-o primăvară, a venit cu un pulover frumos curgător pe trup, probabil textilă primită cadou, a ieşit la suprafaţă un mare adevăr: avea nişte sâni de nota zece. Închipuiţi-vă ceva între o boabă de strugure şi o lacrimă, măriţi rezultatul uşor peste media unor piepţi obişnuiţi şi veţi obţine tabloul complet. Atunci am iertat-o pentru lectura asiduă din Paulo Coelho, vocea piţigăiată, de crecelle şi toate bătăile de cap  inutile. Pentru că unei fete cu sâni frumoşi i se iartă orice şi aşa şi trebuie.

Din cu totul alt registru, o apariţie feminin-masculină. La un examen, o femeie înaltă, în jur de cincizeci de ani, cu nişte pantaloni de stofă bleumarin, croiţi perfect. Distincţie de… lord englez? Mă retrag la casa scării să mă uit pe nişte foi, vine şi doamna-domn, îmi intinde mâna foarte bărbăteşte, ne prezentăm scurt. Scoate notebook-ul, schimbăm două-trei politeţuri şi apoi fiecare cu ale ei. Într-un spaţiu de doi pe doi, tăcem foarte firesc, de parcă ne cunoaştem de când lumea. Părea o muiere straşnică, cu care să mergi până la capătul lumii şi înapoi fără ezitare.

Ceea ce vă dorim şi dumneavoastră să aveţi în dotare, iar dacă nu, să faceţi rost.

Opriţi reforma, vreau sa cobor!

De pe: Politeía

De doua sute de ani noi ne reformam si modernizam. Noi romanii am inceput sa ne reformam   si modernizam de la Voda Caradja, care in afara de ciuma ne-a si legiuit, si fica lui domniţa Ralu ne-a si invatat cultura.   Din nefericire, altii se modernizeaza fara declaratii si fara multe discutii, pur si simplu ei se adapteaza. Ei inteleg ca au nevoie de adaptarea societatii lor, timpurilor in care traiesc, cu greutatile si binefacerile contemporaneitatii lor. Si noi intelegem, declarativ. Toti merg inainte, unii mai repede, altii mai incet, noi declaram ca mergem inainte.  Am progresat atat de mult cu reformele noastre ca am ajuns pe ultimele locuri din Europa, noroc ca exista si Albania.

Decalajul dintre imperativ, declarativ si operativ, poate lua decenii in Romania. Cand ne miscam si facem ceva, vedem ca trebuie schimbat pentru ca fondul problemelor s-a schimbat. Traim prea incet pentru timpul nostru, gandim prea incet si facem, cand facem, de mantuiala.  Din cand in cand se trezeste un om de bine si zice si el cateva lucruri care au sens. Ce facem noi? Sau aruncam cu pietre pentru ca el ne arata adevaruri cunoscute care nu ne plac, sau il luam cu binisorul in soborul refractarilor pentru reeducare, si-l trimitem in strainataturi ca sa-i reformeze pe ei. Pe pasoptisti i-am trimis la Paris, astazi ii trimitem la Bruxelles. In nici un caz nu vom recunoaste ca noi ne dorim sa ramanem cum suntem, ca ne e bine, ne cunoastem asa de mult timp,  de decenii, daca nu de secole.

Daca tot am inceput cu domniţa Ralu, atunci, stiti voi oare care au fost primele piese de teatru care s-au jucat in Romania la teatrul domniţei, langa Cişmeaua Roşie? “Hoţii” de Schiller si “Faust” de Goethe, ironie? Nu, umor negru!

“Ei se bat in spade;spadele se frang;
Ei se iau in brate,se smucesc,se string
Cand tatarul scoate o secure mica
Si lovind pe Preda, pavaza ii strica
Dar el cu maciuca astfel il lovi,
Incit deodata cazu si muri

Ghiciti cine a scris asta si cand? Alta ironie? Nu, umor negru!

P.S. In acelasi sens dar altfel de la niku-elektricu’ cetire :)

Elogiu beizadelelor si tupeului nesimtit

Toţi cei care au ceva de zis în politică, afaceri, cultură, sport sau orice alt domeniu trebuie să fi pornit de jos, de la zero, să nu aibă părinţi care să fi reuşit înaintea lor (chiar dacă au făcut-o în cu totul alt domeniu) şi să nu aibă alte condiţii decît restul concetăţenilor. La fiecare generaţie trebuie să pornim de la zero, totul se şterge cu buretele, toată lumea se aşază la linia de start şi porneşte în aceeaşi fracţiune de secundă. Nu avem nevoie de moşteniri şi moştenitori, de avantaje şi handicapuri, toţi trebuie să avem aceleaşi şanse, matematic egale. Moştenirea, comunitatea, mediul social, averea, mediul familial, educaţia, norocul, oportunitatea, toate acestea discriminează. Nu mai vorbim de datele personale ale indivizilor, care, fie vorba între noi, discriminează şi mai mult. Inteligenţa, curajul, umorul, talentul, frumuseţea, naturaleţea sau dezinvoltura în relaţiile cu ceilalţi fac ca unii dintre noi să aibă mai multe şanse decît ceilalţi, să nu fi pornit de atît de jos pe cît ne permite să acceptăm spiritul nostru de egalitate şi dreptate. A, şi am uitat păcatul de moarte al detestaţilor de serviciu ai societăţii noastre: tupeul (tupeul nesimţit, la limită). Ăsta e discursul intelectualilor şi poporenilor români de peste o sută de ani, s-au scris romane, poezii şi piese de teatru pe subiectul ăsta, s-au scris mii de pamflete vituperante şi eseuri pline de subtilităţi indignate, s-a ieşit cu furcile, topoarele şi, mai tîrziu, cu pancartele în stradă. Societatea românească, în frunte cu intelectualitatea şi-a folosit toate energiile, de peste un secol, în lupta cu ciocoii vechi şi noi, cu Dinu Păturică şi alţi parveniţi dezumanizaţi de capitalism şi lupta pentru putere, de intrigi mîrşave  şi tupeu nesimţit.

Liderii trebuie să pornească de jos, din sărăcie, să aibă origine sănătoasă şi studii înalte, să fi mîncat salam cu soia cu rafinamentul şi eleganţa unor aristocraţi, să aibă un suflet mare şi un singur costum, şi ăla ponosit, să fi citit cîteva biblioteci în frig şi foame, la lumina lumînării, să aibă bunul simţ şi timiditatea de a nu dori puterea dar aceasta să li se bage pe gît pentru merite deosebite, cele mai importante fiind, mă văd nevoit să repet, sărăcia şi dezinteresul pentru putere, să nu-şi aroge dreptul de a decide şi dispune pentru soarta celorlalţi şi, cu toate astea, să fie nevoiţi s-o facă, datorită originii sănătoase şi a competenţelor colaterale dobîndite cu sudoarea frunţii în şcoli săteşti sau de cartier. Liderul ideal e cel care nu vrea nimic, care s-a născut din nimeni, nicăieri. Ca în Titanic Vals, merită să fie lider acela care nu vrea puterea fiindcă e convins că nu o merită, şi e sincer cînd susţine asta. Unui adevărat lider trebuie să-i fie ruşine şi că există, trebuie să fie recunoscător din oficiu şi veşnic apăsat de un sentiment de vinovăţie. Merită să ne reprezinte cel care opune tupeului nesimţit timiditatea simţită, suficienţei arogante, nesiguranţa jenată, cel care opune banilor  sufletul curat, relaţiilor de familie, orfelinatul.

Însă uităm un lucru. Puterea se ia, nu se dă şi nici nu se cerşeşte. Se ia cu tupeu nesimţit. Cu aroganţa celui care e convins că el ştie ce e mai bine pentru ceilalţi. Puterea se ia de către cel care e convins că i se cuvine, fie că această convingere i-a fost sădită din mediul familial sau social, fie că e rezultatul propriei ambiţii sau aroganţe. Aşa s-au născut elitele politice (şi nu numai): primul a pornit de jos iar urmaşii săi n-au mai pornit de nicăieri, au rămas acolo, sus. Au fost învăţaţi că sînt acolo unde li se cuvine, că privilegiile reprezintă normalitatea, că au dreptul să dispună pentru ceilalţi. Însă totul a început de la parvenit şi fiul parvenitului. Abia după ei s-au născut tradiţia, elitele politice, artistocraţia, dinastiile. Însă la început a fost doar parvenitul intrigant şi mitocan, care s-a căţărat pe scara socială cu eleganţa şi rafinamentul unei maimuţe care se urcă în copac. Şi de cele mai multe ori cărîndu-şi şi progenitura în spinare. Cam aşa s-au născut aristocraţia, Kennedy şi Bush, Brătienii şi Hohenzollernii. Dincolo de discursuri, cronici de familie şi istorie, în esenţă totul se reduce la „aşa a vrut muşchii lor”.

Merită cel care e convins că merită şi are aroganţa şi tupeul nesimţit să-i convingă şi pe ceilalţi că e aşa. Cam la asta se reduce meritocraţia politică. Ne place sau nu.

Coco

De pe: Jurnalul Soacrei Mici

barbora_bobulovaDuminica trecută, pe vremea asta stăteam cu degetele muiate în alcool modificat de 70%. Când se enerveaza, soacra mică începe să-şi rupă pieliţa de pe unghii. Am avut exact o oră şi 40 min ca să mi le distrug. Privind filmul “Coco avant Chanel”.

Nu support cronic lucrurile prost făcute, cu pretenţii de exluziv. Şi tot încerc să înţeleg de ce femeile sunt mai tentate s-o facă. Dacă nu era să existe filmul “Coco Chanel” (cu Barbora Bobulova în rolul principal), cine ştie, poate că “Coco avant Chanel” (Audrey Tautou în rolul de Coco) era să meargă cu nişte alune pe canapea. Mă rog, Audrey Tautou e drăguţă, în general. Dar … a întârziat exact cu un an. Rolul ei de Coco a fost deja jucat. Şi nu oricum, dar sclipitor.

Am început să caut o logică pentru decalajul de calitate dintre aceste două filme despre celebra stilistă franceză. Şi logica mea a dus la un paradox: bărbaţii ştiu să redea mai bine esenţa frumuseţii feminine decât  sexul frumos. Femeile reduc totul la boarfe, bărbaţii pot da sens acestor boarfe. Un sens profund. Aşa cum a făcut realizatorul filmului “Coco Chanel” şi nu a ştiut s-o facă realizatoarea filmului “Coco avant Chanel”. A ştiu doar să mizeze pe celebritatea lui Audrey. Şi gata? Da. Femeile nu prea ştiu să creeze, doar să copieze. Iar când o femeie care nu ştie să creeze începe să facă film despre una care a creat o viaţă întreagă, un imperiu al modei, eu încep să-mi caut unghiile.

[…]

Citeste continuarea

Proaspătul însurăţel Crin lucrează la opoziţie

Participînd la lansarea candidaturii lu’ peşte pentru Colegiul 1, Crin Antonescu ne-a explicat cum e în familia liberală, afirmînd că  „obligaţia PNL este de a fi un partid politic de opoziţie radicală”. Ne aşteptăm să-l dea pe Fenechiu cu capul de toţi pereţii, să şteargă cu el pe jos, să-l trimită la coada cratiţei şi să-i spele baronaşii la cur. Deh, fenechie proastă, nu ştie ce spune…

Muncitorii care au lucrat la piramida lui Keops au murit

Arheologii egipteni au descoperit mormintele unor muncitori care au lucrat la construcţia piramidei, anunţă Hotnews. Arheologii români nu au rămas mai prejos, aşa că au ieşit imediat pe teren şi au descoperit două lucruri foarte importante pentru civilizaţia noastră: 1. la proiectele de infrastructură nu se lucrează, probabil de frică, şi 2. în jurul mai multor gropi s-au descoperit unele suprafeţe cu asfalt.

Fumigene de sîmbătă seara! Fenechiu ştie să scrie!

Dragă Boc,

Te rog să mă rogi să-ţi trimit pe persoană fizică o scrisoare prin care să-ţi solicit să îmi propui public intrarea PNL-ului la guvernare, da’ ca şi cînd ar veni de la tine. Şi o să-i scriu şi Dictatorului una mai încolo, mă mai gîndesc. Bun… unde eram? Aşa! Şi să oferi PNL-ului Finanţele, Agricultura şi Dezvoltarea Regională (a cucoanei). Ai înţeles? şi Dezvoltarea Regională! Tu îmi răspunzi şi ne oferi Relaţia cu Parlamentul, iar noi îţi dăm cu flit, ipocritule, demagogule ce eşti! Na, că m-am răcorit!

Cu drag, al tău,

Relu

Sursa